ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5218/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5218/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 60 din 29 ianuarie 2008

pronunțată în Dosarul nr. 3/118/2005 (2601/2005), Tribunalul Constanța a respins

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC R.S.R. S.A.; a

respins acțiunea reclamantei împotriva pârâților C.L. al Mun. Constanța, Mun.

Constanța, prin primar și Statul Român, prin M.F.P., ca nefondată și a respins,

pentru lipsa capacității de exercițiu, acțiunea formulată față de pârâta

Primăria Mun. Constanța.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, pe baza probelor

administrate, că, prin cererea de chemare în judecată formulată la 26

septembrie 2005, reclamanta SC R.S.R. SA a solicitat obligarea pârâților la

restituirea următoarelor imobile:

- teren în suprafață

de 28 ha și 6.218,40 mp situat în partea de sud-vest a orașului Constanța;

- teren în suprafață

de 2 ha, situat la 3 km de linia ferată Constanța-Cernavodă;

- teren în suprafață

de 2 ha situat în Constanța la km 3.150 spre Cernavodă.

Acțiunea în

revendicare s-a fundamentat pe titlurile de proprietate deținute de fosta

societate,,S.R.’’ asupra terenurilor sus-menționate (actele de vânzare-cumpărare

din 21 august 1904, din 1 martie 1897 și din 5 aprilie 1897), terenuri care au

fost preluate de statul român în anul 1948, prin efectul naționalizării operate

în baza Legii nr. 119/1948.

Reclamanta SC R.S.R.

SA Câmpina a susținut că este continuatoarea personalității juridice a fostei

entități, care în fapt și-a menținut activitatea cu același specific de la

înființare și până în prezent, fiindu-i schimbată de-a lungul vremii doar

titulatura, și că, prin actul de naționalizare, nu s-a desființat fosta

societate ca persoană juridică, ea fiind doar etatizată, operând astfel transformarea

capitalului privat în capital de stat.

Analizând excepția

lipsei calității procesuale active, instanța de fond a reținut că problema

identității între această calitate și cea de titular al dreptului de

proprietate în cadrul acțiunii în revendicare vizează însuși fondul raportului

litigios.

Pe fondul cauzei, prima

instanță a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 august 1904,

SC "S.R." a cumpărat 28 ha și 6.218,40 mp, teren situat în partea de

sud-vest a orașului Constanța, iar prin contractul din 1 martie 1897 aceeași

societate a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 2 ha situate de la km 3 înainte spre Cernavodă, în partea de nord. Prin contractul de vânzare-cumpărare

din 5 aprilie 1897, societatea dobândise dreptul de proprietate asupra

suprafeței de 2 ha situate de la kilometrul 3.150 spre Cernavodă a liniei

ferate Constanța-Cernavodă.

În speță, reclamanta

SC R.S.R. SA a pretins a fi continuatoarea fostei SA I.P. „S.R.”, arătând că

și-a continuat activitatea încă de la înființarea din anul 1895 și până în

prezent, sub diferite denumiri, însă cu același specific de activitate.

Tribunalul a reținut

însă că persoana juridică de drept privat care activează în prezent, înființată

în temeiul Legii nr. 15/1990 (conform Hotărârii nr. 1200 din 12 noiembrie 1990,

emisă de Guvernul României), nu poate fi una și aceeași cu persoana juridică al

cărei patrimoniu a fost naționalizat conform Legii nr. 119 din 11 iunie 1948,

ori cu persoana juridică de drept public ce a ființat în perioada socialistă.

Prin Decizia civilă nr.

220 C din 4 octombrie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul declarat de

reclamanta SC „R.S.R.” SA Câmpina, ca nefondat; a admis cererea de intervenție

în interes alăturat formulată de intervenienta SC „T.” SRL, și a obligat

apelanta, către intimații pârâți C.L. Constanța și Mun. Constanța, prin primar,

la 357 lei cheltuieli de judecată și către intervenienta în interes alăturat la

9.990 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că prin efectul naționalizării

operate prin Legea nr. 119/1948, fostei entități cu capital privat i-a fost

schimbată structura de capital, ea păstrându-și inițial patrimoniul (activ și

pasiv) în virtutea art. 6 din legea de naționalizare.

Devenind unic

acționar al societății naționalizate și administrator al patrimoniului

acesteia, statul român a procedat însă ulterior la reorganizări și transformări

succesive ale acestei entități, înființând sau comasând unități nou constituite

în domeniul petrolier începând chiar cu anul 1948, astfel cum se atestă în

documentarul,,Istoria unei rafinării centenare’’ depus la dosarul cauzei (fila

69 fond).

Practic, deși

activitatea de prelucrare a petrolului în zonă s-a păstrat pe domeniul avut de

la înființare de fosta societate anonimă pe acțiuni, statul român a dispus de

activul patrimonial al fostei "Steaua Română’’, ca efect al

reorganizărilor în centrale industriale, trusturi de prelucrare (a se vedea în

acest sens consemnarea în monografie a desprinderii fabricii de acid sulfuric

și crearea unei noi persoane juridice pe structura acestui activ, fila 69 fond)

și, în final, a întreprinderilor specializate (în speță, Î.R.C., menționată ca

atare în brevetele de invenție din 1972 și 1984 (filele 74 și 75 fond). În această

modalitate, după intrarea în vigoare a dispozițiilor art. 26-28 din Decret nr. 31/1954,

statul a constituit prin înființare, comasare sau divizare mai multe

întreprinderi de stat, cu structură autonomă în privința patrimoniului și cu

buget propriu, preluând în mod corelativ activele și pasivele de la alte

unități pentru a le transfera asupra celor nou constituite. În același timp,

autoritățile administrației publice locale, ca instituții ale statului, au administrat

terenurile aflate în proprietatea statului, supunând aceste imobile unor

regimuri juridice diferite în raport de modul de valorificare a dreptului de

administrare.

În aceste condiții,

actuala SC S.R. SA Câmpina, constituită ca societate comercială pe acțiuni,

conform H.G. nr. 1200 din 12 noiembrie 1990 și în temeiul Legii nr. 15/1990, a

preluat doar activul și pasivul fostei Î.R.C., patrimoniul acesteia din urmă

neidentificându-se însă cu cel al societății înființate în perioada antebelică,

astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond.

În speță, apelanta

reclamantă – continuatoarea personalității juridice a antecesoarei Î.S.R.

Câmpina – nu poate pretinde, pentru imobilele în litigiu, compararea titlurilor

persoanei juridice reorganizate succesiv după naționalizarea din 1948, cu cele

ale pârâților.

Acest punct de

vedere, exprimat și de judecătorul fondului și apreciat de către apelanta

reclamantă ca fiind în contradicție cu soluția de respingere a excepției lipsei

calității procesuale active, pornește de la faptul că de principiu SC S.R. SA

poate urmări valorificarea drepturilor de proprietate proprii în raport cu

prezumtivul posesor neproprietar, dar doar în măsura în care aceste drepturi

i-au fost transmise cu ocazia reorganizării Î.R.C. Ori, probele administrate au

confirmat că asupra terenurilor arătate nu a existat un drept de proprietate în

sensul arătat.

Acest

fapt este atestat, de altfel și de înscrisurile depuse în apel (filele 92 vol. I

și 129 vol. II), precum și de cele aflate în Dosarul nr. 7166/118/2007 al Tribunalului

Constanța, secția comercială și de contencios administrativ, (atașat), care

reflectă situația juridică a unora dintre aceste suprafețe de teren, aflate -

în perioada comunistă - în administrarea fostei Întreprinderi pentru livrarea

produselor petroliere "P.E.C.O.", constituită prin Dec. nr. 245/1983,

al cărei patrimoniu a fost preluat după anul 1990, conform documentelor depuse,

de SC P. SA, cât și a fostei Întreprinderi pentru condiționarea țițeiului și a

produselor petroliere Constanța, al cărei patrimoniu a fost preluat prin

același H.G. nr. 1200/1990 de SC O.T. SA (poz. 124 în actul normativ, față de

poz. 149 la care se află S.R.C.).

Ambele

societăți menționate au obținut certificate de atestare a dreptului de

proprietate în temeiul H.G. nr. 834/1991, pentru terenurile utilizate de

fostele entități cărora le-au preluat patrimoniul prin reorganizare și care

erau necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate. Aceste

terenuri au regimul juridic al celor aflate în patrimoniul societăților

comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, în acord cu Legea nr.

15/1990.

Astfel,

prin adresa din 24 martie 2009 a Primăriei Mun. Constanța, Direcția Patrimoniu

(fila 92 vol. I apel), s-a menționat că P.E.C.O. SA Constanța a obținut dreptul

de proprietate pentru o suprafață de 4.9526 ha (suprapusă integral peste terenul

identificat de expertul topo, conform raportului de expertiză efectuat la fond

și precizărilor aduse prin suplimentul la expertiză depus la 16 noiembrie 2009

– fila 151 vol. I apel), fiind întocmit procesul-verbal de delimitare la data

de 7 martie 1996.

Prin

adresa din 22 aprilie 2010 a Primăriei Constanța (filele 205 și 242 vol. I

apel), se completează relațiile privitoare la regimul juridic al terenurilor

identificate prin expertiză, depunându-se totodată și copia Certificatului de

atestare a dreptului de proprietate din 16 august 1996 emis pe numele P.E.C.O.

SA, care ulterior a stat la baza aportului de capital al P.E.C.O. Constanța SA la

constituirea SC S.G.R. SA (filele 125, 129 -132 vol. II apel), și mai apoi la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 3 aprilie 2007 dintre S.G. și

intervenientul SC T. SRL București.

În mod

corelativ, pentru terenul de 1.598 ha (identificat prin suplimentul la raportul

de expertiză depus la 16 noiembrie 2009), urmează formalitățile necesare

emiterii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea SC O.T.

SA, (Sentința civilă nr. 798 din 13 martie 2008 a Tribunalului Constanța) și

face parte în integralitate din suprafețele revendicate de reclamantă (filele

92, 151 și 205 vol. I apel).

Concluzionând,

în urma măsurătorilor care au făcut obiectul suplimentului la raportul de

expertiză topografică dispus în apel, expertul a arătat că terenul de 7 ha pretins a fi liber este în realitate parte integrantă din suprafețele pentru care au fost

inițiate de către cele două societăți menționate procedurile reglementate prin

H.G. nr. 834/1991 (filele 150-151 vol. I apel).

La rândul

său, SC P. SA București a comunicat instanței, în condițiile art. 175 C. proc.

civ., că terenul pe care s-au aflat activele societății (Baza Constanța) a fost

deținut încă din anul 1978 de fosta entitate I.P.G.G.H. - întreprindere de stat

aflată în subordinea M.M.P.G., fiind în prezent făcute demersuri în temeiul

Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991 (fila 198 vol. II apel).

Pentru restul

suprafețelor de teren consemnate prin expertizele topo efectuate în fața

instanțelor de fond și de apel, Primăria Constanța a comunicat regimul juridic

(adresa din 22 aprilie 201), arătând că parte din ele aparțin domeniului privat

al municipiului, fiind grevate de locuințe proprietate particulară și de

locații ale unor societăți comerciale, parte fiind proprietatea privată a unor

societăți cărora li s-au emis certificate de atestare a dreptului de

proprietate (ex. S. SA). Pentru persoanele fizice care dețin locuințe pe

terenurile revendicate de apelanta reclamantă, S.P.I.T. Constanța a comunicat,

prin adresa din 3 august 2009 (filele 215-240 vol. I apel), datele amănunțite

care rezultă din evidența fiscală și titlurile de proprietate pentru

construcții și teren.

S-a conchis, că

societatea apelantă nu a dovedit că pentru imobilele pentru care a formulat

acțiune în revendicare are un drept de proprietate care i-a fost transmis de la

fosta societate,,S.R.’’ constituită anterior anului 1900.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC R.S.R. SA,

criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în

dezvoltarea criticilor formulate a arătat că este continuatoarea si succesoarea

universala in drepturi si obligații a SA I.P.S.R., ce a fost înființată în anul

1895 si a avut ca obiect de activitate prelucrarea produselor petroliere.

Imobilele revendicat au fost dobândite în proprietate de societate prin actul

de vânzare-cumpărare, iar în anul 1948 societatea a trecut în proprietatea

statului, prin efectul naționalizării și i s-a schimbat denumirea în „Î.R. Câmpina”.

Potrivit art. 6 din

Legea nr. 119/1948, „Prin efectul naționalizării, întreprinderile trec in

proprietatea Statului cu fondul de comerț si cu toate obligațiunile contractate

in vederea exploatării lor; întreprinderile sub forma de societate sau

asociațiuni își păstrează patrimoniul, așa precum el va reieși din bilanțul

încheiat în vederea predării către noua conducere desemnata de Stat în urma naționalizării;

în activul și pasivul întreprinderilor de orice fel naționalizate, intrând; a)

la activ toate bunurile imobile si mobile, corporale și incorporale, precum: terenuri,

clădiri, instalațiuni, drepturi patente, licențe, contracte, autorizații, mărci

de fabrica, hârtii de valoare, cambii, cărți de depuneri, numerar, sume

datorate întreprinderii, accesorii, materii prime, mărfuri semifabricate sau

finite și alte asemenea; b) la pasiv totalitatea obligațiunilor întreprinderii.

Prin efectul acestei

legi întreprinderile naționalizate se substituie în toate drepturile si obligațiunile

vechilor întreprinderi”.

Între 1948 si

decembrie 1989 „Î.R. Câmpina" a funcționat ca întreprindere de stat.

În anul 1991, „Î.R.

Câmpina” a fost înmatriculată în Registrul Comerțului Prahova din 1991, sub

denumirea SC S.R. SA, iar prin H.G. nr. 1200/1990 a preluat activul și pasivul

Î.R. Câmpina.

La data de 7 mai 2001,

societatea s-a privatizat sub denumirea de SC R.S.R. SA.

Camera de Comerț si

Industrie Prahova, prin certificatul din 3 martie 2008, a atestat funcționarea

neîntrerupta a societății din 1897 si până în prezent, sub următoarele

denumiri: SA I.P.S.R., Î.R. Campina, SC S.R. SA, SC R.S.R. SA.

Prin urmare, SC S.R.

SA Câmpina este continuatoarea si succesoarea universala în drepturi și

obligații a SA I.P.S.R., care, așa cum s-a dovedit, era titulara dreptului de

proprietate asupra terenului revendicat.

S-a mai arătat, că, expertiza

topo a identificat că din terenul revendicat este liberă o suprafață de 6.5506

ha.; că, în mod greșit, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că actuala

SC S.R. SA a preluat activul și pasivul fostei Î.R.R., și nu și patrimoniul,

iar, pe de altă parte, că patrimoniul acesteia din urmă nu se identifică cu cel

al societății înființate în perioada antebelică. Probele administrate au confirmat,

în mod corect, contrar susținerilor din hotărârea atacată, că asupra acestor terenuri

a existat un drept de proprietate și că recurenta-reclamantă este succesoarea universală

în drepturi și obligații a societății anonime pentru I.P.S.R., care a deținut

în proprietate terenul în litigiu.

Împrejurarea relevată

în considerente potrivit căreia asupra terenului în suprafață de 1.598 ha,

identificat de expert ca fiind liber, s-au făcut demersuri administrative de

către societatea SC O.T. SA în vederea obținerii Certificatului de Atestare a

dreptului de proprietate, conform H.G. nr. 834/1999, nu poate fi opusă din

perspectiva comparării titlurilor, conform art. 480 C. civ.

S-a mai reținut, că

greșit s-a apreciat că la data naționalizării a încetat personalitatea juridică

a societății naționalizate și că Decretul-Lege nr. 31/1954 reprezintă o „notificare”

pentru stat de a diminua patrimoniul întreprinderilor rezultate din naționalizare,

întrucât Legea nr. 119/1948 nu a desființat întreprinderile și nu a condus la

încetarea personalității juridice, ci a schimbat doar proprietarul cu statul

român, acestea continuându-și activitatea, și că, în art. 6 și 7 din Legea

nr. 119/1948, se prevede expres că întreprinderile naționalizate preiau activul

și pasivul, obligațiile și drepturile unităților naționalizate si patrimoniul

lor.

Cu alte cuvinte, prin

actul de naționalizare, nu s-a desființat R.S.R. ca persoană juridică, ci doar

a fost etatizată, respectiv transformată în întreprindere de stat.

Mai mult, Decret nr. 31/1954

este un act ulterior Legii nr. 119/1948, nu a abrogat această lege și nici nu a

modificat-o, ci a stabilit numai supremația statului în perioada comunistă și

exclusivitatea acestuia de a înființa persoane juridice, dar acesta atestă o

realitate începând cu anul 1954.

Acest decret probează,

chiar contrariul a ceea ce rețin instanțele de fond si apel cu privire la personalitatea

juridica a întreprinderilor naționalizate devenite întreprinderi de stat, faptul

că și după naționalizare, în forma reorganizată a întreprinderilor de stat, întreprinderile

naționalizate continua să existe ca persoane juridice.

Acest fapt rezulta

chiar din enumerarea făcuta la art. 26, din Decret-Lege nr. 31/1954 unde se

precizează la lit. „b)” că „întreprinderile economice de stat” sunt persoane

juridice.

Ca urmare, interpretând

„per a contrario” dispozițiile din Legea nr. 119/48 și din Decret-Lege nr.

31/1954 rezultă că niciodată nu a încetat personalitatea juridică a R.S.R., aceasta

continuându-și activitatea după 1948 ca întreprindere de stat, întreprindere care

trebuia sa aibă același patrimoniu,conform art. 6 din Legea nr. 119/1948.

Dacă, așa cum reiese

din Legea nr. 119/1948, întreprinderile naționalizate nu se desființează, ele

continuă să existe, reorganizate ca întreprinderi de stat, preluând activul și

pasivul celor naționalizate, iar art. 26 lit. b) din Decret-Lege nr. 31/1954

atestă că acestea (întreprinderile de stat) sunt persoane juridice, rezultând

astfel tocmai confirmarea a ceea ce s-a susținut, adică faptul că

personalitatea juridică a întreprinderilor naționalizate nu a încetat în anul

1948, ele continuând să existe ca persoane juridice sub formă reorganizată,

care, tot în conformitate cu Legea nr. 119/1948, trebuia să rămână cu același

patrimoniu.

Art. 6 din Legea nr. 119/1948

prevede că întreprinderile trecute în proprietatea statului își păstrează

patrimoniul. Ca urmare, ieșirea ulterioară a bunului din patrimoniul societății

s-a făcut printr-o simplă măsură de fapt, care este contrară chiar Legii nr. 119/1948.

S-a conchis, că reclamanta

R.S.R. are calitate procesuală activă, ce este pe deplin dovedită prin aceea că

este continuatoarea și succesoarea în drepturi și obligații, prin preluarea

succesivă a activului și pasivului, patrimoniului întreprinderii naționalizate.

S-a mai arătat, că

instanța a confundat personalitatea juridică a unei societăți cu patrimoniul și

în acest mod greșește apreciind ca reclamanții nu au calitate procesuală activă,

deoarece patrimoniul întreprinderii de stat nu este același cu al întreprinderii

naționalizate

Or, prin prezenta

acțiune în revendicare, reclamanta arată că solicită repararea abuzului și nedreptății

săvârșite acesteia în calitate de continuatoare și succesoare a „Î.S.R. Câmpina”

și a „SN S.R.” și anume restituirea părții de patrimoniu (imobilele ce fac

obiectul revendicării), de care statul a dispus nelegal și fără titlu valabil.

Patrimoniul nu se identifică

faptic pentru că a fost diminuat prin simple masuri de fapt de către stat în

perioada 1948-1989,dar un transfer legal de proprietate nu a fost făcut niciodată,

deoarece statul nu a dobândit asupra acestor bunuri un drept legal de proprietate

nici prin Legea nr. 119/1948, nici prin Legea nr. 213/1998 si nici altfel.

Ca urmare, s-a

susținut că este pe deplin justificata acțiunea de revendicare ca acțiune a proprietarului

neposesor (reclamanta succesoare a societății naționalizate din patrimoniul

căreia nu au ieșit imobilele legal niciodată) și posesorul neproprietar – statul,

iar compararea titlurilor este în favoarea reclamantei, deoarece contractele de

vânzare-cumpărare prezentate de reclamanți sunt mai bine caracterizate.

S-a conchis, că instanța

trebuia sa analizeze si sa soluționeze cererea de revendicare conform art. 6 Legea

nr. 213/1996, și să se pronunțe pe valabilitatea titlului statului ca o

condiție esențiala redată în acest de art.

Titlul statului îl

constituie Legea nr. 119/1948 și este un titlu abuziv, deoarece nu este o lege

conformă Constituției din 1948, nu respectă nici legislația epocii și nici chiar

procedura din conținutul ei, preluarea fiind făcută cu vicierea

consimțământului proprietarului.

S-a mai arătat că, cererea

de revendicare este admisibilă și în raport de dispozițiile art. 6, cât și în

raport de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. și a

Libertăților Fundamentale, conform cărora „orice persoană fizică sau juridică

are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică si in condițiile

prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internațional".

Revendicarea - este

admisibila si legală, deoarece exista un bun/drept în sensul Convenției

Europene a cărui încălcare s-a produs și care necesită o reparație, iar pentru

această reparație nu este aplicabilă nicio procedură specială, caz în care are

prioritate reglementarea C.E.D.O.

Cererea în

revendicare este admisibilă și în raport de dispozițiile art. 21 si 44 din

Constituția României, art. 480 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998,

dispoziții care, de asemenea, obligă la garantarea unui proces echitabil și a

accesului liber la justiție.

Examinând decizia în

limita criticilor formulate de recurenta-reclamantă SC R.S.R. SA, ce permit

încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată recursul

nefondat, pentru următoarele considerente:

Instanțele de fond și

apel au reținut că recurenta-reclamantă este continuatoarea Î.S.R. Câmpina și

că s-a constituit ca societate comercială pe acțiuni, conform H.G. nr. 1200 din

12 noiembrie 1990, în temeiul Legii nr. 15/1990, preluând activul și pasivul acestei

întreprinderi socialiste.

Reclamanta-recurentă

susține că, prin naționalizare, în temeiul Legii nr. 119/1948, fosta SA I.P.S.R.

nu s-a desființat, ci doar a fost etatizată, transformată în întreprindere de

stat, întreprinderea naționalizată continuându-și activitatea și menținându-și

personalitatea juridică; că întreprinderea socialistă a preluat activul și pasivul,

obligațiile și drepturile unității naționalizate, precum și patrimoniul ei,

conform art. 6 din acest act normativ, și că, fiind constituită în societate

comercială pe acțiuni conform H.G. nr. 1200 din 12 noiembrie 1990 și în temeiul

Legii nr. 15/1990, este continuatoarea personalității juridice a antecesoarei SC

R. Câmpina”, preluând activul și pasivul acesteia, conchizând că, astfel, este dovedită

funcționarea neîntreruptă a societății înființate în anul 1897 și până în

prezent, sub următoarele denumiri: SA I.P.S.R., Î.R. Câmpina, SC S.R. SA și SC

R.S.R. SA.

Potrivit art. 6 din

Legea nr. 119/1948, pentru naționalizarea întreprinderilor industriale,

bancare, de asigurări, miniere și de transport, „Prin efectul naționalizării,

întreprinderile trec în proprietatea statului cu fondul de comerț și cu toate

obligațiile contractate în vederea exploatării lor; întreprinderile sub formă

de societate sau asociațiuni își păstrează patrimoniul, așa cum el va reieși

din bilanțul încheiat în vederea predării către noua conducere desemnată de

Stat în urma naționalizării; în activul și pasivul întreprinderilor de orice

fel, naționalizate, intrând: la activ toate bunurile imobile și mobile,

corporale și incorporale, precum terenuri, clădiri, instalațiuni, drepturi

petente, licențe, contracte, autorizații, mărci de fabrică, hârtii de valoare, cambii,

cărți de depuneri, numerar sume datorate întreprinderii,, accesorii, materii

prime, mărfuri semifabricate sau finite și alte asemenea; b) la pasiv

totalitatea obligațiunilor întreprinderii”.

Prin urmare, prin

efectul naționalizării, întreprinderea etatizată a păstrat patrimoniul, în

pasivul și activul acesteia intrând bunurile mobile și imobile, așa cum au fost

enumerate mai sus, precum și totalitatea obligațiilor întreprinderii

naționalizate.

Însă, persoanele

juridice, întreprinderi economice de stat,printre care și Î.R. Câmpina, a cărei

continuatoare este reclamanta, așa cum sunt enumerate în art. 26 din Decret nr.

31/1954, s-au înființat în condițiile art. 28 din acest act normativ,

respectiv, prin actul de dispoziție al organului competent al statului sau

administrației de stat; prin actul de înființare a celor care o constituie,

recunoscut de organul puterii sau administrației de stat, competent a verifica

numai dacă sunt întrunite cerințele legii pentru ca acea persoană juridică să

poată lua ființă; prin actul de înființare al celor care o constituie, cu

prealabila autorizare a organului puterii sau administrației de stat, competent

a aprecia oportunitatea înființării ei; printr-un al mod reglementat de lege.

Potrivit acestor

dispoziții legale, pe structura societății naționalizate, urmare a

reorganizării, statul a înființat noi persoane juridice specializate, printre

care și Î.R. Câmpina, cu structură autonomă în privința patrimoniului și cu

buget propriu, preluând în mod corelativ activele și pasivele de la aceasta

pentru a le transfera întreprinderilor noi constituite.

Reclamanta,

constituită ca societate pe acțiuni, conform H.G. nr. 1200 din 12 noiembrie 1990

și în temeiul Legii nr. 15/1990, a preluat doar activul și pasivul uneia din

persoanele juridice nou înființate pe structura societății naționalizate,

urmare a reorganizării, respectiv ale fostei Î.R. Câmpina.

De aceea, patrimoniul

Î.R. Câmpina nu se identifică cu cel al societății înființată în perioada antebelică,

așa cum corect au reținut instanțele de fond și apel.

Că imobilele în litigiu

nu se află în patrimoniul reclamantei, rezultă și din susținerea acesteia că

prin prezenta acțiune în revendicare solicită „repararea abuzului și

nedreptății săvârșite acesteia în calitate de continuatoare și succesoare a Î.S.R.

Câmpina și a „societății naționalizate”, cu motivarea că partea din patrimoniul,

respectiv imobilele în litigiu, legal trebuiau să se regăsească în patrimoniul

său, întrucât statul a dispus abuziv, fără titlu valabil, de acestea.

Cu alte cuvinte,

reclamanta recunoaște, implicit, că nu este proprietarul terenurilor în

litigiu, însă a susținut că instanța de apel trebuia să soluționeze acțiunea în

revendicare, conform art. 6 din Legea nr. 213/1998 și să se pronunțe pe valabilitatea

titlului statului, ca o condiție esențială redată în acest articol.

Or, cererea că

instanța de apel trebuia să soluționeze acțiunea în revendicare, conform art. 6

din Legea nr. 213/1998 și să se pronunțe pe valabilitatea titlului statului, ca

o condiție esențială redată în acest articol, este formulată pentru prima dată

în recurs, și se constituie într-o cerere nouă ce nu poate fi primită și

analizată față de caracterul imperativ al dispozițiilor art. 316 C. proc. civ.,

coroborate cu dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora

„Dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de

recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest articol”

și, respectiv „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau

obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri

noi”.

În ceea ce privește

criticile vizând greșita soluționare a acțiunii în revendicare de către

instanțele de fond și apel, instanța constată următoarele:

Reclamanta a formulat

acțiune în revendicare în temeiul art. 480 și următoarele C. civ.

Potrivit art. 480 C.

civ. „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un

bun în mod exclusiv și absolut, în limitele determinate de lege”.

Potrivit acestor

dispoziții legale, în acțiunea în revendicare pe dreptul comun, reclamanta

trebuia să facă dovada identității între aceasta și persoana juridică pe numele

căreia s-a făcut naționalizarea în baza Legii nr. 119/1948 și a faptului că în

patrimoniul acesteia se identifică cu cel al societății înființate în perioada

antebelică, cerințe neîndeplinite în speță, întrucât reclamanta este o nouă

societate comercială diferită de societatea naționalizată, iar în patrimoniul

său nu se regăsesc bunurile în litigiu.

Prin urmare, nefăcând

dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu, în mod legal,

instanța de fond, prin hotărârea pronunțată, păstrată prin decizia recurată, a

respins acțiunea în revendicare formulată de recurenta-reclamantă în temeiul art.

480 și următoarele C. civ.

Critica formulată de

reclamantă, în sensul că acțiunea sa ar fi admisibilă, atât față de

dispozițiile dreptului intern, art. 480 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998,

art. 21 și art. 44 din Constituția României, cât și față de dispozițiile art. 6

din C.E.D.O. și de cele ale art. 1 din Primul protocol adițional la C.E.D.O, este nefondată.

Astfel, instanțele de

fond și apel au soluționat cauza pe fond și nu pe excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare, reclamanta având, astfel, deschisă calea la un proces

efectiv.

Pe de altă parte, invocând

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., reclamanta a susținut, implicit,

dreptul de a obține bunurile în litigiu prin acțiune de față.

Însă, C.E.D.O. a

decis că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional al Convenție nu recunoaște

dreptul de a deveni proprietarul unui bun, el se aplică numai cu privire la

bunurile actuale ale reclamantei.

Aceasta nu se poate

plânge de o atingere adusă dreptului său de proprietate câtă vreme nu

demonstrează existența dreptului.

Astfel spus, art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu garantează dreptul de a obține

un bun.

De aceea, un prim

principiu rezultat din jurisprudența C.E.D.O. este acela potrivit cu care C.E.D.O.

nu garantează dreptul unei persoane fizice sau juridice de a dobândi un bun; cel

de-al doilea este acela conform căruia protecția Convenției se aplică numai cu

privire la „bunurile actuale”, adică cu privire la bunurile aflate în patrimoniul

celui care pretinde că i-a fost încălcat dreptul de proprietate asupra acestora,

și cel de-al treilea principiu vizează noțiunea de bun, în sensul că cel ce formulează

o pretenție legată de un bun în sensul Convenției trebuie să fie titularul lui

actual, calitate recunoscută fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

fie pe calea unor măsuri legislative sau că reclamantul are cel puțin speranța

legitimă de redobândire a bunului.

Prin urmare, C.E.D.O.

a stabilit, în aplicarea acestor principii, că art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție se aplică cu privire la bunurile actuale.

Or, în cauză,

reclamanta nu a făcut dovada că este titularul actual al bunurilor revendicate

pentru a se putea prevala de aceste dispoziții convenționale pentru redobândirea

acestora, iar acțiunea în revendicare în sine nu dă naștere la nici un titlu

care să stabilească un drept de proprietate, ci doar la eventualitatea de a

obține un astfel de titlu.

Prin urmare, reclamanta

nu a demonstrat a avea o speranță legitimă de a vedea restituite imobilele în

litigiu.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamanta SC R.S.R. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta SC R.S.R. SA împotriva Deciziei nr. 220/ C din

4 octombrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 iunie 2011.