ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2019/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2019/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor

de față:

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Prin Sentința penală nr. 102 din 12 iunie

2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de

familie, în baza art. 184 alin. (2) și (4) C. pen., pentru infracțiunea de

vătămare corporală din culpă, faptă din data de 20 iunie 2010 - parte vătămată A.A.M.,

a fost condamnat inculpatul M.G. studii superioare, de profesie avocat în

Baroul București, stagiul militar satisfăcut, căsătorit, fără antecedente

penale, la pedeapsa de 6 (șase) luni închisoare.

În baza art. 81 C.

pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate

inculpatului pe durata termenului de încercare de 2 ani și 6 luni, prev. de

art. 82 C. pen.

S-a aplicat art. 71

și art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen.

Conform art. 71 alin.

(5) C. pen., s-a dispus suspendarea pedepselor accesorii pe durata termenului

de încercare de mai sus.

Conform art. 359 C.

proc. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra disp. art. 83 C. pen., a

căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării condiționate a

executării pedepsei.

S-a reținut culpa

concurentă a inculpatului și părții vătămate în cote de 1/2 pentru fiecare și a

fost obligat inculpatul M.G. alături de asigurătorul SC "G.A." SA cu

sediul în municipiul Cluj-Napoca, la plata următoarelor despăgubiri civile:

- 7.500 euro cu titlu

de daune materiale și 17.500 euro daune morale, în echivalent lei la cursul

BNR, la data plății către partea vătămată A.A.M., constituită parte civilă în

procesul penal prin reprezentantul legal A.L.

- o contribuție

bănească pe perioada 10 iunie 2010 - 30 iunie 2012 în sumă totală de 14.500 RON

și în continuare lunar, în cuantum de 1.050 RON până la încetarea stării de

nevoie a părții vătămate A.A.M.

- 1/2 din suma de

10.314,27 RON (cheltuieli de spitalizare) către partea civilă Spitalul Clinic

de Urgență "Bagdasar Arsenie" București, cu dobânda legală de la data

rămânerii definitivă a hotărârii și până la achitarea integrală a debitului.

S-a dispus obligarea

inculpatului M.G. la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli judiciare către stat

și la 2.500 RON cu același titlu (onorarii expertiză auto), către partea

vătămată A.A.M.

S-a reținut că prin

Rezoluția nr. 544/P/2010 din 21 februarie 2011 a Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel Ploiești, în temeiul disp. art. 249 alin. (1) C. proc. pen.; art. 11

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus

scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului M.G., pentru săvârșirea

infracțiunii de vătămare corporală din culpă prev. de art. 184 alin. (2) și (4)

C. pen., întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia, sub

aspectul laturii subiective.

Pentru a dispune

astfel, procurorul, având în vedere materialul de urmărire penală din dosarul

cu numărul de mai sus, a reținut că prin Rezoluția din 20 octombrie 2010 s-a

început urmărirea penală față de învinuitul nominalizat pentru infracțiunea

respectivă, constând în aceea că la data de 20 iunie 2010 în jurul orelor

15:00, în timp ce se deplasa la volanul autoturismului cu numărul de

înmatriculare X în afara localității Puiești, județul Buzău, s-a angajat în

efectuarea unei depășiri, ocazie cu care l-a accidentat pe minorul A.A.M., care

se deplasa în același sens de mers pe bicicletă, cauzându-i leziuni grave ce

vor fi arătate în continuare, potrivit raportului de expertiză medico-legal.

Pe baza probelor

administrate în faza de urmărire penală s-a stabilit că la 20 iunie 2010, în

jurul orei 15:00, victima A.A.M. în vârstă de 12 ani la acel moment și alți doi

minori, respectiv D.D. și C.A. se deplasau pe câte o bicicletă fiecare pe Drumul

județean 202 C în afara localității, pe sensul de mers Bălești - Puiești din

județul Buzău.

S-a arătat că cei

trei minori s-au deplasat astfel: D.D. se afla în față, în spatele său se afla

minorul C.A., iar ultimul, victima A.A.M. Pe același sens de mers se deplasa și

învinuitul M.G. la volanul autoturismului marca "F.M.", în care se

mai aflau M.E., care ocupa locul din spatele șoferului și martorul M.M.A., care

ocupa locul din dreapta șoferului.

Sesizând prezența

bicicliștilor pe partea carosabilă, învinuitul susținând că i-a avertizat

sonor, împrejurare față de care primii doi bicicliști s-au apropiat cât mai

mult de marginea din dreapta carosabilului și sesizând că victima nu face

același lucru, a fost atenționată verbal de cei doi, despre prezența

autoturismului.

S-a mai reținut că

victima și-a continuat deplasarea cât mai aproape de axul drumului cu intenția

de a-i depăși pe cei doi bicicliști minori.

Inculpatul M.G. a

intenționat să-i depășească pe bicicliști, fapt pentru care s-a încadrat pe sensul

opus de mers, cât mai aproape de acostamentul pe partea stângă, însă nu a

reușit să facă această manevră, deoarece când a ajuns în dreptul victimei,

aceasta a virat brusc spre stânga, fiind accidentată.

În urma acestui

eveniment rutier victima a fost transportată la Spitalul Municipal Râmnicu

Sărat.

S-a dispus efectuarea

de către Serviciul Județean de Medicină Legală Vrancea a Raportului de

constatare medico-legală din 19 noiembrie 2010, care concluzionează că minorul

A.A.M. a prezentat un "traumatism cranio-cerebral grav cu hematom

epicranian echimoză periorbitală dreapta, otoragie, fractură craniană, fracturi

faciale, hemoragie subarahnoidiană acută, contuzie cerebrală hemoragică,

contuzie hemoragică trunchi cerebral, comă GCS 5 p, traumatism cervical amielic,

contuzie pulmonară dreaptă, contuzie braț și șold drept, fractură maleolă

internă stângă".

Același act

medico-legal a mai concluzionat că din punct de vedere medical, leziunile

traumatice prezentate de victimă s-au putut produce în condițiile unui accident

de circulație cu lovirea (propulsia) și proiectarea victimei de către vehicul.

Leziunile traumatice

au necesitat 100 - 120 zile îngrijiri medicale pentru vindecare și prin natura

lor, la momentul producerii acestora, au pus în primejdie viața victimei.

În fine, s-a apreciat

că, din punct de vedere medico-legal, leziunile traumatice inițiale s-au

vindecat cu sechele; stadiul sechelar actual "status post TCC grav,

tetralegie spastică, stare vegetativă persistentă" constituie infirmitate

fizică și psihică permanentă.

S-a dispus efectuarea

unei expertize tehnice auto de către expert N.N. din cadrul Tribunalului

Prahova - Biroul Local de Expertize Judiciare Tehnice și Contabile și s-a

încuviințat părților numirea a câte un expert care să participe la efectuarea

lucrării în persoana numiților O.T., pentru învinuit, și D.D.O., pentru

victimă.

S-a stabilit printre

altele că la momentul coliziunii, viteza autoturismului condus de inculpat avea

o valoare de 66 km/oră, iar viteza de rulaj a bicicletei conduse de victimă

putea varia între 15 - 18 km/oră.

Cu privire la

dinamica producerii accidentului rutier și ținând seama de probatoriul aflat la

dosar, s-a reținut că partea carosabilă era acoperită cu covor asfaltic în

stare uscată, fără curbe sau declivități, lățimea totală era de 5,60 metri,

fiind mărginită pe ambele părți de acostament în lățime de 0,4 metri și șanț

marginal de un metru lățime.

În locul producerii

accidentului, circulația se desfășura pe două sensuri pe câte o bandă pe

fiecare sens, partea carosabilă nefiind prevăzută cu marcaj de delimitare a

sensurilor de mers, iar în zonă nu erau instalate indicatoare rutiere de

circulație de avertizare sau interzicere.

În lucrarea

respectivă s-a arătat că, coliziunea s-a produs din mișcare, învinuitul deja

nominalizat care se afla în acel moment în depășirea grupului de bicicliști a

sesizat apariția situației periculoase și a încercat să evite impactul prin

virajul efectuat spre stânga, însă nu a reușit, întrucât a fost acroșat de

intrarea necontrolată a biciclistului în partea stângă a ansamblului roată

spate, cu partea dreaptă față a autoturismului, respectiv în bara de protecție,

conservând urme de glisare - zgâriere la înălțimea butucului roții spate a

bicicletei, spărgând și proiectorul dreapta față.

Cu privire la

posibilitățile de evitare a accidentului, s-a reținut că inculpatul M.G., la

apariția stării de pericol, a efectuat viraj spre stânga intrând în șanț în

zona verde, dar din lipsă de timp și spațiu, manevra a fost tardivă față de

manevra efectuată de bicicliști.

Conform raportului de

expertiză accidentul putea fi evitat de către victimă dacă circula în coloană

pe drum public și se retrăgea pe partea dreapta a drumului la semnalizarea

sonoră a conducătorului auto.

De asemenea, în

expertiza tehnică s-a arătat că producerea evenimentului rutier a fost

influențată și de cauze tehnice, prin neadecvarea tipului de mărime a

bicicletei față de starea fizică a minorului și starea tehnică a bicicletei.

În concluzie, s-a

reținut că victima a încălcat art. 70 alin. (2) din O.U.G. nr. 192/2002,

republicată, și disp. art. 117 respectiv art. 160 alin. (1) și art. 160 alin.

(4) din Regulamentul de aplicare a acestui act normativ.

Expertul D.D.O.

recomandat de victimă și-a exprimat separat punctul său de vedere, arătând

printre altele, că în producerea accidentului de circulație trebuia reținută și

culpa inculpatului M.G. care a încălcat dispozițiile art. 118 lit. c) din

Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, republicată, care prevede că în

timpul efectuării unei depășiri, conducătorul autoturismului este obligat să

păstreze o distanță laterală, suficientă, față de autovehiculul depășit.

În cauză a fost

efectuat și un supliment la raportul de expertiză ca urmare a obiecțiunilor

formulate de către A.L. - reprezentantul legal al victimei, prin avocatul ales.

În raport de

materialul de urmărire penală, prin Rezoluția nr. 544/P/2010 din 21 februarie

2011, procurorul a constatat că în cauză acțiunea penală nu poate fi pusă în

mișcare față de învinuitul M.G., fiind incidente disp. art. 10 lit. d) C. proc.

pen., respectiv nu au fost întrunite elementele constitutive ale infracțiunii

prev. de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen., deoarece din probele administrate

nu s-a putut dovedi că accidentul rutier soldat cu vătămarea minorului s-a

comis ca urmare a nerespectării de către învinuit a dispozițiilor legale ce

reglementează circulația pe drumurile publice.

În consecință, prin

această rezoluție s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului

pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen.

Împotriva actelor

procurorului a formulat plângere conform art. 275 - 278 C. proc. pen., A.L. -

reprezentantul legal al minorului A.A.M., susținând nelegalitatea și

netemeinicia acesteia.

Petentul s-a arătat

nemulțumit de soluție, datorită faptului că expertiza efectuată în dosar este

incompletă, deoarece "nu s-a mers la locul accidentului", fiind

reclamate unele aspecte privind viteza de deplasare a autoturismului, iar locul

impactului menționat în expertiză nu corespunde cu cel real.

Pe de altă parte, s-a

arătat că în biletul de externare al victimei a fost menționat un alt

diagnostic decât cel real, iar expertiza medico-legală s-a efectuat la cererea

sa și a fost efectuată după o perioadă de timp de la producerea accidentului și

după efectuarea expertizei tehnice.

Prin Rezoluția nr.

379/II/2/2011 din 6 aprilie 2011 a Procurorului General al Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Ploiești a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea

formulată de A.L. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale.

Împotriva acestei

rezoluții a formulat plângere conform art. 278

1

C. proc. pen.,

petentul A.L. - reprezentantul legal al persoanei vătămate, la instanța de

judecată, respectiv Curtea de Apel Ploiești, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, în esență, considerând că și învinuitul M.G. se face răspunzător

de comiterea accidentului, ca urmare a unei interpretări corecte a probelor

existente la dosarul cauzei.

S-a solicitat

infirmarea soluției atacate și refacerea actelor de urmărire penală.

În legătură cu acest

aspect, în raport de disp. art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., Curtea

a constatat că probele existente la dosarul cauzei au fost suficiente în contra

aprecierilor formulate de procuror pentru reținerea cauzei spre rejudecarea

inculpatului M.G., pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din

culpă, prev. de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen., parte vătămată A.A.M.

În consecință, prin

Încheierea din 1 iulie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția

penală pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul penal nr. 376/42/2011

în baza art. 278

1

alin. (8) lit. c) C. proc. pen., a fost admisă

plângerea formulată de petentul A.L. împotriva rezoluțiilor Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Ploiești care au fost desființate și s-a reținut cauza

spre rejudecare privind săvârșirea de către inculpatul M.G. a infracțiunii de

vătămare corporală din culpă, prev. de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen.

Din motivarea

încheierii a rezultat că în legătură cu acest aspect procurorul a adoptat

soluția de scoatere de sub urmărire penală a lui M.G., motivând explicit că

prin niciuna din probele administrate în cauză nu s-a putut dovedi că

accidentul rutier soldat cu vătămarea minorului s-a comis ca urmare a

nerespectării de către învinuit a dispozițiilor legale ce reglementează

circulația pe drumurile publice.

În condițiile în care

procurorul a reținut culpa persoanei vătămate la producerea evenimentului

rutier, vinovată de încălcarea art. 70 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002; art.

194 alin. (1) și (4), art. 160 alin. (1) și (4) din Regulamentul de aplicare a

acestui act normativ, în sensul că a circulat cu bicicleta deși avea vârsta mai

mică de 14 ani, nu a semnalizat manevra de schimbare a direcției de mers și nu

a circulat pe un singur rând cu ceilalți doi copii bicicliști, instanța a

constatat fără niciun dubiu rezonabil și culpa inculpatului M.G. la producerea

accidentului.

Acesta a încălcat

prevederile art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, potrivit cărora,

"conducătorul de autovehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză

și să o adapteze în funcție de condițiile de drum, astfel încât, să poată

efectua orice manevră în condiții de siguranță".

Deși învinuitul a

arătat în mod constant că a perceput limpede faptul că în fața sa se aflau trei

copii pe bicicletă ce circulau aproximativ paralel, nu a adaptat viteza de

deplasare a autoturismului pe care îl conducea, circulând în depășirea acestora

cu viteza de 90 km/h.

În al doilea rând,

învinuitul a încălcat și disp. art. 142 din același regulament, care prevăd că

"mijloacele de avertizare sonoră trebuie folosite de la o distanță de cel

puțin 25 metri față de cei cărora li se adresează, pe o durată de timp care să

asigure perceperea semnalului și fără să-i determine pe aceștia la manevre ce

pot pune în pericol siguranța circulației".

În fine, în al

treilea rând, Curtea de Apel Ploiești a mai constatat că M.G. a încălcat și

disp. art. 150 lit. b) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, republicat,

deoarece nu a semnalizat luminos intenția de efectuare a depășirii, aspecte ce

rezultă chiar din declarația acestuia.

În continuare,

potrivit art. 98 alin. (1) din Regulamentul de Ordine Interioară al

Instanțelor, cauza a fost repartizată aleatoriu, după care s-a procedat la

judecarea acesteia în primă instanță, conform Cap. II C. proc. pen.

În desfășurarea

cercetării judecătorești s-a luat declarație numitului A.L. - reprezentant

legal al victimei, care a declarat că având și consimțământul soției sale A.I.

(mama minorului), se constituie parte civilă în procesul penal împotriva

inculpatului, precizând sumele ce reprezintă despăgubirile civile - materiale

și morale, aspecte asupra cărora instanța va reveni mai târziu.

De asemenea, s-a luat

declarație inculpatului M.G., care după ce i s-a adus la cunoștință obiectul

cauzei și i s-a pus în vedere să declare tot ce știe cu privire la fapta și

învinuirea ce i se aduce, dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i-se

atenția totodată că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa, așa cum

prevăd disp. art. 70 alin. (2) C. proc. pen.

Inculpatul deja

menționat a arătat că își menține declarațiile pe care le-a dat în cauză,

precizând că nu este de acord cu motivarea instanței prin care a fost admisă

plângerea formulată împotriva rezoluției parchetului și reținerea cauzei spre

judecată în instanță, precizând că viteza reală cu care a circulat la data

producerii evenimentului rutier este cea stabilită de expertul tehnic auto.

S-a considerat că nu

are nicio culpă în producerea accidentului de circulație, vina aparținându-i în

exclusivitate victimei, așa cum a reținut și expertul.

La data producerii

accidentului, când a observat că victima venea spre axul șoselei, a făcut

manevra de evitare prin stânga, a ieșit pe acostament, minorul a fost lovit cu

bara și aripa din față dreapta, a fost proiectat pe parbriz, iar după impact

victima a căzut imediat.

Pe situația de fapt,

au fost audiați martorii din acte M.E. și M.M.A., care se aflau în autoturismul

condus de inculpat la data producerii accidentului de circulație și minorii

C.A. și D.D., care au circulat pe biciclete alături de victimă - martori

oculari la acest eveniment.

De asemenea, s-a

dispus efectuarea unei expertize tehnice auto de către expert inginer P.D.M.,

precum și cu încuviințarea de experți consilieri la cererea părților, respectiv

domnul O.T. pentru inculpat și B.I. pentru partea vătămată.

În rezolvarea laturii

civile, A.L. - reprezentantul legal al victimei - a solicitat proba cu martori

și acte, depunând la dosar o serie întreagă de înscrisuri constând din: acte

medicale, bonuri de casă de procurarea de medicamente, fotografii înfățișând

persoana care a fost victima accidentului de circulație.

Instanța de fond a

încuviințat în acest sens audierea martorilor S.A. și C.M.

În concret, situația

de fapt stabilită pe baza analizei probelor administrate în cauză atât la

urmărirea penală de către procuror, cât și în instanță a constat în aceea că la

data de 20 iunie 2012, în jurul orelor 15:00, inculpatul M.G. conducea

autoturismul F.M. pe DJ 202 între localitățile Bălești, situată în jud. Vrancea

și Puiești, situată în județul Buzău, pe direcția de mers Bălești-Puiești.

Așa cum s-a arătat

mai înainte, în autoturism, pe bancheta din față se afla martorul ocular M.M.,

iar pe bancheta din spate soția conducătorului auto, M.E.

Ajungând în zona Km.

3+650 metri, conducătorul auto M.G., a văzut de la distanță că în fața sa în

aceeași direcție de mers se deplasa un grup de trei minori pe biciclete.

Doi dintre aceștia

circulau în șir indian, iar cel de al treilea care s-a dovedit a fi victima

A.A.M., în vârstă de 12 ani, circula în spatele lor, dar cu roata din față în

paralel cu roata din spate al celui din fața sa și la o distanță de cca. 1

metru.

În această situație

prezența celor trei bicicliști trebuia să-l atenționeze pe inculpatul M.G. și

în mod deosebit prezența celui de-al treilea, în persoana minorului A.M.A.

Astfel, inculpatul nu

s-a angajat regulamentar în efectuarea manevrei de depășire și a intrat în

impact frontal cu roata din spate a bicicletei condusă de victimă și a rezultat

astfel vătămarea gravă a minorului care a suferit numeroase leziuni, așa cum

sunt descrise în raportul medico-legal.

A fost efectuată

expertiza tehnică auto de către expert tehnic inginer P.D.M., care a răspuns la

obiectivele stabilite de către prima instanță, și anume: cauza și dinamica

accidentului de circulație ținând seama de întregul material probator; să se

stabilească regulile de circulație încălcate de participanții la trafic la

efectuarea manevrei de depășire, inclusiv dacă accidentul de circulație putea

fi evitat de conducătorul auto și de ce manevră; să se stabilească culpa

producerii accidentului; să se stabilească dacă partea vătămată A.A.M. avea

dreptul de a circula cu bicicletă pe drumul județean unde a avut loc accidentul

și să se verifice starea bicicletei aflată la Postul de Poliție al Comunei

Puiești, județul Buzău, cu care a circulat victima la data producerii

accidentului rutier.

Analizând raportul de

expertiză tehnică auto expertul a concluzionat că starea de pericol a fost

creată de victimă prin deplasarea intempestivă către stânga, iar conducătorul

auto respectiv, inculpatul M.G., nu a putut evita accidentul prin manevra de

frânare.

Totuși, manevra

acestuia de ocolire a victimei a dus la evitarea unui impact frontal.

Astfel, punctul de

vedere exprimat de expert este îmbrățișat și de expertul tehnic auto consilier

O.T., în sensul că victima putea rula pe drumul public numai dacă avea vârsta

de 14 ani, iar starea tehnică a bicicletei utilizate de victimă era

necorespunzătoare și din punct de vedere dimensional era incomodă pentru

acesta.

Cu alte cuvinte,

producerea accidentului rutier din data de 20 iunie 2010, pe drumul public DJ C

pe raza localității Puiești, județul Buzău, soldat cu vătămarea gravă a

victimei A.A.M. - minor în vârstă de 12 ani, s-a datorat în exclusivitate

culpei acesteia.

Un punct de vedere

aparte și obiecțiuni la raportul de expertiză judiciară întocmit de expert

P.D.M., l-a avut expertul tehnic auto B.I., consilier din partea victimei, care

în mod amănunțit a combătut opinia susținută în lucrarea respectivă, că

accidentul se datorează în exclusivitate culpei victimei și a argumentat că

analiza avariilor produse în urma impactului pe bicicleta victimei și

autoturismul condus de inculpat denotă că forțele de impact care au acționat

asupra bicicletei sunt după o direcție coaxială cu axul longitudinal al

bicicletei, așa încât nu se poate reține faptul că acest impact s-a produs în

timp ce bicicleta ar fi virat la stânga, așa cum s-a susținut în raportul de

expertiză.

Pe de altă parte,

accidentul s-a produs pe sensul de mers Bălești - Puiești, și nu pe sensul

opus, cum s-a susținut în lucrare, concluzie care se desprinde atât din punctul

de vedere al consilierului B.I., dar mai ales din constatarea consemnată în

procesul-verbal de cercetare la fața locului efectuată de organele de poliție -

echipă din care a făcut parte și un expert criminalist, la scurt timp după

producerea evenimentului rutier.

Cu acea ocazie, au

fost precizate cu exactitate pozițiile în care se aflau autoturismul angajat în

accidentul de circulație, bicicleta victimei, precum și celelalte detalii care

au condus la descrierea accidentului de circulație.

Instanța de fond a

constatat că, în raport de normele legale ce reglementează circulația pe

drumurile publice a vehiculelor, pietonilor și a celorlalte categorii de

participanți la trafic, prevăzute în O.U.G. nr. 195/2002, republicată, precum

și de Regulamentul de aplicare a acestei ordonanțe, aprobat prin H.G. nr.

1391/2006, republicat și actualizat, există argumente care combat opinia

expertului inginer P.D.M., în ceea ce privește culpa participanților la

producerea accidentului rutier ce face obiectul cauzei penale de față.

Astfel, art. 35 din

O.U.G. nr. 195/2002, republicată, prevede că participanții la trafic trebuie să

aibă un comportament care să nu afecteze fluența și siguranța circulației, să

nu pună în pericol viața sau integritatea corporală a persoanelor și să nu

aducă prejudicii proprietății publice sau private.

Mai departe, în disp.

art. 45 din același act normativ se prevede că depășirea este manevra prin care

un vehicul trece înaintea altui vehicul ori pe lângă un obstacol aflat pe

același sens de circulație, prin schimbarea direcției de mers și ieșirea de pe

banda de circulație sau din șirul de vehicule în care s-a aflat inițial.

Astfel, dacă instanța

de fond ar accepta numai punctul de vedere exprimat de expert inginer P.D.M.,

că inculpatul nu a încălcat nicio regulă de circulație în calitate de

participant la traficul rutier la data producerii accidentului de circulație,

înseamnă că ne-am afla în situația cazului fortuit prev. de art. 47 C. pen.,

aspect despre care nici nu poate fi vorba.

Potrivit acestor

dispozițiuni, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală al

cărei rezultat este consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.

În această situație

cazul fortuit exclude vinovăția persoanei și caracterul penal al faptei

deoarece acțiunea sau inacțiunea care a produs rezultatul periculos a intrat în

concurs cu o forță străină, fără cunoștința și voința persoanei, așa încât

intervenția acestei forțe imprevizibile dând naștere unui rezultat pe care

făptuitorul nu l-a conceput și nu l-a urmărit.

Ori, probele

administrate în cauză au demonstrat că inculpatul M.G. a încălcat disp. art.

118 lit. a) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, republicată, în

care se arată că, "conducătorul de vehicule care efectuează depășirea este

obligat să se asigure că acela care îl urmează sau îl precede nu a semnalizat

intenția începerii unei manevre similare și că poate depăși fără pericol sau

stânjeni circulația".

Aceste dispozițiuni

ce coroborează cu lit. c) din același text de lege în care se arată că trebuie

să păstreze în timpul depășirii o distanță laterală suficientă față de

vehiculul depășit.

De aceea,

conducătorul auto M.G. putea să evite producerea accidentului dacă se asigura

că manevra de depășire urma să se facă fără niciun pericol, astfel trebuia să

se angajeze în manevra de depășire a grupului de bicicliști, trecând peste axul

median al drumului, deoarece din față nu circula în acel moment niciun vehicul,

iar lățimea de gabarit a autoturismului, împreună cu oglinzile retrovizoare

fiind de 2,078 metri raportat la culoarul de trecere în siguranță.

La rândul său victima

putea să evite producerea accidentului dacă circula în șir indian față de

ceilalți colegi și cât mai aproape de marginea din dreapta a părții carosabile.

Concluzionând, Curtea

de Apel Ploiești a constatat că accidentul de circulație din data de 20 iunie

2010 s-a datorat în egală măsură (câte 1/2), atât culpei victimei, cât și

inculpatului nominalizat și a statuat că în drept, fapta inculpatului M.G.,

care la data de 20 iunie 2010, prin nerespectarea dispoz. art. 118 lit. a) și

c) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, republicată, privind

circulația pe drumurile publice, a produs un accident de circulație având ca

rezultat vătămarea gravă a minorului A.A.M., întrunește elementele constitutive

ale infracțiunii de vătămare corporală din culpă prev. de art. 184 alin. (2) și

(4) C. pen.

La stabilirea și

individualizarea pedepsei instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art.

72 C. pen., ținând seama de disp. părții generale ale acestui cod, de limitele

de pedeapsă, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de împrejurarea

că la producerea accidentului de circulație culpa îi aparține și victimei,

precum și de elementele ce caracterizează persoana făptuitorului, respectiv că

pe parcursul întregului proces penal inculpatul a manifestat o poziție

procesuală nesinceră, nedorind să accepte că are o vină în producerea acestui

eveniment rutier.

Întrucât instanța s-a

orientat la aplicarea unei pedepse cu închisoarea, urmează ca în baza art. 71

C. pen., să i se aplice pedepsele accesorii prev. de art. 64 alin. (1) teza a

II-a și b) C. pen.

Referitor la

modalitatea de executare a pedepsei principale, instanța a apreciat că scopul

preventiv-educativ al acesteia poate fi atins chiar și fără executare, motiv

pentru care în baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a

executării acesteia, pe termenul de încercare prev. de art. 82 C. pen., care

s-a compus din cuantumul pedepsei și la care s-a adăugat un interval de timp de

2 ani.

Conform art. 71 alin.

(5) C. pen., pe durata suspendării pedepsei principale s-a dispus și

suspendarea pedepselor accesorii.

Conform art. 359 C.

proc. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra disp. art. 83 C. pen., a

căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării condiționate a

executării pedepsei.

Cu privire la latura

civilă, s-a menționat faptul că potrivit legii orice persoană are obligația de

a repara prejudiciile pe care le cauzează prin fapta sa ilicită.

În speța de față,

răspunderea inculpatului M.G. a fost quasidelictuală, deoarece este rezultatul

unei culpe, fiind stabilit raportul de cauzalitate între fapta comisă și

crearea prejudiciului cauzat părții vătămate A.A.M.

În instanță,

reprezentantul legal al părții vătămate A.L. a declarat că se constituie parte

civilă cu suma de 50.000 euro, din care 35.000 euro daune morale și 15.000 euro

daune materiale.

Cu privire la

despăgubirile materiale a arătat că suma solicitată reprezintă cheltuieli pe

care familia sa le-a suportat de la data producerii accidentului de circulație

și până în prezent, spitalizarea minorului, procurarea de medicamente, vizite

medicale, transport la spital, toate aceste cheltuieli fiind ocazionate pentru

îmbunătățirea situației medicale a fiului său.

Separat de aceste

sume a solicitat obligarea inculpatului la plata unei prestații bănești

periodice într-un cuantum reprezentând salariul mediu pe economie de la data

producerii accidentului și până la încetarea stării de nevoie a minorului.

În dovedirea acestor

pretenții bănești, au fost audiați martorii S.A. și C.M., din depozițiile

cărora rezultă că, de la data accidentului de circulație și până în prezent, pe

toată perioada, părinții minorului l-au supravegheat în permanență și în

special mama acestuia, care și-a întrerupt serviciul, au fost făcute eforturi

financiare pentru procurarea medicamentelor, pentru continuarea tratamentului

prescris de medici, cheltuieli cu transportul la diferite centre de recuperare,

etc.

Toate aceste

cheltuieli au fost suportate de părinți și pentru acoperirea acestora a fost

necesar a se face diverse împrumuturi.

Tatăl minorului a

primit suma de bani de 4.000 euro de la cumnatul său ce i se cuvenea din

dreptul asupra unui teren pe care l-a vândut, sumă pe care a folosit-o în

scopul cheltuielilor arătate mai înainte, de față fiind martora S.A.

La rândul său

martorul C.M. a arătat că pentru a face față acestor cheltuieli, l-a împrumutat

pe tatăl minorului cu suma de 2.000 euro.

Din depozițiile

martorilor a mai rezultat că familia victimei a făcut cheltuieli cu plata:

maseorului, chinetoterapeutului, logopedului, psihologului și altor cadre de

specialitate.

Sumele cheltuite

pentru cumpărarea medicamentelor au fost dovedite cu bonurile fiscale (în număr

foarte mare), depuse de tatăl minorului la dosar.

Ca atare, prin

reținerea culpei concurente a inculpatului și părții vătămate în cote de 1/2

pentru fiecare, în temeiul disp. art. 998 C. civ. și art. 14 C. proc. pen.,

inculpatul M.G. a fost obligat alături de asigurătorul SC G.A. SA cu sediul în

mun. Cluj-Napoca, la plata daunelor materiale în cuantum de 7.500 euro și

17.500 euro daune morale, în echivalent la cursul BNR la data plății, către

partea vătămată A.A.M., constituită parte civilă în procesul penal prin

reprezentantul legal A.L., reprezentând 1/2 din cuantumul sumelor solicitate,

așa cum s-a arătat mai înainte.

Instanța de fond a

apreciat că daunele materiale au fost dovedite pe deplin cu probele

administrate în cauză, iar cuantumul daunelor morale a fost destul de

rezonabil.

De asemenea,

referitor la starea medicală a victimei, așa cum a rezultat din Raportul de

constatare medico-legală efectuat de Serviciul de Medicină Legală Vrancea din

19 noiembrie 2010 aflat la dosarul de urmărire penală, s-a menționat că, din

punct de vedere medico-legal, "leziunile traumatice inițiale s-au vindecat

cu sechele; stadiul sechelar actual (status post TCC grav, tetraplegia

spastică, stare vegetativă persistentă) a constituit infirmitate fizică și

psihică permanentă".

În această situație

s-a apreciat ca fiind întemeiată cererea reprezentantului legal al victimei de

obligarea inculpatului la o prestație bănească lunară de la data comiterii

accidentului, 20 iunie 2010, și în continuare până la încetarea stării de

nevoie a minorului.

Având în vedere salariile

medii brute pe economie în raport de care s-a calculat această prestație

bănească, respectiv de 1.836 RON în anul 2010, 2.022 RON în anul 2011 și 2.117

RON în anul 2012, așa cum a rezultat din Legea bugetelor naționale pe anii

respectivi, pe următoarele perioade cotele de 1/2 reprezentând contribuții

bănești la care a fost obligat inculpatul alături de asigurător au fost

următoarele: 14.500 RON de la data comiterii accidentului - 20 iunie 2010 până

la 30 iunie 2012 și în continuare o prestație periodică bănească de 1.050 RON

până la încetarea stării de nevoie a părții vătămate.

Totodată, inculpatul

sus-indicat a fost obligat alături de asigurător și la plata sumei de 1/2 din

suma de 10.314,27 RON - cheltuieli de spitalizare către partea civilă Spitalul Clinic

de Urgență "Bagdasar Arsenie" București cu dobânda legală de la data

rămânerii definitivă a hotărârii și până la plata achitării integrale a

debitului.

II. Împotriva acestei

sentințe penale au declarat recurs inculpatul M.G. și asiguratorul SC G.A. SA.

În recursul declarat

de inculpatul M.G. s-a solicitat admiterea recursului și casarea ambelor

hotărâri pronunțate în cauză de Curtea de Apel Ploiești, respectiv Încheierea

din 1 iulie 2011 și Sentința de condamnare din 12 iunie 2012.

Se consideră că poate

solicita casarea Încheierii din 1 iulie 2011 prin care s-a admis în baza art.

278

1

alin. (8) C. proc. pen. plângerea împotriva rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale, deoarece nu există cale separată de atac

împotriva acesteia, iar consecințele acestei hotărâri sunt extrem de

importante, inclusiv pentru hotărârea prin care s-a pronunțat condamnarea.

În consecință, în

baza dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil și a practicii

judiciare în acest sens, prin recursul declarat împotriva sentinței de

condamnare, se înțelege să atace și Încheierea din data de 1 iulie 2011.

S-a arătat, de

asemenea, că motivele de recurs - vizând atât încheierea sus-menționată, cât și

sentința de condamnare - se încadrează în tiparul prev. de art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. privind recursul devolutiv, defectiv de apel.

Primul motiv de

critică invocat constă în aceea că prin Încheierea din 1 iulie 2011, ce

constituie actul de învestire a instanței de fond și actul de punere în mișcare

a acțiunii penale, prima instanța nu a descris situația concretă de fapt pe

care i-o reproșează inculpatului.

Prin urmare, se

consideră că nu au fost respectate dispozițiile cu privire la sesizarea

instanței, ceea ce - în conformitate cu disp. art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

- atrage nulitatea absolută a actului de sesizare.

Astfel, încheierea

sus-menționată trebuia să îndeplinească exigențele unui veritabil rechizitoriu

și să descrie fapta, iar dacă nu a făcut-o, este nulă absolut, fiind deci nul

actul de învestire al instanței care a pronunțat hotărârea de condamnare.

În al doilea rând, a

fost criticată maniera instanței care a pronunțat încheierea de sesizare și de

punere în mișcare a acțiunii penale, ar fi trebuit să admită plângerea, fără să

intre în substanța fondului cauzei, numai că aceasta s-a pronunțat pe fapt,

constatând săvârșirea infracțiunii prev. de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen.

În dezvoltarea celui

de-al treilea motiv de recurs, s-a arătat că actul de sesizare a instanței,

respectiv Încheierea din 1 iulie 2011, a reținut situația de fapt constând în

accidentul produs lângă acostamentul din stânga, unde s-a găsit pata de sânge,

pe fondul virajului intempestiv făcut de către victimă, care era "inamicul

public nr. 1 al șoferilor", conducând o bicicletă care avea piulițele

desfăcute și șuruburile slăbite și care îi fusese dăruită în anul 2002, când

partea vătămată avea vârsta de 5 ani, iar cu aceasta circula la vârsta de 13

ani și jumătate, pe un drum județean pe care se circulă cu 90 km/h.

Această dinamică

reținută de organul de anchetă, precum și în actul de sesizare, a fost

completată, ca să fie o culpă comună, prin reținerea următoarelor elemente: că

inculpatul a circulat cu o viteză de peste 90 km/h; că a folosit semnalizarea

sonoră în 20 m și că nu a folosit în miezul zilei semnalizarea luminoasă.

În privința vitezei,

se susține că instanța a ignorat toate rapoartele de expertiză, care au

stabilit că viteza cu care a circulat inculpatul a fost de 66 km/h, în

condițiile în care pe drumul respectiv se putea circula cu până la 90 km/h.

De asemenea, se

consideră că instanța a stabilit viteza în mod empiric; totodată, instanța a

reținut din declarația dată de numitul M.A., care se afla în mașină, că

semnalizarea s-a făcut la 20 m de biciclist, iar pentru că legea prevede că

aceasta se face la 25 m, a concluzionat că nu s-a respectat limita în care

trebuia să fie făcută semnalizarea sonoră.

Or, se consideră însă

că această reținere de culpă este ridicolă, deoarece toți martorii spun că

acele semnalizări sonore au fost repetate și făcute cu 100 - 200 m înainte de

locul întâlnirii; în privința semnalizării cu lumini, este ridicol să se

susțină că poate să existe un lanț cauzal generat de nefolosirea luminilor în

plină zi.

Totodată, s-a

subliniat, că prin expertize s-a stabilit în mod clar că accidentul s-a produs

pe fondul virajului intempestiv făcut de către victimă, iar inculpatul a tras

de volan cât a putut astfel încât a ajuns pe arătură, iar înainte să ajungă pe

arătură, întâmplarea nefericită a făcut ca bicicleta să ajungă în dreptul lui;

în aceste condiții s-a produs impactul între butucul roții din spate și bara de

protecție față, care a dus la apariția acelei fundături.

Se mai subliniază că

acea fundătură nu se putea produce în condițiile dinamicii relatate de către

expertul B.I., deoarece cu un cauciuc, cu o anvelopă nu se poate înfunda o

bară, fie și din plastic metalizat.

S-a mai arătat că

expertizele, ancheta și chiar actul de sesizare fac referire la un impact

produs pe partea stângă, unde a fost pata de sânge și unde a fost găsită

victima; faptul că bicicleta a fost găsită pe partea dreaptă este explicat în

dosar, aspect reconfirmat în declarația inculpatului de la acest termen, și în

consecință, hotărârea de condamnare privește o altă faptă.

Astfel, toată ancheta

și hotărârea inițială fac referire la o faptă petrecută pe contrasens, lângă

acostament, unde s-a găsit pata de sânge, iar expertul B.I. și instanța de

condamnare susțin că fapta nu s-a petrecut în acest loc, instanța de condamnare

este sesizată cu fapta reținută în actul de sesizare, nu cu cea descrisă de

expertul B.I.

În plus, se mai arată

că fapta reținută în sentința penală nu este dovedită cu nicio probă.

Se menționează, de

asemenea, că expertul B.I. a declarat că dacă victima ar fi fost lovită într-adevăr

în roata din stânga în condițiile virajului stânga, atunci aceasta ar fi

suferit o fractură de maleolă stângă. Pe de altă parte, se învederează că la

dosar se găsește biletul de ieșire din spital al părții vătămate, confirmat și

de raportul medico-legal, unde printre altele scrie că victima a avut fractură

de maleolă internă stângă consolidată.

Se mai arată că în

condițiile dinamicii propuse de expertul B., și anume lovitură făcută

longitudinal, perpendicular pe roata din spate, bicicleta ar fi fost buclată.

În realitate, bicicleta este puțin strâmbă, dar ondulatoriul nu are un bucleu

specific unei lovituri în care mașina ar fi lovit perpendicular pe ea, ci acel

bucleu se putea produce prin lovire în condițiile în care bicicleta era în

unghi de 45 grade.

Se consideră, prin

urmare, că aceasta a fost dinamica reală a accidentului, însuși inculpatul

declarând că bicicleta era în unghi ascuțit și că distorsiunea roții este

surprinsă în fotografie judiciară.

Referitor la

afirmațiile expertului B.I. în sensul că inculpatul nu a respectat disp. art.

118 lit. a) și c) din Regulamentul de punere în aplicare a O.U.G. nr. 195/2002

și că nu s-a asigurat atunci când a început manevra că poate să depășească fără

să pună în pericol sau să stânjenească circulația din sens opus, se indică că

inculpatul nu a deranjat pe nimeni, deoarece nu venea nimeni din sens opus.

Totodată, se consideră că nu poate fi vorba de o manevră de depășire și că

expertul B.I. a prezentat o variantă hibridă a art. 118 din Regulamentul de punere

în aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, combinând prevederile de la lit. a) și lit.

c) ale acestui articol.

S-a mai apreciat că

nu se poate susține că inculpatul trebuia să circule până la limita evitării

oricărui pericol, așa cum susține expertul B.I., deoarece acesta nu a efectuat

o manevră de depășire, ci manevra intempestivă, surprinzătoare făcută de o

"bombă vie" aflată pe șosele, de un pericol public pe șosea - acel

viraj la stânga a determinat producerea coliziunii.

În ceea ce privește

această limitare de viteză conform art. 45 din același Regulament, aceasta ar

fi putut fi necesară în condiții de vreme nefavorabilă, dar la momentul

producerii accidentului carosabilul era impecabil, vremea era bună, neexistând

niciun fel de condiții care să determine limitarea vitezei, sens în care,

printr-o decizie de speță pronunțată în 1986 de instanța supremă, s-a reținut

că atunci când un participant la trafic încalcă regulile de circulație și prin

aceasta creează un pericol iminent participanților la trafic, el își asumă

răspunderea integrală pentru toate urmările care vor fi cauzate și, de

asemenea, își asumă în integralitate răspunderea și pentru manevra inoportună

pe care ar putea să o facă participantul la trafic care este periclitat prin

încălcarea regulilor de circulație.

Astfel, se consideră

că accidentul nu putea fi evitat, în condițiile în care bicicleta era defectă

și nu se poate acoperi o nenorocire care s-a întâmplat părții vătămate minore,

cu o hotărâre nedreaptă, în care se face rabat de la probațiune.

În concluzie, ținând

seama de rezultatele expertizelor, de părerea a șase experți, părere care se

coroborează cu depozițiile martorilor audiați în cauză, ținând seama și de

obiectul real al învestirii instanței (care este accident produs în condițiile

în care victima a făcut viraj stânga), se solicită achitarea inculpatului în

baza art. 10 lit. a) C. proc. pen., deoarece fapta imputată inculpatului nu

există; este adevărat că un biciclist a fost lovit, dar această lovitură a

biciclistului nu a fost făcută de inculpatul M., ci a fost determinată chiar de

către fapta victimei. Această faptă nu există și nu a determinat cauzal

producerea unui anumit prejudiciu și nu a avut niciun fel de latură subiectivă,

nici măcar culpa levissima și prin urmare, ca o consecință, se solicită și

înlăturarea despăgubirilor civile.

În subsidiar, în

ipoteza în care instanța de recurs nu va primi ipoteza prevăzută de 10 lit. a)

C. proc. pen., se solicită achitarea pentru motivul că fapta nu a fost

săvârșită de către inculpat și că cea care a produs-o este însăși victima prin

conduita sa iresponsabilă pe carosabil.

În recursul declarat

de asiguratorul SC G.A. SA se solicită casarea hotărârii atacate și înlăturarea

obligării alături de inculpatul nominalizat a plății următoarelor despăgubiri

civile:

- 7.500 euro cu titlu

de daune materiale și 17.500 euro daune morale, în echivalent lei la cursul

BNR, la data plății către partea vătămată A.A.M., constituită parte civilă în

procesul penal prin reprezentantul legal A.L.

- o contribuție bănească

pe perioada 10 iunie 2010 - 30 iunie 2012 în sumă totală de 14.500 RON și în

continuare lunar, în cuantum de 1.050 RON până la încetarea stării de nevoie a

părții vătămate A.A.M.

- 1/2 din suma de

10.314,27 RON (cheltuieli de spitalizare) către partea civilă Spitalul Clinic

de Urgență "Bagdasar Arsenie" București, cu dobânda legală de la data

rămânerii definitivă a hotărârii și până la achitarea integrală a debitului.

Se susține în esență

că, în speță, partea civilă A.L., tatăl minorului, a solicitat ca daune

materiale suma de 15.000 euro, daune pe care a înțeles să le probeze cu acte,

dar și cu martori și după cum rezultă din Sentința penală recurată nr. 102 din

12 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, instanța de fond a

încuviințat ca daunele materiale să fie probate și cu depozițiile martorilor,

prin aceasta fiind încălcate dispozițiile Ordinului RCA nr. 5/2010, care

stipulează faptul că daunele materiale trebuie să fie probate cu documente

justificative.

Totodată, se pretinde

că nu se justifică nici obligarea asigurătorului la 1/2 din suma de 35.000 euro

daune morale, acest cuantum fiind apreciat ca exagerat.

Examinând actele și

lucrările dosarului, decizia recurată în raport de motivele de critică

prezentate mai sus, așa cum au fost dezvoltate în scris prin memoriile depuse

de recurenții sus-menționați, Înalta Curte, pentru considerentele ce se vor

arăta în continuare, are în vedere că recursurile de față declarate de

inculpatul M.G. și asiguratorul SC G.A. SA se privesc, inclusiv în raport de

dispozițiile art. 385

5

alin. (3) C. proc. pen., potrivit cărora,

"recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate

fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prev. de art. 385

9

,

iar instanța este obligată ca, în afara temeiurilor invocate și cererilor

formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele" ca

nefondate și urmează a fi respinse ca atare în baza disp. art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

A.1. Cu referire la

primul motiv de critică din recursul declarat de inculpatul M.G., prin care se

tinde la casarea Încheierii din 1 iulie 2011 prin care s-a admis în baza art.

278

1

alin. (8) C. proc. pen. plângerea împotriva rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale, deoarece nu există cale separată de atac

împotriva acesteia, iar consecințele acesteia sunt extrem de importante,

inclusiv pentru hotărârea prin care s-a pronunțat condamnarea se are în vedere

nepertinența acestuia, întrucât un atare recurs ar fi inadmisibil în sensul

disp. art. 385

15

pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen.

Aceasta, întrucât cu

titlu de premisă se are în vedere că prin disp. art. 385

1

alin. (2)

C. proc. pen. cu denumirea marginală "hotărârile supuse recursului"

se statuează că "încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu

sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot

fi atacate separat cu recurs".

Pe de altă parte, cu

titlu de secundă premisă, se are în vedere că prin disp. art. 278

1

alin. (10) C. proc. pen., așa cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în

M. Of. nr. 714/26.10.2010, se statuează că hotărârea judecătorului prin care se

admite plângerea și se desființează rezoluția de netrimitere în judecată și, în

consecință, când probele existente la dosar sunt suficiente se reține cauza

spre rejudecare (în sensul ipotezei prev. de disp. art. 278

1

alin.

(8) lit. c) C. proc. pen. este definitivă).

Așa fiind, rezultă pe

calea unui silogism logico-juridic și formal că recursul de față declarat

împotriva Încheierii din 1 iulie 2011 a Curții de Apel Ploiești și care era

definitivă nu este îngăduit obiectiv de legea de procedură penală, tinzând la

încălcarea ordinii de drept și constituțională.

A.2. Pe de altă

parte, este nefondat motivul secund de critică din recursul aceluiași inculpat

nominalizat prin care se critică în esență greșita reținere a situației de fapt

imputată în sarcina sa subsumat deja cum s-a arătat mai sus, efectului

devolutiv total în fapt și în drept al căii de atac promovate de acest recurent

prin conformare la disp. art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen.

În această materie,

cu titlu de premisă, Înalta Curte are în vedere, astfel cum s-a statuat și prin

Decizia în interesul legii nr. 8 din 9 februarie 2009 a secțiilor unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție, că incidența sus-menționatului caz de

casare presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existența sau

inexistența lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie

prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea

conținutului acestora, cu condiția să fi influențat soluția adoptată.

Așadar, prin eroare

de fapt se înțelege o greșită examinare a probelor administrate în cauză, în

sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există

sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar

demonstra existența unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de

probă reiese contrariul.

Eroarea gravă de fapt

presupune deci reținerea unei împrejurări esențiale fără ca probele

administrate să o susțină sau o nereținere a unei astfel de împrejurări

esențiale, deși probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind

rezultatul denaturării grave a probelor.

Pornind de la aceste

explicații din considerentele Deciziei în interesul legii nr. 8 din 9 februarie

2009, dezvoltate anterior și de doctrină, Înalta Curte constată că nu există

contradicție evidentă între cele reținute prin hotărârea recurată și conținutul

probele administrate, starea de fapt reținută nefiind consecința unei

denaturări evidente a probelor, ci rezultatul unei analize coroborate a

acestora.

Astfel, prin

examinarea coroborată a tuturor mijloacelor de probă administrate atât în

cursul urmăririi penale, și anume: Adresa nr. 1033/P/2010 de la Parchetul de pe

lângă Judecătoria Râmnicu Sărat către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești, Ordonanța de declinare a competenței nr. 1033/P/2010 a Parchetului de

pe lângă Judecătoria Râmnicu Sărat, acte efectuate în Dosarul nr. 1033/P/2010

al Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Sărat, dovezi de îndeplinire a

procedurii de citare, acte medicale, declarații ale numitului A.L., acte ale

lucrării nr. 1513/VIII/1/2010, Rezoluția de începere a urmăririi penale nr.

544/P/2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, Proces-verbal din

20 octombrie 2010 de aducere la cunoștință a învinuirii și a dreptului la

apărător, cazier judiciar - M.G., declarații ale învinuitului M.G., declarații

martor - D.D., declarații martor - C.A.R., declarație martor - M.E., declarații

martor - M.M.A., Adresa nr. 544/P/2010 de la Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Ploiești către Serviciul de Medicină