ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1844/2012

Deliberând asupra recursului penal de față, constată următoarele:

Prin Sentința penală 511 din 5 octombrie 2011 a Tribunalului Iași, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul H.C.D. fără antecedente penale - sub aspectul săvârșirii infracțiunii de „tentativă la omor calificat", prevăzuta de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - art. 175 lit. i) C. pen., în dauna părții vătămate L.V.

În baza art. 346 alin. (3) C. proc. pen. au fost respinse acțiunile civile formulate de părțile civile L.V., și, respectiv, Spitalul Clinic de Pneumoftiziologie Iași și Serviciul Județean de Ambulanță Iași.

În baza art. 193 alin. (6) C. proc. pen. a fost respinsă cererea părții vătămate de obligare a inculpatului la plata cheltuielilor judiciare efectuate.

Pentru a pronunța sentința penală, instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași, în Dosar 1028/P/2005, la data de 11 decembrie 2009, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului H.C.D. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tentativa la omor calificat, prev. de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen., respectiv scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului Ț.V. pentru infracțiunile prevăzute de art. 174 - 175 lit. h), i), art. 208 alin. (1) - 209 alin. (1) lit. e) C. pen. prin schimbarea din art. 211 alin. (2), lit. b

1

), lit. c) C. pen. și aplicarea unei amenzi administrative învinuitului Ț.V. în cuantum de 1.000 RON pentru infracțiunea de furt calificat.

Pe parcursul cercetării judecătorești, inculpatul H.C.D. s-a prelevat de dreptul la tăcere, drept garantat procedural de dispozițiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen.

Partea vătămată L.V. s-a constituit parte civilă cu suma de 50.000 RON, din care 10.000 RON cheltuieli medicamente, deplasări, plata unor persoane care să muncească în gospodărie, plata medici și 40.000 RON daune morale.

Serviciul de Ambulanța Județean Iași s-a constituit parte civilă în cauza solicitând suma de 430 RON cheltuieli de transport

Spitalul Clinic de Pneumoftiziologie Iași s-a constituit parte civilă în cauza cu suma de 1.033, 88 RON, la care se adaugă taxa oficială de scont practicată de BNR până la achitarea prejudiciului.

În dovedire s-a încuviințat audierea martorilor din lucrări, proba testimonială și proba cu înscrisuri pentru partea civilă, proba cu înscrisuri și proba testimonială pentru inculpat.

În cauza au fost audiați martorii L.I.V., C.A.A., Z.C., C.M. și H.C., în condițiile art. 327 C. proc. pen. constatându-se imposibilitatea audierii martorului Ț.V.

Comisia de Avizare și Control al Actelor Medico-Legale a avizat favorabil Certificatul medico-legal nr. 1105 din 21 iunie 2004.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut că, în ziua de 06 iunie 2004, partea vătămată L.V., însoțit de cei doi fii minori ai săi au mers la magazinul mixt din satul Tufeștii de Sus, comuna Scânteia. La acel moment în magazin se aflau mai multe persoane, printre care inculpatul H.D.C. și martorul Ț.V., care i-au cerut părții vătămate să le cumpere câte o bere. Când partea vătămată s-a întors cu berea cumpărată, martorul Ț.V. i-a sustras acesteia telefonul mobil din buzunarul drept al pantalonilor. La solicitarea părții vătămate de restituire a telefonului mobil, martorul Ț.V. i-a indicat acesteia că i-l va restitui la plecare. Partea vătămată s-a așezat la o altă masă, așteptând restituirea telefonului. După circa o oră, din cauza faptului că inculpatul H.D.C. ajunsese în stare avansată de ebrietate, proprietarul magazinului l-a dat afară pe acesta. Împreună cu H.C.D. au plecat spre casă și Ț.V. și partea vătămată L.V. În dreptul locuinței tatălui inculpatului H.C.D., partea vătămată a simțit o lovitură în partea dreaptă a spatelui și imediat a simțit că rana produsă a început să sângereze, deplasându-se acasă și ulterior la serviciile medicale pentru îngrijiri medicale.

Conform Certificatului medico-legal nr. 1105 din 21 iunie 2004 L.V. a prezentat: „cicatrici post plagă înjunghiată paravertebrală dreaptă, cu hemotorax drept care a necesitat intervenție chirurgicală; plaga înjunghiată s-a putut produce la data de 06 iunie 2004 prin lovire activă cu obiect tăietor-înțepător (de tipul cuțit); leziunile au necesitat 20 - 25 zile îngrijiri medicale pentru vindecare; plaga înjunghiată cu hemotorax, prin ea însăși și la data producerii a pus în primejdie viața sus-numitului".

Comisia de Avizare și Control al Actelor Medico-Legale a avizat favorabil Certificatul medico-legal nr. 1105 din 21 iunie 2004 prin Adresa 21385 din 05 iulie 2010.

Prima instanță a reținut că la data de 10 septembrie 2004, prin servicii poștale, partea vătămată a formulat o plângere la Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași înregistrată sub nr. 3495/2004 prin care a indicat că „ieșind din curtea magazinului împreună cu Ț.V. (L.) și cu H.D.C. mergând în drum spre casă, ajungând în direcția imobilului unde locuiește H.D.C. ei fiind împreună - la un moment dat m-am trezit cu cuțitul în spate. În momentul acela m-am uitat în spate și l-am văzut pe Ț.V. (L.) care era cu cuțitul plin de sânge. Eu i-am spus „ce faci?", în timpul acela mi-a spus „îți bag cuțitul și în fața!" În tot acest timp H.D.C. l-a reținut pe Ț.V., el a spus că trebuia să mă omoare de mult".

Pe parcursul urmăririi penale, Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași a trimis cauza Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași pentru efectuarea de cercetări pentru infracțiunea prev. de art. 20 raportat la art. 174 C. pen.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, prin Rezoluția nr. 1781/P/2004, a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. și trimiterea cauzei la IPJ Iași pentru continuarea cercetărilor fața de Ț.V. pentru săvârșirea infracțiunii de „tâlhărie" prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b

1

), lit. c) C. pen.

IPJ Iași prin Rezoluția 26 noiembrie 2008 a dispus începerea urmăririi penale fața de Ț.V. pentru săvârșirea infracțiunii de „tâlhărie" prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b

1

), lit. c) C. pen. care este confirmată prin Rezoluția nr. 1028/P/2005.

Prin Referatul nr. 1028/P/2005 din 09 ianuarie 2009, IPJ Iași a propus trimiterea în judecată a învinuitului Ț.V. pentru art. 211 alin. (2), lit. b

1

), lit. c) C. pen.

Audiată succesiv, la datele de 22 februarie 2005, 23 mai 2005, în cursul cercetărilor penale, partea vătămată a susținut aceeași situație de fapt indicată prin plângerea penală inițială. Astfel, partea vătămată a relatat că la „o distanța de vreo 15 - 20 m de magazin, din senin, fără nici o avertizare am simțit o fierbințeală în spate. M-am întors și l-am văzut pe Ț.V. care avea un cuțit în mână. Era un cuțit ca de masă cu lama lungă, dar nu foarte lată. Nu am putut vedea mai multe, dar am observat că lama era murdară de sânge. Mi-am dat seama că mă înjunghiase în spate cu acel cuțit și i-am spus lui Ț.V. „Băi V., de ce mi-ai băgat cuțitul în spate?", iar el mi-a răspuns „trebuia să te omor mai demult". A vrut să mă lovească din nou, dar l-a prins de mână H.D.C. și l-a ținut (..)

De asemenea, în Procesele-verbale de confruntare din 15 septembrie 2005, 17 septembrie 2007, 18 iunie 2007 partea vătămată a indicat că după ce a simțit lovitura în spate s-a întors și l-a văzut pe Ț.V. care avea un cuțit în mână cu lama plină de sânge, iar lângă el se afla H.D.C., care îl ținea de mâini deoarece acesta voia să îl mai lovească o dată cu cuțitul. Astfel, în procesul-verbal de confruntare dintre partea vătămată și învinuit din 15 septembrie 2005, L.V. a arătat, fără nici un dubiu: „sunt sigur că Ț.V. m-a înjunghiat deoarece în preajmă nu erau alte persoane decât el și H.D.C., afară era ziuă și am văzut foarte clar că acesta avea cuțitul în mână".

Poziția procesuală constantă a învinuitului Ț.V. a fost de nerecunoaștere a faptelor imputate, învinuitul arătând că nu este adevărat faptul că L.V. l-ar fi servit cu bere și nici că i-ar fi sustras acestuia telefonul mobil, telefonul fiind luat de martorul D.V. Învinuitul a indicat că nu este adevărat că l-ar fi înjunghiat pe L.V., el rămânând în continuare la bar, după plecarea părții vătămate.

Martorul D.V. a atestat, în cursul urmăririi penale, că în ziua de 06 iunie 2004, în jurul orelor 16:00, a mers la magazinul lui S. pentru a consuma bere, în curtea magazinului aflându-se printre alții, Ț.V., H.D.C. și L.V.; "la un moment dat Ț.V. a venit la mine și mi-a dat un telefon mobil cu carcasă de culoare neagră și mi-a spus să îl țin; am pus telefon mobil în buzunar și am continuat să consum băuturi alcoolice."

Întrucât nu a recunoscut nici sustragerea telefonului mobil, nici înjunghierea părții vătămate, fața de incertitudinea probelor administrate, prin Rezoluția 1928 din 04 iulie 2077 s-a dispus efectuarea unei constatări tehnico-științifice a comportamentului simulat privind pe L.V. și Ț.V.

Prin Raportul de constatare tehnico-științifică nr. 1407871 din 31 iulie 2007 s-a concluzionat pentru răspunsurile numitului L.V., la întrebările relevante nr. 4, 7, 9 a cauzei, că nu au fost evidențiate reacții specifice comportamentului simulat. Răspunsurile numitului Ț.V., la întrebările relevante nr. 4, 7, 9 a cauzei, au evidențiat reacții specifice comportamentului simulat. În speță, întrebările relevante adresate învinuitului Ț.V. au fost „Tu l-ai tăiat cu cuțitul pe L.V.? „Tu ai avut un cuțit asupra sa?", „Tu l-ai lovit cu cuțitul în spate pe L.V.?", la toate întrebările relevante răspunsurile fiind negative.

Reaudiat, după efectuarea testului poligraf, învinuitul Ț.V. și-a menținut poziția procesuală de nerecunoaștere a săvârșirii faptei, indicând că nu a mers acasă cu partea vătămată, nu cunoaște cine l-a lovit pe acesta cu cuțitul și nu are nicio explicație la acuzele aduse de acesta. Învinuitul a indicat că în legătură cu rezultatele testului poligraf nu-și poate explica acest rezultat, fiind sincer în răspunsuri, spunând adevărul.

Prin Ordonanța 92/II/2/2009 din 30 martie 2009, prim procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași a dispus infirmarea din oficiu a Rezoluției 1781/P/2004 și continuarea cercetărilor fața de numitul Ț.V. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tentativă la omor calificat prev de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen.

Prin Rezoluția 1028/P/2005 din 15 aprilie 2009 s-a dispus începerea urmăririi penale fața de învinuitul Ț.V. pentru art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. h) și i) C. pen.

Fiind reluate cercetările, s-au realizat adrese la unitățile spitalicești, au fost reaudiați martorii Z.C., C.M., H.D.C., S.V.A. și martorul L.I.V. Sub aspect probatoriu, doar cea din urmă declarație are relevanța, în condițiile în care martorii indicați anterior au atestat fie chestiuni generale, fie faptul că nu cunosc nimic despre împrejurările cauzei. Martorul L.I.V., fiul părții vătămate, audiat la 21 aprilie 2009, a indicat că, în fapt, partea vătămată i-a dat de bunăvoie telefonul lui Ț.V., care după ce s-a uitat la telefon, l-a băgat în buzunar. Martorul a indicat că a ieșit afară din bar și a început să se joace cu prietenii săi, în drum, iar la un moment dat, i-a văzut în fața porții lui H.V., tatăl lui H.D.C., pe tatăl său (partea vătămată din cauza) aflat la un metru de poartă, iar lângă el se afla Ț.V. Martorul a precizat în continuare: ,,Eu am continuat să mă joc cu mingea aproape de casa mea. După puțin timp l-am auzit pe tata strigând „m-ați tăiat". Am mers la poarta lui H.V. și am văzut că îi era tăiată cămașa albă, cu era îmbrăcat, în spate, și îi curgea sânge. Tata i-a reproșat faptul că a fost tăiat. Am văzut că H.D.C. avea un cuțit de bucătărie în mână, care avea lama de 15 - 20 cm, mâner de culoare neagră din plastic".

La data de 11 mai 2009 învinuitul Ț.V. a fost citat la unitatea de parchet în vederea prezentării materialului de urmărire penală și ca urmare a neprezentării acestuia au fost realizate formalitățile pentru trimiterea în judecată în lipsă.

Prin procesul-verbal din 15 iunie 2009 s-a constatat că, din mandatul de aducere, emis pe numele învinuitului Ț.V., a reieșit că acesta este plecat la muncă în Italia și nu poate fi adus, însă la ora stabilită „s-a prezentat apărător G.B., care a prezentat împuternicire avocațială din 26 mai 2009 din care a rezultat că, în baza Contractului de asistența juridică nr. 67 din 23 aprilie 2009, îl asistă pe învinuitul Ț.V. D-na apărător ales G.B. a studiat din nou dosarul privind pe învinuitul Ț.V. și a comunicat faptul că a luat legătura telefonică cu învinuitul și acesta i-a comunicat faptul că nu el l-a înjunghiat pe L.V., ci numitul H.C.D., solicitând administrare de noi probe.

Prin Ordonanța din 16 iunie 2009 s-a admis cererea apărătorului ales al învinuitului de confruntare simultană a învinuitului Ț.V., a părții vătămate L.V. și a martorului H.C.D.

Reaudiată fiind, la data de 26 iunie 2009, partea vătămată L.V. a atestat aceeași situație de fapt, arătând că la intrarea în curtea lui H.V. a simțit o lovitură în spate și întorcându-se „ l-am văzut pe Ț.V. având în mâna dreaptă un cuțit, lama era plină de sânge (..) Am văzut când H.D.C. l-a prins de mâna în care avea cuțitul și i-a spus lasă-l în pace".

Audiat fiind, la data de 11 august 2009, învinuitul Ț.V. a arătat că în urma unui conflict din bar a plecat împreună cu H.D.C. spre casa acestuia, alăturându-li-se și partea vătămată L.V. A atestat „eu i-am solicitat lui H.D.C. să intre în curte, iar L.V. s-a apropiat de H.D.C. l-a prins în brațe din fața și a încercat să-l bage în curte. Eu mă aflam cu fața spre cei doi, în imediata apropriere și am văzut cum H.D.C. a băgat mâna în buzunarul drept de la pantalon de unde a scos un cuțit cu lama de aproximativ 10 cm și i-a aplicat o lovitură lui L.V., peste umărul acestuia, lovindu-l în spate în partea dreapta" învinuitul a negat în continuare sustragerea telefonului mobil.

Fiind audiată martora C.A.A., la data de 19 august 2009, a atestat că „în timp ce mă jucam în strada, la un moment dat l-am văzut pe L.V. cum l-a luat în brațe pe H.D.C. și a încercat să îl bage în curte, dar H.D.C. s-a luat la ceartă cu L.V. și l-a lovit cu un cuțit. Menționez că acest cuțit avea lungime de aproximativ 15 cm. Nu pot preciza în ce loc l-a lovit, dar cu siguranța cuțitul l-am văzut în mâna lui H.D.C. Celălalt individ al cărui nume nu îl cunosc stătea mai în dreapta, la câțiva metri de el cam 2 - 3 metri și nu l-am văzut să intervină".

Prin Rezoluția nr. 1028/P/2005 din 21 august 2009 s-a dispus începerea urmăririi penale fața de H.C.D., pentru art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) - 175 alin. (1) lit. h) și i) C. pen.

Audiat fiind, învinuitul H.D.C. a refuzat să dea declarații, indicând doar faptul că nu se face vinovat de fapta imputată.

În confruntarea efectuată, la data de 24 august 2009, între partea vătămată și cei doi învinuiți Ț.V. și H.D.C., părțile și-au menținut pozițiile procesuale, însă la întrebarea 7, partea vătămată L.V. a revenit asupra poziției constante indicând „sunt sigur că H.D.C. m-a înjunghiat; în timp ce mă aflam la bar am văzut în buzunarul drept al pantalonilor lui H.D.C. un cuțit".

Martora C.V. a indicat că fiica sa C.A.A. i-a indicat că „L. și D. l-au înjunghiat pe V.", martorul H.C. neatestând nici o împrejurare directă în legătura cu obiectul cauzei.

Martorii Z.C., H.V., C.M.G., R.I. nu au perceput în mod direct faptele legate de obiectul învinuirii.

În cursul cercetării judecătorești, fiind audiată partea vătămată cu privire la împrejurările faptice din 06 iunie 2004 aceasta a indicat că la barul din sat, H.D.C. i-a luat telefonul mobil din buzunar. Ulterior, în fața casei lui H.V., el s-a poziționat mai în față, Ț.V. aflându-se în dreapta sa, iar inculpatul H.D.C. în stânga sa. Deodată, a arătat partea vătămată că a simțit o căldură mare în spate și i-a spus lui H.D.C. că „m-a tăiat" H.D.C. a spus că e doar o zgârietură. Partea vătămată a susținut că atunci când s-a întors, atât inculpatul, cât și Ț.V. aveau fiecare câte un cuțit în mână". La întrebările instanței, partea vătămată a revenit asupra celor atestate și a arătat că, de fapt, era față în față cu inculpatul H.D.C., când acesta l-a lovit cu cuțitul în spate, dar în același timp a precizat că menține integral declarațiile referitoare la faptul că Ț.V. i-a băgat cuțitul în spate.

Inculpatul H.C.D. a refuzat să dea declarații, conform art. 70 C. proc. pen.

Martorul L.I.V. a atestat că, în timp ce consumau băuturi alcoolice la barul din sat, inculpatul H.D.C. a luat telefonul părții vătămate. Deși partea vătămată a solicitat să-i restituie telefonul, H.D.C. a refuzat. În jurul orelor 18:00, partea vătămată împreună cu H.D.C. și Ț.V. au plecat spre casa lui H.V., H.D.C. spunând că va aduce o sticlă de 1 l vin. H.D.C. a intrat în curte, dar s-a întors fără nicio sticlă de vin. După ce a ieșit din curte, H.D.C. l-a lovit cu cuțitul pe partea vătămată, martorul precizând că el se afla la o distanță de 5 - 6 metri. Martorul a atestat că în momentul când H.D.C. s-a întors în curte, partea vătămată s-a poziționat cu fața spre inculpat și spre Ț.V. Ț.V. se afla cu fața spre partea vătămată în partea dreaptă, iar inculpatul H.D.C. tot cu fața spre partea vătămată, dar în partea stângă. Martorul a precizat că nu a văzut exact momentul când H.D.C. ar fi lovit-o cu cuțitul pe partea vătămată, dar l-a văzut ulterior cu un cuțit în mână. Martorul a indicat că el s-a uitat înspre grupul celor trei doar la momentul când a auzit vocea tatălui său strigând „m-ați tăiat".

Martora C.A.A. a precizat că nu-și amintește decât că l-a văzut pe H.D.C. care a venit prin spatele părții vătămate L.V. cu un cuțit. "Părțile erau la magazinul din sat, iar eu nu mai țin minte parcă eram prin sat și mă jucam cu alți copii; H.D.C. și L.V. se aflau chiar la magazin, nu mai țin minte dacă mai era cineva. L-am văzut pe H.D.C. folosind cuțitul, lovindu-l parcă în spate pe L.V. (..) Nu l-am văzut pe fiul părții vătămate.

Martorul C.M. a atestat doar că în data alegerilor l-a văzut pe la orele 16:00 pe H.D.C. mergând singur spre casă fără a putea da alte detalii despre fapta ce face obiectul sesizării.

Martorul H.C. a revenit integral asupra declarației date în cursul urmăririi penale indicând că nu cunoaște nici un aspect din elementele cauzei, nu recunoaște semnătura pe fila 172 dosar urmărire penală.

Față de întreg materialul probator administrat atât în cursul urmăririi penale, instanța a reținut că materialul probator administrat până la acest moment este contradictoriu, lapidar și nu stabilește cu claritate și certitudine împrejurările săvârșirii faptei imputate. Or, organele de urmărire penală erau datoare să lămurească cauza sub toate aspectele, prealabil trimiterii în judecată a inculpatului H.D.C. Potrivit art. 65 alin. (1) C. proc. pen. sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală și instanței de judecată, iar conform art. 66 alin. (1) C. proc. pen. învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească nevinovăția.

Or, a arătat instanța, coroborarea materialului probator nu permite în cauză, stabilirea cu certitudine, dincolo de orice îndoială rezonabilă, a vinovăției inculpatului în săvârșirea faptei pentru care a fost trimis în judecată.

Astfel instanța a reținut că poziția părții vătămate, deși constantă pe parcursul a mai bine de 4 ani de la săvârșirea faptei (în sensul că persoana care l-a înjunghiat este Ț.V., H.D.C. intervenind doar pentru a pune capăt agresiunii), s-a modificat brusc și inexplicabil, cu ocazia confruntării din data de 24 august 2009 între partea vătămată și cei doi învinuiți Ț.V. și H.D.C., când aceasta a atestat doar faptul că este sigură că H.C.D. a înjunghiat-o. Poziția procesuală a părții vătămate din fața instanței de judecată, audiată nemijlocit, este cu atât mai confuză cu cât deși îl indică pe inculpatul H.D.C. ca fiind autorul faptei, menține declarațiile conform cărora martorul Ț.V. avea cuțitul în mână plin de sânge și l-a amenințat că îl omoară.

Prima instanță a arătat că contradicțiile evidente dintre declarațiile părții vătămate și modificarea poziției procesuale după aproximativ 5 ani de la data săvârșirii faptei impun mari rezerve judiciare cu privire la veridicitatea noii teze adoptate de partea vătămată, în anul 2009.

De asemenea, instanța a reținut că modificarea întregului curs al cercetărilor efectuate în cauza a avut la baza declarația învinuitului (de la acea dată) Ț.V., din data de 11 august 2009 (redată anterior), care a revenit asupra celor atestate inițial. Deși nu a recunoscut, în continuare, sustragerea telefonului mobil de la partea vătămată, învinuitul a indicat ca autor al faptei de tentativa la omor calificat pe H.D.C. Or, a arătat instanța, pe de o parte, potrivit art. 69 alin. (1) C. proc. pen. declarațiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Organul de urmărire penală a dat prevalență acestei din urmă declarații, deși nici un element nou probatoriu nu era de natură a o susține, iar învinuitul avea un interes personal procesual important, în sensul de a nu se dispune trimiterea sa în judecată. Mai mult, acuzarea a apreciat totuși, în baza probelor administrate - declarația martorului D.V. și declarația părții vătămate - că declarația învinuitului Ț.V., conform căreia nu a sustras telefonul mobil este neveridică, dispunând scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului în baza art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. b), art. 10 lit. b

1

) sub aspectul faptei de furt calificat prev de art. 208 - 209 lit. e) C. pen.

Totuși acuzarea a apreciat, aceeași declarație, ca veridică, în parte, sub aspectul săvârșirii faptei de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) de către inculpatul H.D.C., fără a argumenta această scindare a aprecierii valorii probante a unei singure declarații.

Instanța a reținut că modificarea poziției procesuale a învinuitului Ț.V., după mai bine de 4 ani de cercetări penale, în contextul unui interes procesual substanțial al învinuitului, cunoscut cu antecedente penale și în condițiile în care testul poligraf a evidențiat modificări specifice comportamentului simulat la întrebările relevante, toate acestea, dublate de imposibilitatea audierii nemijlocite a martorului în fața instanței, că impun, în rigoarea echității procesului penal, înlăturarea declarației învinuitului Ț.V., sub aspect probatoriu. Din această perspectivă, instanța a reținut sub aspectul echității procedurii, că Curtea Europeană a reiterat faptul că art. 6 nu impune vreo regulă privind admisibilitatea probelor. Însă în condițiile în care o declarație este considerată de o importanță covârșitoare în condamnarea persoanei, este în sarcina statului obligația de a permite inculpatului să conteste respectiva declarație și să poată pune întrebări martorului (Lutsenko împotriva Ukrainei (aplication no. 30663/2004).

În ceea ce privește declarația martorului L.I.V., fiul părții vătămate, instanța a apreciat că aceasta nu poate avea valoare probatorie univocă și determinantă a vinovăției inculpatului H.D.C. Pe de o parte s-a reținut că, la data faptelor imputate, 06 iunie 2004, martorul avea doar vârsta de 13 ani. Pe de altă parte, martorul este rudă de gradul I al părții vătămate și a fost audiat în cauza, pentru prima dată la 21 aprilie 2009, intervalul de timp scurs de la data faptei imputate determinând în mod obiectiv modificări ale percepției personale, în condițiile în care inclusiv relatările părții vătămate puteau produce influențe în procesul de stocare a datelor obiective percepute personal. În cadrul complexului proces al memoriei sunt implicate și asociațiile de idei, adică asociația prin asemănare, prin contrast și prin contiguitate spațială sau temporară. Mai mult, martorul nu a susținut nici un moment că a văzut momentul lovirii părții vătămate de H.D.C., ci a arătat că după ce l-a auzit pe tatăl său strigând „m-ați tăiat" s-a uitat înspre grupul celor trei persoane și l-a văzut pe H.D.C. având cuțitul de bucătărie în mână. Or, partea vătămată a susținut constant că H.D.C. a intervenit pentru a-l îndepărta pe Ț.V., astfel că atestările martorului pot fi private, în contextul intervenției bruște a inculpatului, pentru îndepărtarea agresorului. Mai mult, declarația martorului nu este nici constantă, în condițiile în care acesta indică alte împrejurări cu privire la telefonul mobil al părții vătămate și sustragerea acestuia, decât cele declarate în cursul urmăririi penale.

În ceea ce privește declarația martorei C.A.A., instanța a reținut că, în momentul audierii martorei în ședința publică, din cauza necoerenței evidente a celor relatate, s-au solicitat lămuriri suplimentare. La solicitările instanței, martora a indicat că suferă de o afecțiune medicală care îi cauzează pierderi de memorie, neputând relata ceea ce s-a întâmplat în trecut. De altfel, martora a prezentat instanței Certificatul de încadrare în grad de handicap nr. 351 din 13 ianuarie 2010 eliberat de Consiliul Județean Iași - Comisia de evaluare a persoanelor cu handicap, prezentând diagnosticul Cod F 70. Martora a relatat mult modificat evenimentele din 06 iunie 2004, fața de declarația dată la urmărire penală, (poziționând părțile în fața magazinului, indicând ca fiind prezente doar partea vătămată și inculpatul, negând prezența printre copii a minorului L.V.I.) și denotând în fața instanței o dificultate vădită în relatarea coerentă a faptelor, răspunzând eliptic la întrebări și fără coordonate temporo-spațiale. În ceea ce privește declarația sa din cursul urmăririi penale martora a indicat: „afecțiunea de care sufăr o aveam și la momentul când am fost audiată în cursul urmăririi penale. Nu mai țin minte ce am declarat la urmărirea penală din cauza afecțiunii mele. Arăt că nu mi-am amintit cu lux de amănunte în fața procurorului, ci acesta mi-a spus ce trebuie să declar". În consecință, având în vedere că afecțiunea medicală a martorei are efecte în principal asupra procesului psiho-cognitiv de stocare a informație, ca parte esențială a procesului de memorare, că martora a fost audiată în cauză pentru prima oară la nivelul anului 2009, iar relatarea acesteia în fața instanței a fost extrem de eliptică și dificilă, instanța nu o poate reține ca având valoare probantă sub aspectul stabilirii cu certitudine a vinovăției inculpatului H.D.C.

Declarațiile martorilor Z.C., C.M., și H.C. sunt lipsite de relevanța probatorie în condițiile în care martorii nu au perceput nici un fapt obiectiv direct în legătură cu fapta imputată inculpatului H.D.C.

Certificatul medico-legal nr. 1105 din 21 iunie 2004 avizat de Comisia de Avizare și Control al Actelor Medico-Legale dovedește doar existența unei leziuni pe corpul părții vătămate L.V., însă în cauza nu a putut fi identificat nici corpul delict folosit de agresor, nici poziția victimă-agresor în momentul aplicării loviturii. Astfel prin Adresa 7886 din 14 august 2009 IML Iași a comunicat că nu există elemente medico-legale obiective pentru a aprecia cu certitudine poziția victima agresor în momentul agresiunii; deoarece din documentele medicale nu se face o descriere completă a morfologiei plăgii și a traiectului acesteia, nu putem face aprecieri cu privire la direcția de pătrundere a corpului înțepător.

Instanța de fond a arătat că, este indubitabil că inculpatul H.C.D. a fost de fața la momentul agresării părții vătămate, agresiune ce s-a produs în casa lui H.V., astfel că teza defensivă a inculpatului din faza urmăririi penale privind faptul că nu cunoaște nimic despre cele întâmplate nu poate fi reținută. De altfel, în prima declarație dată, inculpatul H.D.C. a recunoscut că a mers spre casă însoțit de Ț.V. și L.V., însă a indicat: „eu personal nu am văzut când numitul Ț.V. l-a înjunghiat în spate pe L.V., dar în dreptul porții tatălui meu s-a întors spre mine și mi-a spus că a fost înjunghiat de Ț.V.".

Însă, deși probele cauzei dovedesc că inculpatul H.D.C. a asistat la agresarea părții vătămate, aceleași probe nu dovedesc în mod indubitabil că el a fost autorul agresiunii, mai ales în contextul declarațiilor inițiale ale părții vătămate, ale inculpatului H.D.C. și a rezultatului testului poligraf efectuat în cauză față de Ț.V.

Or, în condițiile în care nici unul din martori nu a putut atesta împrejurarea referitoare la agresarea fizică directă a părții vătămate, de către inculpat cu un cuțit, instanța a arătat că nu se poate aprecia că s-a făcut dovada dincolo de orice îndoială că inculpatul este autorul agresării părții vătămate.

Instanța de fond a reținut că, toate elementele coroborate, relevă că susținerile acuzării privitoare la dinamica producerii, leziunilor prezentate de partea vătămată nu pot fi primite întrucât se bazează mai mult pe prezumții decât pe probe certe și cu un grad mare de probabilitate. În lipsa unor probe concludente și certe cu privire la vinovăția inculpatului H.C.D., instanța a precizat că probatoriul trebuie apreciat ca fiind insuficient, acordând prevalență principiului „in dubio pro reo", atâta vreme cât acuzarea nu a lămurit, pe bază de dovezi, toate împrejurările cauzei.

Instanța a reținut că, însăși rațiunea prezumției de nevinovăție, este de a proteja persoana împotriva unor alegații nefondate, iar în caz de dubiu acesta îi profită tot persoanei acuzate, în reglementarea răspunderii penale acordându-se prevalentă dreptului persoanei de a nu suferi o condamnare în lipsa unor probe suficiente a vinovăției sale, față de dreptul persoanei vătămate de a obține condamnarea persoanei pe care o acuză de încălcarea drepturilor sale. Este de esența răspunderii penale acordarea beneficiului dubiului inculpatului și nu părții vătămate, deoarece conform art. 5

2

C. proc. pen. orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă.

În consecință, întrucât în urma probatoriul administrat nu a fost înlăturată prezumția de nevinovăție ce funcționează de drept în favoarea inculpatului, reținând însă că s-a probat vătămarea integrității corporale și sănătății părții vătămate, ceea ce pe plan juridico-penal reprezintă o modificare a realității anterioare, modificare ce nu provine însă din fapta inculpatului, astfel cum s-a arătat, instanța a dispus achitarea inculpatului H.C.D. în baza 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de „tentativă la omor calificat", prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. întrucât fapta nu a fost săvârșită de inculpat.

Sub aspectul laturii civile a cauzei, fața de dispozițiile art. 346 alin. (3) C. proc. pen., având în vedere temeiul achitării pronunțate, instanța a menționat că nu poate fi antrenată răspunderea civilă a inculpatului, întrucât nu s-a făcut dovada vreunui fapt cauzator de prejudicii săvârșit de aceștia, motiv pentru care acțiunile civile formulate de partea civila L.V., Serviciul de Ambulanță al Județului Iași și Spitalul Clinic de Pneumoftiziologie au fost respinse.

Întrucât nu s-a putut reține culpa procesuală a inculpatului, instanța, în baza art. 193 alin. (6) C. proc. pen., a respins cererea părții vătămate de obligare a inculpatului la plata cheltuielilor judiciare efectuate."

Împotriva sentinței penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași și partea vătămată L.V. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În apelul procurorului s-a criticat sentința penală pentru nelegalitate în ce privește soluția de achitare a inculpatului, pe temei că nu a săvârșit infracțiunea.

Partea vătămată L.V., constituită parte civilă, a criticat sentința penală solicitând condamnarea inculpatului H.C.D. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), 175 lit. i) C. pen. Totodată, a solicitat să fie obligat inculpatul la plata daunelor materiale și morale.

Prin Decizia penală 204 din 20 decembrie 2011, Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, a respins ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași și partea civilă apelantă L.V. împotriva Sentinței penale nr. 511 din 5 octombrie 2010 a Tribunalului Iași, pe care a menținut-o.

A obligat partea vătămată L.V. să plătească statului suma de 200 (două sute RON) cheltuieli judiciare.

A respins cererea părții vătămate L.V. de obligare a inculpatului H.C.D., la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța acesta hotărâre, instanța de apel a reținut că apelurile sunt nefondate.

În apel a fost reaudiată partea vătămată L.V., a fost reaudiat martorul L.I.V. și au fost audiați martorii B.D. și Z.C.

Reaudierea martorului Ț.V. nu s-a putut realiza, fiind plecat în străinătate.

Instanța de apel a arătat că martorul B.D. a declarat că se afla în apropierea locului săvârșirii faptei, văzând trei persoane și doi copii în drum, și a afirmat cu siguranță că inculpatul H.C.D. l-a lovit pe L.V. din față cu mâna dreaptă, peste umărul stâng al părții vătămate. A menționat că îi cunoaște pe H., L.V. și Ț.V. Când a văzut conflictul s-a întors și a plecat către un unchi al său. Nu a depus mărturie până în acest moment, deși a fost solicitat de partea vătămată, deoarece i-a fost frică, întrucât mergea des pe traseul respectiv, prin satul Tufești, și nu voia să se implice, cunoscându-i pe cei din familia H. ca fiind oameni periculoși. Nu a mai văzut alte persoane la locul faptei. După ce a văzut conflictul a plecat spre unchiul său S.U., căruia i-a povestit cele întâmplate. Unchiul este în prezent decedat.

Curtea a reținut că acest martor nu a dat declarații în cauză, prima declarație fiind cea luată în această fază procesuală și nici unul dintre cei prezenți, la locul faptei, nu i-a indicat prezența și nici partea vătămată L.V. nu l-a numit până în această fază procesuală.

Relativ la martorul Z.C. s-a reținut că nu a fost prezent la locul faptei, nu a fost martor ocular, a auzit ulterior că a existat un conflict, că partea vătămată a fost lovită ori de H.C. ori de Ț.V. La circa o lună de zile de la evenimente, l-a întâlnit pe L.V. care i-a spus că a fost lovit, indicându-l ca agresor ori pe Ț.V., ori pe H.C.D., acesta nefiind constant în spusele sale, indicând drept agresor când pe Ț.V., când pe H.C.D. Acest martor a declarat că martorul B.D. nu era în satul lor la momentul săvârșirii faptei, întrucât era căutat de organele de poliție pentru fapte furt, inclusiv în dauna sa, și nici nu cunoaște ca acest martor să aibă rude în sat. Pe U.A., în prezent decedat, îl cunoștea. A existat un conflict între partea vătămată și martorul B., acesta din urmă fiind obligat la plata unor despăgubiri.

Coroborând această declarație cu faptul că nici una dintre persoanele prezente la conflict, nu l-a indicat prezent la locul faptei sau în apropiere pe numitul B.D., Curtea a reținut dubiu cu privire la declarația martorului B.D.

Instanța de control judiciar a constatat că martorul L.I.V., fiul părții vătămate, în declarația dată în apel a menținut declarațiile date anterior, în faza de urmărire penală și în fața instanței. Se afla la o distanță de 2 - 3 metri de inculpat, Ț.V. și tatăl său, care se certa de la telefonul mobil cu Ț.V. Tatăl său era încadrat de cei doi, inculpatul H. și Ț.V. Inculpatul H. se afla în stânga părții vătămate și l-a văzut când l-a înjunghiat pe tatăl său cu cuțitul, întinzând mâna prin spatele tatălui său. Imediat l-a auzit pe tatăl său strigând că „m-ați tăiat". L-a văzut pe inculpat cu un cuțit în mână iar pe Ț.V. nu l-a văzut având vreun cuțit. Curtea a reținut că acest martor, la urmărirea penală și în fața instanței nu a declarat că a văzut momentul când inculpatul l-a lovit cu cuțitul pentru că îi era foarte frică de inculpatul H.

Curtea a constatat că declarația aceasta diferă de declarațiile date la urmărirea penală și în fața instanței de fond, numai sub aspectul că, anterior, martorul a declarat constant că nu a văzut momentul când inculpatul H. l-a lovit pe tatăl său, însă, l-a văzut ulterior pe acesta având un cuțit în mână.

Partea vătămată fiind reaudiată în apel a declarat că inculpatul H.C.D. l-a lovit cu cuțitul, în drum, în fața porții casei unde locuia inculpatul. L-a reclamat pe Ț.V. la poliție, întrucât, inculpatul H. îi spusese că acesta l-a lovit, era confuz și nu mai știa cine l-a lovit. A văzut și anterior, în bar, că inculpatul avea asupra lui un cuțit, pe care îl avea și în fața porții. La data săvârșirii faptei nu a știut cine a lovit cu cuțitul.

Analizând declarațiile părții vătămate în cursul procesului penal, Curtea a reținut că sunt inconsecvente, contradictorii și inconstante.

Partea vătămată, deși s-a întors către cel care l-a lovit cu cuțitul, i-a spus „m-ați tăiat", l-a identificat ca fiind Ț.V. și a formulat, imediat după săvârșirea faptei, sesizare la poliție împotriva lui Ț.V., pe care declară că l-a văzut ținând cuțitul plin de sânge, i s-a adresat „ce faci" și acesta i-a spus „îți bag cuțitul și în față". Tot în plângere partea vătămată a afirmat că „ în tot acest timp H.D.C. l-a reținut pe Ț.V., el a spus că trebuia să îl omoare de mult". Din context rezultă că partea vătămată s-a referit la Ț.V., care a afirmat că trebuia să-l omoare mai de mult și nu la inculpatul H.C.D. Aceeași declarație este reiterată în declarația dată la urmărirea penală în sensul că Ț.V. i-a răspuns că trebuia să-l omoare mai de mult.

Instanța de apel a menționat că susținerea din motivele de apel, ale procurorului, că partea vătămată s-a referit la H.C.D. este inexactă și este infirmată de actele menționate.

S-a considerat că dacă l-ar fi văzut pe H.C.D., încă din bar, purtând cuțit la el, astfel cum declară în fața Curții de Apel, este inexplicabil pentru care motiv, la momentul săvârșirii faptei, a crezut că Ț.V. este cel care l-a înjunghiat.

A reținut instanța de apel că, în toate declarațiile date în faza urmăririi penale, după plângerea penală formulată împotriva numitului Ț.V., partea vătămată a declarat constant că Ț.V. este autorul faptei, pe care l-a văzut ținând cuțitul în mână. Din dialogul purtat cu Ț.V. în timpul agresiunii și răspunsurile acestuia, așa cum sunt descrise în plângerea penală și în declarațiile ulterioare date la urmărirea penală, până la momentul revenirii asupra poziției sale, este improbabil ca partea vătămată să fi fost confuz asupra autorului când s-au petrecut faptele și când a formulat plângerea penală.

În cursul urmăririi penale după declarațiile constante date la 22 februarie 2005, 23 mai 2005, 15 septembrie 2005, 17 septembrie 2007, 18 iunie 2007, la 24 august 2009, partea vătămată L.V. a revenit asupra poziției constante, indicând că H.C.D. este cel care l-a înjunghiat.

A reținut Curtea că, fără a avea valoare probantă, dar constituind un indiciu, rezultatul constatării comportamentului simulat privind pe L.V. și Ț.V. (Raport nr. 1407871 din 31 iulie2007), în ce îl privește pe L.V., la întrebările relevante 4, 7, 9, nu au fost evidențiate reacții specifice comportamentului simulat, răspunzând afirmativ că a văzut cuțitul murdar de sânge în mâna lui Ț.V., că este sigur că Ț.V. l-a înjunghiat și că l-a văzut pe acesta când a încercat să îl lovească din nou cu cuțitul. S-au evidențiat reacții specifice comportamentului simulat la întrebările 4, 7, 9, pentru răspunsurile numitului Ț.V.

Referitor la martora C.A.A., s-a reținut că aceasta a declarat că l-a văzut pe inculpatul H.C. lovindu-l cu un cuțit pe partea vătămată. Martora a prezentat un certificat de încadrare în grad de handicap și a modificat, în declarație, date privind împrejurările de săvârșire așa cum a reținut instanța de fond.

Coroborând probele, instanța de apel a considerat că nu se poate stabili, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul H.C.D. este autorul infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, pentru că acuzațiile inițiale și constante ale părții vătămate timp de 4 ani, au fost îndreptate împotriva numitului Ț.V. care a dovedit comportament simulat la întrebările relevante ale cauzei, partea vătămată dovedind poziție sinceră și lipsă de comportament simulat când a formulat acuzații împotriva lui Ț.V.

S-a reținut că martorul L.I.V. nu a văzut momentul când inculpatul H.C.D. a lovit cu cuțitul, ci numai martora C.A.A. a văzut acest moment, cei doi singuri martori oculari dând primele declarații, în cauză, după patru ani de la data săvârșirii faptei.

A arătat Curtea că declarațiile martorului Ț.V. nu pot fi reținute ca valide, martorul dovedind un interes cel puțin procesual în cauză, fiind pus sub acuzare penală, inițial, în cauză.

Declarația martorului B.D. nu a fost considerată o probă certă de vinovăție a inculpatului, pentru motivele reținute.

S-a mai constatat că, corpul delict nu a fost identificat, lipsește mobilul comiterii faptei de către inculpatul H.C.D., iar conflictul privind telefonul mobil a avut loc între partea vătămată și Ț.V.

Întrucât leziunile suferite de partea vătămată atestate în certificatul medico-legal nu sunt descrise, nu s-a putut stabili poziția victimă-agresor, direcția de intrare a cuțitului în corp.

Toate aceste elemente, a arătat instanța, consolidează dubiul că autorul infracțiunii de omor este inculpatul H.C.D., iar dubiul profită făptuitorului. S-a apreciat că prezumția de nevinovăție a inculpatului nu a fost răsturnată de probe certe de vinovăție.

Curtea a reținut toate considerentele instanței de fond care motivează și fundamentează soluția de achitare a inculpatului, ca fiind reale, iar aprecierea și analiza probelor, ca și prezentarea etapelor și fazelor procesuale pe care cauza le-a urmat în cursul urmăririi penale și a judecății, corespund datelor cauzei și sunt exacte.

Curtea a arătat că, dat fiind temeiul achitării inculpatului, respective art. 10 lit. c) C. proc. pen., nu pot fi acordate despăgubiri civile părții vătămate, conform art. 346 alin. (3) C. proc. pen.

Împotriva deciziei, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași și partea civilă L.V.

Recursul procurorului a fost circumscris cazului de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., invocând greșita achitare a inculpatului H.C.D. sub aspectul săvârșirii tentativei la infracțiunea de omor calificat prev de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen.

Partea civilă L.V. a susținut că, în mod greșit, inculpatul nu a fost obligat la plata despăgubirilor materiale și morale, susținând totodată că este nemulțumit că a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt neîntemeiate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Potrivit art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare sau de achitare.

Cât privește acest caz de casare, se precizează că stabilirea situației de fapt este, în principiu, atributul exclusiv al instanțelor competente, în fața cărora cauza devoluează integral, în fapt și în drept, respectiv instanțele de fond și de apel, în cazul ambelor situații fiind admisibilă administrarea oricăror probe pentru corecta și completa stabilire a faptelor.

În mod excepțional, examinarea situației de fapt poate reveni instanței de recurs numai în cazul în care aceasta este afectată de o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare.

Eroarea gravă trebuie să rezulte din compararea faptelor reținute prin hotărâre cu probele administrate, cazul de casare menționat neputând fi asimilat cu o greșită apreciere a probelor.

Analizând critica privind greșita achitare a inculpatului H.C.D., din perspectiva unei pretinse erori de fapt, Înalta Curte constată că situația de fapt stabilită de instanțele de fond nu este în contradicție cu probele administrate.

Astfel, mijloacele de probă administrate nu demonstrează că inculpatul H.C.D. este autorul tentativei la infracțiunea de omor calificat pentru care a fost trimis în judecată.

Partea vătămată L.V. a susținut, în perioada de timp de la data formulării plângerii penale din 10 septembrie 2004 până la data de 24 august 2009, adică timp de patru ani de zile, că autorul faptei de lovire a fost martorul Ț.V., după care, a revenit fără nici o justificare plauzibilă, susținând că cel care l-a înjunghiat cu cuțitul a fost inculpatul H.C.D., despre care inițial susținuse că a intervenit, l-a prins de mână și l-a ținut pe Ț.V. Se remarcă împrejurarea că la confruntarea din 15 septembrie 2005 dintre Ț.V. și partea vătămată, aceasta a arătat fără dubiu că "sunt sigur că Ț.V. m-a înjunghiat deoarece în preajmă nu mai erau alte persoane decât el și H.D.C., afară era ziuă și am văzut foarte clar că acesta avea cuțitul în mână", ca apoi, cu ocazia confruntării din data de 24 august 2009, partea vătămată să precizeze că "sunt sigur că H.D.C. m-a înjunghiat; în timp ce mă aflam la bar am văzut în buzunarul drept al pantalonilor lui H.D.C. un cuțit".

Martorul Ț.V. nu a putut fi audiat de instanțele de fond, acesta fiind plecat în străinătate. În faza de urmărire penală nu a recunoscut că, la data de 6 iunie 2004, a aplicat o lovitură cu cuțitul părții vătămate, precizând cu ocazia audierii din data de 11 august 2009, că inculpatul H.C.D. a lovit cu un cuțit, în spate, pe partea vătămată. Această depoziție, instanța de recurs o va lua sub beneficiu de inventar întrucât martorul Ț.V. a fost cercetat pentru comiterea tentativei de omor săvârșite asupra părții vătămate până când, personal, l-a indicat, ca autor, pe inculpatul H.C.D. În plus, se reține că, în urma testării sale la poligraf, a rezultat că au fost evidențiate reacții specifice comportamentului simulat.

Din actele dosarului a reieșit că au existat doi martori în apropierea locului săvârșirii faptei, respectiv L.I.V., fiul părții vătămate L.V., și C.A.A.

Martorul L.I.V. a fost audiat după patru ani de la comiterea faptei, când era în vârstă de 13 ani. Semnificativ este și faptul că, a relatat, pentru prima dată, abia în fața instanței de apel, că a văzut când inculpatul a lovit partea vătămată cu cuțitul, în timp ce în faza de urmărire penală și în fața primei instanțe susținuse că a privit spre tatăl său numai după ce acesta a strigat că a fost tăiat, observând că inculpatul are un cuțit în mână. Instanța de recurs reține că acest din urmă aspect se coroborează cu depozițiile inițiale ale părții vătămate care a precizat că, după ce Ț.V. l-a atacat cu cuțitul și "a vrut să mă lovească din nou", H.C.D. l-a prins de mână și l-a ținut pe Ț.V.

Cât privește elementele de fapt relevate prin depozițiile martorei C.A.A., se constată că acestea au fost diferite în cele două faze ale procesului penal sub aspectul locului unde s-au aflat părțile și persoanele prezente, la fața locului, la momentul incidentului, justificând acestea prin afecțiuni medicale (dovedite cu acte medicale), care îi cauzează pierderi de memorie.

Martorul Z.C. a relatat că partea vătămată nu a fost categorică în privința indicării persoanei care a lovit-o cu cuțitul, spunându-I că a fost agresat fie de inculpat, fie de martorul Ț.V.

Declarația martorului B.D., că personal a observat când inculpatul l-a lovit cu cuțitul pe partea vătămată, nu poate fi luată în considerare la stabilirea situației de fapt deoarece probele administrate nu au dovedit că la locul faptei acesta ar fi fost prezent, singura dovadă fiind exclusiv declarația sa, depusă tocmai în apel.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanțele de fond au stabilit o corectă situație de fapt, care se fundamentează pe probatoriul administrat, nefiind dincolo de orice îndoială că inculpatul ar fi cauzat, cu un obiect tăietor înțepător, leziunile părții vătămate, constatate prin actul medico-legal.

Potrivit art. 346 alin. (3) C. proc. pen., nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul când achitarea s-a pronunțat pentru că fapta nu a fost săvârșită de inculpat.

În conformitate cu aceste dispoziții legale, prima instanță a respins corect acțiunea civilă promovată de partea vătămată L.V., soluție menținută de instanța de apel, așa încât critica părții civile privind greșita respingere a cererii de acordare a despăgubirilor civile este neîntemeiată.

Referitor la critica recurentei părți civile L.V. privind obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare, prilejuite de judecarea apelului, instanța de recurs consideră că nici aceasta nu poate fi primită.

Într-adevăr, instanța de apel a obligat partea vătămată L.V. să plătească statului suma de 200 RON cheltuieli judiciare.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., în cazul declarării apelului, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins apelul.

Cum prin Decizia penală 204 din 20 decembrie 2011, Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori a respins ca nefondat apelul declarat de partea civilă L.V. împotriva Sentinței penale nr. 511 din 5 octombrie 2010 a Tribunalului Iași, în conformitate cu dispozițiile legale anterior enunțate, în mod legal, instanța de apel a obligat partea civilă la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași și de partea civilă L.V. împotriva Deciziei penale nr. 204 din 20 decembrie 2011 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Va obliga recurenta parte civilă L.V. la plata sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I