ÎCCJ, Secția penală

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin Sentința penală nr. 99 din 11 iunie 2019 pronunțată în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Maramureș, în temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a fost condamnată inculpata A. pentru săvârșirea infracțiunilor de:

- luare de mită prev.de art. 289 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. la pedeapsa de 3 ani închisoare și interzicerea dreptului de a exercita profesia în executarea căreia a săvârșit fapta, pe o perioadă de 2 ani;

- fals intelectual prev.de art. 321 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. la pedeapsa de 1 an închisoare.

În temeiul art. 10, art. 16 din Legea nr. 187/2012 s-a anulat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 1 an și 6 luni închisoare aplicată inculpatei A. prin Sentința penală nr. 3.663 din 7 decembrie 2017 a Judecătoriei Baia Mare, definitivă prin Decizia penală nr. 308/A/2018 din 27.02.2018 a Curții de apel Cluj, pedeapsă pe care, în temeiul art. 38 alin. (1) și art. 45 alin. (1) din C. pen. a contopit-o cu pedepsele aplicate prin prezenta, de 3 ani închisoare și respectiv 1 an închisoare și s-a dispus ca inculpata să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani și 10 luni închisoare în regim de detenție, alături de pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a exercita profesia în executarea căreia a comis faptele, pe o durată de 2 ani.

Conform art. 67 alin. (1) din C. pen. au fost interzise inculpatei drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen. pe o durată de 2 ani.

Conform art. 65 din C. pen. s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b), precum și interzicerea dreptului de a exercita profesia în executarea căreia a comis faptele.

În temeiul art. 396 alin. (5) coroborat cu art. 16 lit. c) din C. proc. pen., a fost achitată inculpata A. pentru infracțiunea de furt prev.de art. 228 alin. (1) și (3) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., raportat la art. 404 alin. (4) lit. g) din C. proc. pen. s-a dispus anularea următoarelor acte false:

În temeiul art. 289 alin. (3) din C. proc. pen. s-a dispus confiscarea sumei de 21.000 RON și a obligat inculpata să plătească această sumă în favoarea statului.

În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen. a fost obligată inculpata A. la plata către stat a sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli judiciare, iar în temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., restul cheltuielilor judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

II. Prin Decizia penală nr. 348/A/2020 din data de 18 martie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș și inculpata A. împotriva Sentinței penale nr. 99 din 11 iunie 2019 a Tribunalului Maramureș pe care a desființat-o numai cu privire la individualizarea pedepsei, modalitatea de executare și măsura confiscării și judecând:

A condamnat pe inculpata A. pentru săvârșirea infracțiunilor de:

- luare de mită prev.de art. 289 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. și art. 76 alin. (1) din C. pen. la pedeapsa de 2 ani închisoare și interzicerea dreptului de a exercita profesia în executarea căreia a săvârșit fapta, pe o perioadă de 2 ani;

- fals intelectual prev. de art. 321 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. și art. 76 alin. (1) din C. pen. la pedeapsa de 8 luni închisoare.

În temeiul art. 10, art. 16 din Legea nr. 187/2012 a anulat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 1 an și 6 luni închisoare aplicată inculpatei A. prin Sentința penală nr. 3.663 din 7 decembrie 2017 a Judecătoriei Baia Mare, definitivă prin Decizia penală nr. 308/A/2018 din 27.02.2018 a Curții de Apel Cluj.

A descontopit pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 3.663 din 7 decembrie 2017 a Judecătoriei Baia Mare în elementele componente, respectiv de 10 luni închisoare și 1 an și 6 luni închisoare

În temeiul art. 38 alin. (1) și art. 45 alin. (1) din C. pen. a contopit toate pedepsele, urmând ca inculpatul să o execute pe cea mai grea de 2 ani închisoare la care se adaugă sporul de 1/3 din totalul celorlalte pedepse, respectiv 1 an închisoare, deci în total va executa 3 ani închisoare și interzicerea dreptului de a exercita profesia în executarea căreia a săvârșit fapta, pe o perioadă de 2 ani.

Conform art. 67 alin. (1) din C. pen. a interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen. pe o durată de 2 ani.

Conform art. 65 din C. pen. a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b), precum și interzicerea dreptului de a exercita profesia în executarea căreia a comis faptele.

În baza art. 91, 92 din C. pen. a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante, pe un termen de încercare de 5 ani.

S-a menționat că, conform art. 93 alin. (1) din C. pen. pe durata termenului de supraveghere, inculpata A. trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Maramureș la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe în prealabil schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

S-a dispus, în baza art. 93 alin. (3) din C. pen. ca pe parcursul termenului de încercare, inculpata să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe timp de 60 zile, în cadrul Primăriei Mun. Baia Mare sau a unei instituții de cult.

A atras atenția inculpatei asupra disp. art. 96 din C. pen.

În temeiul art. 289 alin. (3) din C. proc. pen. a dispus confiscarea sumei de 2.100 RON și a obligat inculpata să plătească această sumă în favoarea statului.

A menținut celelalte dispoziții din sentință care nu contravin prezentei.

Prin încheierea din data de 7 aprilie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în baza art. 278 și art. 279 din C. proc. pen., a îndreptat erorile materiale strecurate în considerentele și minuta Deciziei penale nr. 348/A/2020 din data de 18 martie 2020 a Curții de Apel Cluj în sensul că alin. (8) va avea următorul conținut: În baza art. 91, art. 92 din C. pen. a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante, pe un termen de încercare de 4 ani. Totodată, a fost introdus un nou alineat, respectiv a stabilit în favoarea Baroului Cluj suma de 500 de RON, onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu al inculpatei, sumă ce se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

III. Împotriva Deciziei penale nr. 348/A/2020 din data de 18 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, a declarat recurs în casație inculpata A.

Prin încheierea din 11 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de recurenta inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 348/A/2020 din data de 18 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, și a trimis cauza Completului 9.

Recurenta inculpată A. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 din C. proc. pen.

În ceea ce privește cazul de recurs în casație prevăzut de 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală, deoarece a dispus în mod greșit condamnarea inculpatei A., pentru o faptă ce nu era prevăzută de legea penală.

În acest sens s-a menționat că este nelegală soluția de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, întrucât faptelor comise le lipsește tipicitatea acestei infracțiuni, faptele nefiind prevăzute de legea penală.

Astfel, a precizat că infracțiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 321 din C. pen. are ca latură obiectivă consemnarea într-un înscris oficial, de către un funcționar public, a unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, sau omisiunea cu știință de a insera date sau împrejurări. Pentru a se ajunge la condamnarea inculpatei pentru comiterea acestei infracțiuni, s-a reținut că aceasta a falsificat un număr de 78 de certificate de concediu medical, prin completarea formularelor înseriate cu regim special, ce au fost repartizate altor medici din cadrul Spitalului Județean de Urgență Baia Mare, care ulterior au fost declarate nule. De asemenea, s-a reținut că inculpata a aplicat o parafă falsificată cu numele altui medic neurochirurg pe un număr de 66 de certificate de concediu medical.

Din această perspectivă, raportat la starea de fapt din cauză, distinct și indiferent de probarea faptelor imputate inculpatei privind completarea de către aceasta a certificatelor de concediu medical, ele nu se circumscriu textului legal în baza căruia a fost condamnată, întrucât faptele sau împrejurările consemnate în certificatele respective nu sunt necorespunzătoare adevărului. Am fi fost în prezența consemnării unor fapte sau împrejurări nereale dacă acestea ar fi constat în aspecte privind identitatea pacienților, existența afecțiunilor medicale ale pacienților, gravitatea acestora, prezentarea efectivă a pacienților la medic, sau alte aspecte de acest gen. Or, simplul fapt că certificatele de concediu medical în cauză au fost declarate nule, fără a se arăta și dovedi că motivul nulității constă în consemnarea nereală a acelor aspecte arătate anterior, nu este de natură să întrunească elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 321 din C. pen., în condițiile în care nulitatea unui înscris oficial poate avea la bază și numai aspecte de formă ale acestuia, cum de altfel este și cazul în speță. Cu alte cuvinte, s-a constatat nulitatea certificatelor de concediu medical prin prisma faptului că ele nu au fost înregistrate și eliberate conform, din punct de vedere al procedurilor medicale. Nu s-a pus în niciun moment problema realității sau nu a aspectelor consemnate în aceste certificate, adică aspectele de fond, care au rămas să facă obiectul procesului penal. Cu toate acestea, probațiunea administrată în cauză, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată, nu s-a axat pe stabilirea acestor elemente de fond, plecând de la premisa (și rămânând la ea) nulității declarate a acestor înscrisuri oficiale. În mod expres se arată în actul de acuzare că "nu există probe în sensul că aceste persoane nu ar fi fost îndreptățite să beneficieze de concediu medical", ceea ce înseamnă că este posibil ca faptele sau împrejurările consemnate să fie reale, sau, cel puțin, că nici măcar nu s-a pus problema dacă acestea sunt sau nu corespunzătoare adevărului. Prin urmare, acuzarea și condamnarea inculpatei s-au fundamentat doar pe forma certificatelor de concediu medical, iar nu și pe conținutul acestora. Or, chiar acceptând că din punct de vedere formal ele sunt nule (neconforme), aceasta nu atrage automat și nulitatea lor cu privire la conținut, respectiv conformitatea cu adevărul (sau nu) a faptelor și împrejurărilor acolo consemnate.

Cu privire la infracțiunea de luare de mită, s-a menționat că s-a dispus condamnarea inculpatei în lipsa existenței probelor certe și dincolo de orice îndoială rezonabilă că aceasta ar fi primit de la 11 persoane sume de bani și alte foloase (în total suma de 2.100 de RON), pentru îndeplinirea unor acte în legătură cu atribuțiile de serviciu, respectiv pentru emiterea unor certificate de concediu medical. Dacă nu există probe în acest sens (în ceea ce privește existența și mai ales cuantumul sumelor de bani indicate), nu se poate spune nici că există probe care să dovedească că acestea ar avea legătură cu îndeplinirea unor acte ce intrau în îndatoririle de serviciu ale inculpatei, lipsind, din această perspectivă, tipicitatea infracțiunii de luare de mită.

Prin urmare, a solicitat, atât casarea deciziei din apel, cât și desființarea sentinței primei instanțe, potrivit prevederilor art. 448 alin. (3) din C. proc. pen.

În ceea ce privește cazul de recurs în casație prevăzut de 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., în cuprinsul cererii s-a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală, prin modalitatea în care a stabilit pedeapsa complementară, precum și prin stabilirea termenului de supraveghere al pedepsei principale în alte limite decât cele legale (și care nu putea fi legal modificat prin procedura reglementată de art. 278 și art. 279 din C. proc. pen.).

Decizia penală nr. 348/A/2020 din data de 18 martie 2020 a Curții de Apel Cluj este nelegală și prin stabilirea unui termen de supraveghere al pedepsei principale de 5 ani, întrucât nu se încadrează în limitele prevăzute de art. 92 alin. (1) din C. pen. (între 2 și 4 ani, fără a putea fi mai mică decât durata pedepsei aplicate). Modificarea termenului (stabilit prin decizie definitivă) prin încheierea din data de 07.04.2020 este nelegală, întrucât nu se circumscrie prevederilor art. 278 și art. 279 din C. proc. pen. Or, eroarea este una de esență, atrăgând nulitatea hotărârii, încălcând principiul legalității sancțiunilor, reglementat de art. 2 din C. pen. A aprecia drept eroare materială durata termenului de supraveghere, indicat, atât în considerentele deciziei, cât și în dispozitivul acesteia, este echivalent cu a susține că și cuantumul pedepsei principale aplicate ar fi putut fi modificat astfel, dacă, de pildă, ar fi fost mai mare decât limitele legale. Tot, în acest sens a arătat că stabilirea termenului de supraveghere, fiind lăsat la latitudinea instanței, între limita minimă și cea maximă, trebuie să facă obiectul deliberării completului de judecată și a argumentării (ca parte a motivării hotărârii) privind alegerea între aceste limite.

Din altă perspectivă, a menționat că este greșită modalitatea în care instanța de apel a dispus interzicerea dreptului de a exercita profesia în executarea căreia inculpata a săvârșit fapta, pe o perioadă de 2 ani, ca pedeapsă complementară. Or, în opinia sa, a apreciat că era necesar ca mai întâi instanța să dispună aplicarea pedepsei complementare, conform prevederilor art. 67 alin. (1) din C. pen., cu motivarea în fapt (de ce este necesară, raportat la natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana inculpatei) și în drept (indicarea expresă a art. 66 alin. (1) lit. g) din C. pen.) a acestei sancțiuni și abia apoi să dispună, în temeiul prevederilor art. 65 din C. pen. aplicarea pedepsei complementare.

În opinia recurentei inculpate nelegalitatea este astfel evidentă, căci Curtea a aplicat doar pedepsele complementare prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen. pe o durată de 2 ani, în temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen., fără a dispune și cu privire la pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. g) din C. pen. Cu toate acestea, când a dispus aplicarea pedepsei accesorii, în temeiul prevederilor art. 65 din C. pen., Curtea a făcut referire la interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b), precum și interzicerea dreptului de a exercita profesia în executarea căreia a comis faptele.

Așadar, s-a dispus o pedeapsă accesorie fără ca aceasta să fi fost anterior dispusă ca pedeapsă complementară, fără motivarea necesității acestei pedepse și, în plus, și fără indicarea acestei profesii, pentru ca sancțiunea să fie corect individualizată, identificată și aplicată.

Totodată, a menționat că acest ultim aspect este relevant, întrucât, ca urmare a Deciziei penale nr. 348/A/2020 a Curții de Apel Cluj, Biroul Executiv al Consiliului Județean al Colegiului Medicilor Maramureș a emis Decizia din 18.03.2020, prin care i s-a interzis inculpatei A. exercitarea în totalitate a dreptului de a profesa orice profesie medicală pe teritoriul României. Față de prevederile legale invocate în Decizia din 18.03.2020, se poate concluziona că aceasta vizează punerea în executare a unei măsuri de restrângere sau interzicere, în întregime sau în parte a dreptului de practică a profesiei medicale pe teritoriul României. Aceasta, întrucât Decizia penală nr. 348/A/2020 a Curții de Apel Cluj dispune, pe lângă pedeapsa principală și aplicarea pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a exercita profesia în executarea căreia a săvârșit fapta, pe o perioadă de 2 ani. Cu toate acestea, întrucât conținutul pedepsei complementare dispuse prin Decizia penală nr. 348/A/2020 nu este determinat în concret, s-a ajuns ca printr-un act administrativ (Decizia Colegiului Medicilor) să se interzică drepturi care nu au fost efectiv interzise prin hotărârea penală.

Astfel, având în vedere că inculpata A. deține o dublă specializare în domeniul medical, respectiv, atât specialitatea de medicină de familie, potrivit Avizului anual privind exercitarea profesiei din data de 06.11.2017 al Colegiului Medicilor din România, cât și specialitatea de neurochirurgie, potrivit aceluiași aviz, a considerat că prin interzicerea dreptului de exercitare a profesiei medicale, fără distincție în ceea ce privește cele două specializări îi este încălcat un drept de a exercita profesia de medic în specializarea de medicină de familie, cu privire la care hotărârea penală arătată nu dispune.

A precizat că, deoarece hotărârea penală vizează o infracțiune care a fost săvârșită din calitatea de medic neurochirurg, iar nu în cea de medic de familie, rezultă că nici pedeapsa complementară nu poate interzice decât dreptul de a exercita profesia de medic neurochirurg (aceasta fiind cea în executarea căreia a fost săvârșită fapta) și nu poate interzice și alte specializări în afara celei de medic neurochirurg. Pedeapsa complementară astfel aplicată nu interzice exercitarea profesiei de medic, ci doar exercitarea profesiei în executarea căreia a fost săvârșită fapta, care este cea de medic neurochirurg, într-o instituție spitalicească publică.

În aceeași linie de argumentație, a solicitat a se remarca că infracțiunea prevăzută la art. 289 din C. pen. are ca subiect activ doar funcționarul public. În speță, s-a dispus condamnarea pentru infracțiunea de luare de mită, săvârșită în calitatea de medic neurochirurg, angajat în cadrul Spitalului Județean de Urgență din Baia Mare. Infracțiunea nu ar fi fost tipică dacă aceeași faptă ar fi fost comisă de către un medic angajat într-o clinic privată sau într-un cabinet individual. Prin urmare, dreptul de a profesa, conform hotărârii penale în cauză, nu poate viza dreptul de a exercita profesia de medic, ci doar dreptul de a exercita profesia în executarea căreia a fost săvârșită fapta, adică profesia de medic cu specializarea de neurochirurg (și doar într-o unitate publică).

IV. Examinând recursul în casație declarat de inculpata A., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că, atât în C. proc. pen. din 1936, cât și în reglementarea românească ulterioară, până la actualul C. proc. pen., recursul a constituit o cale de atac ordinară și nu extraordinară, determinând verificarea legalității și temeiniciei hotărârii atacate pentru o serie de motive expres prevăzute de lege.

Însă, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale de atac extraordinară, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, așa cum se regăsea acesta în majoritatea legislațiilor moderne occidentale, încă de la începutul secolului al XIX-lea, la modelul inițial al recursului, așa cum a fost conturat încă de la codificarea napoleoniană, de unde s-a extins în majoritatea legislațiilor și în concepția juridică europeană.

Reglementarea recursului a pornit de la teza că în această cale de atac nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii. El reprezintă un mijloc de a repara ilegalitățile și nu are, în consecință, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancționarea sentințelor și deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislației și a uniformității jurisprudenței. Recursul nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac de fapt care urmărește îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Astfel fiind, motivele de recurs în casație, potrivit noii reglementări, se limitează doar la cele prevăzute de art. 438 din C. proc. pen. - nerespectarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea - în mod greșit - a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greșită a grațierii pedepsei aplicate inculpatului; aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate, care nu sunt prevăzute de lege drept cazuri de declarare a căilor extraordinare de atac, pot fi invocate doar prin intermediul căilor ordinare de atac, acestea fiind, potrivit noii legi, apelul și contestația.

Astfel, instanța constată că în materia recursului în casație nu se mai prevede, distinct, cum era în vechea reglementare, că se poate declara această cale de atac când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni sau când instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii.

Totodată, față de sistemul actual al căilor de atac, care prevede doar dublul grad de jurisdicție, hotărârea rămânând definitivă în apel, ca ultima cale de atac prin care poate fi devoluat fondul cauzei, cazurile de recurs în casație nu mai sunt susceptibile de o interpretare extensivă. Argumentele ce se regăsesc și în jurisprudența Curții Constituționale în materie nu mai subzistă sub noua reglementare. Recursul nu mai este o cale ordinară de atac, caz în care s-ar fi justificat extinderea controlului judiciar cu privire la motive de nelegalitate echivalente cu cele prevăzute expres de lege.

Prin urmare, analiza efectuată în calea extraordinară de atac a recursului în casație vizează exclusiv elemente de legalitate, prin raportare la cazurile de casare prevăzute de lege, iar nu aspecte privind situația de fapt.

Instanța apreciază că această limitare a recursului în casație doar la anumite probleme de drept, nu îngrădește accesul la justiție prin încălcarea dreptului la un recurs efectiv (art. 13 Convenție), atâta timp, cât inculpatului i s-a oferit posibilitatea de a exercita o cale ordinară de atac efectivă (apelul) în cadrul căreia a putut invoca interpretarea posibil eronată a probelor de natură a stabili incorect situația de fapt sau dacă sunt sau nu întrunite elementele constitutive ale infracțiunii și a existat posibilitatea de reparație a urmărilor pe care le-ar fi putut produce o condamnare posibil eronată. Instanța europeană a subliniat că efectivitatea unei căi de atac nu depinde de certitudinea unei soluții favorabile pentru reclamant, ceea ce interesează pe temeiul art. 13 este însăși existența ei (Vilvarajah și alții c. Regatului Unit).

Conform art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. o hotărâre este supusă casării în situația în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală."

În esență, acest caz de casare este o expresie a principiului legalității incriminării, prevăzut, atât la nivel constituțional - art. 23 alin. (12), cât și la nivel convențional - art. 7 parag. 1.

Tradițional, în materie procesual penală, "prevederea faptei de legea penală" și "întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii" au fost apreciate drept noțiuni distincte și au fost tratate diferit. O faptă poate fi prevăzută de legea penală, dar în concret să-i lipsească un element constitutiv, în schimb, nu există o faptă care să nu fie prevăzută de legea penală, dar să întrunească elementele constitutive ale unei infracțiuni.

Deși se poate susține și ideea că noțiunea de "prevedere în legea penală" se suprapune cu noțiunea de conținut juridic al infracțiunii, instanța consideră că și conținutul juridic al infracțiunii este mai larg decât cel constitutiv care se referă exclusiv la actul de conduită incriminat.

Prevederea faptei de legea penală presupune existența unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă sau ordonată, existența unei fapte concrete și tipicitatea (corespondența dintre trăsăturile faptei concrete și modelul de incriminare). Prin urmare, orice infracțiune trebuie să fie prevăzută de legea penală ca atare, dar nu orice faptă prevăzută de legea penală este și infracțiune, fiindcă prevederea în lege este doar o trăsătură a acesteia.

Cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. are în vedere situația în care s-a săvârșit o faptă de către inculpat - persoana fizică sau persoană juridică - pe care prima instanță sau instanța de apel a considerat-o infracțiune, când în realitate, fapta nu se găsește în niciuna din prevederile legii penale ca infracțiune.

Este situația faptelor care au un caracter civil, comercial, administrativ sau disciplinar, pe care legea penală nu le-a prevăzut ca infracțiuni, dar și cazul faptei care fusese prevăzută ca infracțiune de legea penală, dar între timp a fost dezincriminată.

Fapta neprevăzută de legea penală și fapta care nu constituie infracțiune sunt două noțiuni diferite, tratate distinct în C. pen. anterior (art. 10 lit. b) și art. 10 lit. d) C. proc. pen.), implicând situații concrete diferite, astfel încât, în opinia Înaltei Curți, nu se poate extinde înțelesul sintagmei "fapta nu e prevăzută de legea penală" și la situația când fapta nu întrunește elementele constitutive prevăzute de lege ale unei infracțiuni, punct de vedere conturat la nivelul jurisprudenței secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ex. Încheierea nr. 131/RC din 25.07.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală).

Revenind la speța de față, în ceea ce privește aspectele invocate în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. cu privire la infracțiunea de fals intelectual, Înalta Curte reține că aspectele invocate în motivarea recursului în casație exced analizei laturii obiective a infracțiunii de fals, astfel cum a fost reținută ca fiind săvârșită în prezenta cauză. Astfel, se constată că recurenta a fost condamnată pentru infracțiunea de fals intelectual, întrucât a folosit formulare de certificat de concediu medical ale altor medici din cadrul spitalului și a aplicat o parafă a altui medic pe o parte din aceste certificate de concediu medical eliberate, nefiind trimisă în judecată și condamnată cu privire la consemnări vizând identitatea pacienților, afecțiunile, gravitatea acestora.

De asemenea, instanța de apel a reținut sub acest aspect că din declarațiile martorilor rezultă că aceștia au apelat la inculpată tocmai pentru că nu aveau dreptul de a beneficia de concediu medical.

Referitor la infracțiunea de luare de mită, de asemenea se constată că și aceste critici ale apărării sunt nefondate, față de situația de fapt reținută cu caracter definitiv de către instanța de apel, în realitate se solicită de fapt o reanalizare a concordanței între starea de fapt reținută și conținutul mijloacelor de probă, ceea ce nu este posibil în calea de atac extraordinară a recursului în casație.

Referitor la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., instanța reține că, într-adevăr, există o încheiere de îndreptare a erorii materiale cu privire la termenul de supraveghere, întrucât prin decizie s-a menționat termenul de 5 ani, iar prin încheiere fiind stabilit ulterior un termen de 4 ani, însă această încheiere cuprinde o dispoziție în favoarea recurentei și, în consecință, nu se poate analiza dispoziția cu privire la termenul de 5 ani, care în esență ar duce la o agravare a situației sale în propria cale de atac, ceea ce nu este permis.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reține că în cazul recursului în casație nu s-ar mai putea face o apreciere asupra termenului, respectiv nu se mai poate stabili un termen între 2 și 4 ani, putându-se aplica doar termenul maxim de 4 ani.

Cu privire la critica vizând faptul că s-a aplicat numai pedeapsa accesorie a interzicerii dreptului de a exercita o profesie, Înalta Curte reține că din decizia recurată rezultă că s-a aplicat și pedeapsa complementară corespunzătoare, inculpata fiind condamnată pentru infracțiunea de luare de mită. De asemenea, această pedeapsă complementară a fost aplicată și pe lângă pedeapsa principală rezultantă de 3 ani închisoare, astfel cum rezultă din dispozitivul hotărârii.

Așadar, pedeapsa complementară aplicată constă în interzicerea dreptului de a exercita o profesie în sensul larg al acesteia și nu doar cu privire la specializarea care se referă la o anumită ramură a unei profesii. În consecință, în raport, cu dispozițiile legale, critica apărării și sub acest aspect este neîntemeiată, neputându-se aplica interzicerea dreptului de a exercita profesia de medic doar într-o anumită specializare, iar pentru lămurirea deplină a acestui aspect, recurenta are posibilitatea de a uza eventual de dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., nefiind vorba de o nelegalitate care să vizeze limitele sau natura pedepsei complementare.

Totodată, Înalta Curte reține că, și în situația în care s-ar fi aplicat pedeapsa accesorie independent de pedeapsa complementară acest aspect nu ar putea fi cenzurat pe calea recursului în casație, neîncadrându-se în pct. 12 invocat.

Astfel, în prezenta cauză, se constată că recurenta inculpată a invocat formal nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât criticile formulate, referitoare la nelegala condamnare pentru infracțiunile reținute în sarcina sa, vizează, în esență, reevaluarea stării de fapt, activitate ce implică și reaprecierea probatoriului administrat pe întreg parcursul procesului penal. Or, stabilirea situației de fapt este atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel, care devoluează cauza în fapt și în drept, doar în cazul acestora fiind posibilă administrarea de probe pentru corecta și completa stabilire a faptelor.

Or, în raport, cu limitele recursului în casație, care, are ca unic scop înlăturarea erorilor de drept, în această procedură, instanța nu poate analiza starea de fapt reținută în cauză, concordanța acesteia cu probele administrate, modul de apreciere al probatoriului fiind atributul exclusiv al instanței de fond, respectiv apel, motiv pentru care acestea nu mai pot fi analizate într-o cale extraordinară de atac cum este recursul în casație, deoarece în cadrul acestei căi de atac nu se poate înfăptui o nouă judecată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul în casație declarat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 348/A/2020 din data de 18 martie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Va obliga recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 157 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 348/A/2020 din data de 18 martie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 25 iunie 2020.

GGC - ED