ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 521/2022

Ședința publică din data de 3 martie 2022

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/2018 reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., să se constatate rezilierea abuzivă și nelegală a Contractului de închiriere nr. x/01.10.2017 încheiat între reclamantă, în calitate de Locatar și pârâtă, în calitate de Locator și să fie obligată pârâta la asigurarea liniștitei și utilei folosințe a imobilului situat în Jud. Prahova, Sinaia, str. x, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat art. 1786, art. 1788, art. 1789, art. 1790, art. 1522, art. 1549 - 1553 C. civ.

Prin sentința nr. 1513 din data de 31.10.2019 pronunțată de Tribunalul Prahova a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., fiind obligată pârâta să asigure reclamantei folosința imobilului situat în Sinaia, str. x, jud. Prahova, astfel cum părțile au convenit prin contractul de închiriere nr. x/01.10.2017.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta S.C. B. S.R.L., criticând-o ca nelegală și netemeinică.

Curtea de Apel Ploiești, secția a II-Civilă prin decizia nr. 86 din 10 martie 2021 a respins excepția lipsei de interes.

A admis apelul formulat de pârâta S.C. B. S.R.L., împotriva sentinței nr. 1513 din data de 31.10.2019 pronunțate de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata reclamantă S.C. A. S.R.L. și în consecință a schimbat în tot sentința atacată și a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

La data de 23.04.2021, reclamanta A. S.R.L. a formulat cerere de recurs împotriva deciziei nr. 86 din 10 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Recursul recurentei a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Prima critică adusă deciziei recurate se referă la lipsa încheierii de dezbateri din 10.02.2021 și a încheierii de amânare a pronunțării din 24.02.2021 și 02.03.2021 - incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Lipsa acestor încheieri reprezintă o încălcare a normelor de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii recurate în conformitate cu art. 174 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta invocă dispozițiile art. 233 coroborat cu art. 425 C. proc. civ., potrivit cărora fiecare amânare de pronunțare se dispune printr-o încheiere separată, toate încheierile urmând a se comunica odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza.

A doua critică întemeiată pe motivul de casare reprezentat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. se referă la nelegala soluționare a excepției lipsei de interes în promovarea apelului.

Invocarea excepției lipsei de interes a fost justificată de împrejurarea că bunul închiriat era deja predat la momentul comunicării sentinței și implicit la data formulării apelului din prezenta cauză.

Din modul de soluționare al acestei excepții, instanța de apel a încălcat normele de procedură prevăzute de dispozițiile art. 458 C. proc. civ., raportat la art. 32 alin. (1) lit. d) și alin. (2), art. 33 și 34 care impuneau justificarea unui interes determinat, legitim, personal, născut și actual pentru exercitarea apelului.

Pârâta nu a justificat finalitatea practică și utilitatea apelului său promovat la data de 18.06.2020 în scopul desființării unei hotărâri prin care a fost obligată să asigure folosința unui bun până la 31.01.2019.

Această nesocotire a dispozițiilor de drept procesual a avut loc atunci când a motivat existența interesului pârâtei în promovarea apelului, prin reținerea unui drept eventual și nenăscut și prin raportare la un capăt de cerere accesoriu cauzei, ceea ce relevă o ignorare a caracteristicilor interesului, așa cum au fost prevăzute de legiuitor.

Sub aspectul daunelor eventuale, interesul trebuia să fie determinat, născut și actual, respectiv să existe la momentul promovării căii de atac, instanța neputând să admită existența interesului prin raportare la un posibil drept viitor ce nu fusese exercitat de pârâtă.

Mai mult, pârâta nici nu a invocat prin apel sau prin răspunsul la întâmpinare aspectul unor eventuale daune, astfel că instanța de apel a depășit inclusiv limitele judecății atunci când a analizat ceva ce nu i s-a cerut ori nu s-a invocat.

Pârâta nu se află nici în ipoteza prevăzută de art. 33 de prevenire a încălcării unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina o pagubă iminentă imposibil de reparat și nici în cea de la art. 34 privind realizarea drepturilor afectate de un termen, pentru a se accepta teza promovării căii de atac în lipsa interesului determinat, născut și actual.

Situația este identică și în privința apărărilor pârâtei prin care a afirmat că sentința ar putea dobândi autoritate de lucru judecat cu privire la culpa sa în rezilierea contractului și acesta ar fi un motiv care justifică interesul său în promovarea apelului.

Sub aspectul cheltuielilor de judecată, acestea reprezintă un accesoriu al acțiunii, ce nu ar putea justifica continuarea întregii judecăți, altfel ori de câte ori s-ar acorda cheltuieli de judecată, niciodată nu se va mai putea fi considerată lipsită de interes.

Instanța de apel putea să analizeze dacă prima instanță a aplicat corect sau nu dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. privind cuantumul cheltuielilor, reținând totodată lipsa de interes pe fondul cauzei, dat fiind caracterul accesoriu al cheltuielilor.

În concluzie, instanța de apel a soluționat nelegal excepția lipsei de interes încălcând regulile de procedură ce guvernează condițiile de exercițiu ale acestei căi de atac prin nerespectarea condițiilor de valabilitate pe care trebuie să le îndeplinească condiția interesului, respectiv să fie determinat, născut și actual.

În continuare, recurenta invocă nelegalitatea hotărârii prin prisma calității motivării și a încălcării și aplicării greșite a legii.

Sub aspectul incidenței motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea nu conține motivele pe care se întemeiază sau conține chiar motive contradictorii, nefiind respectate dispozițiile art. 425 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta arată că instanța de apel nu a motivat cu privire ca cazul de reziliere arătat la din pct. 3 din notificare. Nu este expusă în concret fapta ilicită, iar apoi se reține că reclamanta este în culpă cu privire la săvârșirea ei, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil.

Se mai susține că instanța de apel a schimbat cauza rezilierii, fiind indicată de pârâtă o deteriorare a acoperișului, aceste aspecte fiind invocate după realizarea raportului de expertiză, neputând a fi schimbate sensul și cauzele motivelor de reziliere.

În ce privește pct. 4 din notificarea de reziliere, prin care pârâta invocă încălcarea flagrantă a obligației de a folosi bunul închiriat ca un bun gospodar, instanța de apel reține că o astfel de situație poate constitui motiv de reziliere, dar lipsește motivarea cu privire la acest caz de reziliere.

Totodată instanța a aplicat greșit normele privind interpretarea contractului, răspunderea reclamantei se impunea a fi analizată în limitele unui contract de închiriere ce are ca obiect un bun imobil și să verifice dacă s-au respectat obligațiile asumate cu privire la acesta, ci nu la o afacere.

Astfel, instanța a nesocotit dispozițiile art. 1266 alin. (4) și art. 1269 alin. (1) C. civ. care prevăd că contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părțile și-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiți, iar dacă termenii sunt neclari interpretarea se face în favoarea debitorului.

Cu privire la pct. 6 și 7 din notificarea de reziliere, prin care pârâta invocă încălcarea obligației de exploatare, întreținere și reparare a elementelor deteriorate ale bunului închiriat, hotărârea recurată este nulă din trei considerente, conține motive contradictorii, nu conține motivele pentru care s-au înlăturat apărările reclamantei și nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

În analiza pct. 5 din notificarea de reziliere, instanța de apel constată că este lipsit de relevanță faptul că pârâta nu a notificat reclamanta cu privire la deficiența constând în depozitarea maselor, iar apoi în analiza pct. 7 din notificarea de reziliere se arată totuși că această deficiență nu a fost notificată.

Din acest punct de vedere, hotărârea conține motive contradictorii, întrucât lipsa punerii în întârziere a reprezentat chiar una dintre apărările invocate de reclamantă în susținerea nelegalității acestui motiv de reziliere, apărare ce fusese reținută de prima instanță ca întemeiată.

În continuare, recurenta invocă lipsa motivelor pentru care s-au înlăturat apărările reclamantei și lipsa motivelor pe care se întemeiază.

Instanța de apel a analizat culpa reclamantei în exploatarea imobilului fără a analiza în vreun moment apărările care au fost invocate și care ar fi de natură să excludă culpa, drept pentru care lipsește raționamentul propriu prin care instanța a stabilit existența faptei ilicite în sarcina reclamantei, vinovăția și legătura de cauzalitate.

În realitate, culpa reclamantei în exploatarea imobilului ca urmare a depozitării meselor nu a fost stabilită de instanța de judecată, ci aceasta a arătat că expertul a reținut o culpă în exploatare a locatarului.

Atribuirea culpei în executarea contractului este rolul exclusiv al judecătorului, care nu poate prelua concluziile expertului în privința stabilirii vinovăției, fiind încălcate dispozițiile art. 22 C. proc. civ.

Cu privire la pct. 6 din notificare prin care pârâta invocă încălcarea obligației de exploatare a bunului în condiții de siguranță, igienă, nesocotirea gravă a normelor din domeniul activității de alimentație publică, al protecției mediului, PSI, sanitare, protecția muncii și ISCIR și a altor obligații prevăzute la art. 9.16 din contract, recurenta arată că pârâta a deținut propria culpă în întârzierea procedurilor întrucât nu a furnizat documentele necesare urgentării procedurii, aspecte care nu au fost reluate în analiză de către instanța de apel.

Cu privire la pct. 9 din notificare prin care pârâta invocă neîndeplinirea obligației de a comunica locatorului lista exactă și coordonatele persoanelor care lucrează în spațiul închiriat, recurenta arată că a notificat pârâta cu privire la caracterul nelegal al acestei clauze, inserată abuziv în cuprinsul contractului.

Și cu privire la aceasta, instanța de apel nu a analizat apărările reclamantei și a stabilit că a fost încălcată obligația, fără a verifica dacă această clauză era una nescrisă ca urmare a invocării caracterului nelegal or dacă împrejurările invocate cu privire la situația de fapt ar fi fost apte să excludă culpa, cu atât mai mult cu cât prima instanță a reținut că reclamanta nu s-a aflat în culpă, această încălcare fiind invocată de pârâtă pur formal.

Cu privire la pct. 10 din notificare prin care pârâta refuză să achite pe mai departe cheltuielile aferente serviciilor de telecomunicație și contractarea de noi abonamente cu furnizorii de servicii în nume propriu, recurenta susține că prin contract nu a fost stabilită interdicția de a încheia un contract separat de telecomunicații, ci de achitare a utilităților imobilului, sancțiunea fiind plata de penalități, iar nu rezilierea contractului.

În schimb, instanța de apel nu a răspuns acestor apărări și a stabilit că refuzul de a achita factura emisă de locator constituie o încălcare contractuală.

Instanța a expus numai o situație ipotetică și nu a încercat să lămurească dacă a existat vreo factură neachitată din moment ce s-a susținut că nu exista nicio restanță la plată, iar pârâta nu a susținut că ar fi înregistrat vreun debit față de aceasta cu privire la utilități, invocând numai o pretinsă interdicție contractuală de a încheia și alte contracte.

Un alt motiv de nelegalitate, arată recurenta, se referă și la greșita aplicare a normelor de drept material privind interpretarea contractului, instanța schimbând sensul clauzei și stabilind în sarcina reclamantului o obligație contractuală care nu există, respectiv interdicția de a încheia un contract de telecomunicații ori stabilind că nu au fost achitate facturile emise de pârâtă deși nu s-au administrat probe în acest sens.

Cu privire la pct. 11 din notificare prin care pârâta invocă vătămarea gravă a intereselor legitime comerciale ale locatorului, deși instanța de apel a stabilit că acesta constituie motiv de reziliere, nu a analizat veridicitatea afirmațiilor pârâtei, ci doar a redat susținerile acesteia prin care afirma că reclamanta a denaturat în mod fraudulos clasamentul TripAdvisor.

Instanța s-a limitat să motiveze că un astfel de motiv poate constitui o cauză de reziliere, fără să analizeze condițiile răspunderii contractuale și nu a analizat temeinicia vreuneia dintre apărările reclamantei prin care a susținut că nu a avut o astfel de conduită cu privire la utilizarea aplicației.

Aplicația Trip Advisor nu a făcut niciodată obiectul contractului, care nici măcar nu era menționat în contract, iar dacă pârâta ar fi adus vreo dovadă în sensul celor afirmate, aceasta s-ar fi plasat în sfera răspunderii delictuale.

Pentru aceste considerente, recurenta concluzionează în sensul că instanța de apel a examinat fondul cauzei prin raportare la cele 11 motive de reziliere invocate de locator prin notificarea din 16.04.2018, dar pentru mai multe dintre aceste motive a omis să analizeze apărările reclamantei, a reținut culpa reclamantei în executarea contractului, fără să arate motivele pe care și-a întemeiat soluția, ori a reținut motive contradictorii de la un caz de reziliere la altul și a interpretat greșit atât contractul cât și sensul cauzelor care au determinat rezilierea.

Ultima critică adusă deciziei recurate se referă la pronunțarea în mod nelegal asupra celui de al doilea motiv de apel privind cheltuielile de judecată.

Acest motiv de apel susține reclamanta că nu mai trebuia analizat, în situația în care au fost apreciate pertinente mai multe dintre motivele de reziliere.

De altfel, simpla precizare a faptului că onorariul este excesiv nu răspunde rigorilor unei motivări pertinente, cu atât mai mult cu cât nu se poate nega complexitatea, dificultatea și amploarea activității avocațiale desfășurate în cauză.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu acordarea cheltuielilor de judecată.

La data de 30 iunie 2021, intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată.

La 20 iulie 2021, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinare.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 30.09.2021, comunicarea raportului părților, pentru a depune puncte de vedere.

Prin încheierea din 16.12.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în complet de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. și a fixat termen la data de 03.03.2022, cu citarea părților.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Sub un prim aspect instanța supremă urmează să ia act că în cadrul concluziilor orale, recurenta-reclamantă a precizat că înțelege să nu mai susțină criticile formulate în susținerea motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează încălcarea de către curtea de apel a regulilor de procedură, respectiv a dispozițiilor art. 233 coroborat cu art. 425 C. proc. civ.

În fapt, s-a invocat lipsa încheierii de dezbateri de la termenul de judecată de la 10.02.2021 și a încheierilor de amânare a pronunțării din 24.02.2021 și 02.03.2021.

Înalta Curte constată că în fața curții de apel, dezbaterile pe fondul apelului au avut loc la termenul de judecată de la 10.02.2021, când instanța având nevoie de timp pentru studierea actelor și lucrărilor dosarului, a amânat pronunțarea la data de 24.02.2021, apoi la 02.03.2021 și ulterior la 10.03.2021.

Instanța de recurs constată că încheierile care au consemnat încheierile anterior arătate, se regăsesc la dosarul de apel, la filele x, astfel încât se reține că dispozițiile art. 233 coroborat cu art. 425 C. proc. civ. au fost respectate.

Asupra modului de soluționare a excepției lipsei de interes, critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Excepția lipsei de interes a fost fondată pe ajungerea la termen a contractului de închiriere la data de 31.10.2019, astfel încât cauza acțiunii nu mai subzistă.

Se susține că bunul închiriat era deja predat la momentul comunicării sentinței de fond și la data formulării apelului, procesul-verbal de predare datând din 01.11.2019.

În opinia recurentei-reclamante, motivarea respingerii excepției lipsei de interes încalcă dispozițiile art. 458, raportat la art. 32 alin. (1) lit. d) și alin. (2), art. 33 și 34 C. proc. civ. care impuneau justificarea unui interes determinat, legitim, personal, născut și actual pentru exercitarea apelului.

Se constată din expunerea rezumată a cauzei că în urma admiterii cererii de chemare în judecată, tribunalul a apreciat a fi îndeplinite condițiile pentru a opera rezilierea unilaterală a contractului în temeiul art. 1552 și art. 1553 C. civ., drept urmare a respectării de către reclamantă a dispozițiilor contractuale asumate prin contractul de închiriere nr. x/01.10.2017. De asemenea, s-a dispus obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 66.519,46 RON.

Prin urmare, în cauză, pârâta se situează pe poziția părții care a pierdut procesul în această etapă procesuală, de vreme ce acțiunea a fost admisă.

Interesul procesual este o condiție de exercițiu a acțiunii civile, în timp ce căile de atac sunt forme de manifestare a acțiunii civile ce presupun exercitarea dreptului de a face uz de acestea și se înscriu în ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege, prin care se urmărește protecția unui drept subiectiv ori a unui interes legitim și pentru a căror realizare recurgerea la instanță este obligatorie.

Astfel, calitatea de parte în proces a pârâtei justifică declararea căii de atac. În ceea ce privește interesul promovării apelului, se constată că îndeplinește condițiile prevăzute de lege, în sensul că este determinat, legitim, personal, născut și actual.

Folosul practic pentru pârâtă de a critica aspecte pe care instanța de fond le-a analizat, subzistă, în lipsa exercitării căii de atac, sentința tribunalului dobândind autoritate de lucru judecat, atât sub aspectul inexistenței culpei locatorului pe parcursul derulării contractului de închiriere, cât și sub aspectul cheltuielilor de judecată.

Condiția interesului nu a fost analizată prin raportare la daunele eventuale pe care pârâta le poate solicita în viitor, ci prin protecția dreptului subiectiv al pârâtei, care vizează îndeplinirea obligațiilor contractuale asumate prin contractul nr. x/01.10.2017.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată la care a fost obligată pârâta de către tribunal, se reține că exercitarea căii de atac a apelului reprezenta singura modalitate de a formula critici cu privire la aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ., aspect care nu are legătură cu ajungerea la termen a contractului de închiriere, ci reprezintă o consecință a soluționării pe cale judiciară a diferendului dintre părți.

În considerarea acestor argumente, pârâta a justificat interes în promovarea căii de atac a apelului, motiv pentru care excepția invocată de către reclamantă se dovedește a fi neîntemeiată.

Recurenta-reclamantă susține și ipoteza existenței motivelor contradictorii ori lipsa acestora, aspecte încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

În cercetarea lor, Înalta Curte subliniază că nu vor face obiectul examinării evaluarea corectă a faptelor și concluziile instanței asupra lor, în măsura în care legea acordă libertate instanței devolutive în această apreciere, însă intră în sfera controlului de legalitate exercitat conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ. toate aspectele care se conturează ca încălcări ale normelor procesuale.

Într-un prim considerent, instanța supremă subliniază că intră în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. lipsa motivării, înțeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., cât și din perspectiva conținutului considerentelor, înțeles ca o contragere excesivă a raționamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esențial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit și inteligibil pentru părți ori pentru instanța care exercită un control de legalitate asupra acesteia.

Din acest punct de vedere, hotărârea instanței de apel este motivată; ea prezintă atât structura tipică actului de procedură examinat și, în raport cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., evocat de recurenta-reclamantă, arată probele verificate, modalitatea interpretării lor și conturează concluziile instanței devolutive.

Pentru aceste considerente, critica recurentei-reclamante din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondată.

Prin memoriul de recurs recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată pentru greșita aplicare a normelor de drept material, care reglementează interpretarea contractelor (art. 1266-art. 1269 C. civ.), răspunderea contractuală (art. 1350 C. civ.) și punerea în întârziere (1522 C. civ.), potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă prezintă motivele de nelegalitate ale hotărârii recurate prin raportare la cazurile de reziliere reținute de instanța de apel cu nesocotirea dispozițiilor legii civile.

Față de pct. 3 din notificarea de reziliere se susține lipsa motivării, invocând încălcarea dreptului la un proces echitabil și a încălcării art. 6 C. proc. civ. și art. 6 CEDO.

În esență, se reproșează instanței că pârâta a imputat reclamantei o presupusă nedegajare a zăpezii ce ar fi avut ca urmare deteriorarea acoperișului și infiltrarea apei, iar instanța de apel a schimbat cauza rezilierii și a reținut existența unor mese pe învelitoarea de tablă.

Examinând considerentele hotărârii și modul în care instanța de apel s-a raportat la probele administrate în ansamblu, Înalta Curte constată că această critică nu este fondată, din perspectiva avută în vedere. Instanța de apel a valorificat concluziile expertizei, dându-le semnificație în planul stării de fapt; dincolo de aceste verificări, evaluarea lor în contextul general al examinării probelor este atributul instanței de fond, necenzurabil din perspectiva legalității, reținându-se și că, în această privință, legea nu stabilește o putere doveditoare specifică a expertizei, dar și că aprecierea probelor în ansamblu este lăsată în marja de apreciere a instanței de fond.

Față de pct. 4 din notificarea de reziliere prin care pârâta invocă încălcarea flagrantă și repetată a obligației de a folosi bunul închiriat ca un bun gospodar, în conformitate cu destinația rezultată din contract și cu prevederile legale în vigoare în domeniul durabilității, siguranței în exploatare, funcționalității și calității construcțiilor, se invocă de asemenea lipsa motivării.

Se mai susține și greșita interpretare a contractului, din punct a vedere al reținerii privind continuarea administrării afacerii, în acest mod fiind încălcate dspozițiile art. 1268 alin. (4) și art. 1269 alin. (1) C. civ.

Înalta Curte reține că interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului, iar aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și/sau de apel.

Disputa litigioasă are în vedere interpretarea clauzelor contractului de închiriere, în sensul dacă, reclamanta este continuatorul activității desfășurate de pârâtă anterior încheierii contractului de către locator.

Din analiza respectivelor clauze contractuale, respectiv art. 1.1, art. 9.4, art. 9.5, art. 12 alin. (3), Înalta Curte reține că în mod corect a fost interpretată voința părților, aceea ca locatarul să fie continuatorul activității desfășurate înainte de încheierea contractului de către locator, astfel încât exploatarea neconformă constituie motiv de reziliere.

În ceea ce privește lipsa motivării, această critică nu va fi reținută, instanța de apel analizând și concluzionând în sensul dovedirii conduitei incriminate prin contract prin art. 9.1, în sensul lipsei totale de respect și neglijență față de starea generală a bunului închiriat.

Față de pct. 5 și 7 din notificarea de reziliere, recurenta-reclamantă susține că hotărârea recurată este nulă, pentru lipsa motivării și existența motivelor contradictorii.

Teza existenței motivelor contradictorii nu subzistă, motivarea instanței de apel referindu-se la reținerea culpei în exploatare a locatarului, raportat la deficiențele constatate de expertiza construcții.

În acest sens, față de motivul de reziliere privind exploatarea imobilului și notificarea deficienței constatate în sensul art. 9.2 din contract, se reține că nu era necesar să cuprindă deficiența constând în depozitarea meselor, aceste aspecte fiind stabilite de proba cu expertiză administrată în cauză.

Lipsa motivării în ceea ce privește apărările recurentei-reclamante cu privire la acest aspect, a fost criticată cu trimitere la lipsa rolului activ a judecătorului, care a preluat constatările expertului, fără a prezenta un raționament propriu.

Înalta Curte reamintește că evaluarea probelor în contextul general al examinării acestora este atributul instanței de fond, necenzurabil din perspectiva legalității, astfel încât critica nu poate fi analizată.

Față de pct. 6 din notificare, recurenta-reclamanta reproșează instanței de apel faptul că nu a analizat cauza sub toate aspectele, atunci când a reluat motivele de reziliere și nu a răspuns acestora.

Această critică de nemotivare este străină de considerentele pentru care instanța de apel a analizat punctul șase din notificare, care se referă la încălcarea obligației de exploatare a bunului în condiții de siguranță, igienă, nesocotirea gravă a normelor din domeniul activității de alimentație publică, al protecției mediului, PSI, sanitare, protecția muncii și ISCIR. Judecătorii din apel și-au fundamentat soluția pe analiza prevederilor art. 9.16 din contract, concluzionând în sensul că aceste încălcări ale obligațiilor contractuale au o influență asupra imposibilității derulării în continuare a relațiilor convenționale.

Cu privire la pct. 9 din notificare recurenta-reclamantă invocă lipsa motivării sub aspectul apărărilor sale, prin care a susținut caracterul nelegal al acesteia.

Si această critică este nefondată, instanța de apel a analizat îndeplinirea obligației asumate prin art. 9.7 din contract și a constatat că reclamanta nu a făcut dovada comunicării către pârâtă a listei cu personalul angajat ce își desfășura activitatea în imobilul închiriat.

Susținerile reclamantei privind caracterul nelegal al acestei clauze exced cadrului procesual al acțiunii de față, clauza contestată de reclamantă, fiind asumată prin semnarea contractului.

Față de pct. 10 din notificare, recurenta-reclamanta susține că instanța de apel nu a analizat apărările sale, a expus o situație ipotetică și nu a încercat să lămurească dacă a existat vreo factură neachitată. Acest punct al notificării este argumentat și din perspectiva aplicării greșite a normelor materiale privind interpretarea contractului, instanța de apel schimbând sensul clauzei și stabilind în sarcina reclamantei o obligație contractuală care nu există.

Motivul de nelegalitate privind interpretarea greșită a clauzelor contractuale este nefondat. Instanța de apel a corelat prevederea contractuală de la art. 9.18 din contract cu art. 4.1 din contract, pentru a reține că locatarul nu putea opune încheierea unui nou contract pentru furnizarea de servicii de telecomunicații drept cauză a refuzului de a achita contravaloarea serviciului de telecomunicații, în temeiul unui contract încheiat de pârâtă cu alt furnizor.

În ceea ce privește critica privind neanalizarea apărărilor recurentei-reclamante sub acest aspect, se constată că acesta vizează aspecte de temeinicie, care impun verificări ale situației de fapt, care exced controlului de legalitate.

Față de pct. 11 din notificare, recurenta-reclamantă prezintă aprecieri de ordin factual și își exprimă în realitate nemulțumirea față de cele statuate de către instanța de apel față de încălcarea art. 15 lit. i) pct. 1 din contract, fără a invoca critici care pot fi analizate din perspectiva art. 488 C. proc. civ.

Sub un ultim aspect, recurenta-reclamantă formulează critici cu privire la considerentele instanței de apel față de motivul de apel reprezentat de cuantumul cheltuielilor de judecată, reprezentat de onorariu avocațial, susținând că în mod greșit a fost analizat de către instanță, față de soluția de admitere a apelului declarat de pârâtă.

Înalta Curte arată că instanța nu a analizat acest motiv de apel, deși a făcut considerații asupra caracterului excesiv al onorariului de avocat solicitat la instanța de fond și a reținut că față de soluția de admitere a apelului, și de respingere a acțiunii, nu se mai impune a fi analizat acest motiv.

Față de aceste considerente, critica recurentei-reclamante nu poate fi primită, nefiind în concordanță cu cele statuate prin considerentele instanței de apel.

Având în vedere considerentele ce preced, în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 86 din 10 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2022.