ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 455/2022

Ședința publică din data de 2 martie 2022

Asupra recursurilor de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la din 30 martie 2017 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună declararea ca inopozabile fața de reclamanta creditoare-urmăritoare a efectelor contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x din data de 23.11.2016 de către BNP D., încheiat între pârâta S.C. B. S.R.L., în calitate de vânzător și pârâta S.C. C. S.R.L., în calitate de cumpărător, prin care a fost transferat către acesta din urma dreptul de proprietate asupra imobilului teren intravilan în suprafața de 35.970 mp și construcțiile edificate pe acesta, având o suprafață construită la sol de 6.183 mp, cu destinație de hotel; restaurant; centru de recreere și relaxare de tip "SPA", terenuri de sport; terase; birouri administrative, denumite "Hotel E.", toate situate în comuna Potlogi, sat Pitaru, județul Dâmbovița, intabulate în CF x (nr. cadastral vechi x), pentru teren și x pentru construcțiile edificate pe teren (inclusiv cu toate bunurile mobile și obiectele de inventar ce se găsesc în camerele de hotel, în dotarea restaurantului și a bucătăriei restaurantului, precum și toate celelalte bunuri mobile cu care sunt dotate toate construcțiile care intră în alcătuirea imobilului), în scopul fraudării intereselor reclamantei, prin sustragerea acestui bun imobil de la urmărirea silită imobiliară demarată anterior vânzării, de executorul F., în cadrul dosarului execuțional nr. x/2016, împotriva patrimoniului debitoarei S.C. B. S.R.L., pentru recuperarea unei creanțe în sumă totală de 1.555.466,25 RON, compusă din 77.031,50 RON, TVA inclus, reprezentând sold facturat și neîncasat, la care se adaugă 1.478.434,75 RON, daune-interese, ambele sume rezultate din titlul executoriu reprezentant de contractul de leasing financiar imobiliar cu nr. x/27.05.2008.

Prin încheierea de ședință din 27.03.2018, Tribunalul a anulat cererea de intervenție formulată de S.C. G. S.R.L., ca nelegal timbrată.

Prin sentința nr. 551 din 9 mai 2018, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei S.C. A. S.A., a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., a constatat inopozabilitatea față de reclamantă a efectelor contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 23 11 2016, încheiat între pârâta B., în calitate de vânzător, și C., în calitate de cumpărător, prin care a fost transferat către acesta din urmă dreptul de proprietate asupra imobilului teren intravilan în suprafață de 35 970 mp și construcțiile edificate pe acesta, având o suprafață la sol de 6183 mp cu destinație de hotel, restaurant, centru de recreere și relaxare tip SPA, teren de sport, birouri administrative, denumite generic Hotel E.. Au fost obligate pârâtele la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 26 870 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva sentinței nr. 551 din data de 9 mai 2018, pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au formulat apel pârâtele S.C. C. S.R.L. și S.C. B. S.R.L., calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă sub nr. x/2017*.

Împotriva încheierii de ședință din data de 27 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, a declarat apel intervenienta G. S.R.L., prin administrator judiciar H.

Prin decizia nr. 626 din 6 noiembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul formulat de intervenienta G. S.R.L., prin administrator judiciar H., împotriva încheierii de ședință din data de 27 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, a anulat în parte încheierea din data de 27.03.2018, în ceea ce privește soluția anulării cererii de intervenție principală ca netimbrată, dispunând ca instanța de fond să se pronunțe asupra admisibilității în principiu a cererii de intervenție principală formulată de apelanta G. S.R.L.. Înaintată la Tribunalul Dâmbovița, cauza a fost înregistrată la secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017/a3* la data de 13.02.2019.

Prin încheierea din 19 martie 2019, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 17 aprilie 2019, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile necompetenței materiale și excepția litispendenței și a respins în principiu cererea de intervenție voluntară principală formulată de societatea G. S.R.L., în insolvență, prin administrator judiciar H., în cauza ce are ca obiect acțiune revocatorie (pauliană), formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L..

Împotriva încheierii din 19 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 17 aprilie 2019, pronunțată de aceeași instanță, a formulat apel intervenienta G. S.R.L., calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă sub nr. x/2017/a3*.

Prin încheierea din 10 septembrie 2019, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, constatând că în cele două cauze, respectiv cea care formează obiectul dosarului nr. x/2017 și cea care formează obiectul dosarului nr. x/2017, există identitate parțială de obiect - cu referire la cererea de intervenție, raportat la dispozițiile art. 138 C. proc. civ., a admis excepția litispendenței, invocată din oficiu, și a reunit cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2017 la cea care formează obiectul dosarului nr. x/2017

Prin decizia nr. 476 din 23 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a respins, ca nefondate apelurile declarate de pârâtele S.C. B. S.R.L., și S.C. C. S.R.L. împotriva sentinței nr. 551 din data de 9 mai 2018, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr., și de către intervenienta S.C. G. S.R.L., prin administrator judiciar H., împotriva încheierii de ședință din data 19 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele S.C. C. S.R.L. și S.C. B. S.R.L. precum și intervenienta S.C. G. S.R.L., prin administrator judiciar H., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În motivarea recursului pârâtei S.C. B. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., după prezentarea istoricului și a soluțiilor pronunțate în cauză, recurenta-pârâtă susține următoarele motive de casare:

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă consideră că decizia recurată nu este motivată, deoarece instanța de apel nu a analizat motivele de apel invocate și nu a prezentat argumentele pentru care acestea au fost respinse.

Astfel, arată că instanța de apel a nu a analizat deloc motivele referitoare la faptul că nu este îndeplinită în cauză cerința existenței creanței, imperios prevăzută de art. 1563 C. civ., respectiv a constatat că A. ar avea calitatea de creditoare prin raportare la existența unui tabel definitiv publicat în anul 2018, care de la acel moment și până la data pronunțării deciziei fusese rectificat de mai multe ori de administratorul judiciar.

Fiind invocată neîndeplinirea condițiilor de admitere a acțiunii revocatorii, instanța de apel avea obligația de a analiza și de a-și motiva hotărârea și cu privire la aceste aspecte, care erau esențiale pentru o justă soluționare a cauzei.

Mai mult, susține recurenta-pârâtă că instanța de apel nu a analizat deloc nici motivele referitoare la faptul că cerința prejudiciului nu a fost dovedită în cauză și nici măcar analizată de instanța de fond; instanța de apel reținând, fără a argumenta această concluzie, că prejudiciul este evident și dovedit.

Recurenta-pârâtă subliniază și faptul că, în motivarea hotărârii, instanța de apel a inserat și motive străine de cele invocate, reținând următoarele:

"Cu privire la criticile care vizează faptul că apelanta B., nu putea fi executată silit, aceasta având beneficiul diviziunii și al discuțiunii, Curtea arată că apelanta pârâtă B. a înțeles să garanteze obligația de plată izvorâtă din contractul de leasing financiar ... în solidar cu G., or solidaritatea se deosebește de fidejusiunea exprimată în forma simplă, prin aceea că în cazul fidejusiunii una dintre persoanele obligate, fidejusorul, este ținută la plată în mod subsidiar, accesoriu, pe când în cazul solidarității toți debitorii sunt obligați în mod principal..."

Or, pârâta a susținut că nu putea fi executată silit pentru că nici debitorul principal nu putea, din cauza inexistenței unui contract reziliat, iar nu pentru motive ce țineau de beneficiile fidejusiunii,

Totodată, menționează recurenta că a renunțat la excepția lipsei de interes invocată prin apel, aspect menționat expres în cuprinsul încheierii de ședință din data de 08.10.2019, așadar considerentele mai sus arătate exced analizei pe care trebuia să o facă instanța de apel.

De asemenea, instanța de apel a reținut, referitor la criticile și apărările apelantei B., care reclamă faptul că pe terenul obiect al contractului său de leasing încheiat cu intervenienta G. există o clauză care interzice construirea, instanța de apel arată că "există o autoritate de lucru judecat în cadrul dosarului nr. x/2017, prin hotărârea civilă nr. .. fiind soluționată o cerere de nulitate absolută a contractului de leasing nr. x/2008 și a tuturor actelor adiționale la acesta, formulată de G., stabilindu-se cu autoritate de lucru judecat că acțiunea in anularea contractului de leasing și, implicit a tuturor actelor subsecvente (acte adiționale), nu sunt probate cu niciun mijloc de probă".

Recurenta susține că în cuprinsul situației de fapt a menționat și acest aspect, însă doar pentru a prezenta instanței o imagine cât mai exactă a raporturilor juridice dintre părți, iar nu ca motiv de apel împotriva sentinței Tribunalului Dâmbovița.

Prin urmare, recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 425 C. proc. civ. și nu a arătat motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-a format convingerea, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Acest aspect se observă cu ușurință și prin raportare la faptul că motivarea dată apelului său (soluționat unitar cu apelul C.) nu reprezintă nici măcar o pagină din cele 55 de pagini ale deciziei.

În consecință, recurenta-pârâtă consideră că se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe cu indicația de a analiza argumentele invocate în cererea de apel, soluția casării fiind justificată prin aceea ca instanța de apel, nemotivându-și soluția pronunțată, nu a intrat practic în cercetarea fondului pricinii.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâta susține că instanța de apel, reținând faptul că "nu poate fi primită susținerea ambelor apelante, în sensul că nu ar fi operat rezilierea contractului de leasing, față de apelanta B., dată fiind calitatea acesteia de fidejusor ", a încălcat autoritatea de lucru judecat a următoarelor hotărâri definitive, respectiv: sentința civilă nr. 2987/14.06.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin neapelare; sentința civilă nr. 3156/23.05.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin pronunțarea deciziei nr. 2350/21.11.2018 de către Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă; sentința civilă nr. 7435/12.12.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia nr. 1177/04.07.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Aceste hotărâri fac o analiză amănunțită a obligațiilor de plată ale societății G. în temeiul contractului de leasing și expun cu claritate un raționament logic, în baza normelor legale aplicabile, care conduce la concluzia că între G. si A. se derulează în continuare contractul de leasing x/2008, acesta nefiind reziliat, cum în mod greșit a reținut instanța de apel.

Recurenta apreciază că instanțele au reținut cu putere de lucru judecat că inexistența obligației de plată a ratelor de leasing rezultă tocmai din faptul înscrierii acestora în tabelul de creanțe, dobândind astfel un caracter anterior și nu unul curent, care ar fi impus plata cu prioritate, așa cum dorea A.. Așadar, neexistând o obligație de plată care să nu fi fost executată de G., aceasta nu se putea afla într-un caz de culpă contractuală care să permită rezilierea contractului. Deci rezilierea contractului nu a operat, iar față de aceasta, nu putea fi pusă în executare nici clauza penală care stabilea dreptul A. de a percepe daune-interese (în valoare de 1.478.434,75 RON) ca urmare a rezilierii.

Prin urmare, susține recurenta-pârâtă, cât timp mai multe instanțe de judecată au stabilit în mod definitiv faptul că G. nu avea o obligație de plată curentă față de intimată și că A. nu se poate prevala de rezilierea contractului de leasing întrucât acesta este în ființă, respingerea apelului declarat de societatea pârâtă cu motivarea dată de instanța de apel se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 431 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material reprezentate de art. 1562-1563 C. civ., art. 2288-2289 C. civ., art. 102 din Legea nr. 85/2006 și art. 1549-1554 C. civ.

Consideră că, prin soluția pronunțată, instanța de apel a făcut o greșită interpretare a normelor materiale reprezentate de art. 1562-1563 C. civ. și art. 1549-1554 C. civ., a normelor care reglementează acțiunea revocatorie, întrucât, fără a analiza îndeplinirea cumulativă a condițiilor pentru admiterea acțiunii pauliene, a reținut că se impune respingerea apelului și că prima instanță a admis în mod corect acțiunea pauliană.

Însă creanța A. nu există, susține recurenta, fiind achitată în integralitate, iar rezilierea contractului de leasing nu a operat, deci nu pot fi calculate daune-interese ca urmare a rezilierii.

Singura creanță deținută de A. S.A. împotriva G. a fost creanța de 1.806.138,85 RON, pentru care A. a formulat cerere de înscriere la masa credală și care a fost înscrisă ca atare de administratorul judiciar în tabelul de creanțe. Numai pentru această creanță putea fi urmărit fidejusorul B., actul adițional prin care a dobândit calitatea de fidejusor fiind încheiat ulterior deschiderii procedurii insolvenței G., iar fidejusiunea neputând fi extinsă peste limitele în care a fost contractată.

Or, această creanță a fost achitată integral, astfel încât, în lipsa unei datorii a debitorului, pârâtele nu pot fi urmărite silit.

De asemenea, creanța în valoare de 1.558.704,06 RON, calculată de A. cu titlu de daune interese, ca urmare a rezilierii contractului de leasing, nu există, câtă vreme, pe de o parte, instanțele au statuat cu putere de lucru judecat că rezilierea contractului nu a operat, și, pe de altă parte, contractul de leasing a fost achitat, deci nu mai poate genera alte debite.

În ceea ce privește creanța în valoare de 1.558.704,06 RON, pentru recuperarea căreia s-a început executarea silită a societății recurente și până Ia concurența căreia s-a solicitat a se declara inopozabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, se menționează ca aceasta este compusă din următoarele sume: 77.031,50 RON (reprezentând, în opinia A., o creanță curentă în sensul art. 64 alin. (6) din Legea 85/2006, ce trebuia achitată cu prioritate de către G. - contravaloarea a trei rate de leasing neachitate și față de neplata cărora A. a reziliat contractul de leasing nr. x din 27.05.2008) și 1.478.434,75 RON (reprezentând daune-interese, calculate ca urmare a rezilierii contractului de leasing pentru un caz de culpă a utilizatorului G., respectiv neplata celor trei rate de leasing în valoare de 77.031,50 RON).

Recurenta susține că, în realitate, suma de 77.031,50 RON (contravaloarea a trei rate de leasing) era inclusă deja în creanța cu care A. se înscrisese la masa credală a debitoarei G., nefiind așadar o creanță curentă, ci una anterioară deschiderii procedurii de insolvență. Aceste aspecte au fost deja tranșate în mod definitiv de către instanțele de judecată, în cadrul mai multor dosare, mai sus menționate.

Prin toate aceste hotărâri judecătorești, instanțele au statuat în unanimitate și cu putere de lucru judecat faptul că regimul juridic al creanței A., derivând din contractul de leasing nr. x este cel de creanță anterioară deschiderii procedurii de insolvență

Prin urmare, o creanță anterioară deschiderii procedurii nu putea fi plătită de G. S.R.L. cu prioritate, într-o modalitate care sa contravină dispozițiilor Legii nr. 85/2006, așa cum pretindea A..

În concluzie, recurenta consideră că s-a reținut cu autoritate de lucru judecat că ratele de leasing în sumă de 77.031,50 RON reprezintă creanțe anterioare, cu care A. a fost înscrisă în tabelul de creanțe, iar nu creanțe curente, ceea ce înseamnă că suma nu era datorată, precum și că nu a intervenit rezilierea contractului de leasing, întrucât nu a existat nicio obligație născută în timpul procedurii de insolventă care să fi fost încălcată/executată necorespunzător de către G., pentru a justifica rezilierea contractului,

Recurenta susține că în mod abuziv și nelegal A. a emis decizia de reziliere a contractului de leasing și ca efect al acesteia a procedat la executarea unei clauze penale din contract referitoare la perceperea de daune-interese cuvenite finanțatorului în urma rezilierii pentru un caz de neîndeplinire a obligațiilor (art. 12 din Contractul de leasing).

Întreaga sumă cu care A. a fost înscrisă la masa credală a societății G. în baza contractului de leasing nr. x/2008 s-a stins, așa cum rezultă din Raportul de activitate nr. x/25.11.2019, publicat în BPI 22407/25.11.2019 de administratorul judiciar al G..

Mai mult decât atât, precizează recurenta-pârâtă că hotărârile definitive la care a făcut trimitere și care au statuat cu putere de lucru judecat că rezilierea contractului de leasing nu a operat, au fost pronunțate ulterior deciziei pronunțate de Tribunalul București în dosarul nr. x/2018, pe care instanța de apel o califică drept titlu executoriu împotriva societății C.; numai pe baza acestor două aspecte a conchis instanța de apel că A. are calitatea de creditor, fără a analiza însă condiția imperativă a existenței unei creanțe certe,

Mai susține recurenta-pârâtă și faptul că, întrucât nu a existat nicio obligație pe care G. să o fi nesocotit în mod culpabil, aceasta sancțiune nu poate interveni, deci instanța de apel, reținând că în cauză contractul de leasing este reziliat, a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material reprezentate de art. 1549-1554 C. civ.

Totodată, consideră recurenta-pârâtă că instanța de apel nu a făcut o analiză corectă cu privire la incidența art. 1562 C. civ., deoarece niciuna dintre condițiile prevăzute de acest text de lege nu era realizată în cauză.

Intimata-reclamantă nu a făcut dovada existenței vreunui prejudiciu suferit prin încheierea contractului de vânzare dintre recurentă și societatea I. S.R.L. și nici măcar a insolvabilității recurentei, ci s-a limitat la a afirma că unicul scop al încheierii contractului ar fi fost diminuarea patrimoniului societății recurente și împiedicarea realizării creanței A..

Or, de esența promovării acestei acțiuni, așa cum prevede în mod expres art. 1562 alin. (1) C. civ., este dovedirea unui prejudiciu de către creditor, dovadă pe care, deși potrivit art. 249 C. proc. civ., intimata-reclamantă avea sarcina să o producă, nu a făcut-o. De altfel, nu s-a probat nici insolvabilitatea societății recurente, dar instanța de apel a reținut totuși că prin încheierea acestui contract și-a golit patrimoniul.

Prin urmare, condiția dovedirii unui prejudiciu nu este îndeplinită în cauza de față. Or, neîndeplinirea cerinței prejudiciului suferit de creditor face de prisos analizarea celorlalte condiții, așadar instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea evidentă a normelor de drept material prevăzute de art. 1562-1563 C. civ.

Subliniază că nici condiția fraudei debitorului și nici cea a complicității la fraudă a terțului contractant nu sunt îndeplinite, prin urmare în mod greșit instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 1562 C. civ.

O altă critică invocată de recurentă, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material reprezentate de art. 2288-2289 C. civ. și art. 102 din Legea nr. 85/2006.

Așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, recurenta-pârâtă arată că a dobândit calitatea de fidejusor la data de 31.01.2014, în timpul procedurii de insolvență a debitorului principal, garantând exclusiv pentru obligațiile debitorului principal, stabilite chiar de către reclamantă ca fiind în valoare de 1.806.138,86 RON.

Având în vedere că A. a formulat declarație de creanță pentru suma de 1.806.138.86 RON, cu care a și fost înscrisă în tabelul preliminar și menținută în tabelul definitiv (ca urmare a neformulării vreunei contestații), aceasta a stabilit limita creanței sale, modificând astfel graficul de plăți stabilit în baza contractului de leasing.

În acest context, recurenta și-a asumat obligația de plată în calitate de fidejusor, garantând exclusiv pentru obligația de plată a sumei de 1.806.138.86 RON, în prezent stinsă, așa cum rezultă din Raportul administratorului judiciar H..

Dispozițiile art. 102 alin. (2) din Legea 85/2006 la care face trimitere instanța de apel nu sunt incidente în prezenta cauză, deoarece au în vedere acea ipoteză în care debitorul principal datorează, dar nu poate fi executat ca urmare a protecției instituite de legea insolvenței, protecție care nu se întinde și asupra fidejușorului, creditorul conservând acțiunile sale pentru întreaga valoare a creanțelor împotriva fidejusorului.

Or, în situația de față, debitorul principal nu datorează, deci creditorul nu își poate satisface creanța nu pentru că debitorul este insolvent, ci pentru că nu deține o creanță împotriva sa - cu atât mai mult nu îl poate executa pe fidejusor, și nu pentru că debitorul pentru care a garantat este în insolvență și de acest beneficiu ar putea profita și fidejusorul, ci pentru că nu are ce anume să execute, neexistând vreo creanță împotriva debitorului principal și, pe cale de consecință, nicio acțiune "conservată" contra fidejusorului.

În motivarea recursului comun declarat de pârâtele B. S.R.L., C. S.R.L. și de intevenienta G. S.R.L. prin administrator judiciar H., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., sunt reiterate aspectele privitoare la stingerea tuturor obligațiilor de plată aferente contractului de leasing nr. x/2008, în conformitate cu declarația de creanță pentru înscrierea la masa credală formulată de A., și nevalabilitatea adreselor de reziliere emise de A., în raport cu aspectele statuate cu autoritate de lucru judecat prin mai multe hotărâri pronunțate de judecătorul sindic în cauza x/2013* sau în dosarele asociate, hotărâri menținute de instanța de control judiciar, privind natura creanței A., de creanță anterioară deschiderii procedurii, și faptul că nu a intervenit rezilierea contractului de leasing.

Debitoarea G., având dreptul de administrare ridicat, nu mai putea efectua plăți către creditorii înscriși în tabel, decât cu încălcarea dispozițiilor art. 46 coroborat cu art. 49 din Legea nr. 85/2006, iar prin opțiunea exercitată de creditoarea A. S.A., de înscriere la masa credală, aceste creanțe se achită numai în baza planului de reorganizare sau prin distribuirile efectuate în faliment.

În conformitate cu dispozițiile art. 1.020 C. civ. de la 1865, recurentele consideră că pentru a opera în condiții legale rezilierea unui contract, partea care denunță contractul este obligată a demonstra culpa cocontractantului, or în speță, o interdicție legală nu poate constitui culpa cocontractantului, mai cu seamă prin raportare la opțiunea creditorului obligației de executat, care nu poate invoca, drept culpă a debitorului obligației de executat, propria turpitudine.

Consideră recurentele că în mod greșit instanța de apel face referire și la "beneficiul diviziunii și al discuțiunii", aspecte ce nu s-au invocat în apărare, reținând în mod eronat că "în cadrul solidarității, garantul autonom își asumă o nouă obligație, distinctă de cea a debitorului principal."

Astfel, Curtea de Apel Ploiești ignoră cu desăvârșire Decizia Asociatului Unic al B. S.R.L. nr. 1/24.01.2014. prin care societatea s-a angajat, în calitate de fidejusor, să garanteze achitarea creanțelor nescadente înscrise la masa credală în temeiul titlului de creanță reprezentat de contractul de leasing nr. x/2008.

Totodată, se susține că instanța a apreciat în mod eronat "că intervenientul nu tinde să-și valorifice dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de cel pretins de reclamant, atâta timp cât G. S.R.L., debitor al sumei ce se urmărește a fi recuperată pe cale de executare silită prin valorificarea imobilelor fidejusorului B., debite derivate din contractele de leasing (în prezent reziliate în urma notificărilor de reziliere)... ", ignorând astfel tabelele de creanțe care atestă creanțele înregistrate împotriva averii debitoarei G., inclusiv debitele derivate din contractul de leasing nr. x/2008 și încălcând efectul pozitiv al puterii de lucru judecat asupra chestiunilor tranșate în mod definitiv prin hotărârile pronunțate în dosarul privind procedura insolvenței G. și cauzele asociate.

Recurentele precizează că totalul plăților efectuate pentru creanța A. S.A., achitate după data deschiderii procedurii de insolventă împotriva G. și până în prezent, inclusiv prin planul de reorganizare, este în sumă de 2.374.886,21 RON.

În acest context, recurentele consideră că nu se poate aprecia că a fost făcută imputația plății asupra tuturor sumelor achitate din creanța cu care A. a solicitat înscrierea la masa credală a debitoarei G., din moment ce acest creditor nu mai putea emite facturi în baza contractelor de leasing, încă de la momentul inițial al deschiderii procedurii de insolventă.

Potrivit C. civ. de la 1864, aplicabil în speță, întrucât contractele de leasing sunt încheiate în anul 2008, la art. 1110 se menționează că:

"Debitorul, având mai multe datorii, al căror obiect este de aceeași speță, are dreptul a declara, când plătește, care este datoria ce voiește a desface."

Din perspectiva dispozițiilor legale speciale, imperative și derogatorii, rezultă că cea care face imputația plății în cazul analizat este debitoarea G..

În ceea ce privește apelul formulat de G. S.R.L. împotriva încheierii din data de 17.04.2019, se arată că decizia recurată încalcă regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității

Prin criticile formulate în apel s-a solicitat admiterea apelului formulat de G. S.R.L. împotriva încheierii din data de 17.04.2019 pronunțate în dosarul nr. x/2017 și anularea încheierii atacate, având în vedere că prima instanță a judecat o cerere de intervenție principală formulată într-un litigiu cu soluționarea căruia nu mai era învestită.

Așadar, câtă vreme pe rolul Tribunalului Dâmbovița nu mai exista un proces pendinte, instanța nu se putea pronunța asupra admisibilității în principiu a cererii de intervenție, aceasta fiind indisolubil legată de existența unui litigiu pe rolul aceleiași instanțe.

Prin urmare, în conformitate cu dispozițiile art. 66 și art. 67 alin. (1) C. proc. civ., recurentele apreciază că, cererea de intervenție trebuia soluționată odată cu fondul; prima instanță a judecat o cerere de intervenție principală formulată într-un litigiu cu soluționarea căruia nu mai era învestită, astfel că pe rolul Tribunalului Dâmbovița nu mai exista un proces pendinte, iar instanța de fond nu se putea pronunța asupra admisibilității în principiu a cererii de intervenție.

Consideră recurentele că aspectele prezentate se constituie în încălcarea unor norme procedurale imperative, pentru care vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului procedural nelegal emis, situație ce se sancționează cu nulitatea conform art. 174-179 C. proc. civ., însă instanța de apel a omis analizarea acestor motive, arătând "că judecătorul fondului s-a pronunțat din perspectiva procedurii civile".

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtele S.C. B. S.R.L. și S.C. C., ca nefondat, și respingerea recursului declarat de intervenienta G. S.R.L. prin administrator judiciar H., ca inadmisibil.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 mai 2021, Înalta Curte a admis excepția inadmisibilității recursului declarat de intervenienta G. S.R.L. prin administrator judiciar H., excepție invocată de intimata - reclamantă S.C. A. S.A., reținând că cererea de intervenție principală a fost respinsă ca inadmisibilă de către tribunal, aceasta nu a dobândit calitatea de parte în cauză, iar singura cele de atac prevăzută de lege împotriva acestei încheieri este, potrivit art. 64 alin. (4) C. proc. civ., apelul, care a fost respins ca nefondat.

Prin aceeași încheiere, au fost admise în principiu recursurile declarate de pârâtele S.C. C. S.R.L. și S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 476 din 23 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, fiind stabilit termen în ședință publică pentru soluționarea acestora.

În cauză a fost încuviințată proba cu înscrisurile atașate cererii de recurs, de către pârâta S.C. B. S.R.L, respectiv întâmpinării, de către reclamanta A..

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând, în cadrul controlului de legalitate, decizia atacată, în raport cu criticile formulate de către recurentele-pârâte S.C. B. S.R.L. și S.C. C. și cu temeiurile de drept invocate, constată următoarele:

Ambele instanțe de fond au reținut în mod concordant circumstanțele factuale în care s-a născut litigiul dedus judecății.

Intimata reclamantă, în calitate de finanțator, a încheiat cu utilizatoarea G. S.R.L., aflată în prezent în lichidare, două contracte de leasing financiar imobiliar, cu nr. x/27.05.2008 și, respectiv, nr. 6290/24.06.2008, având ca obiect imobil, compus din teren și construcția tip locuință edificata pe acesta, situat în Orașul Voluntari, aleea x, jud. Ilfov și imobil teren, situat în intravilanul Comunei Mogoșoaia, Jud. Ilfov, obligațiile de plată rezultate din cele două contracte de leasing fiind garantate de apelanta-pârâtă B., în calitate de garant-fidejusor.

În anul 2013, debitoarea principală G. S.R.L, a intrat în procedura insolvenței, iar intimata-reclamantă A. a fost înscrisă în tabelul creditorilor acestei.

La cererea creditoarei A. S.A., prin încheierea pronunțată la data de 18.10.2016 de Judecătoria sector 2 București, s-a încuviințat executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de leasing financiar nr. x/27 05.2008. Cererea a fost admisă împotriva averii garantului fidejusor B. S.R.L., respectiv asupra imobilului situat în punctul de lucru secundar al societății din comuna Potlogi, sat Pitaru, reprezentând construcție cu destinație HOTEL, teren aferent, cu toate accesoriile aferente.

În cursul executării silite, imobilul supus executării silite a fost vândut de către fidejusorul B. către C., fiind încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la data de 23 11.2016, a cărui inopozabilitate s-a solicitat a se declara în prezenta cauză.

Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1562 C. civ., potrivit cărora, dacă dovedește un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile față de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul își creează sau își mărește o stare de insolvabilitate.

Pornind de la această precizare a situației de fapt și a obiectului cererii de chemare în judecată, se constată că recursul este nefondat, criticile formulate neputând fi primite.

Astfel, prin critica formulată în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta - pârâtă B. S.R.L. a susținut, în esență, că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, deoarece argumentația instanței este sumară, superficială și nu s-a analizat motivul de apel prin care se invoca neîndeplinirea condițiilor de admitere a acțiunii revocatorii, respectiv cerința existenței creanței, imperios prevăzută de art. 1563 C. civ., și cerința existenței prejudiciului.

Verificând hotărârea atacată, sub aspectul criticilor circumscrise motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivarea instanței de apel are un caracter lapidar, fără însă ca aceasta să impieteze asupra clarității și coerenței argumentației.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța a răspuns motivelor de apel referitoare la inexistența creanței reclamantei, arătând următoarele:

"Calitatea de creditoare a intimatei-reclamante este incontestabilă, fiind înscrisă în tabelul definitiv publicat în BPI nr. 4953/07.03.2018, precum și în planul de reorganizare care a fost confirmat, iar în cadrul prezentei cauze dedusă judecății, instanța nu este învestită cu întinderea dreptului de creanță a acesteia, care nu poate forma obiectul criticilor pe cale de acțiune pauliană, admisibilitatea acesteia nefiind condiționată de existența unui titlu executoriu.

Cu toate acestea, în raport de apelanta B., intimata reclamantă deține un titlu executoriu reprezentat de decizia civilă pronunțată în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul București, iar față de apelanta intervenientă, titlul executoriu îl reprezintă însuși contractul de leasing financiar imobiliar."

Cât privește condiția dovedirii prejudiciului, instanța de apel arată că "în mod just a apreciat instanța de fond că este întemeiată acțiunea pauliană cu soluționarea căreia a fost învestită de reclamantă, cât timp s-a dovedit frauda, prin existența relațiilor comerciale dintre societatea B. și apelanta intervenientă G., frauda fiind cu atât mai evidentă cu cât înstrăinarea a avut loc fără încasarea vreunui preț, acesta urmând să fie achitat de cumpărătoare abia la finalul anului 2021, vânzătoarea acceptă să renunțe în mod expres la beneficiul ipotecii legale prevăzute de art. 2381 C. civ., așa încât aceasta nu va fi înscrisă în cărțile funciare ale imobilelor, ceea ce va îngreuna orice urmărire ulterioară din partea creditorilor societății, relația de rudenie dintre asociații unici/administratori ai celor două societăți, ceea ce conduce la concluzia că transferul a avut un scop ilicit", precum și că "pe aspectul dovedirii prejudiciului cauzat intimatei-reclamante, este evidentă legătura de cauzalitate între înstrăinarea tuturor bunurilor societății și diminuarea totală a patrimoniului debitoarei".

Nu poate fi reținută nici pretinsa existență a unor motive străine de motivele de apel invocate, căci cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sancționează prezența în hotărâre a unor motive străine de natura cauzei, ceea ce nu este cazul atunci când este vorba despre distincția dintre fidejusiunea solidară și fidejusiunea în formă simplă, ori referirea la autoritatea de lucru judecat a hotărârii având ca obiect nulitatea absolută a contractului de leasing nr. x/2008 (dosarul nr. x/2017).

Dacă ultimul aspect sus-menționat nu a fost contestat prin motivele de apel, așa cum susține recurenta, atunci cele reținute de instanță se subsumează așa-numitelor considerente indiferente sau supraabundente, care aduc hotărârii elemente ce nu influențează în niciun fel soluția adoptată, ele putând, de altfel, să lipsească din conținutul hotărârii.

Prin urmare, nu există temeiuri pentru a reține incidența motivului de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nefondată este și critica încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., privind încălcarea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat, prin faptul că nu a dat eficiență unor chestiuni de drept tranșate prin mai multe hotărâri judecătorești, pronunțate în dosarul de insolvență sau în dosare asociate acestuia, și anume faptul că regimul juridic al creanței cu care A. a fost înscrisă în tabelul de creanțe, derivând din contractul de leasing nr. x, este cel de creanță anterioară deschiderii procedurii de insolvență, care nu putea fi plătită de G. S.R.L. cu prioritate, într-o modalitate care sa contravină dispozițiilor Legii nr. 85/2006, astfel că nu a intervenit rezilierea contractului de leasing.

Prin hotărârile pe care recurentele-pârâte le invocă (sentința civilă nr. 2987/14.06.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în dosarul nr. x/2013, definitivă prin neapelare; sentința civilă nr. 3156/23.05.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în dosarul nr. x/2013, definitivă prin decizia nr. 2350/21.11.2018 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă; sentința civilă nr. 7435/12.12.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 1177/04.07.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă) s-a stabilit, într-adevăr, că sumele cu care A. S.A. s-a înscris la masa credală sunt creanțe anterioare deschiderii procedurii, care se plătesc potrivit programului de plăți din planul de reorganizare, în procedura de reorganizare judiciară, sau potrivit distribuirilor de sume realizate din lichidarea averii debitoarei, în procedura de faliment, orice altă ipoteză fiind contrară Legii nr. 85/2006.

Însă instanțele nu au statuat asupra legalității declarațiilor de reziliere emise de creditoare în temeiul contractului, nu au stabilit că acestea nu și-ar fi produs efectele specifice, ci doar faptul că A. nu poate valorifica declarațiile de reziliere a contractelor de leasing pentru neplata la scadențele contractuale a ratelor de leasing în procedura insolvenței împotriva debitorului principal S.C. G. S.R.L..

În cadrul motivului de recurs privind pronunțarea hotărârii cu greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material reprezentate de art. 1562-1563 C. civ., art. 2288-2289 C. civ., art. 102 din Legea nr. 85/2006 și art. 1549-1554 C. civ., circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica reiterată constant de către recurentele-pârâte a vizat inexistența unei creanțe certe împotriva fidejusorului B. S.R.L..

Potrivit art. 1562 alin. (1) C. civ., dacă dovedește un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile față de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul își creează sau își mărește o stare de insolvabilitate, iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că un contract cu titlu oneros, sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract, poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terțul contractant ori cel care a primit plata cunoștea faptul că debitorul își creează sau își mărește starea de insolvabilitate.

De asemenea, creanța trebuie să fie certă la data introducerii acțiunii, conform art. 1563 C. civ., lichida și exigibilă la data pronunțării hotărârii.

Contrar susținerilor recurentelor-pârâte, instanțele de fond au reținut în mod legal existența unei creanțe certe, lichide și exigibile.

Astfel, așa cum a constatat și instanța de apel, creditoarea A. S.A. a declanșat executarea silită împotriva fidejusorului, în baza de contractului de leasing nr. x/27.05.2008, iar prin decizia civilă nr. 3097A/31.08.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, s-a dispus validarea popririi înființate de J. în dosarul de executare silită nr. x/2016, terțul poprit C. S.R.L. fiind obligat la plata către creditoarea A. S.A. a sumelor datorate debitoarei S.C. B. S.R.L. până la concurența sumei de 1.558.704,06 RON.

S-a stabilit, așadar, cu autoritate de lucru judecat faptul că intimata-reclamantă A. deține împotriva pârâtei S.C. B. S.R.L., în calitate de debitoare garantă, o creanță certă, lichidă și exigibilă, în cuantum de 1.558.704,06 RON, ceea ce face ca în cadrul litigiului de față să nu se poată statua din nou cu privire la acest aspect.

Succesiunea temporală a hotărârilor invocate de recurentele-pârâte, în raport cu cea anterior menționată, este irelevantă sub aspectul existenței creanței pe care aceasta din urmă o constată.

De asemenea, referitor la greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 2288-2289 C. civ., așa cum s-a arătat și în examinarea criticii de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte subliniază faptul că, pentru neplata ratelor contractului de leasing nr. x/2008, societatea creditoare putea să declare scadența anticipată, conform prevederilor contractuale, dar punerea în executare și recuperarea creanței nu putea avea loc față de debitoarea principală G. S.R.L., ca urmare a intrării acesteia în insolvență, situație în care legea reglementează un regim derogatoriu de la dreptul comun.

Astfel, conform art. 41 alin. (1) din Lega nr. 85/2006, nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanțelor născute anterior datei deschiderii procedurii, creditorul având obligația de a se înscrie la masa credală cu creanțele născute anterior deschiderii procedurii, chiar dacă sunt nescadente, potrivit art. 64 alin. (1) și (4) din Legea nr. 85/2006.

De acest regim derogatoriu nu beneficiază și fidejusorul B. S.R.L., motiv pentru care declararea scadenței anticipate putea produce efecte în raport cu cel din urmă pentru recuperarea ratelor neplătite și a daunelor interese, fără ca acest lucru să constituie o încălcare a limitelor fidejusiunii.

De asemenea, în ceea ce privește incidența art. 102 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, potrivit căruia creditorii conservă acțiunile lor, pentru întreaga valoare a creanțelor, împotriva codebitorilor și a fidejusorilor debitorului, chiar dacă au votat pentru acceptarea planului, acestuia i s-a dat în mod corect eficiență de către instanța de apel, întrucât, indiferent de cuantumul creanței cu care creditoarea A. S.A. (intimata-reclamantă din prezenta cauză) este înscrisă la masa credală a debitoarei G. S.R.L. și de termenele de plată stabilite în procedura insolvenței, intimata-reclamantă poate proceda la executarea garantului-fidejusor pentru întreaga creanță care rezultă din contractul de leasing nr. x/2008, conform clauzelor convenționale și în limita garanției asumate de apelanta B. S.R.L.. Conform actului adițional la contractul de leasing nr. x/27.05.2008, încheiat la 31.01.2014, S.C. B. S.R.L. s-a angajat să răspundă în solidar cu utilizatorul (debitoarea S.C. G. SRL) pentru toate obligațiile de plată asumate prin convenția de leasing de către acesta din urmă.

Cât privește alegațiile recurentelor-pârâte, în sensul lipsei prejudiciului, sumele care au fost plătite către A. în cadrul procedurii insolvenței, lipsa fraudei debitorului, lipsa complicității la fraudă a terțului contractant, acestea privesc în mod evident situația de fapt, aprecierea probelor administrate în cauză, critici de netemeinicie incompatibile cu controlul de legalitate care se exercită în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

De asemenea, este inadmisibilă invocarea încălcării de către instanță a unor norme procedurale imperative în legătură cu soluționarea cererii de intervenție principale formulate în cauză, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care, potrivit art. 64 alin. (4) C. proc. civ., calea de atac împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție este numai apelul.

Pentru toate considerentele expuse și constatând că prin recursul dedus judecății de recurentele-pârâte nu se relevă o încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

De asemenea, va fi respins, ca inadmisibil, recursul declarat de intervenienta G. S.R.L, având în vedere că prin încheierea din 19 mai 2021 Înalta Curte a admis excepția inadmisibilității recursului declarat de intervenienta G. S.R.L., excepție invocată de intimata - reclamantă S.C. A. S.A., față de împrejurarea că cererea de intervenție principală a fost respinsă ca inadmisibilă de către tribunal, aceasta nu a dobândit calitatea de parte în cauză, iar singura cele de atac prevăzută de art. 64 alin. (4) C. proc. civ. este apelul, care a fost respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentele-pârâte S.C. C. S.R.L. și S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 476 din 23 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-intervenientă S.C. G. S.R.L. prin lichidator judiciar K. împotriva deciziei nr. 476 din 23 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 martie 2022.