ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1524/2012
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1524/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Deliberând asupra
recursului penal de față constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 91 din 30 iunie 2011
pronunțată de Tribunalul Buzău, în baza art. 334 C. proc. pen. s-a respins
cererea inculpatului R.G. de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea
prev. de art. 20 C. pen., rap. la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. în
infracțiunea prev. de art. 20 C. pen., rap. la art. 174 - 175 lit. i) C. pen.
cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen.
În baza art. 20 C.
pen. rap. la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. a fost condamnat inculpatul R.G. la
pedeapsa de 10 ani închisoare, pentru tentativă la infracțiunea de omor calificat,
comisă asupra părții vătămate C.I.G.
S-a aplicat
inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64
alin. (1) lit. a), teza a doua și lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani,
pedeapsă ce urmează a fi executată după executarea pedepsei principale.
S-a constatat că
inculpatul R.G. a fost condamnat prin Sentința penală nr. 8 din 11 ianuarie
2011, pronunțată de către Judecătoria Pătârlagele, în Dosarul nr. 424/277/2010,
definitivă prin Decizia penală nr. 311 din 16 martie 2011, pronunțată de către
Curtea de Apel Ploiești la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru infracțiunea de
vătămare corporală, prev. de art. 181 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 73
lit. b) și art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen., faptă comisă la 7 iulie 2009, în
concurs real cu infracțiunea din prezenta cauză, executarea pedepsei fiind
suspendată condiționat în conformitate cu art. 81 C. pen., pe termen de
încercare de 2 ani și 3 luni.
În baza art. 85 C.
pen. s-a dispus anularea suspendării condiționate a executării pedepsei de 3
luni închisoare aplicată inculpatului R.G. prin Sentința penală nr. 8/2011
pronunțată de către Judecătoria Pătârlagele.
În baza art. 33 lit.
a) - 34 lit. b), art. 36, art. 35 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca inculpatul
R.G. să execute pedeapsa de 10 ani închisoare și 3 ani pedeapsa complementară a
interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a și
lit. b) C. pen.
S-a aplicat
inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64
alin. (1) lit. a), teza a II-a și lit. b) C. pen., care se va executa, în
conformitate cu art. 71 C. pen. pe durata executării pedepsei principale.
De asemenea a fost
menținută starea de arest preventiv a inculpatului R.G. și dedusă din pedeapsa
de executat reținerea din 26 august 2010 și arestul preventiv de la 27 august
2010 la zi.
În baza art. 118 lit.
b) C. pen. s-a dispus confiscarea toporului ce a fost folosit la săvârșirea
infracțiunii de către inculpatul R.G.
A fost obligat
inculpatul R.G. la despăgubiri civile către Spitalul de Urgență „B.A.”
București în sumă de 9.586,60 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare
ocazionate de internarea părții vătămate C.I.G., iar către Spitalul Județean
Buzău în sumă de 1.490,57 RON, ocazionate de internarea părții vătămate în
perioada 7 - 18 august 2009 în Secția Neurologie.
Inculpatul R.G. a mai
fost obligat la 6.000 RON despăgubiri materiale către partea civilă C.I.G.,
reprezentând cheltuieli cu medicamente, transport, cheltuieli cu refacerea
sănătății în perioada zilelor de îngrijiri medicale.
Totodată a fost
obligat inculpatul R.G. la 70.000 RON daune morale către partea civilă C.I.G.,
iar la 11.500 RON despăgubiri civile reprezentând prestație periodică lunară
calculată de la data comiterii infracțiunii - 25 iulie 2009, până la data
pronunțării prezentei sentințe și în continuare, câte 500 RON lunar, până la
încetarea stării de incapacitate de muncă.
În baza art. 180
alin. (1) C. pen., cu aplic. art 63 alin. (3) C. pen., art. 99 și urm. C. pen.,
a fost condamnat inculpatul minor R.C.A., la pedeapsa de 500 RON amendă pentru
infracțiunea de lovire comisă asupra părții vătămate C.I.G.
S-a atras atenția
inculpatului asupra dispozițiilor art. 631 C. pen. cu privire la înlocuirea
pedepsei amenzii cu închisoarea în cazul sustragerii cu rea-credință de la
executarea pedepsei.
Inculpatul minor
R.C.A. a fost obligat la 800 RON cheltuieli judiciare către stat și la 200 RON
cheltuieli judiciare către partea vătămată C.I.G., inculpatul R.G. la 1.500 RON
cheltuieli judiciare și la 550 RON cheltuieli judiciare către partea vătămată
C.I.G.
Pentru a pronunța
această sentință prima instanță a reținut că partea vătămată a lucrat în ziua
de 25 iulie 2009 la cosit la martorul T.I. din com. Calvini jud. Buzău, până în
jurul orelor 20.00, împreună cu martorul I.P. După încheierea lucrului, cei doi
s-au deplasat pentru a consuma alcool, la magazinul SC C.N. SRL Calvini, unde
se mai aflau și alte persoane, printre care S.M., P.G., G.M., inculpatul
R.C.A., fratele acestuia, R.V.A. și M.P.A. Ulterior, la magazin au mai sosit
martorii P.I.A. (prietena părții vătămate) și fratele mai mic al acesteia,
P.I., în vârstă de 9 ani.
Martora H.C.R. le-a
solicitat clienților, în jurul orelor 21.30, să părăsească localul întrucât se
terminase programul, astfel încât cei prezenți în magazin s-au deplasat pe D.J.
102B, oprind-se la distanța de aproximativ de 700 m, în zona numită „P.C.”,
zonă luminată unde, de regulă, vara se strâng sătenii.
În acest loc se aflau
martorii F.V., D.I., B.A.E., I.V., C.V.V.
Între partea vătămată
și martorul G.M. a avut loc o altercație în timpul căreia inculpatul minor
R.C.A. i-a aplicat părții vătămate mai multe lovituri cu pumnii și picioarele.
Martorul M.P.A. a intervenit pentru a-i despărți pe cei doi, solicitându-i
părții vătămate să plece acasă și însoțindu-l pe ulița pe care locuia.
Inculpatul minor
R.C.A. i-a adresat părții vătămate cuvinte jignitoare ceea ce l-a determinat pe
acesta din urmă să se deplaseze la domiciliul inculpatului pentru a-i relata
tatălui acestuia comportarea minorului.
Inculpatul minor a
rupt o scândură dintr-un gard apropiat cu care i-a aplicat părții vătămate două
lovituri în zona cervicală. Conflictul dintre cei doi a continuat, partea
vătămată (având asupra sa o scândură pe care, de asemenea o rupsese din gard)
urmărindu-l pe inculpatul minor până în zona uliței pe care locuiește.
Martorii C.V.V.,
B.A.E., fratele său (B.I.) și S.M. s-au deplasat din zona „P.C.” pe „D.I.”,
ulița familiei R. fiind perpendiculară cu aceasta din urmă.
Partea vătămată l-a
urmărit pe minor pe o distanță de aproximativ 100 m, până în zona locuinței
acestuia, unde a fost, din nou, lovit cu scândura în cap de către același
inculpat minor, în apropiere de locuință, iar apoi cu toporul de către tatăl
minorului, inculpatul R.G., care a ieșit la poartă la solicitarea fiului său.
Potrivit raportului
de expertiză medico-legală, partea vătămată a suferit leziuni ce au necesitat
pentru vindecare 90 - 95 de zile de îngrijiri medicale, obiectul vulnerant
putând fi un corp dur sau tăietor-despicător, cu consecința punerii vieții în
primejdie.
Din conținutul
aceluiași raport mai rezultă că partea vătămată a fost internată în Spitalul
Județean de Urgență Buzău, la 26 iulie 2009, ora 2.30, cu diagnosticul
„traumatism cranio-cerebral acut deschis; plagă tăiată parietală stângă; comă
alcoolică, intervenindu-se chirurgical asupra plăgii cranio-cerebrale
fronto-temporo-parietale stângi”. Ulterior, partea vătămată a fost transferată
la secția Neurologie a aceluiași spital, fiind internat în perioada 7 - 18
august 2009 cu diagnosticul „TCC grad II; dilacerare cerebrală
fronto-temporo-parietală stângă operată;hemipareză dreaptă; afazie motorie. De
asemenea, partea vătămată a fost internată și în Spitalul de Urgență „B.A.” în
perioadele 26 iulie - 6 august 2009 prezentând afazie motorie completă,
hemiplegie dreaptă și 7 - 21 septembrie 2009 cu deficit motor sechelar brahial
dreapta. În data de 30 iulie 2009 s-a intervenit din nou chirurgical în cadrul
Spitalului”B.A.”datorită alterării progresive a stării de conștiență.
Raportul de expertiză
medico-legală constată neconcordanța din Fișa U.P.U. din 26 iulie 2009 a
Spitalului Județean Buzău, care există între diagnosticul stabilit la examenul
chirurgical care descrie „plagă contuză” și diagnosticul final menționat în
fișă „plagă tăiată”.
Ulterior, cu adresa
nr. A2/851/18 iunie 2010 Serviciul Județean de Medicină Legală Buzău a
comunicat organelor de urmărire penală că partea vătămată nu a prezentat la
examinare alte leziuni în afara celor cranio-cerebrale.
Mama părții vătămate,
martora C.E. a sesizat organele de urmărire penală din cadrul Postului de
Poliție Calvini la 27 iulie 2009, menționând că fiul său se află în stare de
inconștiență în Spitalul „B.A.” din București, întrucât a fost lovit de către
inculpatul R.C.A.
S-a mai precizat că,
deși martorii B.A.E. și C.V.V. au perceput în mod nemijlocit aspecte legate de
lovirea părții vătămate de către inculpatul R.G., primele declarații în cauză
le-au fost luate în luna mai 2010, după aproximativ 10 luni de la comiterea
faptei. De asemenea, organele de urmărire penală, sesizate în mod legal, nu au
efectuat cercetarea la locul faptei și nici primele constatări ori fotografii
judiciare care să fixeze aspecte legate de urmele infracțiunii.
Relevanța pe care
tribunalul a dat-o mijloacelor de probă administrate în cauză a fost explicată
în următorul mod:
Martorul C.V.V. (în
vârstă de 14 ani la data comiterii faptei), care a fost audiat pe parcursul
urmăririi penale la datele de 17 mai 2010, 9 iunie 2010 și 24 august 2010 a
declarat că inculpatul minor și partea vătămată s-au alergat pe uliță, că
partea vătămată l-a urmărit pe minor cu o scândură în mână iar în momentul în
care a ajuns la poarta familiei R. a fost întâmpinat de către inculpatul R.G.
care i-a aplicat o singură lovitură cu toporul în cap. Martorul a susținut că a
văzut când inculpatul R.G. a ieșit din curte și a lovit-o pe partea vătămată cu
un topor, menționând că se afla împreună cu martorii S.M. și B.A. la o distanță
de aproximativ 6 - 7 m de locul unde s-a produs agresiunea.
La urmărirea penală,
martora B.A. (în vârstă de 14 ani) a declarat, la datele de 9 iunie și 28
octombrie 2010, că a stat împreună cu persoanele menționate mai sus aproximativ
10 minute în capătul uliței pe care locuiește familia R., împrejurare în care a
auzit țipetele inculpaților R.G., R.C.A., ale părții vătămate, precum și ale
martorului R.V.A., fratele inculpatului minor. Aceeași martoră a susținut că
partea vătămată i-a cerut ajutorul martorului S.M. care a susținut că nu
intervine, întrucât îi este frică.
La data de 29
septembrie 2010, după ce față de inculpatul R.G. s-a dispus măsura arestului
preventiv, martora C.M.N., mama martorului C.V. a susținut în fața procurorului
că i s-a cerut de către soția inculpatului R.G., care i-a arătat și o scrisoare
primită de la soțul său, la aproximativ trei săptămâni după arestarea
preventivă a inculpatului, ca fiul său să declare în fața organelor de urmărire
penală că agresiunea asupra părții vătămate a fost comisă de către inculpatul
minor, deoarece acesta din urmă ar beneficia de o sancțiune mai ușoară. În
aceeași declarație, martora a relatat că fiul său i-a precizat faptul că până
la acel moment a declarat numai ceea ce a văzut, respectiv adevărul. Tribunalul
a precizat, că declarațiile date de minor la datele menționate sunt semnate și
de către reprezentantul legal.
Cu privire la această
martoră s-a dispus prin rechizitoriu neînceperea urmăririi penale pentru
infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 C.
pen., reținându-se că există o cauză care înlătură răspunderea penală,
respectiv constrângerea morală.
Prezența martorului
C.V. și percepția de către acesta în mod direct a împrejurărilor faptei,
rezultă și din declarația martorei B.A.E., care a susținut că acest martor a
fost singurul care s-a întors la locuința familiei R. și a intrat în curte, la
invitația inculpatului minor, unde a perceput cele întâmplate.
Partea vătămată a
declarat în mod constant pe parcursul urmăririi penale și al cercetării
judecătorești că a fost lovit, fără motiv întemeiat, în timp ce se afla în zona
„P.C.”, cu pumnul în zona cefei de către inculpatul minor R.C.A. care i-a spus
că este „șmecher” iar la scurt timp i-a aplicat și 2 lovituri cu o scândură în
aceeași zonă a corpului. A mai susținut partea vătămată că l-a urmărit pe minor
pe o distanță de aproximativ 100 m, până în apropierea locuinței acestuia, că a
mai fost lovit cu scândura în cap de către același inculpat minor, în apropiere
de locuință și apoi cu toporul de către tatăl minorului, inculpatul R.G., care
a ieșit la poartă la solicitarea fiului său.
Partea vătămată a
declarat la instanța de judecată că a fost lovit de către o altă persoană decât
inculpatul minor, în timp ce era căzut în fața porții, cu un topor în zona capului.
De asemenea, partea vătămată a relatat că a fost dus în curtea familiei R.,
după ce a fost lovit de către inculpați, târât pe trepte și pe prispa casei,
iar apoi lăsat să plece singur acasă. În momentul în care partea vătămată se
afla la o distanță de aproximativ 5 m de poarta inculpaților s-a întâlnit cu
martorii C.V.și S.M. cărora nu a putut să le relateze ce s-a întâmplat.
După ce a fost dus în
curte, partea vătămată a relatat că l-a văzut pe inculpatul R.G.
Martora C.E., mama
părții vătămate a susținut că a aflat de la martorul I.P., în seara de 26 iulie
2009, că fiul său a fost lovit cu toporul în cap de către inculpatul R.G.,
motiv pentru care s-a deplasat pe ulița pe care locuiau inculpații, iar la
distanța de aproximativ 50 - 60 m de casa acestora s-a întâlnit cu fiul său
care se deplasa singur, era plin de sânge, avea o rană serioasă la cap și nu
putea să vorbească.
Martorul I.P. a
declarat la instanța de judecată că a stat un timp alături de ceilalți tineri
care se aflau în zona podului, însă nefiind de vârsta acestora a hotărât să
plece acasă. Pe drum a fost alertat de către un fiu de-al său (fără să-i
precizeze numele), care i-a relatat că pe partea vătămată îl omoară „G.M.”,
respectiv inculpatul R.G. La urmărirea penală, același martor a susținut că
fiul său P.I. a fost cel care l-a ajuns din urmă și i-a spus că „îl omoară pe
V.”, fără să precizeze numele persoanei. A doua zi a vorbit cu fiul său G.M.
care i-a relatat că inculpatul R.G. l-a lovit în cap pe V. cu un topor.
În declarația dată la
urmărirea penală, același martor susține că a plecat împreună cu fiul său de 8
ani, P.I. spre casă care îi solicitase să se întoarcă pentru că „îl omoară pe
V.”.
Față de aceste
aspecte declarate de către martorul I.P., de împrejurarea că minorul P.I. a plecat
acasă împreună cu tatăl său, urmează a se constata că susținerile minorului
făcute în cursul judecății, în sensul că a fost prezent în apropierea locuinței
familiei R., nu se coroborează cu celelalte mijloace de probă administrate în
cauză.
Martora C.E. a
declarat la data de 19 august 2009 că fiul său i-a relatat prin semne că a fost
lovit de către inculpatul R.G.
Ulterior sesizării
instanței de judecată, martorul C.V. a susținut că a fost influențat de către
lucrătorul de poliție să spună că inculpatul R.G. a fost cel care l-a lovit pe
C.I., în realitate autorul infracțiunii fiind inculpatul minor R.C. De
asemenea, și martora B.A. a declarat că nu poate preciza dacă a auzit vocea
inculpatului R.G. atunci când se afla în apropierea locului unde s-a produs
agresiunea asupra părții vătămate.
Instanța de fond a
considerat că aceste declarații diferite pe care le-au dat martorii pe
parcursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești sunt determinate de
vârsta acestora (15, 16 ani), de faptul că au fost mai ușor influențați de
către persoanele adulte care au încercat să denatureze adevărul în cauză,
aspecte ce s-au grefat și pe pasivitatea inițială a organelor de urmărire
penală.
Se mai arată că mai
mulți martori au relatat că au fost amenințați de către inculpatul R.G. sau
inculpatul minor în sensul de a nu declara împrejurările în care s-au comis
faptele. Astfel, martorul C.V. a susținut că s-a întâlnit cu inculpatul R.G. la
aproximativ o săptămână după comiterea faptei la un magazin din comună, acesta precizându-i
că îl va tăia și pe el dacă spune ceea ce a văzut.; de asemenea, martorul I.P.
a declarat că același inculpat i-a precizat că va păți un rău asemănător cu al
părții vătămate pentru că este martorul acestuia din urmă. Alți martori care au
susținut că au primit amenințări în legătură cu eventualele declarații pe care
le-au dat sau urmează să le dea în cauză sunt G.M. și B.A.
Față de aceste
aspecte, susținerea martorului C.V. în fața instanței de judecată, în sensul că
declarațiile de la urmărirea penală au fost date la sugestia organelor
judiciare, a fost considerată nesinceră și în consecință nu a fost avută în
vedere la stabilirea situației de fapt.
Tribunalul a mai
menționat că va înlătura apărarea inculpatului R.G. care a susținut că în seara
respectivă a dormit, fără a avea cunoștință de cele întâmplate, deoarece vocea
sa a fost auzită de către martorii C.V. și B.A., în seara respectivă.
În consecință s-a
precizat că, fapta inculpatului R.G. de a-l lovi pe C.I., în timp ce acesta se
afla pe stradă, cu toporul într-o zonă vitală a corpului, cu consecința punerii
în primejdie a vieții, folosind un obiect apt de a provoca moartea, întrunește
elementele laturii obiective ale formei imperfecte ale infracțiunii, respectiv
tentativă la omor calificat. Inculpatul a putut prevedea că prin acțiunea sa ar
putea fi suprimată viața părții vătămate, acceptând producerea acestui
rezultat, astfel că sub aspectul laturii subiective infracțiunea a fost comisă
cu intenție indirectă.
Infracțiunea a fost
comisă de către inculpatul R.G. pe stradă, loc care prin natura și destinația
sa este considerat, în conformitate cu art. 152 alin. (1) lit. a) C. pen., loc
public, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană.
Nu s-a reținut
comiterea faptei în curtea inculpaților, așa cum au susținut aceștia, pentru
următoarele considerente: partea vătămată a susținut constant că l-a urmărit pe
inculpatul R.C., că a fost lovit de către acesta și, la scurt timp după ce a
căzut, a fost lovit de către inculpatul R.G. cu toporul în cap; martorul C.V.V.
a declarat că a văzut când inculpatul R.G. a ieșit din curte cu un topor și i-a
aplicat părții vătămate o singură lovitură în cap; același martor a relatat că
a doua zi dimineața a fost vizitat acasă de către inculpatul minor care i-a
solicitat să nu relateze la poliție cum s-au întâmplat faptele, precizându-i că
a luat sânge din locul unde a fost lovit C.I. și l-a întins pe treptele casei
pentru a invoca pătrunderea acestuia în domiciliu; martorul I.P. a aflat la
scurt timp, de la un copil, că partea vătămată a fost lovită cu toporul în cap
de către inculpatul R.G.(zis G.M.).
Față de aceste
dovezi, nu s-a putut reține pătrunderea părții vătămate în curtea inculpaților,
astfel cum au susținut aceștia, aspecte ce nu sunt confirmate de nici un alt
mijloc de probă administrat în cauză. În lipsa unei cercetări la fața locului,
efectuată în conformitate cu art. 129 C. proc. pen., imediat după comiterea
faptei de către organele de urmărire penală, nu s-a reținut nici susținerea
părții vătămate că a fost târâtă de către inculpați în curte pentru a justifica
agresiunea asupra sa.
De asemenea a mai
menționat instanța de fond că, nu se poate reține starea de provocare întrucât
inculpatul minor a fost cel care l-a agrest pe C.I., apoi i-a adresat cuvinte jignitoare
și i-a aplicat două lovituri cu o scândură ruptă din gard în zona cervicală.
Aceste acțiuni ale inculpatului minor l-au determinat pe C.I. să ia la rândul
său o scândură și să-l urmărească pe minor pe ulița către casa acestuia.
Potrivit art. 73 lit.
b) C. pen., constituie circumstanță atenuantă, comiterea infracțiunii sub
stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din
partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a
demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă.
Pentru a se putea
reține, starea de provocare trebuie să rezulte din mijloacele de probă
administrate că inculpatul s-a aflat într-o stare de puternică tulburare a sau
emoție (perturbatio animi), într-o stare de surescitare sau încordare nervoasă,
de mânie sau indignare ce a cuprins întreaga ființă, iar această stare să fi
avut drept cauză o provocare din partea persoanei vătămate.
Împrejurarea că
această faptă s-a comis în fața porților inculpatului R.G. și nu în curtea acestuia,
coroborat cu declarațiile martorilor date inițial, impun concluzia că nu a
existat o stare de puternică tulburare sau emoție în ceea ce îl privește pe
inculpatul R.G., tulburare determinată de o provocare din partea părții
vătămate.
În plus, partea
vătămată nu i-a aplicat inculpatului minor nicio lovitură, astfel încât
intervenția inculpatului R.G. care a lovit-o pe partea vătămată cu toporul în
cap este disproporționată și nejustificată de împrejurările în care s-a produs.
Simpla împrejurare că
partea vătămată l-a urmărit pe inculpatul minor care fugea către casă nu a fost
de natură să creeze o tulburare în sensul celei prevăzute de art. 73 lit. b) C.
pen.
La stabilirea
pedepsei ce i s-a aplicat inculpatului R.G. pentru infracțiunea prev. de art. 20
C. pen., rap. la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. s-au avut în vedere criteriile
de individualizare, în conformitate cu art. 72 C. pen. respectiv: gradul de
pericol social ridicat al infracțiunii comise, pericol determinat de
împrejurările în care a acționat inculpatul, prin folosirea unui obiect apt să
provoace leziuni grave unei persoane, lovirea părții vătămate într-o zonă
vitală a corpului cu consecința punerii în primejdie a vieții și producerii
unei invalidități grave de gradul I, partea vătămată având nevoie de 90 - 95 de
zile de îngrijiri medicale și fiindu-i pusă viața în primejdie.
Cât privește persoana
inculpatului R.G., s-a mai reținut că acesta a mai fost condamnat prin Sentința
penală nr. 8 din 11 ianuarie 2011, pronunțată de către Judecătoria Pătârlagele,
la pedeapsa de 3 luni închisoare a cărei executare a fost suspendată
condiționat, pentru infracțiunea de vătămare corporală, prev. de art. 181 C.
pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. și art. 76 alin. (1) lit. e) C.
pen., fapta fiind comisă la 7 iulie 2009, în concurs real cu infracțiunea din
prezenta cauză.
Chiar dacă fapta din
prezenta cauză a fost comisă anterior rămânerii definitive a sentinței
menționate mai sus, rezultă din conținutul acestei sentințe că inculpatul a
manifestat și anterior un comportament agresiv, îndreptat împotriva
integrității corporale și sănătății persoanei.
De asemenea, s-a
făcut trimitere la conduita procesuală a inculpatului care a încercat pe
parcursul procesului penal să influențeze și să amenințe pe unii dintre martori
pentru a nu relata adevărul în cauză.
S-a aplicat
inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64
alin. (1) lit. a) teza a doua și lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani, pedeapsă
ce urmează a fi executată după executarea pedepsei principale.
S-a constatat că
inculpatul R.G. a fost condamnat prin Sentința penală nr. 8 din 11 ianuarie
2011, pronunțată de către Judecătoria Pătârlagele, în Dosarul nr. 424/277/2010,
definitivă prin Decizia penală nr. 311 din 16 martie 2011, pronunțată de către
Curtea de Apel Ploiești la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru infracțiunea de
vătămare corporală, prev. de art. 181 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 73
lit. b) și art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen., faptă comisă la 7 iulie 2009, în
concurs real cu infracțiunea din prezenta cauză, executarea pedepsei fiind
suspendată condiționat în conformitate cu art. 81 C. pen., pe termen de
încercare de 2 ani și 3 luni.
Avându-se în vedere
că infracțiunea din prezenta cauză a fost comisă anterior rămânerii definitive
a Sentinței penale nr. 8 din 11 ianuarie 2011, pronunțată de către Judecătoria
Pătârlagele prin care inculpatul R.G. a fost condamnat la pedeapsa de 3 luni
închisoare a cărei executare a fost suspendată condiționat, infracțiunile fiind
comise în concurs real, tribunalul a apreciat că sunt incidente dispozițiile
art. 85 C. pen. ce reglementează anularea suspendării condiționate pentru
infracțiuni săvârșite anterior.
De asemenea s-a
aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de
art. 64 alin. (1) lit. a), teza a doua și lit. b) C. pen., pedeapsă ce s-a
dispus a se executa, în conformitate cu art. 71 C. pen. pe durata executării
pedepsei principale.
În baza mijloacelor
de probă administrate în cauză s-a reținut că inculpatul minor R.C.A. a lovit-o
pe partea vătămată cu pumnii și o scândură, însă din adresa nr. A2/851/18 iunie
2010 a Serviciului Județean de Medicină Legală Buzău a reieșit că partea
vătămată nu a prezentat la examinare alte leziuni în afara celor
cranio-cerebrale. Având în vedere acestea nu s-a putut reține că acțiunile
violente ale inculpatului minor au necesitat și zile de îngrijiri medicale. În
aceste condiții încadrarea juridică a infracțiunii comise este cea de lovire
sau alte violențe, prev. de art. 180 alin. (1) C. pen.
La stabilirea
pedepsei ce i s-a aplicat inculpatului minor s-a avut în vedere faptul că
acesta a avut inițial un comportament agresiv față de partea vătămată, pe care
l-a lovit și i-a adresat cuvinte jignitoare, fără vreun temei, precum și
concluziile referatului de evaluare întocmit de către Serviciul de Probațiune
de pe lângă Tribunalul Buzău, potrivit căruia inculpatul minor R.C. a absolvit
8 clase la Școala generală Calvini și 2 clase în cadrul Școlii de arte și meserii
din cadrul Liceului Tehnic Nehoiu și este cercetat pentru infracțiunea de furt
calificat la Judecătoria Pătârlagele. Potrivit aceluiași raport, inculpatul
minor a avut un debut infracțional timpuriu într-un anturaj negativ coroborat
cu abandonarea cursurilor școlare.
Avându-se în vedere
împrejurările comiterii faptei, consecințele produse, dar și persoana
inculpatului, tribunalul a apreciat că pedeapsa amenzii penale este de natură
să-și atingă scopul prevăzut de art. 52 C. pen.
S-a atras atenția
inculpatului asupra dispozițiilor art. 631 C. pen. cu privire la înlocuirea
pedepsei amenzii cu închisoarea în cazul sustragerii cu rea-credință de la
executarea pedepsei.
În ceea ce privește
acțiunea civilă formulată de către partea vătămată C.I.G. s-a reținut că acesta
a solicitat 50.000 RON daune materiale reprezentând cheltuieli cu tratamente
(15.000 RON), cheltuieli cu intervenții medicale - operații (15.000 RON),
cheltuieli cu îngrijirea sănătății în perioada spitalizării (5.000 RON) și
15.000 RON cheltuieli de transport la unitățile medicale (spitale, farmacii,
medic, unități de recuperare); 70.000 RON daune morale reprezentând prejudiciul
fizic și moral; 800 RON lunar prestație periodică, începând cu data când se
pretinde comiterea infracțiunii (26 iulie 2009) determinată de faptul că partea
vătămată a suferit o infirmitate fizică permanentă având drept urmare
diminuarea capacității de muncă.
Partea civilă a făcut
următoarele dovezi privind cheltuielile efectuate: 63 RON taxă raport de
expertiză medico-legală; adeverința emisă la 15 ianuarie 2011 de către SC
L.I.SRL București și copia contractului individual de muncă, partea vătămată a
lucrat în cadrul acestei societăți, pe perioada 15 martie - 30 septembrie 2008,
cu contract de muncă pe perioadă determinată, încadrat în calitate de muncitor
necalificat iar salariul încasat lunar a fost de 500 RON.
Potrivit
certificatului de încadrare în grad de handicap, din 20 ianuarie 2010, eliberat
de Comisia de Evaluare a Persoanelor cu Handicap pentru Adulți, partea vătămată
C.I. a fost încadrată în gradul de handicap grav, potrivit codului de handicap
I, cu o deficiență funcțională gravă, fără asistent personal, cu valabilitate
de 12 luni, stabilindu-se termen de revizuire la 19 ianuarie 2012.
De asemenea, din
conținutul adeverinței eliberate de către medicul titular din Comuna Calvini,
jud. Buzău, din 22 decembrie 2010, s-a reținut că partea vătămată nu a
prezentat anterior afecțiuni medicale.
Mama părții vătămate
a susținut la termenul din 21 decembrie 2010 că acesta are crize de epilepsie
și nu se poate îngriji singur.
Partea vătămată a
declarat la instanță că nu poate să folosească mâna dreaptă, nu poate să meargă
cu piciorul drept, nu se poate îmbrăca singur.
Martorul C.Ș. a
declarat că a primit de la familia părții vătămate suma de aproximativ 750 RON,
reprezentând contravaloarea transportului cu mașina la spital, ocazie cu care a
aflat de la mama părții vătămate că a cheltuit în jur de 1.000 RON cu fiul său
la spital.
De asemenea, cu
înscrisurile depuse la dosar, partea civilă a dovedit cheltuieli de transport
și medicamente în cuantum de 1.700 RON.
Avându-se în vedere
perioada mare a numărului de zile de îngrijiri medicale, faptul că partea
civilă a avut nevoie de o îngrijire specială în timpul internării în spital, astfel
cum rezultă și din declarația martorei I.P. care l-a însoțit pe C.I. în
spitalul din București, reținând că aceste cheltuieli au fost efectuate de
către familia părții civile, faptul că a fost supus la două intervenții
chirurgicale, tribunalul a apreciat că daunele morale sunt întemeiate în parte,
în limita sumei de 6.000 RON.
Pentru despăgubirea
periodică lunară solicitată s-a reținut că, partea vătămată este o persoană
tânără, care anterior comiterii faptei era aptă de muncă, a făcut dovada că a
lucrat o perioadă în construcții, ca muncitor necalificat, cu un salariu lunar
de 500 RON iar din declarațiile martorului I.P., coroborat cu declarațiile
părții vătămate a rezultat că acesta presta și activități cu caracter ziler,
una dintre acestea fiind la cosit, remunerată cu 50 RON pe zi. Coroborând
aceste aspecte, cu faptul că partea vătămată a fost încadrată în gradul de
handicap grav, fără posibilitatea de a practica activități din care să-și
asigure existența, tribunalul a apreciat că se impune obligarea inculpatului
R.G. la plata unei prestații periodice lunare către partea vătămată. Această
obligație a fost stabilită atât ca o sumă globală în cuantum de 11.500 RON
despăgubiri civile reprezentând prestație periodică lunară calculată de la data
comiterii infracțiunii - 25 iulie 2009, până la data pronunțării prezentei
sentințe și în continuare, câte 500 RON lunar, până la încetarea stării de
incapacitate de muncă.
Tribunalul a mai
reținut că este întemeiată și cererea de despăgubiri pentru daune morale formulată
de către partea civilă.
În acest sens s-a
menționat că partea vătămată a fost supusă unei intervenții chirurgicale în
Spitalul Județean Buzău la data de 26 iulie 2009 și ulterior, la data de 30
iulie la Spitalul „B.A.” din București, datorită alterării stării de sănătate.
De asemenea, partea vătămată a fost nevoită să suporte regimul de spitalizare
în două perioade, având nevoie de un însoțitor permanent. Cele două intervenții
chirurgicale i-au salvat viața părții vătămate, însă nu au putut preveni
producerea stării de deficiență funcțională gravă cu consecința încadrării în
gradul de handicap grav.
Prejudiciul
nepatrimonial s-a apreciat că rezultă și din faptul că partea civilă este o
persoană tânără, care este privată, ca o consecință a faptei inculpatului de
posibilitatea unei vieți normale, având nevoie de ajutorul unei persoane pentru
a realiza activități simple de îngrijire personală, dar și din suferințele
fizice și morale pe care le-a suportat și care persistă și în continuare.
Față de aceste
considerente, tribunalul a apreciat că suma de 70.000 RON cu titlul de daune
morale la care va fi obligat inculpatul R.G. este de natură să acopere
prejudiciul moral suferit de către partea civilă.
De asemenea,
inculpatul R.G. va fi obligat și la despăgubirile civile solicitate de către
spitalele la care a fost internată partea vătămată, în conformitate cu art. 133
alin. (1) din Legea nr. 95/2006.
Împotriva acestei
soluții au declarat apel inculpații R.G. și R.C.A. criticând-o pentru
nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea căii
sale de atac R.C.A. a precizat că el este autorul infracțiunii de tentativă la
omor calificat comisă asupra părții vătămate și nu tatăl său.
Inculpatul R.G. a
precizat de asemenea că fiul său este cel care l-ar fi lovit cu toporul în cap
pe partea vătămată C.I., el neluând parte la incidentul dintre cei doi. A mai
precizat că numai a observat urme de sânge pe treptele casei sale și că a
încercat să anunțe organele de poliție, care, însă nu au venit la fața locului
să constate urmele respectivei agresiuni.
De asemenea a mai
precizat că o parte dintre declarațiile pe care s-a bazat instanța de fond au
fost luate de către lucrătorii de poliție care nu erau competenți să efectueze
acte de urmărire în cauză, acestea fiind luate la aproximativ 10 luni de la
producerea incidentului. Sub acest aspect consideră inculpatul prin apărător
ales că nu pot fi avute în vedere la stabilirea situației de fapt în cauză.
Pretinsele presiuni
exercitate de către inculpat, personal sau prin persoane interpuse, față de
martori se arată că nu au fost decât simple solicitări ale acestuia pentru a se
declara adevărul în cauză.
Prin Decizia penală
nr. 42 din 9 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală
și pentru cauze cu minori și familie, s-au respins apelurile declarate de către
inculpații R.G. în prezent aflat în Penitenciarul Mărgineni și R.C.A. împotriva
Sentinței penale nr. 91 din 30 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Buzău, ca
nefondate.
În baza art. 383
alin. (1
1
) rap. la art. 350 alin. (1) C. proc. pen. s-a menținut
starea de arest a inculpatului R.G., iar în baza disp. art. 383 alin. (2) C.
proc. pen., s-a dedus din pedeapsa de executat durata reținerii și arestării
preventive a acestuia începând cu 26 august 2010 la zi.
Examinând apelurile
formulate, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a criticilor invocate
cât și sub toate aspectele conform disp. art. 379 C. proc. pen., Curtea a
apreciat că ambele căi de atac sunt nefondate așa cum se va arăta în
continuare.
În ceea ce privește
calea de atac a inculpatului R.C.A., așa cum s-a arătat și mai sus el în
realitate nu a criticat sentința instanței de fond cu privire la pedeapsa ce
i-a fost aplicată, ci practic a dorit să achieseze la motivele inculpatului
R.G., tatăl său.
Acesta din urmă a
negat comiterea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, declarând
la urmărire penală cât și în ambele faze, în fața instanțelor judecătorești
respectiv, fond și apel, că nu a lovit-o pe partea vătămată, el ieșind în acea
noapte în jurul orelor 1.00 afară din casă, după ce a auzit țipete de afară.
Ulterior, el a văzut urme de sânge pe ușa unei încăperi din casă cât și pe
treptele casei.
Situația de fapt pe
care o relatează însă, inculpatul nu se coroborează cu probele administrate în cauză
și în special cu declarațiile fiului său, inculpatul R.C.A. Conform celor
relatate de acesta din urmă, el ar fi fost alergat de către partea vătămată
care a intrat în curte după inculpat și apoi până în casă. Mai arată inculpatul
R.C.A. că, partea vătămată împingea ușa pentru a intra peste el, iar la un
moment dat a reușit să împingă ușa, astfel încât partea vătămată a căzut pe
trepte. În faza de urmărire penală acest inculpat a precizat că partea vătămată
a intrat după el în casă.
De asemenea tot în faza
de urmărire penală R.C.A. la un moment dat a precizat că, de frica părții
vătămate, după ce aceasta avenit după el în casă, i-a dat un picior în stomac
și datorită impactului a venit cu capul de pietrele din curte, iar cu altă
ocazie a precizat că după ce partea vătămată a venit a doua oară peste el, a
luat un toporaș cu care a lovit-o pe aceasta în cap întrucât C.I. vroia să-l
lovească cu scândura.
Având în vedere modul
în care inculpatul R.C.A. declară că s-au derulat evenimentele respectiv,
faptul că partea vătămată ar fi intrat după el în casă și ar fi tras de una
dintre ușile imobilului nu se poate explica cele declarate de către inculpatul
R.G., că s-a trezit numai după ce a auzit țipete afară din casă. Dacă situația
de fapt ar fi decurs așa cum a relatat-o R.C.A., larma și zgomotul s-ar fi
produs întâi în casa inculpaților. În această situație este greu de presupus că
inculpatul R.G. nu s-ar fi trezit să constate sursa acestor zgomote, precum și
că R.C.A. nu ar fi solicitat ajutorul tatălui său, atât în momentul în care era
în casă cât și pe tot parcursul derulării întregului incident, care, conform
inculpatului minor ar fi durat 10 - 15 minute.
Față de acestea
Curtea, a considerat că situația de fapt nu ar fi putut decurge în modul în
care a fost expusă de către cei doi inculpați.
Același inculpat
minor R.C.A. a precizat că, la poartă s-a întâlnit cu martorul C.V. în timp ce
R.G. a precizat că l-a întâlnit pe acest martor în curtea sa.
Pentru a achiesa la
aceeași situație de fapt reținută de către instanța de fond, în afara
inadvertențelor mai sus menționate dintre declarațiile celor doi inculpați,
Curtea a avut în vedere în genere, declarațiile martorilor date în faza de
urmărire penală (relevante pentru stabilirea situației de fapt sunt în special
declarațiile martorilor B.A., S.M. și C.V.V.), dar și neconcordanțele dintre
declarațiile martorilor date în fața instanțelor. Consideră Curtea că aceste
neconcordanțe sunt rodul amenințării pe care martorii le-au primit de la
inculpatul R.G., ulterior evenimentului.
Despre aceste
amenințări martorii C.V.V. și I.P. au făcut referire în faza de urmărire
penală. De asemenea și martora C.M.N., mama lui C.V.V. a relatat că i s-a
solicitat de către soția inculpatului R.G. să declare că inculpatul minor
R.C.A. ar fi săvârșit fapta deoarece acesta din urmă ar putea beneficia de o
sancțiune mai ușoară. Relevantă în acest sens este scrisoarea trimisă de către
inculpatul R.G., când se afla arestat în faza de urmărire penală.
Având în vedere cele
de mai sus, Curtea a considerat că situația de fapt este cea relatată de către
instanța de fond și în afara probelor mai sus amintite, mai pot fi reținute
actele medico-legale, dar și celelalte declarații ale martorilor indirecți.
Nu în ultimul rând a
avut în vedere însăși persoana inculpatului R.G. care, așa cum se constată din
fișa de cazier judiciar este o persoană predispusă la acte violente, el fiind
condamnat definitiv pentru comiterea infracțiuni prev. de art. 181 C. pen., la
o pedeapsă de trei ani închisoare cu suspendarea condiționată a executării
acesteia conform Sentinței penale nr. 8 din 11 ianuarie 2011, pronunțată de
către Judecătoria Pătârlagele.
Și în ceea ce
privește pedepsele aplicate celor doi inculpați, Curtea a considerat că sunt
corect individualizate, atât din punct de vedere al felului acestora, al
cuantumului sancțiunilor aplicate cât și a modalității de executare.
Referitor la
inculpatul R.G. și Curtea a făcut trimitere la faptul că acesta a încercat să
determine pe unii dintre martori să declare în modul în care ar dori el, precum
și la circumstanțele sale personale care, așa cum s-a menționat conform
cazierului judiciar denotă că este o persoană violentă.
Inculpatului R.C.A.
justificat i s-a aplicat pedeapsa amenzii, în cuantum de 500 RON față de circumstanțele
sale personale cât și față de urmările loviturilor pe care i le-a aplicat
părții vătămate.
Deși nu a constituit
un motiv important al motivelor de apel, latura civilă a cauzei a fost
apreciată ca fiind corect soluționată de către instanța de fond, atât din punct
de vedere al daunelor materiale, al prestației periodice (acestea fiind pe
deplin dovedite cu probele administrate în cauză și expuse mai sus), cât și al
cuantumului daunelor morale. Aceste din urmă daune, în mod corect au fost
acordate în cuantum de 70.000 RON avându-se în vedere că, în urma loviturii
primite persoana vătămată, care anterior era una normală din punct de vedere
fizic, ulterior a devenit dependentă de o altă persoană chiar și pentru
efectuarea multora dintre activitățile uzuale ale traiului de zi cu zi.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs inculpatul R.G., care a invocat incidența cazurilor
de casare prev. de art. 385
9
pct. 18 și 14 C. proc. pen și a
solicitat în principal achitarea conform art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10
lit. a) C. proc. pen întrucât la dosar nu există probe certe privind vinovăția
sa, față de faptul că plângerea inițială a mamei victimei a fost îndreptată
împotriva altei persoane și de asemenea organele de anchetă nu au sesizat
procurorul.
În subsidiar a
solicitat reținerea dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen., întrucât dacă partea
vătămată nu l-ar fi urmărit, acesta nu ar fi comis fapta așa încât se impune
reținerea acestei circumstanțe atenuante legale cu consecința reducerii
pedepsei.
Înalta Curte
analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate apreciază că acesta
este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse:
Astfel cu titlu de
premisă se reține că incidența pretinsului caz de casare indicat mai sus este
generată de existența unei contradicții esențiale, greșit interpretate și că
hotărârea atacată de condamnare este rezultatul unei grave erori de fapt
aspecte care însă nu se confirmă în speța de față.
Instanța a reținut o
corectă situație de fapt și a dat o corespunzătoare încadrare juridică faptei
de omor comise de inculpat toate criticile aduse de acesta fiind neîntemeiate.
În mod corect și ca
urmare a probatoriului amplu și corect administrat s-a constatat că fapta
inculpatului R.G. de a-l lovi pe C.I., în timp ce acesta se afla pe stradă, cu
toporul într-o zonă vitală a corpului, cu consecința punerii în primejdie a
vieții, folosind un obiect apt de a provoca moartea, întrunește elementele
laturii obiective ale formei imperfecte ale infracțiunii, respectiv tentativă
la omor calificat, inculpatul a putut prevedea că prin acțiunea sa ar putea fi
suprimată viața părții vătămate, acceptând producerea acestui rezultat, astfel
că sub aspectul laturii subiective infracțiunea a fost comisă cu intenție
indirectă.
Nu poate fi admisă susținerea
inculpatului prin apărător că în cauză este vorba despre o gravă eroare de fapt
cu consecința condamnării nelegale a acestuia atât timp cât probele
administrate în mod judicios și temeinic în cauză relevă neechivoc contribuția
sa la comiterea infracțiunii reținută în sarcina sa aplicarea dispozițiilor 345
C. proc. pen. fiind consecința aplicării corecte a legii penale. Fiecare
critică adusă de către apărătorul inculpatului a fost judicios analizată și
explicată de instanța de apel așa încât nu poate fi admisă ipoteza unei erori
de fapt cu consecința achitării acestuia, fapta cu privire la care inculpatul a
fost trimis în judecată fiind pe deplin dovedită.
Deși inculpatul
susține că nu el este autorul infracțiunii, declarația sa nu se coroborează cu
probele administrate în cauză și în special cu declarațiile fiului său,
inculpatul R.C.A. Conform celor relatate de acesta din urmă, el ar fi fost
alergat de către partea vătămată care a intrat în curte după inculpat și apoi
până în casă situație care vine practic în contradicție cu susținerile
inculpatului care a relatat că pe toată durata derulării incidentului dormea,
aspect ce este contrazis tocmai de modalitatea și dinamica reținută în
derularea activității infracționale.
În afara
inadvertențelor mai sus menționate dintre declarațiile celor doi inculpați și
care relevă o situație diferită de cea reală, Înalta Curte constată că și
declarațiile martorilor date în faza de urmărire penală (relevante pentru
stabilirea situației de fapt sunt în special declarațiile martorilor B.A., S.M.
și C.V.V.), dar și neconcordanțele dintre declarațiile martorilor date în fața
instanțelor relevă faptul că situația de fapt este diferită de cea pe care
inculpatul a încercat să o prezinte în apărare și care nu se pliază pe nici
unul din actele dosarului.
Inculpatul a încercat
prin toate apărările formulate să plaseze răspunderea penală în sarcina fiului
său, însă probele administrate în cauză îl indică fără echivoc drept autor al
infracțiunii cu privire la care a fost condamnat, apărările sale urmând a fi
înlăturate ca nesincere și făcute cu scopul de a înlătura răspunderea penală.
Cu privire la greșita
individualizare a pedepselor aplicată inculpatului, caz de casare prevăzute de
art. 385
9
pct. 14 C. proc. pen. și invocat de către recurent în
sensul reducerii pedepsei Înalta Curte apreciază în raport de argumentele
prezentate de recurent că acesta nu este incident în speța de față cu
următoarea argumentare:
Inculpatul R.G. a
solicitat în subsidiar reținerea circumstanței atenuante legală prevăzută de
art. 73 lit. b) C. pen. cu consecința reducerii pedepsei aplicată.
Înalta Curte, în
acord cu cele două instanțe apreciază că nu se impune reținerea în cauză a
circumstanței provocării cu consecința reducerii pedepsei pentru următoarele
aspecte:
Potrivit
dispozițiilor legale, circumstanțele agravante sau atenuante, în ultima
categorie incluzându-se și provocarea, sunt împrejurări, stări, calități sau
situații care însoțesc fapta, contribuind la determinarea gradului de pericol
social al faptei săvârșite de infractor. Aceste circumstanțe se găsesc situate
în sfera conținutului esențial al infracțiunii, ele alcătuind conținutul
circumstanțial al acesteia.
Cu alte cuvinte, din
moment ce din punct de vedere legal circumstanțele constituie împrejurări de
fapt în care s-a săvârșit infracțiunea și în cazul constatării lor au efectul
atribuit de lege, nu se poate primi teza că existența unor astfel de
împrejurări - în speță, provocarea - ar schimba însuși conținutul infracțiunii,
respectiv, că alta ar fi fost intenția inculpatului și că dacă nu ar fi fost
provocat nu ar fi comis infracțiunea supusă judecății așa cum încearcă
inculpatul să susțină.
Potrivit art. 73 lit.
b) C. pen., constituie circumstanța atenuantă „săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea
unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea
persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității
persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă.”
Existența tulburării
sau emoției, în sensul art. 73 lit. b) C. pen. și intensitatea acestora nu se
pot reține de organul judiciar pe baza unei prezumții legale, ci trebuie
stabilite în mod concret, pe bază de probe, în principal prin utilizarea unor
criterii subiective, însă fără absolutizarea acestora și fără a exclude total
ipoteza utilizării unor criterii obiective.
Astfel, întrucât
dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen. presupun atât examinarea unor împrejurări
exterioare care influențează starea psihică a făptuitorului, cât și examinarea
semnificației acestora asupra comportamentului făptuitorului, pe fondul
inexistenței unor criterii cu valoare absolută (și, totodată, nesusceptibile de
relativizare) referitoare la procesele psihice (criterii exacte pentru a se
stabili dacă o anumită tulburare și-a avut sau nu sorgintea într-un impuls
exterior determinant), nu se poate renunța total la criteriile obiective în
aprecierea existenței sau inexistenței „stării de provocare.” Pentru reținerea
„stării de provocare”, în sensul art. 73 lit. b) C. pen., nu se poate face
abstracție de unele criterii obiective, cum ar fi compararea reacției
făptuitorului cu reacția „omului mediu” supus unei provocări similare, cerința
unei anumite proporții între actul provocator și reacția făptuitorului,
inclusiv prin observarea consecințelor faptei săvârșite ca urmare a actului
provocator etc.
În prezenta cauză,
însă, nu se poate reține „starea de provocare”, în sensul art. 73 lit. b) C.
pen., nici prin utilizarea criteriilor subiective, și nici a celor obiective,
deoarece inculpatul prin apărările sale nu a reușit în nici un mod să facă
dovada existenței acestora.
Apărarea inculpatului
în sensul că dacă nu ar fi fost urmărit de partea vătămată nu ar fi comis
infracțiunea, a rămas doar o alegație, fiind lipsită de suport probator și, în
consecință, nu poate fi examinată ca o situație ori o împrejurare faptică
concretă în sensul art. 73 lit. b) C. pen.
Starea de fapt
reținută corect de ambele instanțe, nu poate avea semnificația unei provocări
care, potrivit art. 73 lit. b) C. pen., presupune o anumită spontaneitate, o
surprindere a făptuitorului de natură a-l determina să acționeze sub stăpânirea
unei puternice tulburări sau emoții; de asemenea, însăși varianta prezentată de
inculpat nu constituie „o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin
violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune
ilicită gravă” și care să determine reținerea acesteia.
Cât privește
cuantumul pedepsei aplicată inculpatului Înalta Curte apreciază de asemenea că
se pliază pe criteriile de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C.
pen., fiind conformă cu realitatea și concretețea datelor cauzei.
Potrivit art. 52 C.
pen. pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a
condamnatului, scopul pedepsei fiind prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.
Prevenirea săvârșirii
de noi infracțiuni trebuie privită în sens larg, respectiv descurajarea și a
altor persoane în săvârșirea de noi infracțiuni și nu doar a inculpatului.
Ori un astfel de scop
- prevenția generală în săvârșirea de noi infracțiuni - nu poate fi atins dacă
pentru fapte deosebit de grave îndreptate împotriva vieții și libertății
persoanelor s-ar aplica pedepse care să nu aibă caracter disuasiv.
Raportat la
caracterul imprevizibil al comportamentului uman, riscul repetării unor fapte
similare este crescut dacă pentru fapte de o extremă gravitate și violență
sancțiunea aplicată ar fi una modică.
În acord cu
prevederile art. 72 C. pen. referitoare la criteriile generale de
individualizare a pedepselor, la stabilirea și aplicarea acestora se tine seama
de cinci criterii:
- dispozițiile din
partea generala a C. pen.
- limitele de
pedeapsă fixate în partea specială
- gradul de pericol
social al faptei săvârșite
- persoana
infractorului
- împrejurările care
atenuează sau agravează răspunderea penală.
Analizând
considerentele hotărârii judecătorești sub aspectul criteriilor de
individualizare, se observă ca instanța de apel a făcut în mod pertinent
aplicarea criterii