ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1524/2012

Deliberând asupra recursului penal de față constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 91 din 30 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Buzău, în baza art. 334 C. proc. pen. s-a respins cererea inculpatului R.G. de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 20 C. pen., rap. la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. în infracțiunea prev. de art. 20 C. pen., rap. la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. În baza art. 20 C. pen. rap. la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. a fost condamnat inculpatul R.G. la pedeapsa de 10 ani închisoare, pentru tentativă la infracțiunea de omor calificat, comisă asupra părții vătămate C.I.G. S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a doua și lit. b) C. pen.

pe o durată de 3 ani, pedeapsă ce urmează a fi executată după executarea pedepsei principale. S-a constatat că inculpatul R.G. a fost condamnat prin Sentința penală nr. 8 din 11 ianuarie 2011, pronunțată de către Judecătoria Pătârlagele, în Dosarul nr. 424/277/2010, definitivă prin Decizia penală nr. 311 din 16 martie 2011, pronunțată de către Curtea de Apel Ploiești la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru infracțiunea de vătămare corporală, prev. de art. 181 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) și art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen., faptă comisă la 7 iulie 2009, în concurs real cu infracțiunea din prezenta cauză, executarea pedepsei fiind suspendată condiționat în conformitate cu art. 81 C. pen., pe termen de încercare de 2 ani și 3 luni.

În baza art. 85 C. pen. s-a dispus anularea suspendării condiționate a executării pedepsei de 3 luni închisoare aplicată inculpatului R.G. prin Sentința penală nr. 8/2011 pronunțată de către Judecătoria Pătârlagele. În baza art. 33 lit. a) - 34 lit. b), art. 36, art. 35 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca inculpatul R.G. să execute pedeapsa de 10 ani închisoare și 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a și lit. b) C. pen. S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a și lit. b) C. pen., care se va executa, în conformitate cu art. 71 C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

De asemenea a fost menținută starea de arest preventiv a inculpatului R.G. și dedusă din pedeapsa de executat reținerea din 26 august 2010 și arestul preventiv de la 27 august 2010 la zi. În baza art. 118 lit. b) C. pen. s-a dispus confiscarea toporului ce a fost folosit la săvârșirea infracțiunii de către inculpatul R.G. A fost obligat inculpatul R.G. la despăgubiri civile către Spitalul de Urgență „B.A.” București în sumă de 9.586,60 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare ocazionate de internarea părții vătămate C.I.G., iar către Spitalul Județean Buzău în sumă de 1.490,57 RON, ocazionate de internarea părții vătămate în perioada 7 - 18 august 2009 în Secția Neurologie. Inculpatul R.G.

a mai fost obligat la 6.000 RON despăgubiri materiale către partea civilă C.I.G., reprezentând cheltuieli cu medicamente, transport, cheltuieli cu refacerea sănătății în perioada zilelor de îngrijiri medicale. Totodată a fost obligat inculpatul R.G. la 70.000 RON daune morale către partea civilă C.I.G., iar la 11.500 RON despăgubiri civile reprezentând prestație periodică lunară calculată de la data comiterii infracțiunii - 25 iulie 2009, până la data pronunțării prezentei sentințe și în continuare, câte 500 RON lunar, până la încetarea stării de incapacitate de muncă. În baza art. 180 alin. (1) C. pen., cu aplic. art 63 alin. (3) C. pen., art. 99 și urm. C. pen., a fost condamnat inculpatul minor R.C.A., la pedeapsa de 500 RON amendă pentru infracțiunea de lovire comisă asupra părții vătămate C.I.G.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 631 C. pen. cu privire la înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea în cazul sustragerii cu rea-credință de la executarea pedepsei. Inculpatul minor R.C.A. a fost obligat la 800 RON cheltuieli judiciare către stat și la 200 RON cheltuieli judiciare către partea vătămată C.I.G., inculpatul R.G. la 1.500 RON cheltuieli judiciare și la 550 RON cheltuieli judiciare către partea vătămată C.I.G. Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că partea vătămată a lucrat în ziua de 25 iulie 2009 la cosit la martorul T.I. din com. Calvini jud. Buzău, până în jurul orelor 20.00, împreună cu martorul I.P. După încheierea lucrului, cei doi s-au deplasat pentru a consuma alcool, la magazinul SC C.N.

SRL Calvini, unde se mai aflau și alte persoane, printre care S.M., P.G., G.M., inculpatul R.C.A., fratele acestuia, R.V.A. și M.P.A. Ulterior, la magazin au mai sosit martorii P.I.A. (prietena părții vătămate) și fratele mai mic al acesteia, P.I., în vârstă de 9 ani. Martora H.C.R. le-a solicitat clienților, în jurul orelor 21.30, să părăsească localul întrucât se terminase programul, astfel încât cei prezenți în magazin s-au deplasat pe D.J. 102B, oprind-se la distanța de aproximativ de 700 m, în zona numită „P.C.”, zonă luminată unde, de regulă, vara se strâng sătenii. În acest loc se aflau martorii F.V., D.I., B.A.E., I.V., C.V.V. Între partea vătămată și martorul G.M. a avut loc o altercație în timpul căreia inculpatul minor R.C.A.

i-a aplicat părții vătămate mai multe lovituri cu pumnii și picioarele. Martorul M.P.A. a intervenit pentru a-i despărți pe cei doi, solicitându-i părții vătămate să plece acasă și însoțindu-l pe ulița pe care locuia. Inculpatul minor R.C.A. i-a adresat părții vătămate cuvinte jignitoare ceea ce l-a determinat pe acesta din urmă să se deplaseze la domiciliul inculpatului pentru a-i relata tatălui acestuia comportarea minorului. Inculpatul minor a rupt o scândură dintr-un gard apropiat cu care i-a aplicat părții vătămate două lovituri în zona cervicală. Conflictul dintre cei doi a continuat, partea vătămată (având asupra sa o scândură pe care, de asemenea o rupsese din gard) urmărindu-l pe inculpatul minor până în zona uliței pe care locuiește.

Martorii C.V.V., B.A.E., fratele său (B.I.) și S.M. s-au deplasat din zona „P.C.” pe „D.I.”, ulița familiei R. fiind perpendiculară cu aceasta din urmă. Partea vătămată l-a urmărit pe minor pe o distanță de aproximativ 100 m, până în zona locuinței acestuia, unde a fost, din nou, lovit cu scândura în cap de către același inculpat minor, în apropiere de locuință, iar apoi cu toporul de către tatăl minorului, inculpatul R.G., care a ieșit la poartă la solicitarea fiului său. Potrivit raportului de expertiză medico-legală, partea vătămată a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare 90 - 95 de zile de îngrijiri medicale, obiectul vulnerant putând fi un corp dur sau tăietor-despicător, cu consecința punerii vieții în primejdie.

Din conținutul aceluiași raport mai rezultă că partea vătămată a fost internată în Spitalul Județean de Urgență Buzău, la 26 iulie 2009, ora 2.30, cu diagnosticul „traumatism cranio-cerebral acut deschis; plagă tăiată parietală stângă; comă alcoolică, intervenindu-se chirurgical asupra plăgii cranio-cerebrale fronto-temporo-parietale stângi”. Ulterior, partea vătămată a fost transferată la secția Neurologie a aceluiași spital, fiind internat în perioada 7 - 18 august 2009 cu diagnosticul „TCC grad II; dilacerare cerebrală fronto-temporo-parietală stângă operată;hemipareză dreaptă; afazie motorie. De asemenea, partea vătămată a fost internată și în Spitalul de Urgență „B.A.” în perioadele 26 iulie - 6 august 2009 prezentând afazie motorie completă, hemiplegie dreaptă și 7 - 21 septembrie 2009 cu deficit motor sechelar brahial dreapta.

În data de 30 iulie 2009 s-a intervenit din nou chirurgical în cadrul Spitalului”B.A.”datorită alterării progresive a stării de conștiență. Raportul de expertiză medico-legală constată neconcordanța din Fișa U.P.U. din 26 iulie 2009 a Spitalului Județean Buzău, care există între diagnosticul stabilit la examenul chirurgical care descrie „plagă contuză” și diagnosticul final menționat în fișă „plagă tăiată”. Ulterior, cu adresa nr. A2/851/18 iunie 2010 Serviciul Județean de Medicină Legală Buzău a comunicat organelor de urmărire penală că partea vătămată nu a prezentat la examinare alte leziuni în afara celor cranio-cerebrale. Mama părții vătămate, martora C.E. a sesizat organele de urmărire penală din cadrul Postului de Poliție Calvini la 27 iulie 2009, menționând că fiul său se află în stare de inconștiență în Spitalul „B.A.” din București, întrucât a fost lovit de către inculpatul R.C.A.

S-a mai precizat că, deși martorii B.A.E. și C.V.V. au perceput în mod nemijlocit aspecte legate de lovirea părții vătămate de către inculpatul R.G., primele declarații în cauză le-au fost luate în luna mai 2010, după aproximativ 10 luni de la comiterea faptei. De asemenea, organele de urmărire penală, sesizate în mod legal, nu au efectuat cercetarea la locul faptei și nici primele constatări ori fotografii judiciare care să fixeze aspecte legate de urmele infracțiunii. Relevanța pe care tribunalul a dat-o mijloacelor de probă administrate în cauză a fost explicată în următorul mod: Martorul C.V.V.

(în vârstă de 14 ani la data comiterii faptei), care a fost audiat pe parcursul urmăririi penale la datele de 17 mai 2010, 9 iunie 2010 și 24 august 2010 a declarat că inculpatul minor și partea vătămată s-au alergat pe uliță, că partea vătămată l-a urmărit pe minor cu o scândură în mână iar în momentul în care a ajuns la poarta familiei R. a fost întâmpinat de către inculpatul R.G. care i-a aplicat o singură lovitură cu toporul în cap. Martorul a susținut că a văzut când inculpatul R.G. a ieșit din curte și a lovit-o pe partea vătămată cu un topor, menționând că se afla împreună cu martorii S.M. și B.A. la o distanță de aproximativ 6 - 7 m de locul unde s-a produs agresiunea. La urmărirea penală, martora B.A.

(în vârstă de 14 ani) a declarat, la datele de 9 iunie și 28 octombrie 2010, că a stat împreună cu persoanele menționate mai sus aproximativ 10 minute în capătul uliței pe care locuiește familia R., împrejurare în care a auzit țipetele inculpaților R.G., R.C.A., ale părții vătămate, precum și ale martorului R.V.A., fratele inculpatului minor. Aceeași martoră a susținut că partea vătămată i-a cerut ajutorul martorului S.M. care a susținut că nu intervine, întrucât îi este frică. La data de 29 septembrie 2010, după ce față de inculpatul R.G. s-a dispus măsura arestului preventiv, martora C.M.N., mama martorului C.V.

a susținut în fața procurorului că i s-a cerut de către soția inculpatului R.G., care i-a arătat și o scrisoare primită de la soțul său, la aproximativ trei săptămâni după arestarea preventivă a inculpatului, ca fiul său să declare în fața organelor de urmărire penală că agresiunea asupra părții vătămate a fost comisă de către inculpatul minor, deoarece acesta din urmă ar beneficia de o sancțiune mai ușoară. În aceeași declarație, martora a relatat că fiul său i-a precizat faptul că până la acel moment a declarat numai ceea ce a văzut, respectiv adevărul. Tribunalul a precizat, că declarațiile date de minor la datele menționate sunt semnate și de către reprezentantul legal. Cu privire la această martoră s-a dispus prin rechizitoriu neînceperea urmăririi penale pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 C. pen., reținându-se că există o cauză care înlătură răspunderea penală, respectiv constrângerea morală.

Prezența martorului C.V. și percepția de către acesta în mod direct a împrejurărilor faptei, rezultă și din declarația martorei B.A.E., care a susținut că acest martor a fost singurul care s-a întors la locuința familiei R. și a intrat în curte, la invitația inculpatului minor, unde a perceput cele întâmplate. Partea vătămată a declarat în mod constant pe parcursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești că a fost lovit, fără motiv întemeiat, în timp ce se afla în zona „P.C.”, cu pumnul în zona cefei de către inculpatul minor R.C.A. care i-a spus că este „șmecher” iar la scurt timp i-a aplicat și 2 lovituri cu o scândură în aceeași zonă a corpului.

A mai susținut partea vătămată că l-a urmărit pe minor pe o distanță de aproximativ 100 m, până în apropierea locuinței acestuia, că a mai fost lovit cu scândura în cap de către același inculpat minor, în apropiere de locuință și apoi cu toporul de către tatăl minorului, inculpatul R.G., care a ieșit la poartă la solicitarea fiului său. Partea vătămată a declarat la instanța de judecată că a fost lovit de către o altă persoană decât inculpatul minor, în timp ce era căzut în fața porții, cu un topor în zona capului. De asemenea, partea vătămată a relatat că a fost dus în curtea familiei R., după ce a fost lovit de către inculpați, târât pe trepte și pe prispa casei, iar apoi lăsat să plece singur acasă.

În momentul în care partea vătămată se afla la o distanță de aproximativ 5 m de poarta inculpaților s-a întâlnit cu martorii C.V.și S.M. cărora nu a putut să le relateze ce s-a întâmplat. După ce a fost dus în curte, partea vătămată a relatat că l-a văzut pe inculpatul R.G. Martora C.E., mama părții vătămate a susținut că a aflat de la martorul I.P., în seara de 26 iulie 2009, că fiul său a fost lovit cu toporul în cap de către inculpatul R.G., motiv pentru care s-a deplasat pe ulița pe care locuiau inculpații, iar la distanța de aproximativ 50 - 60 m de casa acestora s-a întâlnit cu fiul său care se deplasa singur, era plin de sânge, avea o rană serioasă la cap și nu putea să vorbească. Martorul I.P.

a declarat la instanța de judecată că a stat un timp alături de ceilalți tineri care se aflau în zona podului, însă nefiind de vârsta acestora a hotărât să plece acasă. Pe drum a fost alertat de către un fiu de-al său (fără să-i precizeze numele), care i-a relatat că pe partea vătămată îl omoară „G.M.”, respectiv inculpatul R.G. La urmărirea penală, același martor a susținut că fiul său P.I. a fost cel care l-a ajuns din urmă și i-a spus că „îl omoară pe V.”, fără să precizeze numele persoanei. A doua zi a vorbit cu fiul său G.M. care i-a relatat că inculpatul R.G. l-a lovit în cap pe V. cu un topor. În declarația dată la urmărirea penală, același martor susține că a plecat împreună cu fiul său de 8 ani, P.I.

spre casă care îi solicitase să se întoarcă pentru că „îl omoară pe V.”. Față de aceste aspecte declarate de către martorul I.P., de împrejurarea că minorul P.I. a plecat acasă împreună cu tatăl său, urmează a se constata că susținerile minorului făcute în cursul judecății, în sensul că a fost prezent în apropierea locuinței familiei R., nu se coroborează cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză. Martora C.E. a declarat la data de 19 august 2009 că fiul său i-a relatat prin semne că a fost lovit de către inculpatul R.G. Ulterior sesizării instanței de judecată, martorul C.V. a susținut că a fost influențat de către lucrătorul de poliție să spună că inculpatul R.G. a fost cel care l-a lovit pe C.I., în realitate autorul infracțiunii fiind inculpatul minor R.C.

De asemenea, și martora B.A. a declarat că nu poate preciza dacă a auzit vocea inculpatului R.G. atunci când se afla în apropierea locului unde s-a produs agresiunea asupra părții vătămate. Instanța de fond a considerat că aceste declarații diferite pe care le-au dat martorii pe parcursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești sunt determinate de vârsta acestora (15, 16 ani), de faptul că au fost mai ușor influențați de către persoanele adulte care au încercat să denatureze adevărul în cauză, aspecte ce s-au grefat și pe pasivitatea inițială a organelor de urmărire penală. Se mai arată că mai mulți martori au relatat că au fost amenințați de către inculpatul R.G. sau inculpatul minor în sensul de a nu declara împrejurările în care s-au comis faptele.

Astfel, martorul C.V. a susținut că s-a întâlnit cu inculpatul R.G. la aproximativ o săptămână după comiterea faptei la un magazin din comună, acesta precizându-i că îl va tăia și pe el dacă spune ceea ce a văzut.; de asemenea, martorul I.P. a declarat că același inculpat i-a precizat că va păți un rău asemănător cu al părții vătămate pentru că este martorul acestuia din urmă. Alți martori care au susținut că au primit amenințări în legătură cu eventualele declarații pe care le-au dat sau urmează să le dea în cauză sunt G.M. și B.A. Față de aceste aspecte, susținerea martorului C.V. în fața instanței de judecată, în sensul că declarațiile de la urmărirea penală au fost date la sugestia organelor judiciare, a fost considerată nesinceră și în consecință nu a fost avută în vedere la stabilirea situației de fapt.

Tribunalul a mai menționat că va înlătura apărarea inculpatului R.G. care a susținut că în seara respectivă a dormit, fără a avea cunoștință de cele întâmplate, deoarece vocea sa a fost auzită de către martorii C.V. și B.A., în seara respectivă. În consecință s-a precizat că, fapta inculpatului R.G. de a-l lovi pe C.I., în timp ce acesta se afla pe stradă, cu toporul într-o zonă vitală a corpului, cu consecința punerii în primejdie a vieții, folosind un obiect apt de a provoca moartea, întrunește elementele laturii obiective ale formei imperfecte ale infracțiunii, respectiv tentativă la omor calificat. Inculpatul a putut prevedea că prin acțiunea sa ar putea fi suprimată viața părții vătămate, acceptând producerea acestui rezultat, astfel că sub aspectul laturii subiective infracțiunea a fost comisă cu intenție indirectă.

Infracțiunea a fost comisă de către inculpatul R.G. pe stradă, loc care prin natura și destinația sa este considerat, în conformitate cu art. 152 alin. (1) lit. a) C. pen., loc public, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană. Nu s-a reținut comiterea faptei în curtea inculpaților, așa cum au susținut aceștia, pentru următoarele considerente: partea vătămată a susținut constant că l-a urmărit pe inculpatul R.C., că a fost lovit de către acesta și, la scurt timp după ce a căzut, a fost lovit de către inculpatul R.G. cu toporul în cap; martorul C.V.V. a declarat că a văzut când inculpatul R.G. a ieșit din curte cu un topor și i-a aplicat părții vătămate o singură lovitură în cap; același martor a relatat că a doua zi dimineața a fost vizitat acasă de către inculpatul minor care i-a solicitat să nu relateze la poliție cum s-au întâmplat faptele, precizându-i că a luat sânge din locul unde a fost lovit C.I.

și l-a întins pe treptele casei pentru a invoca pătrunderea acestuia în domiciliu; martorul I.P. a aflat la scurt timp, de la un copil, că partea vătămată a fost lovită cu toporul în cap de către inculpatul R.G.(zis G.M.). Față de aceste dovezi, nu s-a putut reține pătrunderea părții vătămate în curtea inculpaților, astfel cum au susținut aceștia, aspecte ce nu sunt confirmate de nici un alt mijloc de probă administrat în cauză. În lipsa unei cercetări la fața locului, efectuată în conformitate cu art. 129 C. proc. pen., imediat după comiterea faptei de către organele de urmărire penală, nu s-a reținut nici susținerea părții vătămate că a fost târâtă de către inculpați în curte pentru a justifica agresiunea asupra sa.

De asemenea a mai menționat instanța de fond că, nu se poate reține starea de provocare întrucât inculpatul minor a fost cel care l-a agrest pe C.I., apoi i-a adresat cuvinte jignitoare și i-a aplicat două lovituri cu o scândură ruptă din gard în zona cervicală. Aceste acțiuni ale inculpatului minor l-au determinat pe C.I. să ia la rândul său o scândură și să-l urmărească pe minor pe ulița către casa acestuia. Potrivit art. 73 lit. b) C. pen., constituie circumstanță atenuantă, comiterea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă.

Pentru a se putea reține, starea de provocare trebuie să rezulte din mijloacele de probă administrate că inculpatul s-a aflat într-o stare de puternică tulburare a sau emoție (perturbatio animi), într-o stare de surescitare sau încordare nervoasă, de mânie sau indignare ce a cuprins întreaga ființă, iar această stare să fi avut drept cauză o provocare din partea persoanei vătămate. Împrejurarea că această faptă s-a comis în fața porților inculpatului R.G. și nu în curtea acestuia, coroborat cu declarațiile martorilor date inițial, impun concluzia că nu a existat o stare de puternică tulburare sau emoție în ceea ce îl privește pe inculpatul R.G., tulburare determinată de o provocare din partea părții vătămate.

În plus, partea vătămată nu i-a aplicat inculpatului minor nicio lovitură, astfel încât intervenția inculpatului R.G. care a lovit-o pe partea vătămată cu toporul în cap este disproporționată și nejustificată de împrejurările în care s-a produs. Simpla împrejurare că partea vătămată l-a urmărit pe inculpatul minor care fugea către casă nu a fost de natură să creeze o tulburare în sensul celei prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen. La stabilirea pedepsei ce i s-a aplicat inculpatului R.G. pentru infracțiunea prev. de art. 20 C. pen., rap. la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. s-au avut în vedere criteriile de individualizare, în conformitate cu art. 72 C. pen.

respectiv: gradul de pericol social ridicat al infracțiunii comise, pericol determinat de împrejurările în care a acționat inculpatul, prin folosirea unui obiect apt să provoace leziuni grave unei persoane, lovirea părții vătămate într-o zonă vitală a corpului cu consecința punerii în primejdie a vieții și producerii unei invalidități grave de gradul I, partea vătămată având nevoie de 90 - 95 de zile de îngrijiri medicale și fiindu-i pusă viața în primejdie. Cât privește persoana inculpatului R.G., s-a mai reținut că acesta a mai fost condamnat prin Sentința penală nr. 8 din 11 ianuarie 2011, pronunțată de către Judecătoria Pătârlagele, la pedeapsa de 3 luni închisoare a cărei executare a fost suspendată condiționat, pentru infracțiunea de vătămare corporală, prev. de art. 181 C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen.

și art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen., fapta fiind comisă la 7 iulie 2009, în concurs real cu infracțiunea din prezenta cauză. Chiar dacă fapta din prezenta cauză a fost comisă anterior rămânerii definitive a sentinței menționate mai sus, rezultă din conținutul acestei sentințe că inculpatul a manifestat și anterior un comportament agresiv, îndreptat împotriva integrității corporale și sănătății persoanei. De asemenea, s-a făcut trimitere la conduita procesuală a inculpatului care a încercat pe parcursul procesului penal să influențeze și să amenințe pe unii dintre martori pentru a nu relata adevărul în cauză. S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua și lit. b) C. pen.

pe o durată de 3 ani, pedeapsă ce urmează a fi executată după executarea pedepsei principale. S-a constatat că inculpatul R.G. a fost condamnat prin Sentința penală nr. 8 din 11 ianuarie 2011, pronunțată de către Judecătoria Pătârlagele, în Dosarul nr. 424/277/2010, definitivă prin Decizia penală nr. 311 din 16 martie 2011, pronunțată de către Curtea de Apel Ploiești la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru infracțiunea de vătămare corporală, prev. de art. 181 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) și art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen., faptă comisă la 7 iulie 2009, în concurs real cu infracțiunea din prezenta cauză, executarea pedepsei fiind suspendată condiționat în conformitate cu art. 81 C. pen., pe termen de încercare de 2 ani și 3 luni.

Avându-se în vedere că infracțiunea din prezenta cauză a fost comisă anterior rămânerii definitive a Sentinței penale nr. 8 din 11 ianuarie 2011, pronunțată de către Judecătoria Pătârlagele prin care inculpatul R.G. a fost condamnat la pedeapsa de 3 luni închisoare a cărei executare a fost suspendată condiționat, infracțiunile fiind comise în concurs real, tribunalul a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 85 C. pen. ce reglementează anularea suspendării condiționate pentru infracțiuni săvârșite anterior. De asemenea s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a doua și lit. b) C. pen., pedeapsă ce s-a dispus a se executa, în conformitate cu art. 71 C. pen.

pe durata executării pedepsei principale. În baza mijloacelor de probă administrate în cauză s-a reținut că inculpatul minor R.C.A. a lovit-o pe partea vătămată cu pumnii și o scândură, însă din adresa nr. A2/851/18 iunie 2010 a Serviciului Județean de Medicină Legală Buzău a reieșit că partea vătămată nu a prezentat la examinare alte leziuni în afara celor cranio-cerebrale. Având în vedere acestea nu s-a putut reține că acțiunile violente ale inculpatului minor au necesitat și zile de îngrijiri medicale. În aceste condiții încadrarea juridică a infracțiunii comise este cea de lovire sau alte violențe, prev. de art. 180 alin. (1) C. pen.

La stabilirea pedepsei ce i s-a aplicat inculpatului minor s-a avut în vedere faptul că acesta a avut inițial un comportament agresiv față de partea vătămată, pe care l-a lovit și i-a adresat cuvinte jignitoare, fără vreun temei, precum și concluziile referatului de evaluare întocmit de către Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Buzău, potrivit căruia inculpatul minor R.C. a absolvit 8 clase la Școala generală Calvini și 2 clase în cadrul Școlii de arte și meserii din cadrul Liceului Tehnic Nehoiu și este cercetat pentru infracțiunea de furt calificat la Judecătoria Pătârlagele. Potrivit aceluiași raport, inculpatul minor a avut un debut infracțional timpuriu într-un anturaj negativ coroborat cu abandonarea cursurilor școlare.

Avându-se în vedere împrejurările comiterii faptei, consecințele produse, dar și persoana inculpatului, tribunalul a apreciat că pedeapsa amenzii penale este de natură să-și atingă scopul prevăzut de art. 52 C. pen. S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 631 C. pen. cu privire la înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea în cazul sustragerii cu rea-credință de la executarea pedepsei. În ceea ce privește acțiunea civilă formulată de către partea vătămată C.I.G.

s-a reținut că acesta a solicitat 50.000 RON daune materiale reprezentând cheltuieli cu tratamente (15.000 RON), cheltuieli cu intervenții medicale - operații (15.000 RON), cheltuieli cu îngrijirea sănătății în perioada spitalizării (5.000 RON) și 15.000 RON cheltuieli de transport la unitățile medicale (spitale, farmacii, medic, unități de recuperare); 70.000 RON daune morale reprezentând prejudiciul fizic și moral; 800 RON lunar prestație periodică, începând cu data când se pretinde comiterea infracțiunii (26 iulie 2009) determinată de faptul că partea vătămată a suferit o infirmitate fizică permanentă având drept urmare diminuarea capacității de muncă.

Partea civilă a făcut următoarele dovezi privind cheltuielile efectuate: 63 RON taxă raport de expertiză medico-legală; adeverința emisă la 15 ianuarie 2011 de către SC L.I.SRL București și copia contractului individual de muncă, partea vătămată a lucrat în cadrul acestei societăți, pe perioada 15 martie - 30 septembrie 2008, cu contract de muncă pe perioadă determinată, încadrat în calitate de muncitor necalificat iar salariul încasat lunar a fost de 500 RON. Potrivit certificatului de încadrare în grad de handicap, din 20 ianuarie 2010, eliberat de Comisia de Evaluare a Persoanelor cu Handicap pentru Adulți, partea vătămată C.I.

a fost încadrată în gradul de handicap grav, potrivit codului de handicap I, cu o deficiență funcțională gravă, fără asistent personal, cu valabilitate de 12 luni, stabilindu-se termen de revizuire la 19 ianuarie 2012. De asemenea, din conținutul adeverinței eliberate de către medicul titular din Comuna Calvini, jud. Buzău, din 22 decembrie 2010, s-a reținut că partea vătămată nu a prezentat anterior afecțiuni medicale. Mama părții vătămate a susținut la termenul din 21 decembrie 2010 că acesta are crize de epilepsie și nu se poate îngriji singur. Partea vătămată a declarat la instanță că nu poate să folosească mâna dreaptă, nu poate să meargă cu piciorul drept, nu se poate îmbrăca singur. Martorul C.Ș.

a declarat că a primit de la familia părții vătămate suma de aproximativ 750 RON, reprezentând contravaloarea transportului cu mașina la spital, ocazie cu care a aflat de la mama părții vătămate că a cheltuit în jur de 1.000 RON cu fiul său la spital. De asemenea, cu înscrisurile depuse la dosar, partea civilă a dovedit cheltuieli de transport și medicamente în cuantum de 1.700 RON. Avându-se în vedere perioada mare a numărului de zile de îngrijiri medicale, faptul că partea civilă a avut nevoie de o îngrijire specială în timpul internării în spital, astfel cum rezultă și din declarația martorei I.P. care l-a însoțit pe C.I. în spitalul din București, reținând că aceste cheltuieli au fost efectuate de către familia părții civile, faptul că a fost supus la două intervenții chirurgicale, tribunalul a apreciat că daunele morale sunt întemeiate în parte, în limita sumei de 6.000 RON.

Pentru despăgubirea periodică lunară solicitată s-a reținut că, partea vătămată este o persoană tânără, care anterior comiterii faptei era aptă de muncă, a făcut dovada că a lucrat o perioadă în construcții, ca muncitor necalificat, cu un salariu lunar de 500 RON iar din declarațiile martorului I.P., coroborat cu declarațiile părții vătămate a rezultat că acesta presta și activități cu caracter ziler, una dintre acestea fiind la cosit, remunerată cu 50 RON pe zi. Coroborând aceste aspecte, cu faptul că partea vătămată a fost încadrată în gradul de handicap grav, fără posibilitatea de a practica activități din care să-și asigure existența, tribunalul a apreciat că se impune obligarea inculpatului R.G.

la plata unei prestații periodice lunare către partea vătămată. Această obligație a fost stabilită atât ca o sumă globală în cuantum de 11.500 RON despăgubiri civile reprezentând prestație periodică lunară calculată de la data comiterii infracțiunii - 25 iulie 2009, până la data pronunțării prezentei sentințe și în continuare, câte 500 RON lunar, până la încetarea stării de incapacitate de muncă. Tribunalul a mai reținut că este întemeiată și cererea de despăgubiri pentru daune morale formulată de către partea civilă. În acest sens s-a menționat că partea vătămată a fost supusă unei intervenții chirurgicale în Spitalul Județean Buzău la data de 26 iulie 2009 și ulterior, la data de 30 iulie la Spitalul „B.A.” din București, datorită alterării stării de sănătate.

De asemenea, partea vătămată a fost nevoită să suporte regimul de spitalizare în două perioade, având nevoie de un însoțitor permanent. Cele două intervenții chirurgicale i-au salvat viața părții vătămate, însă nu au putut preveni producerea stării de deficiență funcțională gravă cu consecința încadrării în gradul de handicap grav. Prejudiciul nepatrimonial s-a apreciat că rezultă și din faptul că partea civilă este o persoană tânără, care este privată, ca o consecință a faptei inculpatului de posibilitatea unei vieți normale, având nevoie de ajutorul unei persoane pentru a realiza activități simple de îngrijire personală, dar și din suferințele fizice și morale pe care le-a suportat și care persistă și în continuare.

Față de aceste considerente, tribunalul a apreciat că suma de 70.000 RON cu titlul de daune morale la care va fi obligat inculpatul R.G. este de natură să acopere prejudiciul moral suferit de către partea civilă. De asemenea, inculpatul R.G. va fi obligat și la despăgubirile civile solicitate de către spitalele la care a fost internată partea vătămată, în conformitate cu art. 133 alin. (1) din Legea nr. 95/2006. Împotriva acestei soluții au declarat apel inculpații R.G. și R.C.A. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea căii sale de atac R.C.A. a precizat că el este autorul infracțiunii de tentativă la omor calificat comisă asupra părții vătămate și nu tatăl său. Inculpatul R.G.

a precizat de asemenea că fiul său este cel care l-ar fi lovit cu toporul în cap pe partea vătămată C.I., el neluând parte la incidentul dintre cei doi. A mai precizat că numai a observat urme de sânge pe treptele casei sale și că a încercat să anunțe organele de poliție, care, însă nu au venit la fața locului să constate urmele respectivei agresiuni. De asemenea a mai precizat că o parte dintre declarațiile pe care s-a bazat instanța de fond au fost luate de către lucrătorii de poliție care nu erau competenți să efectueze acte de urmărire în cauză, acestea fiind luate la aproximativ 10 luni de la producerea incidentului. Sub acest aspect consideră inculpatul prin apărător ales că nu pot fi avute în vedere la stabilirea situației de fapt în cauză.

Pretinsele presiuni exercitate de către inculpat, personal sau prin persoane interpuse, față de martori se arată că nu au fost decât simple solicitări ale acestuia pentru a se declara adevărul în cauză. Prin Decizia penală nr. 42 din 9 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și familie, s-au respins apelurile declarate de către inculpații R.G. în prezent aflat în Penitenciarul Mărgineni și R.C.A. împotriva Sentinței penale nr. 91 din 30 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Buzău, ca nefondate. În baza art. 383 alin. (1 1 ) rap. la art. 350 alin. (1) C. proc. pen. s-a menținut starea de arest a inculpatului R.G., iar în baza disp. art. 383 alin. (2) C. proc.

pen., s-a dedus din pedeapsa de executat durata reținerii și arestării preventive a acestuia începând cu 26 august 2010 la zi. Examinând apelurile formulate, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a criticilor invocate cât și sub toate aspectele conform disp. art. 379 C. proc. pen., Curtea a apreciat că ambele căi de atac sunt nefondate așa cum se va arăta în continuare. În ceea ce privește calea de atac a inculpatului R.C.A., așa cum s-a arătat și mai sus el în realitate nu a criticat sentința instanței de fond cu privire la pedeapsa ce i-a fost aplicată, ci practic a dorit să achieseze la motivele inculpatului R.G., tatăl său. Acesta din urmă a negat comiterea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, declarând la urmărire penală cât și în ambele faze, în fața instanțelor judecătorești respectiv, fond și apel, că nu a lovit-o pe partea vătămată, el ieșind în acea noapte în jurul orelor 1.00 afară din casă, după ce a auzit țipete de afară.

Ulterior, el a văzut urme de sânge pe ușa unei încăperi din casă cât și pe treptele casei. Situația de fapt pe care o relatează însă, inculpatul nu se coroborează cu probele administrate în cauză și în special cu declarațiile fiului său, inculpatul R.C.A. Conform celor relatate de acesta din urmă, el ar fi fost alergat de către partea vătămată care a intrat în curte după inculpat și apoi până în casă. Mai arată inculpatul R.C.A. că, partea vătămată împingea ușa pentru a intra peste el, iar la un moment dat a reușit să împingă ușa, astfel încât partea vătămată a căzut pe trepte. În faza de urmărire penală acest inculpat a precizat că partea vătămată a intrat după el în casă. De asemenea tot în faza de urmărire penală R.C.A.

la un moment dat a precizat că, de frica părții vătămate, după ce aceasta avenit după el în casă, i-a dat un picior în stomac și datorită impactului a venit cu capul de pietrele din curte, iar cu altă ocazie a precizat că după ce partea vătămată a venit a doua oară peste el, a luat un toporaș cu care a lovit-o pe aceasta în cap întrucât C.I. vroia să-l lovească cu scândura. Având în vedere modul în care inculpatul R.C.A. declară că s-au derulat evenimentele respectiv, faptul că partea vătămată ar fi intrat după el în casă și ar fi tras de una dintre ușile imobilului nu se poate explica cele declarate de către inculpatul R.G., că s-a trezit numai după ce a auzit țipete afară din casă. Dacă situația de fapt ar fi decurs așa cum a relatat-o R.C.A., larma și zgomotul s-ar fi produs întâi în casa inculpaților.

În această situație este greu de presupus că inculpatul R.G. nu s-ar fi trezit să constate sursa acestor zgomote, precum și că R.C.A. nu ar fi solicitat ajutorul tatălui său, atât în momentul în care era în casă cât și pe tot parcursul derulării întregului incident, care, conform inculpatului minor ar fi durat 10 - 15 minute. Față de acestea Curtea, a considerat că situația de fapt nu ar fi putut decurge în modul în care a fost expusă de către cei doi inculpați. Același inculpat minor R.C.A. a precizat că, la poartă s-a întâlnit cu martorul C.V. în timp ce R.G. a precizat că l-a întâlnit pe acest martor în curtea sa. Pentru a achiesa la aceeași situație de fapt reținută de către instanța de fond, în afara inadvertențelor mai sus menționate dintre declarațiile celor doi inculpați, Curtea a avut în vedere în genere, declarațiile martorilor date în faza de urmărire penală (relevante pentru stabilirea situației de fapt sunt în special declarațiile martorilor B.A., S.M.

și C.V.V.), dar și neconcordanțele dintre declarațiile martorilor date în fața instanțelor. Consideră Curtea că aceste neconcordanțe sunt rodul amenințării pe care martorii le-au primit de la inculpatul R.G., ulterior evenimentului. Despre aceste amenințări martorii C.V.V. și I.P. au făcut referire în faza de urmărire penală. De asemenea și martora C.M.N., mama lui C.V.V. a relatat că i s-a solicitat de către soția inculpatului R.G. să declare că inculpatul minor R.C.A. ar fi săvârșit fapta deoarece acesta din urmă ar putea beneficia de o sancțiune mai ușoară. Relevantă în acest sens este scrisoarea trimisă de către inculpatul R.G., când se afla arestat în faza de urmărire penală. Având în vedere cele de mai sus, Curtea a considerat că situația de fapt este cea relatată de către instanța de fond și în afara probelor mai sus amintite, mai pot fi reținute actele medico-legale, dar și celelalte declarații ale martorilor indirecți.

Nu în ultimul rând a avut în vedere însăși persoana inculpatului R.G. care, așa cum se constată din fișa de cazier judiciar este o persoană predispusă la acte violente, el fiind condamnat definitiv pentru comiterea infracțiuni prev. de art. 181 C. pen., la o pedeapsă de trei ani închisoare cu suspendarea condiționată a executării acesteia conform Sentinței penale nr. 8 din 11 ianuarie 2011, pronunțată de către Judecătoria Pătârlagele. Și în ceea ce privește pedepsele aplicate celor doi inculpați, Curtea a considerat că sunt corect individualizate, atât din punct de vedere al felului acestora, al cuantumului sancțiunilor aplicate cât și a modalității de executare. Referitor la inculpatul R.G.

și Curtea a făcut trimitere la faptul că acesta a încercat să determine pe unii dintre martori să declare în modul în care ar dori el, precum și la circumstanțele sale personale care, așa cum s-a menționat conform cazierului judiciar denotă că este o persoană violentă. Inculpatului R.C.A. justificat i s-a aplicat pedeapsa amenzii, în cuantum de 500 RON față de circumstanțele sale personale cât și față de urmările loviturilor pe care i le-a aplicat părții vătămate. Deși nu a constituit un motiv important al motivelor de apel, latura civilă a cauzei a fost apreciată ca fiind corect soluționată de către instanța de fond, atât din punct de vedere al daunelor materiale, al prestației periodice (acestea fiind pe deplin dovedite cu probele administrate în cauză și expuse mai sus), cât și al cuantumului daunelor morale.

Aceste din urmă daune, în mod corect au fost acordate în cuantum de 70.000 RON avându-se în vedere că, în urma loviturii primite persoana vătămată, care anterior era una normală din punct de vedere fizic, ulterior a devenit dependentă de o altă persoană chiar și pentru efectuarea multora dintre activitățile uzuale ale traiului de zi cu zi. Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul R.G., care a invocat incidența cazurilor de casare prev. de art. 385 9 pct. 18 și 14 C. proc. pen și a solicitat în principal achitarea conform art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen întrucât la dosar nu există probe certe privind vinovăția sa, față de faptul că plângerea inițială a mamei victimei a fost îndreptată împotriva altei persoane și de asemenea organele de anchetă nu au sesizat procurorul.

În subsidiar a solicitat reținerea dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen., întrucât dacă partea vătămată nu l-ar fi urmărit, acesta nu ar fi comis fapta așa încât se impune reținerea acestei circumstanțe atenuante legale cu consecința reducerii pedepsei. Înalta Curte analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse: Astfel cu titlu de premisă se reține că incidența pretinsului caz de casare indicat mai sus este generată de existența unei contradicții esențiale, greșit interpretate și că hotărârea atacată de condamnare este rezultatul unei grave erori de fapt aspecte care însă nu se confirmă în speța de față. Instanța a reținut o corectă situație de fapt și a dat o corespunzătoare încadrare juridică faptei de omor comise de inculpat toate criticile aduse de acesta fiind neîntemeiate.

În mod corect și ca urmare a probatoriului amplu și corect administrat s-a constatat că fapta inculpatului R.G. de a-l lovi pe C.I., în timp ce acesta se afla pe stradă, cu toporul într-o zonă vitală a corpului, cu consecința punerii în primejdie a vieții, folosind un obiect apt de a provoca moartea, întrunește elementele laturii obiective ale formei imperfecte ale infracțiunii, respectiv tentativă la omor calificat, inculpatul a putut prevedea că prin acțiunea sa ar putea fi suprimată viața părții vătămate, acceptând producerea acestui rezultat, astfel că sub aspectul laturii subiective infracțiunea a fost comisă cu intenție indirectă.

Nu poate fi admisă susținerea inculpatului prin apărător că în cauză este vorba despre o gravă eroare de fapt cu consecința condamnării nelegale a acestuia atât timp cât probele administrate în mod judicios și temeinic în cauză relevă neechivoc contribuția sa la comiterea infracțiunii reținută în sarcina sa aplicarea dispozițiilor 345 C. proc. pen. fiind consecința aplicării corecte a legii penale. Fiecare critică adusă de către apărătorul inculpatului a fost judicios analizată și explicată de instanța de apel așa încât nu poate fi admisă ipoteza unei erori de fapt cu consecința achitării acestuia, fapta cu privire la care inculpatul a fost trimis în judecată fiind pe deplin dovedită. Deși inculpatul susține că nu el este autorul infracțiunii, declarația sa nu se coroborează cu probele administrate în cauză și în special cu declarațiile fiului său, inculpatul R.C.A.

Conform celor relatate de acesta din urmă, el ar fi fost alergat de către partea vătămată care a intrat în curte după inculpat și apoi până în casă situație care vine practic în contradicție cu susținerile inculpatului care a relatat că pe toată durata derulării incidentului dormea, aspect ce este contrazis tocmai de modalitatea și dinamica reținută în derularea activității infracționale. În afara inadvertențelor mai sus menționate dintre declarațiile celor doi inculpați și care relevă o situație diferită de cea reală, Înalta Curte constată că și declarațiile martorilor date în faza de urmărire penală (relevante pentru stabilirea situației de fapt sunt în special declarațiile martorilor B.A., S.M.

și C.V.V.), dar și neconcordanțele dintre declarațiile martorilor date în fața instanțelor relevă faptul că situația de fapt este diferită de cea pe care inculpatul a încercat să o prezinte în apărare și care nu se pliază pe nici unul din actele dosarului. Inculpatul a încercat prin toate apărările formulate să plaseze răspunderea penală în sarcina fiului său, însă probele administrate în cauză îl indică fără echivoc drept autor al infracțiunii cu privire la care a fost condamnat, apărările sale urmând a fi înlăturate ca nesincere și făcute cu scopul de a înlătura răspunderea penală. Cu privire la greșita individualizare a pedepselor aplicată inculpatului, caz de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 14 C. proc.

pen. și invocat de către recurent în sensul reducerii pedepsei Înalta Curte apreciază în raport de argumentele prezentate de recurent că acesta nu este incident în speța de față cu următoarea argumentare: Inculpatul R.G. a solicitat în subsidiar reținerea circumstanței atenuante legală prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen. cu consecința reducerii pedepsei aplicată. Înalta Curte, în acord cu cele două instanțe apreciază că nu se impune reținerea în cauză a circumstanței provocării cu consecința reducerii pedepsei pentru următoarele aspecte: Potrivit dispozițiilor legale, circumstanțele agravante sau atenuante, în ultima categorie incluzându-se și provocarea, sunt împrejurări, stări, calități sau situații care însoțesc fapta, contribuind la determinarea gradului de pericol social al faptei săvârșite de infractor.

Aceste circumstanțe se găsesc situate în sfera conținutului esențial al infracțiunii, ele alcătuind conținutul circumstanțial al acesteia. Cu alte cuvinte, din moment ce din punct de vedere legal circumstanțele constituie împrejurări de fapt în care s-a săvârșit infracțiunea și în cazul constatării lor au efectul atribuit de lege, nu se poate primi teza că existența unor astfel de împrejurări - în speță, provocarea - ar schimba însuși conținutul infracțiunii, respectiv, că alta ar fi fost intenția inculpatului și că dacă nu ar fi fost provocat nu ar fi comis infracțiunea supusă judecății așa cum încearcă inculpatul să susțină.

Potrivit art. 73 lit. b) C. pen., constituie circumstanța atenuantă „săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă.” Existența tulburării sau emoției, în sensul art. 73 lit. b) C. pen. și intensitatea acestora nu se pot reține de organul judiciar pe baza unei prezumții legale, ci trebuie stabilite în mod concret, pe bază de probe, în principal prin utilizarea unor criterii subiective, însă fără absolutizarea acestora și fără a exclude total ipoteza utilizării unor criterii obiective. Astfel, întrucât dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen.

presupun atât examinarea unor împrejurări exterioare care influențează starea psihică a făptuitorului, cât și examinarea semnificației acestora asupra comportamentului făptuitorului, pe fondul inexistenței unor criterii cu valoare absolută (și, totodată, nesusceptibile de relativizare) referitoare la procesele psihice (criterii exacte pentru a se stabili dacă o anumită tulburare și-a avut sau nu sorgintea într-un impuls exterior determinant), nu se poate renunța total la criteriile obiective în aprecierea existenței sau inexistenței „stării de provocare.” Pentru reținerea „stării de provocare”, în sensul art. 73 lit. b) C. pen., nu se poate face abstracție de unele criterii obiective, cum ar fi compararea reacției făptuitorului cu reacția „omului mediu” supus unei provocări similare, cerința unei anumite proporții între actul provocator și reacția făptuitorului, inclusiv prin observarea consecințelor faptei săvârșite ca urmare a actului provocator etc. În prezenta cauză, însă, nu se poate reține „starea de provocare”, în sensul art. 73 lit. b) C. pen., nici prin utilizarea criteriilor subiective, și nici a celor obiective, deoarece inculpatul prin apărările sale nu a reușit în nici un mod să facă dovada existenței acestora.

Apărarea inculpatului în sensul că dacă nu ar fi fost urmărit de partea vătămată nu ar fi comis infracțiunea, a rămas doar o alegație, fiind lipsită de suport probator și, în consecință, nu poate fi examinată ca o situație ori o împrejurare faptică concretă în sensul art. 73 lit. b) C. pen. Starea de fapt reținută corect de ambele instanțe, nu poate avea semnificația unei provocări care, potrivit art. 73 lit. b) C. pen., presupune o anumită spontaneitate, o surprindere a făptuitorului de natură a-l determina să acționeze sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții; de asemenea, însăși varianta prezentată de inculpat nu constituie „o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă” și care să determine reținerea acesteia.

Cât privește cuantumul pedepsei aplicată inculpatului Înalta Curte apreciază de asemenea că se pliază pe criteriile de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen., fiind conformă cu realitatea și concretețea datelor cauzei. Potrivit art. 52 C. pen. pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului, scopul pedepsei fiind prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni. Prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni trebuie privită în sens larg, respectiv descurajarea și a altor persoane în săvârșirea de noi infracțiuni și nu doar a inculpatului. Ori un astfel de scop - prevenția generală în săvârșirea de noi infracțiuni - nu poate fi atins dacă pentru fapte deosebit de grave îndreptate împotriva vieții și libertății persoanelor s-ar aplica pedepse care să nu aibă caracter disuasiv.

Raportat la caracterul imprevizibil al comportamentului uman, riscul repetării unor fapte similare este crescut dacă pentru fapte de o extremă gravitate și violență sancțiunea aplicată ar fi una modică. În acord cu prevederile art. 72 C. pen. referitoare la criteriile generale de individualizare a pedepselor, la stabilirea și aplicarea acestora se tine seama de cinci criterii: - dispozițiile din partea generala a C. pen. - limitele de pedeapsă fixate în partea specială - gradul de pericol social al faptei săvârșite - persoana infractorului - împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Analizând considerentele hotărârii judecătorești sub aspectul criteriilor de individualizare, se observă ca instanța de apel a făcut în mod pertinent aplicarea criterii