ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1402/2022

Ședința publică din data de 8 iunie 2022

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanții A. S.R.L., B. și C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A., au solicitat instanței să se constate stingerea obligațiilor de plată născute în baza contractului de credit nr. x/2009 în ceea ce privește obligația garanților fidejusori în contract, ca urmare a achitării integrale a debitului de către debitorul principal A. S.R.L. și să se dispună radierea ipotecii constituite în baza contractului de garanție reală imobiliară autentificat sub nr. x/2009 de către E. asupra imobilului compus din teren intravilan și construcțiile edificate pe acesta.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 1850 din 20 iunie 2019, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții B. și C. au declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin deciza civilă nr. 2167 A din 19 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Reclamanții B. și C. au declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenții au susținut, în esență, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., deoarece nu a argumentat în nicio modalitate respingerea susținerilor reclamanților, indicând succint, în maxim o frază aferentă fiecărui motiv, că procedura insolvenței se aplică debitorului și nu fidejusorilor.

Autorii căii de atac au susținut că nu a fost făcută o analiză a dispozițiilor art. 102 alin. (2) și 137 din Legea nr. 85/2006, ce au format un motiv de apel distinct și nu doar un argument în susținerea faptului că acolo unde legiuitorul a dorit să instituie derogări, a făcut acest lucru în mod expres (după cum reiese din art. 102 și 137 din Legea 85/2006). În acest sens, unica referire a instanței de apel la cele două texte de lege este strâns legată de interpretarea dispozițiilor art. 41 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, curtea de apel omițând a analiza în mod concret și cele două articole din lege.

Or, după cum se statuează în doctrină, art. 425 alin. (1) C. proc. civ. se referă la necesitatea redactării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților.

De asemenea, potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Recurenții au considerat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (4) și 479 alin. (1) din C. proc. civ.

În acest context, instanța de apel a reținut în mod greșit că invocarea dispozițiilor Legii nr. 313/1879 reprezintă o veritabilă schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată și nu o simplă explicitare a pretențiilor, conform art. 478 alin. (4) C. proc. civ., invocate de către reclamanți.

Or, art. 478 alin. (4) din C. proc. civ. prevede că părțile pot să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe, iar art. 479 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ. prevede că motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciază că soluția pronunțată de către instanța de apel încalcă dispozițiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 85/2006; astfel, a considera că aceste prevederi se aplică doar debitorului și nu și codebitorilor sau fidejusorilor, echivalează cu o analogie interzisă de lege, excepțiile fiind de strictă interpretare și aplicare, inexistente în prezenta situație. Mai mult, concluzia instanței de apel ce nu este în vreun fel susținută de argumente de natură a înlătura susținerile reclamanților reprezintă o aplicare aleatorie și nepermisă a principiilor de interpretare și a dispozițiilor legale.

Tot subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți critică decizia atacată pentru nelegalitate, arătând, în esență, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a art. 102 alin. (2) și 137 din Legea nr. 85/2006; astfel, doar în situația în care creanța nu este satisfăcută integral prin planul de reorganizare, creditorii au posibilitatea de recuperare a diferenței prin acțiuni formulate împotriva codebitorilor și a fidejusorilor; or, având în vedere că prin planul de reorganizare a fost prevăzută acoperirea integrală a creanței D., achitarea sumei având loc la 27 februarie 2015, acțiunile abuzive ale părții adverse nu pot fi întemeiate pe aceste dispoziții.

Totodată, în raport cu prevederile art. 137 din Legea nr. 85/2006, instanța nu a avut în vedere faptul că textul de lege vorbește despre debitorul persoană fizică și nu juridică, motiv pentru care excepția prevăzută de legiuitor la alin. (3) este inaplicabilă reclamanților; acest articol reglementează un beneficiu al debitorului care se află în imposibilitatea de acoperire a debitelor înregistrate față de un creditor, iar datoriile sale se sting, or în prezenta cauză articolul este inaplicabil, deoarece societatea debitoare a achitat în integralitate creanța cu care partea adversă s-a înscris la masa credală, astfel că este vorba de o plată și nu un beneficiu.

Sub un alt aspect, recurenții apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, cu aplicarea greșită a art. 1652 și 1654 vechiul C. civ.

În acest context, contrar celor reținute de către instanța de apel, consideră că dispozițiile legale sunt pe deplin aplicabile în prezenta speță, fiind vorba despre datoria împrumutatului, astfel cum aceasta a rezultat din contract la momentul deschiderii procedurii.

Față de aceste aspecte, recurenții pretind că sunt ținuți a executa obligația societății debitoare doar în ipoteza în care aceasta nu o execută, însă în orice caz, fideiusiunea nu poate depăși obligația principală; contrar articolelor anterior menționate, recurenții se regăsesc la acest moment executați pentru sume de bani ce excedează cu mult soldul creditului și care reprezintă dobândă penalizatoare, nulă absolut, conform Legii nr. 313/1879.

Față de data începerii procesului, în temeiul art. 493 din C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; recurenții au depus punct de vedere.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2021, s-a admis în principiu recursul și s-a fixat termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

În acord cu instanța de apel, Înalta Curte reține că obiectul prezentului dosar îl constituie existența sau inexistența dreptului băncii de a percepe dobândă penalizatoare de la fideiusori pentru perioada cuprinsă între data deschiderii procedurii față de debitorul principal și datele plăților, suma solicitată prin declarația de creanță fiind acoperită.

Din perspectiva motivului invocat de recurenți constând în încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., din lecturarea hotărârii recurate, Înalta Curte constată că motivarea dată respingerii incidenței art. 41 din Legea nr. 85/2006 este făcută într-o manieră cuprinzătoare, instanța de apel arătând că, din moment ce Legea nr. 85/2006 se aplică numai persoanelor care intră în insolvență și care sunt arătate expres la art. 1 din acest act normativ, respectiv societăților, aceasta nu este aplicabilă fideiusorilor persoane fizice care au garantat obligațiile unei persoane juridice, astfel încât susținerile recurenților sub acest aspect nu sunt fondate.

În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (4) și 479 alin. (1) din C. proc. civ. în raport cu invocarea direct în fața instanței de apel a Legii nr. 313/1879 și a art. 41 din Legea nr. 86/2006 și aplicarea greșită a art. 102 alin. (2) și 137 din Legea nr. 85/2006 și a art. 1652 și 1654 din C. civ. de la 1864, încercând să satisfacă exigența art. 488 pct. 5 și 8 din C. proc. civ., recurenții au procedat la înșiruirea articolelor anterior menționate și la o expunere lipsită de rigurozitate, care nu permite identificarea pretinsei norme de drept material sau procesual încălcate.

Astfel, contrar susținerilor recurenților, acțiunea introductivă nu are drept temei și prevederile Legii nr. 313/1879, astfel încât invocarea acestui act normativ direct în apel reprezintă o cerere nouă, deoarece diferă prin cauză de cererea inițială; este adevărat că, având în vedere rolul judecătorului în aflarea adevărului, astfel cum rezultă din art. 22 din C. proc. civ., motivele de ordine publică pot fi invocate din oficiu, însă Legea nr. 313/1879 nu îndeplinește această exigență, de a fi motiv de ordine publică, cu atât mai mult cu cât prin cererea de chemare în judecată nu s-a cerut constatarea nulității absolute a clauzelor privind cuantumul dobânzilor ce poate fi cerut de bancă; de asemenea, referirea la Legea nr. 313/1879 nu poate reprezenta o explicitare a pretențiilor în sensul art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., deoarece analizarea acesteia direct în apel ar echivala cu o încălcare a prevederilor alin. (3) al art. 478 din C. proc. civ.

Referitor la dispozițiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, se reține că acestea prevăd că nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel, ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanțelor născute anterior deschiderii procedurii, nefiind datorate de acesta. Or, Legea nr. 85/2006 are un domeniu clar de aplicare, anume persoanelor juridice aflate în insolvență, care nu poate fi extins prin analogie și fideiusorilor persoane fizice, astfel încât și această critică va fi respinsă.

În ce privește alin. (2) al art. 102 din Legea nr. 85/2006, potrivit căruia "creditorii conservă acțiunile lor, pentru întreaga valoare a creanțelor, împotriva codebitorilor și a fidejusorilor debitorului, chiar dacă au votat pentru acceptarea planului", Înalta Curte constată că acesta nu impune nicio limitare a acțiunilor pe care creditorii le pot întreprinde pentru a-și recupera integral creanțele; fiind în imposibilitate obiectivă de recuperare a dobânzii de la societate, motivat de incidența art. 41 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, creditorul, anume banca, a procedat la urmărirea directă a fideiusorilor, beneficiul de discuțiune și de diviziune nemaiputând fi invocate, deoarece recurenții au renunțat la aceastea, așa cum rezultă din prevederile contractuale (declarația fideiusorilor dosar Tribunal).

Raportat la încălcarea art. 137 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, se constată că edificator este alin. (3) al aceluiași articol conform căruia "Descărcarea de obligații a debitorului nu atrage descărcarea de obligații a fideiusorului sau a codebitorului principal."; așadar, debitorul este descărcat de datorie față de creditor, dar numai debitorul, nu și codebitorul sau fideiusorul ori garantul care a consemnat cauțiune reală, dispozițiile art. 137 din Legea nr. 85/2006 trebuind a fi citite în întregul context legislativ și prin raportare la art. 1 din același act normativ și nu fracționat.

Plecând de la rațiunea finală a oricărei obligații, care este executarea ei și faptul că garantarea acesteia constituie o măsură de asigurare a acestei executări, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1652 și 1654 din C. civ. de la 1864, întrucât ceea ce a avut în vedere legiuitorul a fost obligația principală, compusă din debit și penalități calculate conform contractului de credit.

Împrejurarea că debitorul principal se află în procedura insolvenței și că intimata figura înscrisă cu creanța sa în tabelul definitiv de creanțe nu afectează valabilitatea contractului de credit, care constituie titlu executoriu împotriva fideiusorilor pentru îndeplinirea obligațiilor asumate la momentul încheierii contractului de credit.

Desfășurarea procedurii insolvenței împotriva debitorului principal are drept efect limitarea sumelor obținute în cadrul procedurii doar în privința acestuia, nu și a fideiusorilor. Prin renunțarea la beneficiul de diviziune și la cel de diviziune, fideiusorii au înțeles să garanteze întreg împrumutul și accesoriile acestuia, aceasta fiind însăși rațiunea garanțiilor, respectiv aceea de a acoperi o eventuală insolvabilitate a debitorului principal, acoperire care are ca obiect inclusiv procedura insolvenței.

Față de cele ce preced, constatând că nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma motivelor invocate, recursul va fi respins ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți C. și B. împotriva deciziei civile nr. 2167 A din 19 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 iunie 2022.