ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1397/2022

Ședința publică din data de 8 iunie 2022

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea introductivă, reclamanta Compania Naționala pentru Controlul Cazanelor Instalațiilor de Ridicat și Recipientelor sub Presiune (C.N.C.I.R.) S.A. a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 2.791,00 RON, reprezentând valoarea rămasă a creanțelor ce nu au fost urmărite și recuperate în termenul legal de prescripție de la clienții C.N.C.I.R. S.A.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 2550 din 18.09.2019, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea astfel cum a fost precizată, ca fiind prescrisă.

Apelul formulat de reclamanta Compania Naționala pentru Controlul Cazanelor Instalațiilor de Ridicat și Recipientelor sub Presiune S.A. a fost respins de Curtea de apel București, secția a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 1410 din 26 octombrie 2020.

Împotriva acestei decizii, reclamanta Compania Națională pentru Controlul Cazanelor Instalațiilor de Ridicat și Recipientelor sub Presiune (C.N.C.I.R.) S.A. a declarat recurs solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel,.

În susținerea motivelor de recurs, autorul căii de atac a arătat că în mod greșit s-a reținut de către instanța de apel că termenul de prescripție este împlinit, raportându-se numai la cererea de chemare în judecată înregistrată la 19 noiembrie 2018, fără a avea în vedere acțiunea formulată la 15 decembrie 2016, având același obiect și aceleași părți și incidența dispozițiilor art. 2258, fără a menționa actul normativ la care s-a raportat.

Totodată, instanța de apel nu a avut în vedere că prima instanța a apreciat, conform dispozitivului, că sunt incidente dispozițiile invocate de pârât prin întâmpinare în ceea privește împlinirea termenul de prescripție (Decretul 167/1958) și nu a făcut referire la faptul că termenul se calculează de la data emiterii deciziei Curții de Conturi raportat la data formulării cererii de chemare în judecată.

Având în vedere dispozițiile art. 2.537 alin. (4) coroborate cu art. 2.541 alin. (1) și (2) din C. civ., conform cărora "întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere", iar conform alin. (2):

"După întrerupere începe să curgă o nouă prescripție", în opinia recurentei, pentru creanța în cuantum de 2.791 RON nu a intervenit prescrierea dreptului la acțiune, cererea de chemare în judecată înregistrată la 15 noiembrie 2016 fiind transmisă în termenul de 6 luni conform dispozițiilor C. civ.

Față de data începerii procesului, în temeiul art. 493 din C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; recurenta a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 9 februarie 2022 s-a admis în principiu recursul și s-a fixat termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia.

Se cuvine menționat, în mod prioritar, că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Cu toate că recursul nu este întemeiat pe dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., nefiind indicat în mod explicit vreunul dintre cazurile de casare reglementate de textul legal specificat, calea de atac va fi examinată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din același act normativ.

Verificând dezlegările date prin decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța de apel a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune cu nesocotirea art. 2537 din C. civ., potrivit căruia prescripția se întrerupe: [...] 2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, coroborat cu art. 2539 alin. (2) teza a II-a din același act normativ, conform căruia dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de constatare a perimării a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată precedentă.

Astfel, este o împrejurare necontestată că în urma raportului de control nr. x din 23 decembrie 2014 a fost emisă decizia nr. 8 din 23 ianuarie 2015 de către Curtea de Conturi a României în baza căreia s-a reținut faptul că reclamanta nu a urmărit recuperarea creanțelor în cadrul termenului legal de prescripție, fiind constatate creanțe prescrise în sumă de 133.379 RON pentru care nu au fost întreprinse acțiuni în instanță; este, de asemenea, de necontestat că între părți a fost încheiat un contract de mandat în condițiile Legii nr. 31/1990, iar prin adresa din 30 august 2016, recurenta a notificat intimatul - pârât cu privire la necesitatea stabilirii unei modalități de recuperare a sumei de 24.049,6 RON, reprezentând suma pentru care nu s-au identificat măsurile întreprinse, ulterior rămânând de recuperat suma de 2.791 RON, ce face obiectul prezentei cauze având ca obiect angajarea răspunderii contractuale a intimatului - pârât.

Prin sentința civilă nr. 220 din 11 iulie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 425R din 5 noiembrie 2018 a Curții de apel București, secția a VI-a civilă, s-a constatat perimată acțiunea introductivă formulat de aceeași reclamantă, în contradictoriu cu același pârât având ca obiect angajarea răspunderii contractuale a acestuia din urmă

Așadar, în mod judicios a susținut recurenta că acțiunea nu este prescrisă, dispozițiile legale privind prescripția fiind greșit aplicate de instanța de apel în raport cu circumstanțele cauzei.

Față de aceste argumente, instanța supremă constată că soluția dată de instanța de apel excepției prescripției dreptului material la acțiune este una greșită și că acțiunea înregistrată de reclamantă la 19 noiembrie 2018 nu este prescrisă, revenind instanței de apel obligația de a cerceta fondul cauzei pentru identificarea condițiilor necesare angajării răspunderii contractuale.

Constatând că întregul raționament prezentat de instanța de apel a fost plasat pe o premisă eronată, potrivit căreia termenul de prescripție era împlinit, Înalta Curte reține ca fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ceea ce justifică, în temeiul art. 496 și 497 din același act normativ, admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curții de apel.

Cu privire la cheltuielile de judecată, Înalta Curte constată că în situația pronunțării soluției de casare cu trimitere spre rejudecare a cauzei curții de apel, nu se poate dispune asupra acestora, întrucât nu s-a stabilit în mod definitiv culpa procesuală în litigiul dedus judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională pentru Controlul Cazanelor, Instalațiilor de Ridicat și Recipientelor sub Presiune (C.N.C.I.R.) S.A. împotriva deciziei civile nr. 1410 din 26 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 iunie 2022.