ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1204/2022

Ședința publică din data de 18 mai 2022

Asupra recursului de față, constată că, prin sentința nr. 241/CA/2020 din 26 martie 2020, Tribunalul Hunedoara, secția a Il-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția inadmisibilității cererii și excepția lipsei de interes a reclamantei și a respins acțiunea formulată de aceasta.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia nr. 364/2020 din 3 noiembrie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a admis apelul, a schimbat în parte hotărârea primei instanțe, în sensul că a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și lipsei de interes și a respins ca nefondată cererea pentru perioada 3 iulie 2015 - 8 mai 2017; a menținut dispozițiile sentinței în ceea ce privește admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 24 mai 2012 - 3 iulie 2015.

Împotriva acestei decizii, apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L, prin lichidator judiciar B.. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În motivare, după expunerea situației de fapt și a etapelor procesuale anterioare, autoarea căii de atac a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de casare, a arătat că soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune s-a realizat cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2.525 din C. civ., atât prima instanță, cât și cea de prim control judiciar stabilind în mod greșit momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție în cauză, drepturile pretinse fiind strâns legate de situația juridică a actelor prin care cele două bunuri imobile în litigiu au ieșit din patrimoniul societății recurente, aceasta neavând niciun temei pentru a pretinde lipsa de folosință cu privire la imobilele în litigiu până la soluționarea definitivă a cauzei nr. 6353/107/2012/a5.

Ca efect al anulării pentru fraudă la lege a actelor, S.C. C. S.R.L. a ocupat fără drept imobilele și în intervalul 2 mai 2012, data adjudecării fictive a imobilelor - 14 octombrie 2015, data anulării actelor de adjudecare.

În aceste condiții, raportat la prevederile legale menționate, termenul de prescripție pentru pretențiile ce decurg din anularea actului juridic începea să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-au desființat actele, respectiv de la 14 octombrie 2015 și se împlinea la 14 octombrie 2018, astfel că soluția pronunțată de instanța de apel este dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 2.525 din C. civ.

A doua critică subsumată aceluiași motiv de recurs vizează faptul că soluția instanței de prim control judiciar în ceea ce privește respingerea cererii de acordare a despăgubirii solicitate pentru perioada 3 iulie 2015 - 8 mai 2017 este nelegală, fiind dată cu interpretarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, a arătat recurenta-reclamantă că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1.349 C. civ., iar fapta delictuală săvârșită de intimata-pârâtâ în perioada 2 mai 2012 (data dobândirii bunurilor imobile prin executare silită) - 4 octombrie 2015 (data rămânerii defintive a hotărârii judecătorești) era dovedită prin sentința nr. 234/F/2015, pronunțată de Tribunalul Alba, prin care s-a constatat în mod definitiv că S.C. C. S.R.L. a acționat cu rea-credință în cadrul operațiunii de dobândire a imobilelor proprietatea S.C. A. S.R.L.

Pentru perioada cuprinsă între 14 octombrie 2015 și 8 mai 2017, a menționat că fapta ilicită a intimatei-pârâte a fost reprezentată de refuzul nejustificat al acesteia de a executa o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 662 alin. (1) din C. proc. civ. și nu de ocuparea spațiului de către aceasta, astfel cum în mod greșit instanța de apel a reținut. Prin urmare, concluzia acesteia că recurenta-reclamantă nu a probat ocuparea imobilului s-a întemeiat pe o premisă greșită, urmare a aplicării și interpretării eronate a prevederilor art. 1.349 din C. civ.

Totodată, a arătat că în cauză nu era relevant dacă intimata - pârâtă a ocupat efectiv spațiul, atât timp cât autoarea căii de atac a fost privată de dreptul de a folosi acel imobil, cu atât mai mult cu cât existau indicii temeinice că imobilul a fost ocupat în toată această perioadă de către intimata-pârâtă, dovadă fiind somația de evacuare nr. 7 din 22 martie 2017, emisă în dosarul de executare 7/2017 aflat pe rolul Biroului executorului judecătoresc D., prin care societatea intimată a fost notificată să predea imobilul în termen de 8 zile; predarea spațiului a avut loc ca urmare a demersurilor întreprinse de executorul judecătoresc la 5 mai 2017, fiind întocmite, în acest sens, procesul-verbal de constatare din 8 mai 2017 ora 10:00 și procesul-verbal de constatare din 8 mai 2017 ora 10:30.

Așadar, fapta cauzatoare de prejudicii cu privire la care se impunea aplicarea prevederilor art. 1.349 din C. civ. nu era reprezentată de ocuparea imobilului, ci de refuzul de punere în executare a sentinței civile nr. 234/F/2015, pronunțată de Tribunalul Alba, astfel că în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de prim control judiciar aplicând greșit dispozițiile legale privind antrenarea răspunderii civile delictuale.

Față de data începerii procesului, în temeiul art. 493 din C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; intimata a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 16 martie 2022, recursul a fost admis în principiu și a fost fixat un termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Un prim motiv al recursului a vizat aplicarea greșită a legii cu privire la dezlegarea dată excepției prescripției extinctive pe care instanța de apel a considerat-o împlinită pentru perioada 24 mai 2012 - 3 iulie 2015.

Verificând dezlegările date prin decizia atacată, Înalta Curte apreciază că instanța de prim control judiciar a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune cu nesocotirea art. 2525 din C. civ. având denumirea marginală "Dreptul la acțiunea în restituirea prestațiilor", potrivit căruia:

"Prescripția dreptului la acțiune în restituirea prestațiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori desființat pentru rezoluțiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desființat actul sau data la care declarația de rezoluțiune sau reziliere a devenit irevocabilă".

Textul de lege citat impunea instanței de apel să identifice data de la care titularul dreptului de a cere contravaloarea lipsei de folosință a avut posibilitatea juridică de a acționa, pentru a da eficiență principiului potrivit căruia "acțiunile nenăscute nu sunt prescrise".

Astfel, este necontestat faptul că prin sentința nr. 234/F72015 din 16 martie 2015 pronunțată de Tribunalul Alba, secția de Contencios Admisnistrativ, Fiscal și de Insolvență, s-a admis acțiunea în anulare formulată de lichidatorul judiciar B.. al recurentei din prezenta cauza, s-au anulat actele în baza cărora intimata S.C. C. S.R.L. devenise proprietar, s-a dispus întoarcerea executării silite și restabilirea situației anterioare prin restituirea bunurilor imobile și s-a dispus radierea dreptului de proprietate al intimatei asupra acestora .

Această sentință a rămas definitivă ca urmare a respingerii recursului S.C. C. S.R.L. prin decizia nr. 371/2015 din 14 octombrie 2015 a Curții de apel Alba Iulia, secția a II-a civilă .

Reamintind principiul retroactivității efectelor nulității, Înalta Curte constată că dreptul la acțiunea în restituirea prestațiilor în conformitate cu prevederile art. 2525 din C. civ., respectiv data nașterii dreptului reclamantei de a solicita contravaloarea lipsei de folosință cu privire la cele două imobile în discuție este data rămânerii definitive a hotărârii sus menționate, anume 14 octombrie 2015.

Anterior datei de 14 octombrie 2015, recurenta nu avea niciun temei în baza căruia să pretindă contravaloarea lipsei de folosință pentru cele două imobile; urmare a retroactivității efectului nulității, este pusă sub semnul întrebării îndreptățirea intimatei de a ocupa spațiile în discuție în intervalul 24 mai 2012 (data adjudecării acestora) și 14 octombrie 2015 (data rămânerii definitive a hotărârii de anulare).

Cu alte cuvinte, perioada cu privire la care se impunea cercetarea fondului cauzei este 14 octombrie 2012 - 8 mai 2017, data proceselor-verbale de constatare, în baza cărora recurenta-reclamantă a intrat în posesia imobilelor.

Față de cele ce preced, instanța supremă constată că soluția dată de instanța de apel excepției prescripției dreptului material la acțiune este una greșită prin raportare la data introducerii acțiunii - 2 iulie 2018 .

Așadar, această critică învederată apare ca fiind întemeiată, generând admiterea recursului și impunând obligația pentru instanța de apel de a examina fondul pretențiilor deduse judecății. Soluția se impune și din perspectiva criticii vizând greșita aplicare a normelor de drept material, reprezentată de prevederile art. 1349 din C. civ.. Astfel, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., ceea ce se impută instanței de apel este lipsa rolului activ în stabilirea faptelor ca premisă necesară aplicării legii și neelucidarea situației de fapt, lipsa de precizie în identificarea condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale, încălcând obligațiile de stabilire a adevărului și de motivare a hotărârii și determinând greșita soluționare a cauzei.

Înalta Curte apreciază că este fondat motivul de casare derivat din încălcarea obligației instanței de judecată de a stabili adevărul judiciar în cauză, pe baza unei situații de fapt pe deplin clarificate, ceea ce reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ.

Se cuvine subliniat, în primul rând că, în înfăptuirea justiției, instanțele de judecată trebuie să asigure, în interesul public, respectarea ordinii de drept dar și protecția adecvată și concretă a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor; instanțele nu pot nega părților aplicarea legii, fie pentru că aceasta nu dispune ori distinge, fie pentru că nu depun un efort suficient pentru clarificarea situațiilor lor juridice, de natură să ducă în mod tranșant la soluționarea unei dispute litigioase.

În aceste scop, normele C. proc. civ. instituie principii adecvate pentru garantarea finalității procesului, între care, în art. 22 din C. proc. civ., se regăsește regula rolului activ al instanței de judecată în aflarea adevărului.

Astfel, obligația instanței este aceea de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale; în egală măsură, legea obligă judecătorul cauzei ca, ori de câte ori legea îi rezervă puterea de apreciere, să țină seama de toate circumstanțele cauzei și să asigure respectarea cumulată a principiilor procesului civil, echității și bunei-credințe.

Deși nu este mai puțin adevărat că procesul civil este un proces care dispută interese particulare, ceea ce se repercutează în abilitatea și posibilitatea părților de a aduce în proces probele pe care le consideră necesare și utile pentru demonstrarea drepturilor lor, rolul instanței rămâne constant subordonat obligației de statuare a adevărului judiciar, prin aplicarea legii la o stare de fapt deplin stabilită; în acest sens, art. 394 C. proc. civ. impune instanței ca închiderea dezbaterilor unui proces să fie făcută numai atunci când instanța se consideră deplin lămurită asupra tuturor împrejurărilor de fapt și temeiurilor de drept ale cauzei.

Recurenta arată că deciziei îi lipsește calitatea esențială de a stabili adevărul, în măsura în care a subliniat în mod repetat că fapta ilicită a constat în faptul că intimata - pârâtă a refuzat în mod nejustificat să execute o hotărâre judecătorească definitivă și nu ocuparea spațiului.

Examenul hotărârii recurate permite instanței supreme observația că instanța de apel a subliniat, în mod decisiv, că reclamanta nu a dovedit că pârâta a avut posesia imobilelor după rămânerea definitivă a sentinței nr. 234/F72015 de la 16 martie 2015 pronunțată de Tribunalul Alba, secția de Contencios Admisnistrativ, Fiscal și de Insolvență.

Or, în contextul arătat, instanța de apel nu a lămurit deplin starea de fapt și, deși a considerat probele suficiente, vaste și îndestulătoare, a soluționat procesul menținând o stare de echivoc și încălcând, în esență, rolul său activ în funcția concretă de realizare a justiției. Astfel, instanța de apel a stabilit că pe baza unei situații de fapt pe care nu o poate decela din perspectiva elementelor răspunderii delictuale, reclamanta nu a dovedit posesia intimatei care ar duce la analiza folosului de tras, lăsând nerezolvat întreg procesul judiciar al cărui scop era esențial legat de clarificarea condițiilor răspunderii civile delictuale, iar nu de negarea stabilirii lor.

De aceea, stabilind că, prin această modalitate de rezolvare a cauzei, instanța de apel și-a încălcat rolul principal și a nesocotit obligația de principiu a organului judiciar, de a lămuri deplin cauza în scopul unei corecte aplicări a legii, Înalta Curte constată că și pe acest temei se impune admiterea recursului și casarea hotărârii, revenind instanței de apel, în rejudecare, rolul reexaminării depline a cauzei.

Astfel, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recursul va fi admis și, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., decizia atacată va fi casată, iar cauza trimisă aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. Alba Iulia, prin lichidator judiciar B., împotriva deciziei nr. 364/2020 din 3 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2022.