ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1156/2022

Ședința publică din data de 17 mai 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 20.08.2019 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat stabilirea cuantumului remunerației cuvenite reclamantului, în calitate de mandatar al B. S.R.L., potrivit mandatului comercial cu titlu oneros, acordat în baza procurii autentificate sub nr. x și apostilate sub nr. x/16.06.2010; obligarea pârâtei la plata remunerației cuvenite mandatarului începând cu martie 2016 și până la data de 15.04.2019, data comunicării procurii de revocare a mandatului din 11.04.2019; obligarea pârâtei la plata remunerației actualizată cu rata inflației și dobânda legală penalizatoare aferentă, începând cu data prezentei acțiuni și până la data plății efective; obligarea pârâtei la plata tuturor obligațiilor fiscale și a oricăror altor obligații imperative față de bugetul statului aferente remunerației solicitate la punctul 1, începând cu luna martie 2016 și până la plata efectivă; obligarea pârâtei la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului proces, inclusiv a taxei judiciare de timbru.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 374 alin. (2) și art. 386 Codul comercial, art. 1233 și art. 2010 din noul C. civ. coroborate cu art. 32 din C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 2113/10.11.2020, Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. A stabilit onorariul cuvenit reclamantului la suma de 9.481 RON/lună. A obligat pârâta la plata sumei de 308.728 RON, actualizată cu rata inflației și dobânda legală penalizatoare începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la data plății, și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.642,28 RON. A respins capătul unu de cerere și capătul doi de cerere pentru perioada martie 2016-12.08.2016, ca prescrise.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta B. S.R.L. prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1098 din 11 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins apelul pârâtei și s-a dispus obligarea apelantei B. S.R.L. la plata către intimatul A. a sumei de 2.905 RON reprezentând cheltuieli judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâta a formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și, în temeiul art. 500-502 C. proc. civ. procedând la rejudecarea cauzei, să se dispună admiterea apelului promovat împotriva sentinței civile nr. 2113/10.11.2020 a Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, după prezentarea istoricului litigiului și a relației contractuale dintre părți, recurenta susține, sub un prim aspect, că soluția instanței de apel privind respingerea raportului de expertiză este netemeinică și nelegală.

În acest sens, recurenta evocă dispozițiile art. 9 și art. 22 C. proc. civ. și face apel la jurisprudența instanței supreme. Arată că, în fața instanței de apel a solicitat atât constatarea nulității raportului de expertiză, dar și refacerea și completarea raportului de expertiză (în baza art. 338 C. proc. civ.), în esență, pe baza acelorași argumente invocate și în fața primei instanțe la termenul de judecată din 15.09.2020, când, prin încheierea de ședință, prima instanță a constatat întemeiate obiecțiunile formulate și a solicitat expertei să lămurească anumite aspecte, dar, deși nu au fost lămurite acele aspecte, tribunalul a renunțat la propriile dispoziții și a acceptat raportul inform.

În continuare, recurenta a reluat criticile asupra raportului de expertiză, pe care susține că le-a relevat și în fața instanței de apel, însă instanța de prim control judiciar nu ar fi analizat toate argumentele privind admisibilitatea acestui motiv de apel și, în mod greșit și nelegal, ar fi considerat că aceste apărări nu sunt de natură să influențeze soluționarea cauzei.

Arată punctual că, deși instanța de apel a reținut că apelanta nu a arătat criteriile obiective ce ar fi trebuit să fundamenteze raportul de expertiză, recurenta ar fi arătat motive concrete pentru care expertiza trebuia să fie refăcută: experta nu a avut în vedere evoluția în timp a salariilor/remunerațiilor cuvenite persoanelor ce ocupau funcția de Director de vânzări sau/și Director general, experta s-a raportat doar la valorile existente la momentul întocmirii raportului de expertiză, experta nu a avut în vedere situația particulară a C., a aplicat aceleași reguli cu cele pe care le-a aplicat recurenta și a făcut comparație între rezultatele financiare înregistrate de către C. S.R.L. și reclamant, concluzionând că "dacă în cadrul C. S.R.L. reclamantul a avut creșteri de salarii, dar nu a avut target, se impune ca în cadrul apelantei concluzia să fie aceeași".

Se mai arată că, deși conform dispozițiilor legale, instanța nu poate stabili o remunerație corectă și justă fără a face o analiză în concret, pe fiecare societate în parte, pe fiecare interval de timp aferent solicitărilor făcute de către reclamant, instanța de apel a reținut în mod greșit și cu încălcarea dispozițiilor legale, faptul că susținerea recurentei este atât inexactă cât și lipsită de relevanță în condițiile în care nu s-a dovedit o fluctuație a indemnizațiilor medii în anii 2016-2020, cu toate că prin expertiză nu s-a făcut o analiză comparativă a acestor drepturi bănești pe perioada aflată în discuție.

Susține recurenta-pârâtă că a dovedit faptul că remunerațiile intimatului-reclamant au fost stabilite în cuantum diferit, pe perioada supusă analizei au apărut diferite modificări pe care le prezintă, însă instanța de apel nu a analizat aceste susțineri și nu s-a pronunțat pe toate capetele de cerere cu care a fost învestită.

Apreciază autoarea căii de atac că, în cauză, este incident motivul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., decizia fiind dată cu încălcarea dispozițiilor legale, soluția de respingere a cererii de refacere a expertizei fiind urmarea greșitei și incorectei analize a situației de fapt, a motivelor de apel, precum și a probelor aflate la dosar, impunându-se casarea și reținerea cauzei spre rejudecare.

În rejudecare, fiind necesar ca instanța de casare să stabilească dezlegarea problemelor de drept mai sus enunțate, potrivit art. 501 alin. (3) coroborat cu art. 501 alin. (4) C. proc. civ., recurenta solicită instanței de recurs să constate că se impune refacerea expertizei în specialitatea contabilitate (așa cum a arătat prin prezentul recurs), fiind necesar ca expertul să răspundă la obiectivele și obiecțiunile deja admise de instanța de fond, sau/și la altele suplimentare, în condițiile în care instanța consideră că trebuiesc suplimentate sau înlocuite.

O altă critică a recurentei privește soluția instanței de apel de respingere a motivelor de apel ce vizau greșita soluție privind natura juridică a contractului dedus judecății.

Din acest punct de vedere se solicită ca instanța de recurs să constate atât greșita interpretare a actului juridic dedus judecății (act intitulat "procură"), primele instanțe stabilind (în mod total greșit) că acesta este un contract de mandat de administrare societate, dar și modul greșit și nefondat în care a fost admisă cererea de chemare în judecată, în lipsa unui minim de probe care să susțină pretențiile reclamantului; mai mult, solicită să se constate că soluțiile primelor două instanțe sunt consecința stabilirii greșite a situației de fapt, precum și a greșitei analize a naturii și rolului/scopului pentru care a fost acordat mandatul în cauză.

După ce menționează că, în baza procurii ce face obiectul prezentei judecăți, intimatul-reclamant îl reprezenta pe dl. D., asociatul unic și administratorul societății recurente, societatea la care intimatul era angajat, recurenta prezintă pe larg raporturile juridice dintre părți, precum și procedura de lucru a societății recurente.

Concluzionează că mandatul dedus judecății nu reprezintă un real contract de mandat comercial pentru administrarea societății recurente-pârâte, acesta nefiind un contract independent, de sine-stătător; acest act ar reprezenta o împuternicire dată de către dl. D., managerului E., directorului general al unei societăți din grup pentru a realiza unele operațiuni necesare unei bune desfășurări a aprovizionării C. România. Prin urmare, susține că, din probatoriul administrat, rezultă că ambele instanțe au dat o greșită interpretare a actului juridic intitulat procură, în realitate această împuternicire fiind o extindere a atribuțiilor stabilite în baza contractului individual de muncă nr. x/12.12.2008.

Susține că raționamentul instanțelor este greșit și contrar legii, întrucât niciun text de lege nu prevede, în mod imperativ că administratorul societății trebuie să fie prezent fizic la sediul social sau ca recurenta să aibă mai mulți salariați pentru a realiza o activitate comercială productivă.

Autoarea căii de atac arată că a dovedit, cu probele administrate în cauză (martori) că toți angajații C. S.R.L. prestau activități pentru recurentă/în cadrul recurentei.

Învederează recurenta că sediul social al recurentei a fost mereu stabilit (contract de comodat) ca o cotă parte din imobilul ce fusese închiriat de către C. S.R.L. În fapt, apreciază că se poate susține că sediul recurentei coincidea cu sediul C. S.R.L. În acest context, susține că toate apărările intimatului, conform cărora el se afla mereu la sediul recurentei în vederea exercitării atribuțiilor de administrator sunt neadevărate și trebuiau să fie amendate de către instanțe.

De asemenea, recurenta a făcut precizări cu privire la statuarea greșită a celor două instanțe conform căreia, prin activitatea de "administrare", intimatul este cel care a generat o cifră de afaceri cuprinsă între 5.414.609 ron și 17.328.946 ron, menționând, în esență, că acest rezultat nu este meritul reclamantului ci al top managementului E.. Mai arată recurenta că instanța de apel nu a avut în vedere probatoriul depus la dosar, respectiv înscrisurile ce probau creșterea cifrei de afaceri pentru recurentă după ce intimatul-reclamant nu a mai colaborat cu grupul.

Ultima critică privește soluția asupra remunerației reclamantului, recurenta apreciind că instanțele anterioare au considerat în mod nelegal că reclamantul este îndreptățit a fi remunerat de două ori pentru activitatea sa realizată în calitate de director general al unei societăți din E., ajungând ca acesta să încaseze o remunerație de 7.500 euro pe lună, dar fără să aibă răspunderea pe care ar fi avut-o în condițiile în care s-ar fi încheiat un contract de management.

Susține recurenta că instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 264 alin. (1) C. proc. civ., nu a coroborat înscrisurile și raportul de expertiză din dosarul de fond cu înscrisurile depuse în faza de judecată a apelului, deși aceste mijloace de dovadă administrate în calea de atac dovedeau că societatea era gestionată și condusă de dl. D., cel care se ocupa de administrarea tuturor societăților din Europa aparținătoare E. (deci și a recurentei).

În subsidiar, în condițiile în care instanța supremă va considera că intimatul-reclamant este îndreptățit să primească remunerație pentru activitățile pe care le-a realizat în temeiul mandatului ce face obiectul judecății, procurii, recurenta solicită instanței de recurs să dispună diminuarea remunerației având în vedere: pe de o parte, faptul că, timpul afectat acestor activități nu putea să fie la o normă normală de 8 ore/zi, acesta fiind deja în executarea unui contract individual de muncă cu program normal, iar pe de altă parte, mandatul nu prevede niciun fel de target de performanță, deci, nu se poate plăti o remunerație de manager, iar pe de altă parte, activitățile realizate erau și în beneficiul societății angajatoare, la care acesta avea o remunerație atingând o cotă de 47% din totalul cheltuielilor.

Recursul a fost comunicat intimatului-reclamant, care a formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului raportat la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte, care nu a depus întâmpinare.

Înalta Curte, făcând aplicarea dispozițiilor art. 494, raportat la art. 482 și la art. 248 C. proc. civ., a luat în examinare cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare, pe care o apreciază ca întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că, prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Criticile recurentei privind soluția instanței de apel asupra motivelor de apel ce vizează raportul de expertiză nu relevă motive de nelegalitate, ci de netemeinicie, întrucât recurenta urmărește, în realitate, readministrarea și reaprecierea probei cu expertiza contabilă, în vederea stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanțele anterioare cu privire la valoarea remunerației pentru activitățile desfășurate de intimatul-reclamant în temeiul mandatului încredințat.

De asemenea, prin reluarea criticilor din întâmpinare și memoriul de apel, relative la modalitatea de întocmire a raportului de expertiză și la concluziile acestui raport, recurenta tinde spre o nouă analiză a susținerilor sale factuale, deși legea recunoaște doar două căi devolutive, de care recurenta a beneficiat deja.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt.

Instanța supremă reține că nu este suficient a susține că decizia recurată încalcă dispozițiile legale, fără a indica despre ce dispoziții legale este vorba și în ce mod au fost încălcate sau aplicate greșit de către instanța de apel.

Tot aspecte de netemeinicie sunt expuse și prin criticile privind statuările instanței de apel asupra naturii juridice a actului juridic dedus judecății întrucât recurenta își manifestă, în concret, nemulțumirea față de modul de administrare a materialului probator pe baza căruia instanța de apel a reținut ca fiind executate obligațiile tipice mandatului comercial.

De altfel, principalul argument al recurentei îl reprezintă chiar nereținerea de către instanța de apel a unei stări de fapt astfel cum a fost relevată de recurentă prin probele administrate în cursul procesului.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei-pârâte cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care dispun în sensul că instanța supremă examinează conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, nu pot fi primite spre analiză criticile recurentei privind stabilirea de către instanța de apel a rațiunilor pentru care a fost întocmit actul juridic intitulat "procură", modalitatea de colaborare dintre societățile ce fac parte din E. sau privind legătura de cauzalitate dintre activitățile întreprinse de intimatul-reclamant și creșterea cifrei de afaceri a societății recurente.

Toate aceste aspecte ce vizează aprecierea și interpretarea probatoriului în vederea stabilirii situației de fapt de către instanțele devolutive sunt incompatibile cu cercetarea pe care o poate face instanța de recurs.

Deși și-a subsumat criticile privind soluția instanței de apel asupra remunerației intimatului-reclamant motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta nu a indicat niciun text legal pretins încălcat sau aplicat greșit de instanța de prim control judiciar ci s-a cantonat a expune argumente privind activitatea desfășurată efectiv de intimatul-reclamant și cuantumul remunerației pe care o primea în calitate de angajat, aspecte care ar rezulta, în opinia acesteia, din probatoriul administrat și pe care instanța de apel nu le-ar fi avut în vedere.

Or aceste aspecte vizează aprecierea probatoriului, respectiv aspecte ce exced controlului instanței de recurs.

Nu în ultimul rând, deși a invocat faptul că instanța de apel nu a analizat toate argumentele recurentei privind admisibilitatea motivului de apel privind refacerea raportului de expertiză, întrucât analiza lor nu se regăsește în decizia atacată, instanța supremă constată că nu poate fi primită nici această critică întrucât, ceea ce urmărește recurenta, în fapt, este reanalizarea concluziilor raportului de expertiză în funcție de obiecțiunile la raport pe care recurenta le-a făcut în fața primei instanțe și le-a reiterat în fața instanței de apel.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

În speță, instanța supremă reține, pentru argumentele pe care le-a expus, că susținerile din memoriul de recurs nu au aptitudinea de a reprezenta critici de nelegalitate și nici nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind invocate exclusiv formal. În plus, nu au fost identificate nici alte motive de ordine publică care să poată fi ridicate din oficiu.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenta-pârâtă nu a formulat critici care să poată fi subsumate motivelor de recurs reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3), raportat la art. 489 alin. (2) și 496 alin. (1) din același cod, Înalta Curte urmează să admită excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare și să anuleze recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civilă nr. 1098 din 11 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civilă nr. 1098 din 11 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 mai 2022.