ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1042/2022

Ședința publică din data de 5 mai 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 11 iunie 2018, în dosarul nr. x/2018, reclamantul FONDUL LOCAL DE GARANTARE CRAIOVA-FILIALA FNGCIMM IFN S.A., în contradictoriu cu pârâtele A. S.A. și A. a solicitat obligarea acestora la restituirea sumei de 244.431 RON achitată de Fondul Local de Garantare Craiova - Filiala FNGCIMM IFN S.A. în baza Scrisorii de garantare nr. 77/2008, precum și a sumei de 6.504,62 RON achitate de Fondul Local de Garantare Craiova - Filiala FNGCIMM IFN S.A. cu titlu de cheltuieli de judecată în dosarul nr. x/2013; obligarea pârâtelor la plata de daune interese la nivelul dobânzii legale calculate de la data plății sumelor de 244.413 RON și de 6.504,62 RON și până la data restituirii efective, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 969 C. civ. și art. 1073 și 1088 C. civ.

Prin sentința nr. 1102/CA/2018 din 7 noiembrie 2018, Tribunalul Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția necompetenței materiale funcționale a instanței, invocată de reclamantul Fondul de Garantare Craiova - Filiala FNGCIMM IFN S.A. Craiova și, constatând că această instanță este competentă material general și teritorial în soluționarea cauzei, în raport cu obiectul cauzei și sediul părților a stabilit termen de judecată la 21 noiembrie 2018 pentru soluționarea cauzei.

Prin sentința nr. 81/CA/2020 din 12 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018 a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul Fondul de Garantare Craiova - Filiala FNGCIMM IFN S.A. Craiova, în contradictoriu cu A. S.A. și A. S.A. - Sucursala Deva, în dispozitiv fiind menționată exercitarea căii de atac a recursului în termen de 15 zile de la comunicare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Fondul Local de Garantare Craiova - Filiala FNGCIMM IFN S.A..

Prin decizia nr. 311/2020 din 28 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, în dosarul nr. x/2018 a fost respins ca inadmisibil recursul declarat de recurentul Fondul Local de Garantare Craiova - Filiala FNGCIMM IFN S.A. împotriva sentinței nr. 81/CA/2020 din 12 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, menționându-se faptul că de la comunicarea prezentei decizii curge termenul de 30 de zile pentru exercitarea căii de atac a apelului împotriva sentinței nr. 81/CA/2020 din 12 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul Hunedoara.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Fondul Local de Garantare Craiova - Filiala FNGCIMM IFN S.A..

Prin decizia nr. 165/2021 din 13 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul Fondul Local de Garantare Craiova - Filiala FNGCIMM IFN S.A. împotriva deciziei nr. 311/2020 din 28 octombrie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel Alba Iulia.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că obiectul hotărârii instanței de apel l-a constitut apelul declarat de reclamantul Fondul Local de Garantare Craiova - Filiala FNGCIMM IFN S.A. împotriva sentinței nr. 81/CA/2020 din 12 februarie 2020 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, iar nu decizia nr. 311/2020 din 28 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, în dosarul nr. x/2018, cum din eroare s-a menționat.

Împotriva acestei decizii, reclamantul Fondul Local de Garantare Craiova - Filiala FNGCIMM IFN S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, admiterea recursului, iar prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea încheierii de ședință din 7 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2018, având în vedere încălcarea de către instanța de judecată a competenței funcționale a instanței; anularea sentinței nr. 81/CA/12.02.2020 pronunțată de Tribunalul Hunedoara și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Hunedoara, față de încălcarea de către instanța de judecată a competenței funcționale a instanței, anularea deciziei nr. 165 din 13 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În subsidiar, se solicită casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât instanța de fond a dat o interpretare greșită stării de fapt și actelor deduse judecății.

În argumentarea memoriului de recurs, se susține că instanța de apel a interpretat greșit normele de drept material aplicabile spetei, a deturnat obligațiile contractuale asumate de părți și le-a dat o nouă interpretare, străină de ceea ce s-a convenit de către părți prin actele deduse judecații.

Astfel cum reiese din încheierea de ședință din 7 noiembrie 2018, recurenta a invocat excepția necompetentei funcționale a secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului Hunedoara în raport de obiectul cauzei, respectiv litigiu civil - acțiune în pretenții întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, însă instanța a respins excepția necompetentei funcționale, constatând în mod greșit că este pe deplin competentă să soluționeze cauza, context în care se apreciază că litigiul a fost judecat de un complet de judecată necompetent.

În acest sens, se susține că pretențiile deduse judecații nu sunt născute dintr-un act administrativ sau contract supus legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 care să atragă competența funcțională de judecată a secției de contencios administrativ și fiscal, ci prezenta cauză are la baza un contract civil reprezentat de Convenția cadru de garantare nr. 19/32/27.09.2005 și nr. 90/2008, astfel încât judecarea cauzei aparține, din punct de vedere al competenței funcționale a instanței, secției Civile a Tribunalului Hunedoara.

De asemenea, însăși calitatea părților - societăți comerciale de drept privat - atrage competența secției Civile a instanței - litigii privind profesioniștii, nicidecum a secției de contencios administrativ și fiscal, iar în sprijinul acestor susțineri este și menționarea căii de atac ca fiind recursul, precum și termenul de exercitare al acestei căi de atac.

În continuare, recurenta face o amplă descriere a situației de fapt arătând că între FNGCIMM IFN S.A. si A. S.A. a fost încheiată Convenția cadru de Garantare nr. 19/32/27.09.2005 și nr. 90/2008 prin care părțile au agreat condițiile împărțirii riscului finanțării între Finanțator și Fond, categoriile de beneficiari și condițiile în care se poate solicita garanția Fondului, precum și condițiile în care se plătește garanția de către Fond.

Astfel, în virtutea Convenției de garantare, categoriile de beneficiari și condițiile în care se poate solicita garanția Fondului, precum și condițiile în care se plătește garanția de către Fond, intimatele și-au asumat expres obligațiile prevăzute în Cap. 5, iar în vederea achitării garanției, acestea erau obligate să respecte dispozițiile Cap. 8 din Convenția cadru de Garantare, precum și al art. 12.6 alin. (2) din Convenția nr. 90/2008.

Așadar, răspunderea pentru întocmirea dosarului de finanțare a aparținut intimatei, inclusiv în ceea ce privește obținerea biletului la ordin avalizat legal, în condițiile prevăzute în hotărârile de aprobare a contractării creditului de către beneficiarii creditelor, răspundere pe care instanța de apel nu a avut-o în vedere, în mod greșit si nelegal.

De altfel, instanța de apel interpretând greșit normele de drept material aplicabile spetei, deturnează obligațiile contractuale asumate de părți și le dă o nouă interpretare, străină de ceea ce s-a convenit de către părți, aspect ce ține de legalitate și nu de temeinicie.

O altă critică adusă sentinței atacate se referă la faptul că, deși cele două instanțe rețin, fără temei și fără să fi fost invocat, că B. a fost asociatul C. S.R.L. până în decembrie 2009, instanța pierde din vedere că administrator al C. S.R.L. (conform actelor pe care le-a avut în vedere la momentul reținerii fără legătură cu cauza, a calității de asociat a lui B.), era D., singurul care angaja juridic C. S.R.L..

Astfel, este evident că instanțele au interpretat greșit normele de drept material, contrazicându-se în cuprinsul sentinței pronunțate, fără a da relevanță probelor aflate la dosarul cauzei și reinterpretând prevederile Convenției, în sens contrar acordului real al părților, în sensul că nu ar fi existat o obligație a A. de a obține un bilet la ordin avalizat în fața lucrătorilor săi, iar reclamanta nu ar fi semnalat nicio neregularitate.

Reținerea eronată a instanței de fond și cu privire la faptul că reclamanta ar fi trebuit să solicite în mod expres A. S.A. ca semnătura avaliștilor să se dea în fața lucrătorilor A. este nu doar excesivă, dar și în evidentă contradicție cu dispozițiile Legii nr. 58/1934, Normei BNR nr. 6/1994, punctele 510,197, pct. 34-37 precum si Convenției cadru, cărora instanța le dă o interpretare eronată.

Contrar a ceea ce retine instanța de fond, conform Normei BNR nr. 6/1994, intimatele erau obligate să verifice identitatea lui B. și semnătura acestuia la momentul obținerii Biletului la ordin.

În acest context, se susține că motivarea instanței de fond și apel este străină de cauză și în ceea ce privește raportarea acesteia la Anexa 5, ce face parte integrantă din contractul de credit și care nu este opozabilă FLGC.

Mai susține recurenta că, considerentele instanței de fond, menținute de instanța de apel s-au îndepărtat de la obiectul cauzei prin motivarea legată de ordinea executării garanțiilor, în condițiile în care, conform înscrisurilor de la dosarul cauzei, reiese că A. S.A. solicită plata garanției de la momentul trecerii la scadența creditului formulând Cerere de piața. Astfel, A., față de obligația FLGC de garantare, solicită plata garanției, urmând ca riscul să fie împărțit între FLGC și A. în funcție de executarea celorlalte garanții.

Într-o altă critică adusă hotărârii atacate se susține că instanța, în mod nelegal, nu a ținut cont de autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 2220/18 august 2016 pronunțată de Judecătoria Deva în dosarul nr. x/2015, prin care s-a constatat definitiv faptul că avalul dat biletului la ordin este fals, în condițiile în care, conform Convenției Cadru și chiar a Procedurilor interne ale intimatelor, acestea erau responsabile de obținerea unui bilet la ordin avalizat corect și de păstrarea acestuia în custodie.

Așadar, răspunderea pentru întocmirea dosarului de finanțare a aparținut pârâtelor, inclusiv în ceea ce privește obținerea biletului la ordin avalizat în conformitate cu dispozițiile legii, în condițiile prevăzute în hotărârile de aprobare a contractării creditului de către beneficiarii creditelor, aspect recunoscut de acestea și prin răspunsul la interogatoriu.

De altfel, în mod definitiv s-a constatat de instanța de judecată faptul că semnătura de pe biletul la ordin emis de S.C. C. S.R.L. în data de 23 septembrie 2008 și scadent la data de 24 decembrie 2013, pentru suma de 244.431 RON, avalizat de B., nu aparține acestuia din urmă (sentința civilă nr. 2220 din 18 august 2016 pronunțată de Judecătoria Deva în dosar nr. x/2015).

Astfel cum s-a probat în cauză și cum au recunoscut si intimatele, biletul la ordin s-a obținut abia la momentul încheierii contractului de credit, iar hotărârea de a garanta creditul fusese luată de FLGC anterior semnării contractului de credit, conform succesiunii în timp a actelor, așa încât la momentul aprobării solicitării de garantare, FLGC nu avea cunoștința de biletul la ordin, crezând în buna-credință a intimatelor.

În ceea ce privește obligația prevăzută în art. 5 lit. e) și art. 3.3 din Convenția - cadru de garantare nr. 19/32/2005 și ale art. 12.6 alin. (2) lit. c) din Convenția nr. 90/2008, precum și art. 10 din Scrisoarea de garantare nr. 77/2008, intimatele nu și-au executat corespunzător obligația asumată referitor la finanțarea acordată beneficiarului S.C. C. S.R.L..

De asemenea, susține recurenta că sunt întrunite în totalitate condițiile pentru antrenarea răspunderii civile contractuale a pârâtelor, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 969, 1073 și următoarele din C. civ.

Așadar, în privința faptei ilicite, se arată că aceasta constă în executarea necorespunzătoare de către intimate a obligației contractuale prevăzute la art. 5 lit. e) și art. 3.3 din Convenția cadru de garantare nr. 19/32/2005 și art. 10 din Scrisoarea de garantare nr. 77/2008.

În cauză, există un prejudiciu, având în vedere faptul că nu se poate executa biletul la ordin emis de către S.C. C. S.R.L. la data de 23 septembrie 2008 avalizat de B. pentru suma de 244.431 RON, suma pe care reclamanta a achitat-o pârâtelor în baza SG nr. 77/2008 și întoarcerea executării începute împotriva acestuia, obținerea biletului la ordin în condițiile art. 3.3 din Convenția cadru de garantare nr. 19/32/2005 fiind una din condițiile avute în vedere de recurentă la acordarea garanției și în speță condiția nefiind valabilă.

Astfel, deși recurenta a acordat garanția în considerarea unui bilet la ordin în mod pretins valabil avalizat și deși a achitat garanția, datoria executării necorespunzătoare de către intimate a obligației de a obține în favoarea reclamantei un bilet la ordin legal completat și avalizat, aceasta se afla în imposibilitate de a-și recupera creanța achitată cu titlu de garanție, fiind supusă întoarcerii executării silite așa cum reiese din sentința civilă nr. 2220 din 18 august 2016 pronunțată de Judecătoria Deva în dosarul nr. x/2015.

În acest context, se susține că instanța de apel a interpretat greșit actele deduse judecății și că în cauză este întrunită și condiția raportului de cauzalitate între neexecutarea obligației de rezultat de către intimate si prejudiciul reclamantei, existând raport cauză efect.

Așadar, dacă intimatele și-ar fi îndeplinit obligația de a obține un bilet la ordin cu respectarea dispozițiilor legale și nu s-ar fi constatat nulitatea acestuia, recurenta ar fi avut posibilitatea executării avalistului, ipoteză absolut imposibilă ca urmare a executării necorespunzătoare a obligației către intimate.

În ceea ce privește culpa, având în vedere natura obligației - de rezultat, culpa intimatelor este prezumată, intimatele în mod culpabil dând dovadă de rea-credință în executarea obligațiilor contractuale s-au folosit de un bilet la ordin pretins avalizat de B., pentru a prezenta recurentei o falsă realitate și a obține garanția sa pentru finanțarea acordată S.C. C. S.R.L..

Prin urmare, recurenta susține că este evident faptul că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material și prin raportare la motivele străine cauzei și materialului probator dedus judecații.

În acest context, recurenta solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Prin întâmpinarea depusă la 18 august 2021, intimata A. S.A. a solicitat în principal constatarea recursului ca fiind nul, pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat și menținerea deciziei atacate ca legală și temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 12 octombrie 2021, recurentul a solicitat înlăturarea susținerilor acesteia ca fiind nefondate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 9 decembrie 2021, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 3 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII SA-IFN împotriva deciziei nr. 165/2021 din 13 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă și a acordat termen la data de 5 mai 2022, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII SA-IFN este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că prin încheierea de ședință din 7 noiembrie 2018, recurenta a invocat excepția necompetentei funcționale a secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului Hunedoara în raport de obiectul cauzei, respectiv litigiu civil - acțiune în pretenții întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, însă instanța a respins excepția necompetentei funcționale, constatând în mod greșit că este pe deplin competentă să soluționeze cauza, context în care se apreciază că litigiul a fost judecat de un complet de judecată necompetent.

Aceste susțineri sunt nefondate, având în vedere că întreaga acțiune se întemeiază pe faptul că A. S.A., în cadrul activității sale curente, nu a solicitat ca semnătura avalistului B. pe biletul la ordin emis de societatea C. S.R.L. să se dea în fața funcționarului bancar.

În acest context, se reține că litigiul are ca obiect pretenții izvorâte din activitatea desfășurată de profesionist în cadrul exercitării obiectului de activitate al acestuia, astfel că, instanța de apel a stabilit în mod corect faptul că soluționarea cauzei a fost de competența secției a II-a Civile, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Hunedoara.

Aceste aspecte sunt în consens și cu dispozițiile cuprinse în considerentele deciziei nr. 18/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, potrivit cărora, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 - "competenta materială procesuală a tribunalelor/secțiilor specializate se determină în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările si completările ulterioare".

Așadar, singură, calitatea de profesionist a părților nu este aptă să determine și natura de litigiu cu profesioniști a cauzei, dar în situația în care se relevă că aceasta privește operațiuni derulate în cadrul activității economice, în mod cert este afectată natura litigiului, context în care nu se poate reține critica recurentului întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

În susținerea criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta arată că în virtutea Convenției de garantare, încheiată de părți, intimatele și-au asumat expres obligațiile prevăzute în Cap. 5, iar în vederea achitării garanției, acestea erau obligate să respecte dispozițiile Cap. 8 din Convenția cadru de Garantare, precum și al art. 12.6 alin. (2) din Convenția nr. 90/2008, sens în care apreciază că răspunderea pentru întocmirea dosarului de finanțare a aparținut intimatei, inclusiv în ceea ce privește obținerea biletului la ordin avalizat legal, răspundere pe care instanța de apel nu a avut-o în vedere, în mod greșit si nelegal.

În acest context, se susține că instanța de apel interpretând greșit normele de drept material aplicabile spetei, deturnează obligațiile contractuale asumate de părți și le dă o nouă interpretare, străină de ceea ce s-a convenit de către părți, aspect ce ține de legalitate și nu de temeinicie.

Din analiza actelor dosarului, se constată că instanța de apel a reținut, în mod corect că, obligația de plata a Fondului față de A. S.A. a izvorât dintr-o sentință judecătorească, iar nu din Convenția de garantare, în acest context, reclamanta a solicitat obligarea A. la restituirea sumei de 244.431 RON, în temeiul răspunderii civile contractuale, motivat de faptul că nu ar fi fost îndeplinită condiția referitoare la biletul la ordin prevăzută de Convenția nr. 90/13.10.2008, în sensul în care reclamanta nu ar fi datorat această sumă.

Astfel, din argumentele aduse în susținerea recursului nu rezultă că pârâta nu și-ar fi îndeplinit obligațiile rezultate din Convenția de garantare, întrucât efectuarea plății nu s-a făcut în temeiul acestei convenții, ci în baza sentinței civile nr. 364/24.04.2013 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2013, definitivă prin decizia nr. 64/10.09.2013 a Curții de Apel Craiova, care constituie titlu executoriu, prin care instanța - verificând îndeplinirea de către A. S.A. a condițiilor impuse de Convenția cadru de garantare - a obligat Fondul să achite băncii suma de 244.431 RON, context în care s-a analizat inclusiv biletul la ordin emis de societatea C. S.R.L. și avalizat de trei persoane fizice, reținând că acest bilet la ordin a fost acceptat, în conformitate cu prevederile Convenției de garantare, deoarece reclamanta nu a comunicat băncii nici o neregularitate la momentul emiterii scrisorii de garantare sau la data solicitării executării garanției.

In acest context nu pot fi susținute criticile recurentei, potrivit cărora, instanța de apel ar fi deturnat obligațiile contractuale asumate de părți dându-le o nouă interpretare străină de ceea ce s-a convenit, având în vedere că a fost stabilit, cu putere de lucru judecat, faptul că recurentul nu mai poate susține neconformitatea biletului la ordin fără invocarea propriei culpe și fără a încălca prevederile Convenției de garantare.

Mai susține recurenta, reținerea eronată a instanței de fond și cu privire la faptul că reclamanta ar fi trebuit să solicite în mod expres A. S.A. ca semnătura avaliștilor să se dea în fața lucrătorilor A. este nu doar excesivă, dar și în evidentă contradicție cu dispozițiile Legii nr. 58/1934, Normei BNR nr. 6/1994, punctele 510,197, pct. 34-37 precum și Convenției cadru, cărora instanța le dă o interpretare eronată.

În acest sens, se arată că intimatele erau obligate să verifice identitatea lui B. și semnătura acestuia la momentul obținerii Biletului la ordin, context în care se susține că motivarea instanței de fond și apel este străină de cauză și în ceea ce privește raportarea acesteia la Anexa 5, ce face parte integrantă din contractul de credit și care nu este opozabilă FLGC.

Aceste susțineri nu sunt fondate, având în vedere faptul că acceptarea de către A. S.A. a biletului la ordin emis de S.C. C. S.R.L., în data de 23 septembrie 2008 s-a făcut în conformitate cu reglementările băncii în vigoare la acea dată și dispozițiile legale în materie, întrucât în reglementările pârâtei A. S.A. nu exista nicio precizare referitoare la faptul că avaliștii trebuiau să semneze biletul la ordin în fața salariaților băncii, aceste reglementări interne sunt aprobate de Banca Națională a României, conform Regulamentului BNR nr. 6/2008, iar din această perspectivă se constată că, în mod corect a reținut instanța de apel, că în cuprinsul Legii nr. 58/1934 sau al Normei BNR nr. 6/1994 nu este prevăzut că avalul trebuie dat în fata lucrătorilor băncii, iar la pct. 264

8

din normă este precizat expres că "instituția de credit care prezintă cambia la plată nu are obligația de a verifica sau de a garanta valabilitatea semnăturilor înscrise pe cambie".

Tot în același context, se reține că în motivarea apelului, apelanta arată că urmare a achitării garanției în considerarea biletului la ordin prevăzut în Convenția cadru de garantare nr. 19/32/2005 cât și în Convenția cadru nr. 90/2008, aceasta a demarat procedura de executare silită a biletului la ordin împotriva avaliștilor D., E. și B., iar în procedura contestației la executare s-a stabilit definitiv că doar semnătura avalistului B. este falsă.

Într-o altă critică adusă hotărârii atacate se susține că instanța, în mod nelegal, nu a ținut cont de autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 2220/18 august 2016 pronunțată de Judecătoria Deva în dosarul nr. x/2015, prin care s-a constatat definitiv faptul că avalul dat biletului la ordin este fals, în condițiile în care, conform Convenției Cadru intimatele erau responsabile de obținerea unui bilet la ordin avalizat corect și de păstrarea acestuia în custodie.

Prin sentința invocată de recurentă, Judecătoria Deva a constatat nulitatea absolută a avalului doar în cazul uneia din cele trei persoane care au avalizat biletul la ordin din 23 septembrie 2008, respectiv nulitatea avalului dat de B., însă obligațiile celorlalți doi avaliști, precum și cele ale emitentului biletului la ordin - S.C. C. S.R.L. - rămân în continuare valabile, iar recurenta se poate îndrepta împotriva acestora pentru a-și recupera întreaga creanța, potrivit art. 7 din Legea nr. 58/1934, care dispune că "dacă cambia poarta semnături ale unor persoane incapabile de a se obliga prin cambie, semnături false sau semnături ale unor persoane imaginare, ori semnături care pentru orice alt motiv nu ar putea obliga persoanele care au semnat cambia, sau în numele cărora ea a fost semnată, obligațiunile celorlalți semnatari rămân totuși valabile".

Așadar, obligația de plată a emitentului si a celorlalți doi avaliști este una solidară, deci fiecare dintre aceștia poate fi obligat la plata întregii sume și pot fi executați silit.

În acest context, se poate reține că recurenta nu a dovedit existența prejudiciului, având în vedere că nu a demonstrat imposibilitatea de recuperare a sumei de 244.431 RON de la emitentul biletului la ordin - societatea C. S.R.L. sau de la avaliștii D. și E. si nici nu a indicat motivele pentru care nu poate demara executarea silită împotriva acestora, astfel încât recuperarea creanței să fi fost executarea silită a avalistului B., cu atât mai mult cu cât creditul acordat de bancă societății C. S.R.L. a mai beneficiat și de alte garanții, iar recurenta participa oricum și la distribuirea prețului pentru sumele rezultate din executarea silită a acestor garanții, conform art. 8.6 din Convenția de garantare.

Așadar, criticile recurentei, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care se susține că instanța de apel a interpretat greșit normele de drept material aplicabile spetei, deturnând obligațiile contractuale asumate de părți cărora le dă o nouă interpretare, străină de ceea ce s-a convenit de către părți, nu pot fi primite, în contextul în care nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 1350 C. civ. - existența unui prejudiciu cert - aspect care să provoace admiterea recursului și prin urmare, menținerea soluției Curții de Apel Alba Iulia de a respinge acțiunea în atragerea răspunderii civile contractuale a băncii este corectă și legală.

Pentru ca susținerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Astfel, prin argumentele susținute recurenta dorește ca instanța de recurs să dea o altă interpretare stării de fapt, în ceea ce privește obligațiile băncii de a obține avalul pe biletul la ordin, rezultate din Convenția de garantare, însă toate aceste critici vizează netemeinicia hotărârii atacate, iar nu nelegalitatea acesteia, ori acestea nu mai pot fi discutate în recurs - cale extraordinară de atac, nedevolutivă.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII SA-IFN împotriva deciziei nr. 165/2021 din 13 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă în contradictoriu cu intimatele-pârâte A. și A. S.A. BUCUREȘTI.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII SA-IFN împotriva deciziei nr. 165/2021 din 13 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte A. și A. S.A. BUCUREȘTI.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2022.