ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2722/2012

Asupra recursurilor de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din 29 august 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 54451/3/2011 (1441/2012), învestită cu judecarea cauzei în calea de atac a apelului, în baza art. 300 2 C. proc. pen. raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., s-a dispus, printre altele, menținerea stării de arest a inculpaților E.I.C., O.T.P. și O.O.K.O. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că în cauză sunt îndeplinite atât condițiile prev. de art. 143 C. proc. pen., cât și condițiile cumulative instituite de art. 148 lit. f) C. proc. pen. În ceea ce privește condiția prev. de art. 143 C. proc.

pen., Curtea reține că în cauză există probe temeinice, în sensul art. 68 1 C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit infracțiunile pentru care instanța de fond a dispus condamnarea. De asemenea, instanța constată că sunt îndeplinite și condițiile cumulative prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile pentru care inculpații sunt judecați este închisoarea mai mari de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate a inculpaților prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Împotriva acestei încheieri au formulat recurs inculpații E.I.C. și O.T.P., solicitând judecarea în stare de libertate sau înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursurile în conformitate cu disp. art. 385 14 C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce urmează. Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism înregistrat sub nr. 896/D/P/2010, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpaților E.I.C., O.T.P. și O.O.K.O.

pentru săvârșirea infracțiunilor de constituire, pe teritoriul României, a unui grup infracțional organizat în scopul recrutării, finanțării, instruirii de persoane, în vederea realizării unor transporturi de droguri de mare risc din țări ale Africii și Americii de Sud în țări din Europa și Asia, fapte prev. de art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 39/2003, priind prevenirea și combaterea criminalității organizate, organizarea, conducerea sau finanțarea faptei de trafic de droguri de mare risc, prev. de art. 10 rap. la art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că temeiurile care au determinat arestarea inițială a inculpaților se mențin, fiind îndeplinită una din condițiile alternative prev. de art. 160 b alin. (3) C. proc.

pen. Sub aspectul dispozițiilor art. 143 C. proc. pen., raportat la art. 68 1 C. proc. pen., Înalta Curte constată că probatoriul administrat până în prezent nu a făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpații au comis infracțiunile pentru care au fost arestați și ulterior trimiși în judecată. Referitor la disp. art. 148 lit. f) C. proc. pen., Curtea constată că și acestea sunt întrunite, în sensul că infracțiunile de săvârșirea cărora sunt acuzați recurenții inculpați [art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 39/2003, art. 10 rap. la art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000] sunt sancționate cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestora în libertate prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică.

În acest context, se impune sublinierea că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în special cu referire la unele cauze împotriva Franței (Letellier v. France) s-a admis că, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă. Timpul scurs de la momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice judecarea inculpatului în stare de libertate pentru o infracțiune de o asemenea gravitate, existând riscul săvârșirii unor noi astfel de fapte. Pe de altă parte, acest interval de timp nu are nici caracter nerezonabil față de particularitățile cauzei și de diligențele sporite cu care au acționat organele judiciare, în prezent cauza aflându-se în fața instanței de apel.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului stipulează în art. 5 alin. (1) lit. c) necesitatea existenței unor motive rezonabile de a presupune că persoana privată de libertate a comis o infracțiune, garantând astfel temeinicia măsurii privative de libertate și caracterul său nearbitrar. Prin hotărârea Calljja v. Malta, Curte a apreciat că faptele probatorii care ar putea de naștere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de același nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare. În speța dedusă judecății, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menținerea măsurii preventive de libertate, precum și legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.

La acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză, menționat prin sentința penală nr. 236 din 27 martie 2012, de condamnare, impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen. Tot astfel, se apreciază că măsura arestării preventive se impune a fi menținută și prin raportare la exigențele art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente și suficiente a o justifica.

Pertinența și suficiența acestor motive se apreciază de instanță în ansamblul circumstanțelor particulare ale cauzei și prin raportate la prevederile art. 136 C. proc. pen., privarea de libertate a inculpaților fiind necesară și pentru buna desfășurare a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanțiile procesuale de care aceștia se bucură conform legislației în vigoare. Pe cale de consecință, constatând că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale și că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la momentul arestării preventive, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații E.I.C.

și O.T.P. împotriva încheierii de ședință din 29 august 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 54451/3/2011 (1441/2012). În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., vor fi obligați recurenții inculpați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații E.I.C. și O.T.P. împotriva încheierii de ședință din 29 august 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 54451/3/2011 (1441/2012). Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Onorariul interpretului de limbă engleză se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 7 septembrie 2012.