ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2722/2012

Asupra

recursurilor de față,

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

încheierea de ședință din 29 august 2012 a Curții de Apel București, secția a

II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 54451/3/2011 (1441/2012), învestită cu

judecarea cauzei în calea de atac a apelului, în baza art. 300

2

C.

proc. pen. raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., s-a

dispus, printre altele, menținerea stării de arest a inculpaților

E.I.C., O.T.P. și O.O.K.O.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că

în cauză sunt îndeplinite atât condițiile prev. de art. 143 C. proc. pen., cât

și condițiile cumulative instituite de art. 148 lit. f) C. proc. pen.

În ceea ce privește condiția prev. de art. 143 C. proc. pen.,

Curtea reține că în cauză există probe temeinice, în sensul art. 68

1

C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpații au

săvârșit infracțiunile pentru care instanța de fond a dispus condamnarea.

De asemenea, instanța constată că sunt îndeplinite și condițiile

cumulative prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa

prevăzută de lege pentru infracțiunile pentru care inculpații sunt judecați

este închisoarea mai mari de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate a

inculpaților prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Împotriva acestei încheieri au formulat recurs inculpații E.I.C.

și O.T.P., solicitând judecarea în stare de libertate sau înlocuirea măsurii

arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursurile în

conformitate cu disp. art. 385

14

C. proc. pen., pe baza lucrărilor

și a materialului din dosarul cauzei, constată că acestea sunt nefondate pentru

considerentele ce urmează.

Prin

rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție - Direcția

de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism

înregistrat sub nr. 896/D/P/2010, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare

de arest preventiv, a inculpaților E.I.C., O.T.P. și O.O.K.O. pentru săvârșirea

infracțiunilor de constituire, pe teritoriul României, a unui grup infracțional

organizat în scopul recrutării, finanțării, instruirii de persoane, în vederea

realizării unor transporturi de droguri de mare risc din țări ale Africii și

Americii de Sud în țări din Europa și Asia, fapte prev. de art. 7 alin. (1) și (3)

din Legea nr. 39/2003, priind prevenirea și combaterea criminalității

organizate, organizarea, conducerea sau finanțarea faptei de trafic de droguri

de mare risc, prev. de art. 10 rap. la art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr.

143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de

droguri.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că

temeiurile care au determinat arestarea inițială a inculpaților se mențin,

fiind îndeplinită una din condițiile alternative prev. de art. 160

b

alin.

(3) C. proc. pen.

Sub aspectul dispozițiilor art. 143 C. proc. pen., raportat la art.

68

1

C. proc. pen., Înalta Curte constată că probatoriul administrat

până în prezent nu a făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpații au

comis infracțiunile pentru care au fost arestați și ulterior trimiși în

judecată.

Referitor la disp. art. 148 lit. f) C. proc. pen., Curtea constată

că și acestea sunt întrunite, în sensul că infracțiunile de săvârșirea cărora

sunt acuzați recurenții inculpați [art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 39/2003,

art. 10 rap. la art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000] sunt

sancționate cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestora în libertate

prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică.

În acest context, se impune sublinierea că în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, în special cu referire la unele cauze împotriva

Franței (Letellier v. France) s-a admis că, prin gravitatea deosebită și prin

reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o

tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă.

Timpul scurs de la momentul luării măsurii arestării preventive nu

este de natură a atenua în mod semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea

asupra opiniei publice judecarea inculpatului în stare de libertate pentru o

infracțiune de o asemenea gravitate, existând riscul săvârșirii unor noi astfel

de fapte.

Pe de altă parte, acest interval de timp nu are nici caracter

nerezonabil față de particularitățile cauzei și de diligențele sporite cu care

au acționat organele judiciare, în prezent cauza aflându-se în fața instanței

de apel. Convenția Europeană a Drepturilor Omului stipulează în art. 5 alin. (1)

lit. c) necesitatea existenței unor motive rezonabile de a presupune că

persoana privată de libertate a comis o infracțiune, garantând astfel

temeinicia măsurii privative de libertate și caracterul său nearbitrar.

Prin hotărârea Calljja v. Malta, Curte a apreciat că faptele

probatorii care ar putea de naștere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de

același nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare.

În speța dedusă judecății, se are în vedere nu numai conformitatea

cu dispozițiile procedurale ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al

bănuielilor care au condus la menținerea măsurii preventive de libertate,

precum și legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.

La acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv

întemeiat pentru punerea în libertate, ci apreciază că întregul material

probator administrat în cauză, menționat prin sentința penală nr. 236 din 27

martie 2012, de condamnare, impune privarea de libertate, în continuare, iar nu

vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă

scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.

Tot astfel, se apreciază că măsura arestării preventive se impune

a fi menținută și prin raportare la exigențele art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă

vreme se bazează pe motive pertinente și suficiente a o justifica.

Pertinența și suficiența acestor motive se apreciază de instanță

în ansamblul circumstanțelor particulare ale cauzei și prin raportate la

prevederile art. 136 C. proc. pen., privarea de libertate a inculpaților fiind

necesară și pentru buna desfășurare a procesului penal, în cauză fiind

respectate toate garanțiile procesuale de care aceștia se bucură conform

legislației în vigoare.

Pe cale de consecință, constatând că măsura arestării preventive a

fost luată cu respectarea prevederilor legale și că nu s-au schimbat temeiurile

avute în vedere la momentul arestării preventive, Înalta Curte, în temeiul art.

385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de inculpații E.I.C. și O.T.P. împotriva încheierii de

ședință din 29 august 2012 a Curții de Apel București, secția I penală,

pronunțată în Dosarul nr. 54451/3/2011 (1441/2012).

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., vor fi obligați

recurenții inculpați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații E.I.C.

și O.T.P. împotriva încheierii de ședință din 29 august 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 54451/3/2011 (1441/2012).

Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 RON, cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 RON,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Onorariul interpretului de limbă engleză se va plăti din fondul

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 7 septembrie 2012.