ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1806/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1806/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția civilă, la data de 18 ianuarie

2011, sub nr. 180/103/2011, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamantul

P.G.A. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Piatra Neamț și Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând:

- restituirea în

natură a imobilului teren în suprafață de 946 mp, amplasat între Hotel „C.”,

Teatrul Tineretului și zidul de piatră al Bisericii „Sf. Ioan”, teren pe care

s-a aflat restaurantul „L.C.”, proprietatea bunicului său, cât și prețul

concesiunii, ca beneficiu nerealizat;

- despăgubiri bănești

pentru imobilul restaurant „L.C.”, în suprafață construită de 328 mp, în

prezent demolat, în valoare de 1.069.491 lei (RON), echivalentul a 304.221

euro, potrivit expertizei judiciare dispuse de Curtea de Apel Bacău;

- dobânzile aferente

acestui imobil, începând cu data când creanța a devenit certă, lichidă și

exigibilă, respectiv de la însușirea expertizei judiciare și până la plata

efectivă a despăgubirilor bănești;

- daune morale pentru

starea psihică și de sănătate, cât și disconfortul provocat în ultimii 10 ani de

către autoritățile române, fie ele administrative sau judiciare, în cuantum de

150.000 RON;

- cheltuieli de

judecată, începând cu data primei notificări și până la finalizarea acestui

proces.

Prin Sentința civilă

nr. 1469 din 12 octombrie 2011, Tribunalul Neamț, secția civilă, a respins

acțiunea, ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

După adoptarea Legii

nr. 10/2001, numitul P.G.G., tatăl reclamantului (decedat la data de 17

februarie 2008), a comunicat Primăriei municipiului Piatra Neamț notificarea

prevăzută de art. 21 din lege, înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc

N.T. sub nr. 203 din 14 februarie 2002, prin care a solicitat restituirea în

natură a imobilului naționalizat în anul 1948, fără plata vreunei despăgubiri,

din proprietatea tatălui său, constând în construcția cu trei camere mari cu

suprafața de 60 mp reprezentată de restaurantul ce purta denumirea „L.C.“,

amplasată în Piatra Neamț, în prezent Piața Ștefan cel Mare, și circa 500 mp

teren aferent. În subsidiar, pentru cazul în care nu este posibilă restituirea,

notificatorul a solicitat achitarea contravalorii celor două imobile, prin

stabilirea valorii reale la data exproprierii și aplicarea indicelui de

inflație din momentul plății efective, cu observarea faptului că obiectivul era

un spațiu comercial ce aducea venituri substanțiale și a amplasamentului

acestuia.

Întrucât Primarul

municipiului Piatra Neamț nu a dat curs respectivei notificări în termenele

impuse prin legea specială, la 7 februarie 2003 autorul reclamantului s-a

adresat instanței de judecată (Dosarul civil nr. 771/2003 al Judecătoriei

Piatra Neamț), obținând Sentința civilă nr. 720 din 26 februarie 2003, prin

care Primăria municipiului Piatra Neamț a fost obligată să emită dispoziție

motivată de soluționare a cererii numitului P.G.G. privind acordarea măsurilor

reparatorii corespunzătoare dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și să plătească

acestuia daune cominatorii de câte 150.000 lei (ROL) pe zi de întârziere,

începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la emiterea efectivă

a dispoziției prevăzute de art. 23 alin. (1) din lege. Această sentință a

devenit definitivă prin Decizia civilă nr. 473AC din 15 mai 2003 a Tribunalului

Neamț și irevocabilă prin nerecurarea acestei din urmă decizii.

Primarul municipiului

Piatra Neamț a executat sentința judecătoriei benevol, emițând Dispoziția de

respingere a cererii de restituire a imobilului solicitat de notificator nr.

517 din 21 aprilie 2003, motivat de faptul că nu a fost dovedit dreptul de

proprietate asupra respectivului imobil. Dispoziția emisă a fost contestată în

justiție, în Dosarul civil nr. 1161/C/2003 al Tribunalului Neamț, soluționat

prin Sentința civilă nr. 272C din 15 iulie 2003, prin care contestația

notificatorului a fost respinsă ca nefondată, pe considerentul avut în vedere

și de primar, acela că nu a fost exhibat de către contestator un titlu care să

ateste în mod indubitabil proprietatea asupra bunurilor imobile revendicate.

După ce apelul declarat de contestator împotriva hotărârii primei instanțe a

fost respins ca nefondat (Decizia civilă nr. 95 din 10 noiembrie 2003 a Curții

de Apel Bacău), secția civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a

pronunțat Decizia nr. 3258 din 21 aprilie 2005, prin care a admis recursul

aceluiași contestator și a casat această decizie cu trimiterea pentru

rejudecarea a apelului de către aceiași instanță.

După cel de-al doilea

ciclu procesual în apel, soluția a fost schimbată în totalitate, prin Decizia

nr. 42 din 23 martie 2006 Curtea de Apel Bacău admițând atât apelul

contestatorului, cât și contestația acestuia și dispunând anularea dispoziției

emise de Primarul municipiului Piatra Neamț. Instanța de apel a stabilit, pe

fondul pretențiilor contestatorului-notificator, că deoarece terenul aferent

restaurantului demolat este afectat, în prezent, de spații verzi, alei de acces

și rețeaua electrică de iluminat public din incinta Parcului Tineretului din

intravilanul municipiului Piatra Neamț, Piața Ștefan cel Mare, iar conform

listei de patrimoniu pentru acest municipiu, Parcul Tineretului face parte din

domeniul public al municipalității, restituirea în natură apare ca imposibilă,

situație în care potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001 (în redactarea pe care

legea o avea la data pronunțării deciziei de către Curtea de Apel Bacău),

entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată ca, prin

dispoziție motivată, să acorde persoanei îndreptățite alte bunuri sau servicii

în compensare ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii

speciale, dacă măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de

persoana îndreptățită.

Date fiind

expertizele tehnice în specialitățile construcții civile și topografie

efectuate în cauză, prin care s-a procedat la evaluarea celor două imobile

conform dispozițiilor art. 10 alin. (8) și (9), prin dispozitivul deciziei

analizate, instanța de apel a stabilit „valoarea măsurilor reparatorii prin

echivalent pentru imobilul notificat compus din restaurantul „L.C.”, amplasat

între Hotelul „C.”, Teatrul Tineretului și zidul de piatră al Bisericii Sf.

Ioan, astfel: pentru construcții valoarea de 560.204 lei (RON); pentru terenul

aferent în suprafață de 946 mp (restaurant 328 mp și terasă aferentă

restaurantului 618 mp) valoarea de 1.319.821,36 lei (RON).

Recursul declarat de

contestator împotriva hotărârii instanței de apel a făcut obiectul Dosarului

nr. 9228/1/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, care l-a respins ca nefondat, pronunțând în acest

sens Decizia nr. 9050 din 9 noiembrie 2006, în ale cărei considerente au fost

analizate și înlăturate, în mod distinct, toate criticile făcute de recurent,

legate de:

- greșita

nerestituire în natură a imobilelor notificate, prin compensare cu alte bunuri

identice - instanțele judecătorești nu pot obliga la restituire prin echivalent

într-o anumită zonă a orașului, nu pot stabili atribuirea altor imobile în

compensare, unitatea deținătoare fiind cea care face oferta;

- greșita modalitate

de reparație prin echivalent și nu prin despăgubiri bănești - art. 36 din Legea

nr. 10/2001, invocat de către contestator drept temei al acestei solicitări, a

fost abrogat expres prin art. 33 din Legea nr. 247/2005, prevederile acestui

din urmă act normativ sunt de imediată aplicare, iar măsurile reparatorii prin

echivalent stabilite de Curtea de Apel Bacău urmează a fi convertite în titluri

de despăgubire, în procedura de acordare a despăgubirilor, reglementată în

Titlul VII referitor la regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005;

- stabilirea

dreptului la reparații fără ca acestea să reflecte valoarea reală actuală de

circulație a imobilelor - instanța de apel a avut în vedere concluziile

expertizelor tehnice efectuate în cauză, bazate pe noile criterii de evaluare;

- neacordarea de

dobânzi pentru perioada cât a durat soluționarea notificării - cererea nu putea

fi primită fiindcă, pe de o parte, nu este prevăzută de lege, iar, pe de altă

parte, numai o creanță certă poate produce dobânzi.

Așadar, cu privire la

imobilele care au aparținut bunicului patern al reclamantului, instanțele de

judecată și-au spus părerea în mod definitiv și irevocabil.

În aceste condiții,

în măsura în care lucrurile ar decurge astfel cum a reținut Înalta curte de

Casație și Justiție în Decizia nr. 9050 din 9 noiembrie 2006, iar Comisia

Centrală și-ar însuși valoarea stabilită judecătorește pentru măsurile

reparatorii prin echivalent cuvenite reclamantului pentru imobilul notificat în

baza Legii nr. 10/2001 (în sumă totală de 1.880.025,36 lei, echivalentul actual

a aproape 440.000 euro, mult peste ceea ce pretindea, inițial, defunctul

P.G.G.), numai la aceasta mai este îndreptățit, în prezent, reclamantul, în

niciun caz el neavând posibilitatea de a apela la o altă judecată, cu aceeași

finalitate, oricare ar fi noul temei juridic invocat. Hotărârea-pilot

pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în materia proprietății cu

privire la statul român nu este aplicabilă și persoanelor care au finalizat,

deja, procedura specială sau chiar una de drept comun, cu privire la imobilele

trecute abuziv în proprietatea statului, în perioada de referință, astfel cum

eronat consideră reclamantul, pentru că aceasta ar însemna ca toți cei

îndreptățiți și nemulțumiți de modalitatea în care le-au fost soluționate

notificările formulate să declanșeze noi procese, cu pretenția de a se schimba,

în privința lor, cele statuate cu autoritate de lucru judecat.

Ca atare,

reclamantul, în calitate de unic moștenitor legal al contestatorului-notificator,

nu mai poate beneficia în prezent decât de executarea hotărârii Curții de Apel

Bacău, astfel cum aceasta a fost pronunțată și menținută de instanța supremă,

și indiferent de felul în care instituțiile statului, cu atribuții în acest

scop, vor înțelege să și le îndeplinească, desigur, existând posibilitatea ca

România, la fel ca în numeroase alte cauze similare, să fie condamnată la plata

de despăgubiri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru

neexecutarea corespunzătoare și la timp a hotărârii judecătorești al cărei

beneficiar este reclamantul, care are, deja, în acest scop, trei dosare

înregistrate pe rolul instanței europene (cererile nr. 16120/2004 -

imposibilitatea executării unei hotărâri definitive, nr. 2562/2007 -

revendicarea unui imobil și, respectiv, nr. 17329/2008). Este adevărat că

într-una dintre adresele comunicate de Curte, în dosarul format pentru

revendicarea unui imobil, reclamantul a fost informat că „secția a treia a

adoptat hotărârea-pilot în cauzele Atanasiu și Poenaru și Solon c. României,

care privește o chestiune similară cu cea din cererea dumneavoastră“, dar

întrucât reclamantul nu a pus și la dispoziția tribunalului copia cererii

depuse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanța nu poate verifica

dacă, într-adevăr, este vorba de o similitudine și până unde merge aceasta.

De altfel, chiar

considerentele hotărârii-pilot invocate și cele din comentariile de

specialitate făcute pe marginea acesteia, depuse chiar de reclamant la dosar,

conțin considerentele care impun respingerea acțiunii de față ca neîntemeiată.

În cauză, nu este vorba de nicio situație similară cu cea din hotărârile Curții

Europene a Drepturilor Omului indicate de către reclamant, și anume nu ne aflăm

în prezența unei acțiuni în revendicare respinsă pentru că există mecanismul

procedural prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru obținerea de despăgubiri,

pentru a se aprecia că reclamantului i se încalcă dreptul de acces la o

instanță, dată fiind ineficiența respectivului mecanism de despăgubire, ci

respingerea acțiunii este determinată de faptul că autorul reclamantului a

optat să uzeze de această procedură specială, pe care a parcurs-o până la

capăt, situație care, în momentul de față, nu mai poate fi schimbată.

Nu-i mai puțin adevărat

că autoritatea judecătorească este, până la adoptarea unor măsuri eficiente de

către Guvern și Parlament în materia retrocedărilor (pentru care Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a stabilit un termen ce expiră în aprilie 2011),

singura în măsură să compenseze, într-o oarecare măsură, lipsurile imputate de

Curte Statului Român, fiind obligată, în acest scop, să asigure un mecanism

eficient de tratare a acțiunilor legate de imobilele naționalizate, dar aceasta

vizează acțiunile în curs de judecată sau viitoare și nicidecum pe cele

soluționate deja, în mod irevocabil, cum s-a întâmplat în cazul reclamantului.

În mod neîndoielnic,

hotărârea dată de Curtea Europeană la 12 octombrie 2010, în cauza Atanasiu ș.a.

vs. România, vizează doar cauzele aflate pe rolul Curții, nu și cele în curs de

judecată în fața instanțelor interne și deci, cu atât mai puțin, cauzele

soluționate prin hotărâre judecătorească irevocabilă. De altfel, în chiar

adresa din 29 octombrie 2010, Curtea arată, în mod expres, că în vederea

evaluării situației de fapt din cererea reclamantului, înregistrată sub nr.

2562/2007, este necesar ca acesta să o informeze dacă a formulat cereri în baza

legilor de restituire (Legea fondului funciar nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997,

Legea nr. 1/2000, Legea nr. 10/2000 și Legea nr. 247/2005), iar în caz

afirmativ, să trimită Curții informații despre situația actuală a cererilor

sale. Or, situația actuală a Notificării nr. 203 din 14 februarie 2002 este cea

mai sus descrisă, în prezenta hotărâre.

Un argument în plus

pentru respingerea acțiunii de față se regăsește în același articol, apărut

chiar a doua zi după pronunțarea hotărârii-pilot: „Prin termenul limită de 18

luni acordat țării noastre pentru a rezolva problema restituirilor în materia

proprietății, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele pilot

împotriva României aduce o speranță concretă foștilor proprietari sau urmașilor

acestora, care încă nu au fost despăgubiți prin retrocedarea în natură a

imobilelor confiscate de regimul comunist sau prin compensații bănești, și ale

căror dosare de restituire sunt blocate fie în sertarele A.N.R.P., fie pe rolul

instanțelor de judecată“. În mod evident, dosarul de restituire care privește

imobilul în litigiu nu a fost și nu este blocat pe rolul instanțelor de

judecată, dimpotrivă, acestea spunându-și în mod irevocabil cuvântul.

Trebuie arătat, însă,

că reclamantul se află, are încă posibilitatea de a primi în natură întreaga

suprafață sau măcar o parte din terenul menționat în decizia Curții de Apel

Bacău, în măsura în care acest lucru este posibil, tocmai urmare a hotărârilor

de consiliu local la care a făcut referire, întrucât se pare că, într-adevăr,

retrecerea acestuia, după declanșarea procesului de revendicare, în domeniul

public al municipalității, constituie nu numai un abuz, ci și o încălcare a

irevocabilității actelor administrative puse în executare sau a celor care au

produs efecte juridice în alte domenii, ieșind din sfera de reglementare

exclusivă a dreptului administrativ, pe care, însă, instanța civilă de drept

comun nu le poate nici cenzura, nici remedia și nici măcar constata.

Această din urmă

afirmație a instanței decurge din aceea că, în procedura de plată a

despăgubirilor, legiuitorul a prevăzut, în mod expres, la art. 16 alin. (4), că

„Pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de

despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor

în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în

natură“, după care va proceda la centralizarea dosarelor în care, în mod

întemeiat, cererea de restituire în natură a fost respinsă (alin. (5)).

Dacă acestea sunt

considerentele pentru care a fost respins primul capăt de cerere din acțiunea

de față, cu privire la despăgubirile solicitate pentru construcție, tribunalul

a reținut că, în soluționarea acestei cereri, calitatea procesuală a pârâtului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice rezultă nu numai din obiectul

său concret (pretenția reclamantului de a fi despăgubit de însuși Statul Român,

față de care nu există autoritate de lucru judecat, pentru construcția preluată

de la autorul său și demolată în anul 1962), dar și din textul Legii nr.

10/2001, care, în art. 28 alin. (3), în redactarea ulterioară republicării din

septembrie 2005, cu referire, este adevărat, la o situație specială, de

excepție, arată că: „În cazul în care unitatea deținătoare nu a fost

identificată, persoana îndreptățită poate chema în judecată statul, prin

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând restituirea în natură sau, după caz,

măsuri reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de prezenta lege“.

Pretențiile reclamantului în această privință nu pot fi, însă, sub aspectul

cuantumului și al modalității de reparare a prejudiciului creat fostului

proprietar, altele decât cele stabilite de Curtea de Apel Bacău, și ele vor fi,

desigur, realizate la modul efectiv în procedura de executare a respectivei

hotărâri judecătorești, executare în scopul căreia reclamantul a susținut, fără

a dovedi în vreun fel, că ar fi făcut nenumărate demersuri rămase fără

rezultat, iar pârâtul Municipiul Piatra Neamț a arătat că dosarul aferent

Notificării nr. 203/2002 a fost trimis Instituției Prefectului - județul Neamț,

pentru centralizare și înaintare către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, în vederea aducerii la îndeplinire a celor stabilite de

instanțele judecătorești.

Prin Decizia civilă

nr. 14 din 27 aprilie 2012, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a respins,

ca nefondate, apelurile declarate de reclamant și de pârâtul Municipiul Piatra

Neamț împotriva sentinței sus-menționate.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut următoarele:

Reclamantul a

solicitat prin acțiunea introductivă restituirea în natură a imobilului teren

în suprafață de 946 mp, pe care s-a aflat restaurantul „L.C.”, proprietatea

bunicului său P.G.G., cât și prețul concesiunii ca beneficiu nerealizat;

despăgubiri bănești pentru imobilul restaurant de 1.008.367 lei; dobânzile

aferente acestui imobil de la data când creanța a devenit certă, lichidă și

exigibilă și până la plata efectivă a despăgubirilor bănești; daune morale de

150.000 lei și cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 272 din 15 iulie 2003, Tribunalul Neamț a respins contestația

contestatorului P.G.G. în contradictoriu cu Primarul Municipiului Piatra Neamț,

prin care a solicitat desființarea Dispoziției nr. 517 din 21 aprilie 2003 și

restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a imobilului compus din

construcții și teren situat în Municipiul Piatra Neamț, Piața Mihail

Kogălniceanu nr. 19 (actualmente Piața Ștefan cel Mare).

Prin Decizia civilă

nr. 42 din 23 martie 2006 a Curții de Apel Bacău (în rejudecare), s-a admis

apelul și s-a schimbat în tot sentința, s-a admis contestația, s-a anulat Dispoziția

nr. 517/2003 emisă de Primarul Municipiului Piatra Neamț și s-a stabilit

valoarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat,

compus din restaurantul „L.C.”, respectiv pentru construcții valoarea de

560.204 RON și pentru teren aferent în suprafață totală de 946 mp (restaurant

328 mp și terasa 618 mp) suma de 1.319.821,36 RON.

Ulterior, ca urmare a

recursului formulat de reclamantul P.G.G. împotriva Deciziei nr. 42 din 23

martie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 9050

din 19 noiembrie 2006, a respins ca nefondat recursul formulat.

Se constată astfel,

în raport de cererea formulată de reclamant și hotărârile judecătorești

pronunțate, că reclamantul solicită restituirea acelorași imobile, respectiv terenul

și contravaloarea imobilului construcție asupra cărora s-a purtat litigiul în

contestația formulată în baza Legii nr. 10/2001 de către tatăl său.

Recurentul-reclamant

a promovat acțiunea ca moștenitor al tatălui său P.G.G., decedat la data de 17

februarie 2008, apreciind că în situația în care nu a primit despăgubirile

acordate autorului său prin hotărârile menționate, este încă titular al

dreptului de proprietate asupra imobilelor.

În această situație

nu se poate primi susținerea apelantului-pârât în sensul că reclamantul nu ar

avea calitate procesuală activă în cauză, nefiind străin de fosta proprietate a

bunicului său.

Se va aprecia însă că

din momentul judecății anterioare, prin care tatălui reclamantului i s-au

stabilit măsuri reparatorii pentru imobilele al căror proprietar a fost autorul

său, măsuri reparatorii prin echivalent, dreptul de proprietate asupra

imobilelor în cauză nu mai există, reclamantul fiind îndreptățit doar la

măsurile reparatorii pe care trebuia să le primească autorul său.

Astfel,

nedovedindu-și dreptul de proprietate asupra imobilelor solicitate, în mod

corect acțiunea a fost respinsă.

Nu se va putea reține

nici excepția inadmisibilității invocate de apelantul-pârât, întrucât

reclamantul a formulat o acțiune în revendicare în nume propriu, în temeiul

art. 480 C. civ., situație în care instanța în mod corect i-a examinat cauza,

neavând relevanță asupra accesului la justiție a acestuia judecata anterioară

purtată de autorul său.

Trebuie menționat că

apelantul-reclamant, în motivarea apelului, a invocat aspecte vizând mențiunile

din considerentele hotărârii referitoare la inexistența cererii sale formulate

la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la aprecierile făcute de instanță

asupra acesteia, însă aceste mențiuni s-au făcut în contextul motivării și

argumentării soluției pronunțate, neconducând ele însele la respingerea

acțiunii.

Faptul că reclamantul

a invocat ca temei al acțiunii dispozițiile art. 480 C. civ., invocând și

situația juridică nouă a terenului care a fost trecut din proprietatea publică

în proprietate privată după pronunțarea hotărârii privind contestația la Legea

nr. 10/2001, nu conduc la admiterea acțiunii, întrucât acesta nu mai are un

drept de proprietate asupra imobilelor în cauză, așa cum s-a arătat anterior.

Referirile efectuate

de apelantul-reclamant la dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv art. 7 și

art. 16 din Legea nr. 247/2005 nu vor putea fi reținute și analizate în cauză,

întrucât cauza a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. (în vigoare

la data promovării acțiunii), chiar dacă instanța de fond în contextul

motivării a făcut unele aprecieri referitoare la dispozițiile menționate.

Este adevărat că

instanța de fond în motivare face unele aprecieri care sunt în contradicție cu

soluția pronunțată, acestea urmând a fi substituite cu prezenta motivare, însă

cu menținerea soluției pronunțate în cauză, soluție care este corectă.

De asemenea, nu se va

putea reține susținerea apelantului-reclamant referitoare la faptul că i s-a

încălcat dreptul de acces la un tribunal și aparența de parțialitate subiectivă

a judecătorului cauzei, întrucât cauza i-a fost examinată de un judecător, care

și-a exprimat opinia, motivând soluția pronunțată în raport de actele

dosarului.

Deși

apelantul-reclamant invocă și faptul că a fost încălcat și principiul

securității raporturilor juridice prin legile succesive aplicate de instanță,

nu precizează concret în ce mod a fost încălcat acest principiu și tocmai în

considerarea acestui principiu s-a avut în vedere hotărârea pronunțată pentru

soluționarea contestației la Legea nr. 10/2001, formulată de autorul său.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care a

invocat, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.,

formulând următoarele critici:

netemeinică a instanțelor de fond și apel se sprijină pe temeiul că notificarea

privind imobilul litigios a fost finalizată prin contestația în baza Legii nr.

10/2001, fiind în mod irevocabil stabilit dreptul la despăgubiri prin Decizia

nr. 42/2006 a Curții de Apel Bacău.

Recurentul susține că

instanțele de fond și apel încearcă să-l deposedeze pentru a doua oară de bunul

său, prin greșita interpretare a probelor din dosar. Deși a învederat

instanțelor că cererea sa este formulată în baza unui temei juridic nou față de

cel avut anterior, iar situația juridică a terenului pe care îl revendică s-a

schimbat din domeniul public (anul 2006, când s-a pronunțat Curtea de Apel

Bacău prin Decizia nr. 42/2006) în domeniul privat (anii 2009-2011), acestea au

refuzat să dea curs cererii sale.

Trecerea terenului

din domeniul public în domeniul privat a creat posibilitatea revendicării în

natură, astfel că situația juridică a terenului avută în vedere de Curtea de

Apel Bacău la pronunțarea Deciziei nr. 42/2006 nu mai este de actualitate. În

cazul în care s-ar fi acceptat despăgubirile din Decizia civilă nr. 42/2006 a

Curții de Apel Bacău, iar acestea ar fi fost plătite până în momentul de față,

nu într-o manieră teoretică și iluzorie, poate instanțele de fond și apel ar fi

avut dreptate că nu ar mai fi îndreptățit la revendicarea în natură, deoarece

anterior s-a statuat irevocabil dreptul la despăgubiri. Recurentul susține că

întrucât acest drept la despăgubiri i-a fost recunoscut „teoretic și iluzoriu”,

până în momentul de față nefiindu-i plătită nicio sumă de bani pentru imobilul

al cărui proprietar de drept este, îi conferă dreptul să solicite restituirea

în natură, atâta timp cât terenul a fost trecut din domeniul public în domeniul

privat, prin hotărâri succesive ale consiliului local.

Toate acestea sunt

susținute în mod imperativ de Legea nr. 10/2001, care la art. 7 stipulează

regula restituirii în natură și faptul că atunci când restituirea în natură

este posibilă, persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii

prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de lege.

Recurentul susține că

a solicitat permanent în natură acest imobil, ca, de altfel, și în plângerea

individuală adresată împotriva Statului Român la Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, iar prin modul de soluționare a acțiunii sale în revendicare, având în

vedere situația sa particulară, sunt încălcate dispozițiile art. 7 din Legea

nr. 10/2001, unde se arată că restituirea în natură, acolo unde este posibilă,

este obligatorie. Or, când Statul Român a fost condamnat prin hotărârea-pilot

Atanasiu c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că

trebuie avută în vedere situația particulară a reclamantului. Astfel, în cazul

de față, situația particulară pe care instanțele de fond și apel au refuzat să

o constate și să se pronunțe asupra ei este tocmai regimul juridic al terenului

revendicat, respectiv domeniul privat al municipiului Piatra Neamț, cât și

temeiul juridic nou al acțiunii promovate.

Instanțele de fond și

apel încalcă dreptul de acces la un tribunal, prin refuzul de a judeca

pretențiile deduse judecății în noul context juridic, acestea motivând pro

causa că notificarea a fost soluționată, în mod irevocabil, de instanțele de

judecată. Practic, este o altă formă de a declara acțiunea în revendicare

inadmisibilă, din moment ce tribunalul și curtea de apel susțin că notificarea

a fost soluționată în mod irevocabil de instanțele de judecată, astfel că

prezenta acțiune practic nici nu a mai fost analizată sub toate aspectele

invocate.

Aparența de

parțialitate subiectivă a judecătorului de fond este destul de evidentă și

aduce atingere art. 6 din Convenție, acesta exprimându-și personal opinia în

motivarea hotărârii asupra drepturilor ce îi revin reclamantului, altele decât

cele stabilite în hotărârile irevocabile.

Mai mult decât atât,

instanța de apel nici nu sancționează această conduită a judecătorului

fondului, reținând că „.. cauza i-a fost examinată de un judecător, ce și-a

exprimat opinia, motivând soluția pronunțată în raport de actele dosarului”.

Nimic mai fals, în contextul în care rezultă foarte clar din motivarea

instanței de fond că aceasta analizează soluțiile date de instanțele anterioare

în cadrul contestației în baza Legii nr. 10/2001 și nu se referă absolut deloc

la motivarea proprie, cum încearcă instanța de apel prin motivare să inducă în

eroare.

Cu toate acestea,

tribunalul reține că „reclamantul se află, are încă posibilitatea de a primi în

natură întreaga suprafață ... tocmai urmare a hotărârilor de consiliu local la

care a făcut referire, întrucât se pare că, într-adevăr, retrecerea acestuia,

după declanșarea procesului de revendicare, în domeniul public al

municipalității, constituie nu numai un abuz, ci și o încălcare a

irevocabilității actelor administrative puse în executare”.

Astfel, instanța a

motivat că reclamantul are dreptul la restituirea în natură a suprafeței de 946

mp ce formează obiectul prezentei cereri, dat fiind că hotărârile succesive ale

consiliului local sunt abuzive și încalcă principiul irevocabilității actelor

administrative, însă respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Există o contradicție

flagrantă între ceea ce susține instanța în motivare - că reclamantul are

dreptul la restituirea în natură - și soluția de respingere a acțiunii, ca

neîntemeiată.

Or, în cauza

Filipescu c. României, cererea nr. 34839/03, „Curtea Europeană a Drepturilor

Omului apreciază ca fiind producătoare de efecte juridice nu doar soluția

consemnată în dispozitivul hotărârii judecătorești, ci și constatările

instanței reținute în considerentele hotărârii".

Totodată, instanța de

fond, deși reține întreaga situație de fapt expusă de părți, nu examinează

argumentele reclamantului în mod efectiv, iar punctul de vedere al instanței

față de fiecare argument relevant (restituirea în natură) se regăsește în

motivarea sentinței, însă nu și în dispozitivul acesteia, astfel că

raționamentul logico-juridic care a stat la baza soluției de respingere ca

neîntemeiată a acțiunii nu întrunește condițiile impuse de Înalta Curte de

Casație și Justiție prin Decizia nr. 752 din 6 martie 2009.

Prin această decizie

a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost stabilite în mod irevocabil

condițiile și elementele „sine qua non" pentru ca o hotărâre

judecătorească să fie pronunțată în mod legal. Or, în situația de față,

tribunalul nu a ținut cont de aceste elemente atunci când a pronunțat sentința,

motivând în considerente existența dreptului la restituirea în natură, dar

respingând acțiunea ca neîntemeiată. Rezultă astfel că atât raționamentul

logico-juridic, dar și argumentele în baza cărora s-a ajuns la o astfel de

soluție sunt contrazise însăși de considerentele, motivarea instanței de fond.

Însă, instanța de

apel persistă în aceeași greșeală și motivează că „este adevărat că instanța de

fond în motivare face unele aprecieri care sunt în contradicție cu soluția

pronunțată … însă acestea sunt substituite cu prezenta motivare, cu menținerea

soluției pronunțate”. Or, este incalificabil ca acest motiv clar de casare a

hotărârii, când există contradicție evidentă între considerente și dispozitiv,

să nu fie sancționat de instanța de apel, având în vedere că ceea ce a reținut

instanța de fond prin considerente este corect și legal, însă motivarea acesteia

nu s-a reflectat și în soluția pronunțată, aceasta fiind în totală contradicție

cu motivarea, dar și cu realitatea de fapt și de drept.

Totodată, instanța de

fond motivează că „dreptul la restituirea în natură există datorită art. 16

alin. (4) și (5) din Legea nr. 247/2005”.

Instanța de fond a

interpretat greșit textul de lege sus-menționat, deoarece la baza respingerii

cererii de restituire în natură se află Decizia civilă nr. 42/2006 a Curții de

Apel Bacău și astfel nu mai suntem în faza administrativă (notificarea) avută

în vedere de legiuitor. Or, în atare situație, dacă instanța a respins cererea

de restituire în natură, tot aceasta din urmă poate constata că, între timp,

datorită intereselor Primăriei Piatra Neamț acest teren a fost trecut din domeniul

public în domeniul privat și astfel poate fi restituit în natură. Astfel,

prezenta acțiune în revendicare a fost introdusă pe un temei juridic nou și pe

o situație juridică nouă a terenului, pentru care până în prezent nu s-a primit

o justă despăgubire sau restituirea în natură. Deci, Decizia civilă nr. 42/2006

a Curții de Apel Bacău este teoretică și iluzorie, trecând 5 ani de zile fără

ca dreptul reclamantului să fie valorificat.

Față de acest cadru

legal, apare ca fiind nu doar netemeinică și nelegală, dar și lipsită de sens

motivația deciziei de apel că din moment ce prin cauza anterioară inițiată de

autor s-au stabilit măsuri reparatorii prin echivalent, atunci nu mai subzistă

dreptul de proprietate asupra imobilelor, pe care reclamantul l-a dobândit prin

moștenire de la bunicul său.

Dacă s-ar lua în

considerare ceea ce motivează instanța de fond, atunci s-ar încălca grav

principiul simetriei juridice în sensul că, dacă respingerea restituirii în

natură s-a făcut de o instanță de judecată, atunci admiterea cererii și

constatarea nelegalității respingerii cererii de restituire în natură trebuie

să se facă tot de o instanță de judecată, deoarece Secretariatul Comisiei

Centrale nu poate constata că cele reținute în hotărârea judecătorească sunt

nelegale.

În concluzie, singura

în măsură să se pronunțe asupra restituirii în natură a terenului în suprafață

de 946 mp situat în Parcul Tineretului din Piatra Neamț, ca urmare a trecerii

din domeniul public în domeniul privat prin 4 hotărâri succesive ale consiliului

local, este instanța de judecată învestită cu prezenta acțiune în revendicare

având un temei juridic nou, dar și situația juridică nouă - domeniu privat - a

terenului.

Mai mult decât atât,

potrivit Deciziei în interesul legii nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție și Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale s-a

stabilit în mod irevocabil și obligatoriu pentru instanțele naționale că „art.

16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru

acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior

intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr.

10/2001”. Argumentația Înaltei Curți de Casație și Justiție a constat și în

faptul că, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituție, cât și art. 1 C. civ.,

legea civilă nu retroactivează, astfel că unui raport juridic nu i se poate

aplica o dispoziție legală care încă nu exista în momentul când el s-a născut.

Totodată, principiul

securității raporturilor juridice a fost grav violat prin aceste legi

succesive, aplicate haotic de instanțele de judecată, fără să lectureze Decizia

nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și Decizia

nr. 830/2008 a Curții Constituționale, de unde rezultă în mod irevocabil și

obligatoriu pentru instanțele de judecată (art. 330

7

alin. (4) C.

proc. civ.) că legea aflată în vigoare la data formulării cererii este

aplicabilă pe tot cursul procesului (Legea nr. 10/2001).

instanței de apel cu privire la calitatea procesuală activă și la dreptul de

proprietate al reclamantului asupra bunurilor moștenite de la bunicul său este

greșită și contradictorie.

Astfel, instanța de

apel motivează la paragraful 2 că „nu se poate primi afirmația

recurentului-pârât în sensul că reclamantul nu ar mai avea calitate procesuală

activă în cauză, nefiind străin de fosta proprietate a bunicului său”. Însă,

imediat, la paragraful 3, susține că „din momentul judecății anterioare prin

care tatălui său i s-au stabilit măsuri reparatorii în echivalent, dreptul de

proprietate asupra imobilelor în cauză nu mai există, reclamantul fiind

îndreptățit doar la măsurile reparatorii stabilite”.

Prezenta acțiune are

ca obiect revendicare, iar reclamantul are calitate procesuală activă doar dacă

mai are în patrimoniul său un drept de proprietate. Din paragraful 2 rezultă că

reclamantul nu este străin de fosta proprietate a bunicului său, însă, din

paragraful 3 rezultă că nu mai are un drept de proprietate, ci numai un drept

de creanță, instanța de apel motivând că are dreptul numai la măsuri

reparatorii așa cum au fost stabilite anterior.

Din această motivare

incoerentă a instanței de apel ar rezulta că reclamantul în cadrul unei acțiuni

în revendicare are calitate procesuală activă dar pentru un drept de creanță.

Or, art. 480 C. civ. se referă la un drept real de proprietate și nu la un

drept de creanță.

În continuare, la

următorul paragraf, curtea de apel realizează o nouă preluare abuzivă a bunului

proprietate privată. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în toată

jurisprudența sa a stabilit că restituirea în natură se face dacă aceasta este

posibilă. Or, posibilitatea restituirii este demonstrată tocmai cu hotărârile

consiliului local de trecere din domeniul public în domeniul privat a unor suprafețe

de teren care se suprapun întocmai pe terenul revendicat, hotărâri de consiliu

local care stabilesc că motivația inițierii acestui demers de trecere din

domeniul public în domeniul privat este „lipsa utilității publice a terenului”.

Cel mai important

lucru alături de lipsa proporționalității pe care a sancționat-o Curtea

Europeană a Drepturilor Omului și în cauza Faimblat c. României este și titlul

valabil de proprietate asupra acestui teren, respectiv noțiunea de „bun actual”

prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului învederează faptul că,

constatările anterioare prin hotărâri judecătorești irevocabile a preluării

abuzive a imobilului, fără titlu, obligă Statul Român la restituirea în natură

a imobilului, cum este și cazul de față. Curtea amintește că, de principiu,

literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o

acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și

posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului.

Pe acest palier de argumentare, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului

în materie de drept real de proprietate se corelează perfect cu Decizia Înaltei

curți de Casație și Justiție nr. 33/2008. Astfel, cum noțiunea de „bun actual”,

decurgând din preluarea imobilului fără titlu, abuziv, a fost recunoscută prin

Decizia civilă nr. 3258/2005 a Înaltei curți de Casație și Justiție ,

irevocabilă, și Decizia civilă nr. 42/2006 a Curții de Apel Bacău, iar terenul

se află în proprietatea municipalității (și nu în proprietatea unui cumpărător

de bună credință, caz în care restituirea în natură nu mai este posibilă, așa

cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului), restituirea în natură

este obligatorie și posibilă tocmai prin prisma mobilității acestui teren din

domeniul public în domeniul privat, cu motivația Municipiului Piatra Neamț că

acest imobil „nu este de utilitate publică”.

Față de procedura

parcursă pe legea specială, situația juridică a terenului s-a schimbat din

domeniul public în domeniu privat, iar ceea ce a invocat Primăria Piatra Neamț

în cadrul procesului trecut, astăzi nu mai este de actualitate, respectiv

terenul revendicat nu mai este de utilitate publică și se află în domeniul

privat al municipiului.

Intimatul-pârât

Municipiul Piatra Neamț a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

În ce privește

susținerile recurentului referitoare la sentința de fond, acestea nu pot fi

analizate, raportat la dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., potrivit

cărora obiectul recursului îl constituie hotărârea dată în apel, astfel că

motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. trebuie să vizeze

decizia instanței de apel, respectiv soluția și argumentele folosite de

instanța de apel în fundamentarea soluției pronunțate.

Cu referire la

decizia din apel, obiect al recursului, recurentul a invocat numai formal

motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nedezvoltând

nicio critică de natură a se subsuma ipotezei pe care acest motiv o

reglementează - „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus

judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia”. Astfel, partea nu a arătat care este actul juridic, în sens de

convenție, care a fost interpretat în mod greșit de instanța de apel.

Criticile aduse

deciziei din apel vizează motivarea contradictorie a acestei hotărâri,

respectiv pronunțarea ei cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, astfel că

ele sunt susceptibile de încadrare în motivele de modificare prevăzute de art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, potrivit celor ce se vor

arăta în continuare.

Pentru a confirma

soluția fondului de respingere a acțiunii reclamantului, instanța de apel a

reținut că pentru restituirea imobilelor litigioase autorul reclamantului a

uzat deja de calea legii speciale, Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia i s-a

stabilit în mod irevocabil dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv

că reclamantul nu mai are un drept de proprietate asupra imobilelor litigioase,

care să poată fi opus în acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile

art. 480 C. civ., față de soluția dată în procedura legii speciale.

Contrar susținerilor

recurentului, ambele argumente ale instanței de apel sunt corecte și justifică

soluția de respingere a acțiunii de drept comun promovată de acesta, criticile

în acest sens nefiind fondate.

Astfel, prin acțiunea

dedusă judecății în prezenta cauză, reclamantul a solicitat restituirea în

natură a terenului în suprafață de 946 mp și acordarea de despăgubiri bănești,

cu dobânzile aferente, pentru construcția restaurant „L.C.” ce era amplasată pe

acest teren, în prezent demolată, precum și daune morale. Conform mențiunilor

din cererea introductivă de instanță și precizărilor orale făcute de reclamant

în fața primei instanțe, la termenul din 23 martie 2011 (consemnate în

încheierea de ședință de la acel termen), acțiunea sa în revendicare și în

despăgubiri bănești este una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art.

480 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a

drepturilor omului.

Această acțiune

privește aceleași imobile pentru care autorul reclamantului, defunctul P.G.G.,

a formulat, în baza Legii nr. 10/2001, notificare de restituire și pentru care

a obținut măsuri reparatorii prin echivalent în baza legii speciale de

reparație, prin hotărâre judecătorească irevocabilă pronunțată în contestația

împotriva dispoziției primarului de respingere a notificării. Este vorba despre

Decizia civilă nr. 42 din 23 martie 2006 a Curții de Apel Bacău, rămasă

irevocabilă prin Decizia nr. 9050 din 9 noiembrie 2006 a Înaltei curți de

Casație și Justiție, prin care, în urma admiterii contestației formulate de

autorul reclamantului, s-a anulat Dispoziția nr. 517 din 21 aprilie 2003 emisă

de Primarul municipiului Piatra Neamț și s-a stabilit valoarea măsurilor

reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat compus din restaurantul

„L.C.”, respectiv 560.204 RON pentru construcții și 1.319.821,36 RON pentru

teren în suprafață totală de 946 mp.

Așadar, autorul

reclamantului a ales să-și valorifice prerogativele decurgând din calitatea sa

de succesor al fostului proprietar al imobilelor în litigiu pe calea

reglementată de Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia i s-au acordat, în etapa

judiciară a contestației, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, măsuri

reparatorii prin echivalent corespunzătoare valorii imobilelor preluate abuziv

de stat.

În aceste condiții,

avându-se în vedere principiul „electa una via, non datur recursus ad alteram”

- „aleasă fiind o cale, nu se mai admite utilizarea alteia”, este evident că

reclamantul nu mai poate solicita încă o dată valorificarea aceluiași drept,

împlinit deja pe calea legii speciale de reparație, prin stabilirea dreptului

la reparații echivalente valorii imobilelor.

În acest sens, și în

cuprinsul Deciziei pronunțate în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie

pentru instanțe potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., se

menționează că „Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii

nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare, având în

vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice

consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului”.

În consecință,

reținând că acțiunea promovată de reclamant nu poate fi primită, atât timp cât

dreptul la reparație pentru imobilele litigioase a fost valorificat pe calea

Legii nr. 10/2001, existând hotărâre judecătorească irevocabilă de stabilire a

dreptului autorului său la măsuri reparatorii prin echivalent pentru aceleași

imobile, instanța de apel a aplicat în mod corect, la speță, principiul electa

una via, chiar dacă nu l-a nominalizat ca atare.

Susținerile

recurentului în sensul că temeiul juridic nou invocat în cererea pendinte, și

anume art. 480 C. civ., îl îndreptățește să revendice terenul litigios, sunt

neîntemeiate.

Astfel, deși

constituie temei juridic nou, art. 480 C. civ. nu dă dreptul la urmarea căii de

drept comun pentru imobilele ce intră în sfera de reglementare a Legii nr.

10/2001, cum este și cazul celor în litigiu, deoarece aplicarea dreptului comun

este înlăturată de legea specială, conform principiului specialia generalibus

derogant, după cum s-a statuat și prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008,

prin care a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Recurentul a mai

susținut că este îndreptățit să revendice, pe calea dreptului comun, terenul

litigios și pentru că s-a schimbat situația juridică a acestuia de la data

finalizării, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, a procedurii legii

speciale urmate de autorul său și până la data formulării acțiunii pendinte

(fiind trecut din domeniul public în domeniul privat al municipiului, prin

hotărâri ale consiliului local). Schimbarea situației juridice a terenului nu

are, însă, nicio relevanță pe aspectul în discuție, relevanță prezentând

incidența în cauză a principiilor electa una via și specialia generalibus

derogant, potrivit celor anterior arătate.

În ce privește acțiunea

în revendicare, instanța de apel a reținut că aceasta nu poate fi admisă și

pentru că reclamantul nu mai are un drept de proprietate asupra imobilului

revendicat, care să poată fi opus în acțiunea întemeiată pe dispozițiile art.

480 C. civ., reclamantul fiind îndreptățit doar la măsurile reparatorii

acordate autorului său în procedura legii speciale.

Acest argument de

fond este legat de condiția existenței unui bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție, pe care trebuie să o justifice reclamantul care

apelează la calea dreptului comun pentru revendicarea unui imobil ce intră în

sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, în cauză, în

raport de învestirea instanței cu o acțiune în revendicare promovată la data de

18 ianuarie 2011 potrivit dreptului comun, cu privire la un imobil preluat de

stat în perioada comunistă, trebuia analizat dacă reclamantul justifică un

drept de proprietate actual, posibil de valorificat pe această cale, în

condițiile în care pentru situația unor asemenea imobile fusese adoptată, ca

act normativ special, Legea nr. 10/2001.

Nicio persoană nu se

mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune

promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 (data intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001) și fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul

pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 al Convenției.

Sub acest aspect,

recurentul pretinde că are un bun actual susceptibil de protecție conform

documentului european, care l-ar îndreptăți la restituirea în natură a

terenului litigios, față de faptul că preluarea acestuia s-a făcut fără titlu.

Or, simpla constatare

a nevalabilității titlului statului nu este suficientă pentru existența unui

bun în patrimoniul reclamantului, acesta ignorând practica mult mai nuanțată a

Curții Europene, evoluția și accepțiunea recentă dată de aceasta noțiunii de

bun.

Astfel, dreptul de

proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorului reclamantului și

speranța redobândirii exercițiului acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt

asimilabile noțiunii de bun, ci corespund mai degrabă unei „simple speranțe de

restituire”, nici măcar unei „speranțe legitime” care să poată fi corelată cu o

bază suficientă în dreptul intern (de exemplu, o jurisprudență bine stabilită

care să statueze că în situația unor asemenea imobile, obiect de reglementare a

unei legi speciale de reparație, posibilitatea recuperării lor există în

condițiile dreptului comun, indiferent de regimul juridic al imobilului).

Aprecierea existenței

unui „bun” în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul

noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea

dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a

unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei

acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul

la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de

recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Se observă, în

jurisprudența actuală a Curții Europene, o schimbare în raționamentul construit

pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu

cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio

abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al

noțiunii de „bun”.

Astfel, dacă în

practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar

dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea

preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o

privare nejustificată de prop