ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1806/2013

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția civilă, la data de 18 ianuarie 2011, sub nr. 180/103/2011, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamantul P.G.A. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Piatra Neamț și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând: - restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 946 mp, amplasat între Hotel „C.”, Teatrul Tineretului și zidul de piatră al Bisericii „Sf.

Ioan”, teren pe care s-a aflat restaurantul „L.C.”, proprietatea bunicului său, cât și prețul concesiunii, ca beneficiu nerealizat; - despăgubiri bănești pentru imobilul restaurant „L.C.”, în suprafață construită de 328 mp, în prezent demolat, în valoare de 1.069.491 lei (RON), echivalentul a 304.221 euro, potrivit expertizei judiciare dispuse de Curtea de Apel Bacău; - dobânzile aferente acestui imobil, începând cu data când creanța a devenit certă, lichidă și exigibilă, respectiv de la însușirea expertizei judiciare și până la plata efectivă a despăgubirilor bănești; - daune morale pentru starea psihică și de sănătate, cât și disconfortul provocat în ultimii 10 ani de către autoritățile române, fie ele administrative sau judiciare, în cuantum de 150.000 RON; - cheltuieli de judecată, începând cu data primei notificări și până la finalizarea acestui proces.

Prin Sentința civilă nr. 1469 din 12 octombrie 2011, Tribunalul Neamț, secția civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente: După adoptarea Legii nr. 10/2001, numitul P.G.G., tatăl reclamantului (decedat la data de 17 februarie 2008), a comunicat Primăriei municipiului Piatra Neamț notificarea prevăzută de art. 21 din lege, înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc N.T. sub nr. 203 din 14 februarie 2002, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului naționalizat în anul 1948, fără plata vreunei despăgubiri, din proprietatea tatălui său, constând în construcția cu trei camere mari cu suprafața de 60 mp reprezentată de restaurantul ce purta denumirea „L.C.“, amplasată în Piatra Neamț, în prezent Piața Ștefan cel Mare, și circa 500 mp teren aferent.

În subsidiar, pentru cazul în care nu este posibilă restituirea, notificatorul a solicitat achitarea contravalorii celor două imobile, prin stabilirea valorii reale la data exproprierii și aplicarea indicelui de inflație din momentul plății efective, cu observarea faptului că obiectivul era un spațiu comercial ce aducea venituri substanțiale și a amplasamentului acestuia. Întrucât Primarul municipiului Piatra Neamț nu a dat curs respectivei notificări în termenele impuse prin legea specială, la 7 februarie 2003 autorul reclamantului s-a adresat instanței de judecată (Dosarul civil nr. 771/2003 al Judecătoriei Piatra Neamț), obținând Sentința civilă nr. 720 din 26 februarie 2003, prin care Primăria municipiului Piatra Neamț a fost obligată să emită dispoziție motivată de soluționare a cererii numitului P.G.G.

privind acordarea măsurilor reparatorii corespunzătoare dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și să plătească acestuia daune cominatorii de câte 150.000 lei (ROL) pe zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la emiterea efectivă a dispoziției prevăzute de art. 23 alin. (1) din lege. Această sentință a devenit definitivă prin Decizia civilă nr. 473AC din 15 mai 2003 a Tribunalului Neamț și irevocabilă prin nerecurarea acestei din urmă decizii. Primarul municipiului Piatra Neamț a executat sentința judecătoriei benevol, emițând Dispoziția de respingere a cererii de restituire a imobilului solicitat de notificator nr. 517 din 21 aprilie 2003, motivat de faptul că nu a fost dovedit dreptul de proprietate asupra respectivului imobil.

Dispoziția emisă a fost contestată în justiție, în Dosarul civil nr. 1161/C/2003 al Tribunalului Neamț, soluționat prin Sentința civilă nr. 272C din 15 iulie 2003, prin care contestația notificatorului a fost respinsă ca nefondată, pe considerentul avut în vedere și de primar, acela că nu a fost exhibat de către contestator un titlu care să ateste în mod indubitabil proprietatea asupra bunurilor imobile revendicate. După ce apelul declarat de contestator împotriva hotărârii primei instanțe a fost respins ca nefondat (Decizia civilă nr. 95 din 10 noiembrie 2003 a Curții de Apel Bacău), secția civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a pronunțat Decizia nr. 3258 din 21 aprilie 2005, prin care a admis recursul aceluiași contestator și a casat această decizie cu trimiterea pentru rejudecarea a apelului de către aceiași instanță.

După cel de-al doilea ciclu procesual în apel, soluția a fost schimbată în totalitate, prin Decizia nr. 42 din 23 martie 2006 Curtea de Apel Bacău admițând atât apelul contestatorului, cât și contestația acestuia și dispunând anularea dispoziției emise de Primarul municipiului Piatra Neamț.

Instanța de apel a stabilit, pe fondul pretențiilor contestatorului-notificator, că deoarece terenul aferent restaurantului demolat este afectat, în prezent, de spații verzi, alei de acces și rețeaua electrică de iluminat public din incinta Parcului Tineretului din intravilanul municipiului Piatra Neamț, Piața Ștefan cel Mare, iar conform listei de patrimoniu pentru acest municipiu, Parcul Tineretului face parte din domeniul public al municipalității, restituirea în natură apare ca imposibilă, situație în care potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001 (în redactarea pe care legea o avea la data pronunțării deciziei de către Curtea de Apel Bacău), entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată ca, prin dispoziție motivată, să acorde persoanei îndreptățite alte bunuri sau servicii în compensare ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, dacă măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Date fiind expertizele tehnice în specialitățile construcții civile și topografie efectuate în cauză, prin care s-a procedat la evaluarea celor două imobile conform dispozițiilor art. 10 alin. (8) și (9), prin dispozitivul deciziei analizate, instanța de apel a stabilit „valoarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat compus din restaurantul „L.C.”, amplasat între Hotelul „C.”, Teatrul Tineretului și zidul de piatră al Bisericii Sf. Ioan, astfel: pentru construcții valoarea de 560.204 lei (RON); pentru terenul aferent în suprafață de 946 mp (restaurant 328 mp și terasă aferentă restaurantului 618 mp) valoarea de 1.319.821,36 lei (RON).

Recursul declarat de contestator împotriva hotărârii instanței de apel a făcut obiectul Dosarului nr. 9228/1/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, care l-a respins ca nefondat, pronunțând în acest sens Decizia nr. 9050 din 9 noiembrie 2006, în ale cărei considerente au fost analizate și înlăturate, în mod distinct, toate criticile făcute de recurent, legate de: - greșita nerestituire în natură a imobilelor notificate, prin compensare cu alte bunuri identice - instanțele judecătorești nu pot obliga la restituire prin echivalent într-o anumită zonă a orașului, nu pot stabili atribuirea altor imobile în compensare, unitatea deținătoare fiind cea care face oferta; - greșita modalitate de reparație prin echivalent și nu prin despăgubiri bănești - art. 36 din Legea nr. 10/2001, invocat de către contestator drept temei al acestei solicitări, a fost abrogat expres prin art. 33 din Legea nr. 247/2005, prevederile acestui din urmă act normativ sunt de imediată aplicare, iar măsurile reparatorii prin echivalent stabilite de Curtea de Apel Bacău urmează a fi convertite în titluri de despăgubire, în procedura de acordare a despăgubirilor, reglementată în Titlul VII referitor la regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005;

- stabilirea dreptului la reparații fără ca acestea să reflecte valoarea reală actuală de circulație a imobilelor - instanța de apel a avut în vedere concluziile expertizelor tehnice efectuate în cauză, bazate pe noile criterii de evaluare; - neacordarea de dobânzi pentru perioada cât a durat soluționarea notificării - cererea nu putea fi primită fiindcă, pe de o parte, nu este prevăzută de lege, iar, pe de altă parte, numai o creanță certă poate produce dobânzi. Așadar, cu privire la imobilele care au aparținut bunicului patern al reclamantului, instanțele de judecată și-au spus părerea în mod definitiv și irevocabil.

În aceste condiții, în măsura în care lucrurile ar decurge astfel cum a reținut Înalta curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 9050 din 9 noiembrie 2006, iar Comisia Centrală și-ar însuși valoarea stabilită judecătorește pentru măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite reclamantului pentru imobilul notificat în baza Legii nr. 10/2001 (în sumă totală de 1.880.025,36 lei, echivalentul actual a aproape 440.000 euro, mult peste ceea ce pretindea, inițial, defunctul P.G.G.), numai la aceasta mai este îndreptățit, în prezent, reclamantul, în niciun caz el neavând posibilitatea de a apela la o altă judecată, cu aceeași finalitate, oricare ar fi noul temei juridic invocat.

Hotărârea-pilot pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în materia proprietății cu privire la statul român nu este aplicabilă și persoanelor care au finalizat, deja, procedura specială sau chiar una de drept comun, cu privire la imobilele trecute abuziv în proprietatea statului, în perioada de referință, astfel cum eronat consideră reclamantul, pentru că aceasta ar însemna ca toți cei îndreptățiți și nemulțumiți de modalitatea în care le-au fost soluționate notificările formulate să declanșeze noi procese, cu pretenția de a se schimba, în privința lor, cele statuate cu autoritate de lucru judecat.

Ca atare, reclamantul, în calitate de unic moștenitor legal al contestatorului-notificator, nu mai poate beneficia în prezent decât de executarea hotărârii Curții de Apel Bacău, astfel cum aceasta a fost pronunțată și menținută de instanța supremă, și indiferent de felul în care instituțiile statului, cu atribuții în acest scop, vor înțelege să și le îndeplinească, desigur, existând posibilitatea ca România, la fel ca în numeroase alte cauze similare, să fie condamnată la plata de despăgubiri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru neexecutarea corespunzătoare și la timp a hotărârii judecătorești al cărei beneficiar este reclamantul, care are, deja, în acest scop, trei dosare înregistrate pe rolul instanței europene (cererile nr. 16120/2004 - imposibilitatea executării unei hotărâri definitive, nr. 2562/2007 - revendicarea unui imobil și, respectiv, nr. 17329/2008).

Este adevărat că într-una dintre adresele comunicate de Curte, în dosarul format pentru revendicarea unui imobil, reclamantul a fost informat că „secția a treia a adoptat hotărârea-pilot în cauzele Atanasiu și Poenaru și Solon c. României, care privește o chestiune similară cu cea din cererea dumneavoastră“, dar întrucât reclamantul nu a pus și la dispoziția tribunalului copia cererii depuse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanța nu poate verifica dacă, într-adevăr, este vorba de o similitudine și până unde merge aceasta. De altfel, chiar considerentele hotărârii-pilot invocate și cele din comentariile de specialitate făcute pe marginea acesteia, depuse chiar de reclamant la dosar, conțin considerentele care impun respingerea acțiunii de față ca neîntemeiată.

În cauză, nu este vorba de nicio situație similară cu cea din hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului indicate de către reclamant, și anume nu ne aflăm în prezența unei acțiuni în revendicare respinsă pentru că există mecanismul procedural prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru obținerea de despăgubiri, pentru a se aprecia că reclamantului i se încalcă dreptul de acces la o instanță, dată fiind ineficiența respectivului mecanism de despăgubire, ci respingerea acțiunii este determinată de faptul că autorul reclamantului a optat să uzeze de această procedură specială, pe care a parcurs-o până la capăt, situație care, în momentul de față, nu mai poate fi schimbată.

Nu-i mai puțin adevărat că autoritatea judecătorească este, până la adoptarea unor măsuri eficiente de către Guvern și Parlament în materia retrocedărilor (pentru care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit un termen ce expiră în aprilie 2011), singura în măsură să compenseze, într-o oarecare măsură, lipsurile imputate de Curte Statului Român, fiind obligată, în acest scop, să asigure un mecanism eficient de tratare a acțiunilor legate de imobilele naționalizate, dar aceasta vizează acțiunile în curs de judecată sau viitoare și nicidecum pe cele soluționate deja, în mod irevocabil, cum s-a întâmplat în cazul reclamantului. În mod neîndoielnic, hotărârea dată de Curtea Europeană la 12 octombrie 2010, în cauza Atanasiu ș.a.

vs. România, vizează doar cauzele aflate pe rolul Curții, nu și cele în curs de judecată în fața instanțelor interne și deci, cu atât mai puțin, cauzele soluționate prin hotărâre judecătorească irevocabilă. De altfel, în chiar adresa din 29 octombrie 2010, Curtea arată, în mod expres, că în vederea evaluării situației de fapt din cererea reclamantului, înregistrată sub nr. 2562/2007, este necesar ca acesta să o informeze dacă a formulat cereri în baza legilor de restituire (Legea fondului funciar nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 10/2000 și Legea nr. 247/2005), iar în caz afirmativ, să trimită Curții informații despre situația actuală a cererilor sale. Or, situația actuală a Notificării nr. 203 din 14 februarie 2002 este cea mai sus descrisă, în prezenta hotărâre.

Un argument în plus pentru respingerea acțiunii de față se regăsește în același articol, apărut chiar a doua zi după pronunțarea hotărârii-pilot: „Prin termenul limită de 18 luni acordat țării noastre pentru a rezolva problema restituirilor în materia proprietății, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele pilot împotriva României aduce o speranță concretă foștilor proprietari sau urmașilor acestora, care încă nu au fost despăgubiți prin retrocedarea în natură a imobilelor confiscate de regimul comunist sau prin compensații bănești, și ale căror dosare de restituire sunt blocate fie în sertarele A.N.R.P., fie pe rolul instanțelor de judecată“. În mod evident, dosarul de restituire care privește imobilul în litigiu nu a fost și nu este blocat pe rolul instanțelor de judecată, dimpotrivă, acestea spunându-și în mod irevocabil cuvântul.

Trebuie arătat, însă, că reclamantul se află, are încă posibilitatea de a primi în natură întreaga suprafață sau măcar o parte din terenul menționat în decizia Curții de Apel Bacău, în măsura în care acest lucru este posibil, tocmai urmare a hotărârilor de consiliu local la care a făcut referire, întrucât se pare că, într-adevăr, retrecerea acestuia, după declanșarea procesului de revendicare, în domeniul public al municipalității, constituie nu numai un abuz, ci și o încălcare a irevocabilității actelor administrative puse în executare sau a celor care au produs efecte juridice în alte domenii, ieșind din sfera de reglementare exclusivă a dreptului administrativ, pe care, însă, instanța civilă de drept comun nu le poate nici cenzura, nici remedia și nici măcar constata.

Această din urmă afirmație a instanței decurge din aceea că, în procedura de plată a despăgubirilor, legiuitorul a prevăzut, în mod expres, la art. 16 alin. (4), că „Pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură“, după care va proceda la centralizarea dosarelor în care, în mod întemeiat, cererea de restituire în natură a fost respinsă (alin. (5)). Dacă acestea sunt considerentele pentru care a fost respins primul capăt de cerere din acțiunea de față, cu privire la despăgubirile solicitate pentru construcție, tribunalul a reținut că, în soluționarea acestei cereri, calitatea procesuală a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice rezultă nu numai din obiectul său concret (pretenția reclamantului de a fi despăgubit de însuși Statul Român, față de care nu există autoritate de lucru judecat, pentru construcția preluată de la autorul său și demolată în anul 1962), dar și din textul Legii nr. 10/2001, care, în art. 28 alin. (3), în redactarea ulterioară republicării din septembrie 2005, cu referire, este adevărat, la o situație specială, de excepție, arată că: „În cazul în care unitatea deținătoare nu a fost identificată, persoana îndreptățită poate chema în judecată statul,

prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând restituirea în natură sau, după caz, măsuri reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de prezenta lege“. Pretențiile reclamantului în această privință nu pot fi, însă, sub aspectul cuantumului și al modalității de reparare a prejudiciului creat fostului proprietar, altele decât cele stabilite de Curtea de Apel Bacău, și ele vor fi, desigur, realizate la modul efectiv în procedura de executare a respectivei hotărâri judecătorești, executare în scopul căreia reclamantul a susținut, fără a dovedi în vreun fel, că ar fi făcut nenumărate demersuri rămase fără rezultat, iar pârâtul Municipiul Piatra Neamț a arătat că dosarul aferent Notificării nr. 203/2002 a fost trimis Instituției Prefectului - județul Neamț, pentru centralizare și înaintare către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea aducerii la îndeplinire a celor stabilite de instanțele judecătorești.

Prin Decizia civilă nr. 14 din 27 aprilie 2012, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamant și de pârâtul Municipiul Piatra Neamț împotriva sentinței sus-menționate. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele: Reclamantul a solicitat prin acțiunea introductivă restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 946 mp, pe care s-a aflat restaurantul „L.C.”, proprietatea bunicului său P.G.G., cât și prețul concesiunii ca beneficiu nerealizat; despăgubiri bănești pentru imobilul restaurant de 1.008.367 lei; dobânzile aferente acestui imobil de la data când creanța a devenit certă, lichidă și exigibilă și până la plata efectivă a despăgubirilor bănești; daune morale de 150.000 lei și cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 272 din 15 iulie 2003, Tribunalul Neamț a respins contestația contestatorului P.G.G. în contradictoriu cu Primarul Municipiului Piatra Neamț, prin care a solicitat desființarea Dispoziției nr. 517 din 21 aprilie 2003 și restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a imobilului compus din construcții și teren situat în Municipiul Piatra Neamț, Piața Mihail Kogălniceanu nr. 19 (actualmente Piața Ștefan cel Mare). Prin Decizia civilă nr. 42 din 23 martie 2006 a Curții de Apel Bacău (în rejudecare), s-a admis apelul și s-a schimbat în tot sentința, s-a admis contestația, s-a anulat Dispoziția nr. 517/2003 emisă de Primarul Municipiului Piatra Neamț și s-a stabilit valoarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat, compus din restaurantul „L.C.”, respectiv pentru construcții valoarea de 560.204 RON și pentru teren aferent în suprafață totală de 946 mp (restaurant 328 mp și terasa 618 mp) suma de 1.319.821,36 RON.

Ulterior, ca urmare a recursului formulat de reclamantul P.G.G. împotriva Deciziei nr. 42 din 23 martie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 9050 din 19 noiembrie 2006, a respins ca nefondat recursul formulat. Se constată astfel, în raport de cererea formulată de reclamant și hotărârile judecătorești pronunțate, că reclamantul solicită restituirea acelorași imobile, respectiv terenul și contravaloarea imobilului construcție asupra cărora s-a purtat litigiul în contestația formulată în baza Legii nr. 10/2001 de către tatăl său. Recurentul-reclamant a promovat acțiunea ca moștenitor al tatălui său P.G.G., decedat la data de 17 februarie 2008, apreciind că în situația în care nu a primit despăgubirile acordate autorului său prin hotărârile menționate, este încă titular al dreptului de proprietate asupra imobilelor.

În această situație nu se poate primi susținerea apelantului-pârât în sensul că reclamantul nu ar avea calitate procesuală activă în cauză, nefiind străin de fosta proprietate a bunicului său. Se va aprecia însă că din momentul judecății anterioare, prin care tatălui reclamantului i s-au stabilit măsuri reparatorii pentru imobilele al căror proprietar a fost autorul său, măsuri reparatorii prin echivalent, dreptul de proprietate asupra imobilelor în cauză nu mai există, reclamantul fiind îndreptățit doar la măsurile reparatorii pe care trebuia să le primească autorul său. Astfel, nedovedindu-și dreptul de proprietate asupra imobilelor solicitate, în mod corect acțiunea a fost respinsă.

Nu se va putea reține nici excepția inadmisibilității invocate de apelantul-pârât, întrucât reclamantul a formulat o acțiune în revendicare în nume propriu, în temeiul art. 480 C. civ., situație în care instanța în mod corect i-a examinat cauza, neavând relevanță asupra accesului la justiție a acestuia judecata anterioară purtată de autorul său. Trebuie menționat că apelantul-reclamant, în motivarea apelului, a invocat aspecte vizând mențiunile din considerentele hotărârii referitoare la inexistența cererii sale formulate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la aprecierile făcute de instanță asupra acesteia, însă aceste mențiuni s-au făcut în contextul motivării și argumentării soluției pronunțate, neconducând ele însele la respingerea acțiunii.

Faptul că reclamantul a invocat ca temei al acțiunii dispozițiile art. 480 C. civ., invocând și situația juridică nouă a terenului care a fost trecut din proprietatea publică în proprietate privată după pronunțarea hotărârii privind contestația la Legea nr. 10/2001, nu conduc la admiterea acțiunii, întrucât acesta nu mai are un drept de proprietate asupra imobilelor în cauză, așa cum s-a arătat anterior. Referirile efectuate de apelantul-reclamant la dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv art. 7 și art. 16 din Legea nr. 247/2005 nu vor putea fi reținute și analizate în cauză, întrucât cauza a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. (în vigoare la data promovării acțiunii), chiar dacă instanța de fond în contextul motivării a făcut unele aprecieri referitoare la dispozițiile menționate.

Este adevărat că instanța de fond în motivare face unele aprecieri care sunt în contradicție cu soluția pronunțată, acestea urmând a fi substituite cu prezenta motivare, însă cu menținerea soluției pronunțate în cauză, soluție care este corectă. De asemenea, nu se va putea reține susținerea apelantului-reclamant referitoare la faptul că i s-a încălcat dreptul de acces la un tribunal și aparența de parțialitate subiectivă a judecătorului cauzei, întrucât cauza i-a fost examinată de un judecător, care și-a exprimat opinia, motivând soluția pronunțată în raport de actele dosarului. Deși apelantul-reclamant invocă și faptul că a fost încălcat și principiul securității raporturilor juridice prin legile succesive aplicate de instanță, nu precizează concret în ce mod a fost încălcat acest principiu și tocmai în considerarea acestui principiu s-a avut în vedere hotărârea pronunțată pentru soluționarea contestației la Legea nr. 10/2001, formulată de autorul său.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care a invocat, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici: 1. Soluția vădit netemeinică a instanțelor de fond și apel se sprijină pe temeiul că notificarea privind imobilul litigios a fost finalizată prin contestația în baza Legii nr. 10/2001, fiind în mod irevocabil stabilit dreptul la despăgubiri prin Decizia nr. 42/2006 a Curții de Apel Bacău. Recurentul susține că instanțele de fond și apel încearcă să-l deposedeze pentru a doua oară de bunul său, prin greșita interpretare a probelor din dosar.

Deși a învederat instanțelor că cererea sa este formulată în baza unui temei juridic nou față de cel avut anterior, iar situația juridică a terenului pe care îl revendică s-a schimbat din domeniul public (anul 2006, când s-a pronunțat Curtea de Apel Bacău prin Decizia nr. 42/2006) în domeniul privat (anii 2009-2011), acestea au refuzat să dea curs cererii sale. Trecerea terenului din domeniul public în domeniul privat a creat posibilitatea revendicării în natură, astfel că situația juridică a terenului avută în vedere de Curtea de Apel Bacău la pronunțarea Deciziei nr. 42/2006 nu mai este de actualitate.

În cazul în care s-ar fi acceptat despăgubirile din Decizia civilă nr. 42/2006 a Curții de Apel Bacău, iar acestea ar fi fost plătite până în momentul de față, nu într-o manieră teoretică și iluzorie, poate instanțele de fond și apel ar fi avut dreptate că nu ar mai fi îndreptățit la revendicarea în natură, deoarece anterior s-a statuat irevocabil dreptul la despăgubiri. Recurentul susține că întrucât acest drept la despăgubiri i-a fost recunoscut „teoretic și iluzoriu”, până în momentul de față nefiindu-i plătită nicio sumă de bani pentru imobilul al cărui proprietar de drept este, îi conferă dreptul să solicite restituirea în natură, atâta timp cât terenul a fost trecut din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâri succesive ale consiliului local.

Toate acestea sunt susținute în mod imperativ de Legea nr. 10/2001, care la art. 7 stipulează regula restituirii în natură și faptul că atunci când restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de lege. Recurentul susține că a solicitat permanent în natură acest imobil, ca, de altfel, și în plângerea individuală adresată împotriva Statului Român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar prin modul de soluționare a acțiunii sale în revendicare, având în vedere situația sa particulară, sunt încălcate dispozițiile art. 7 din Legea nr. 10/2001, unde se arată că restituirea în natură, acolo unde este posibilă, este obligatorie.

Or, când Statul Român a fost condamnat prin hotărârea-pilot Atanasiu c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că trebuie avută în vedere situația particulară a reclamantului. Astfel, în cazul de față, situația particulară pe care instanțele de fond și apel au refuzat să o constate și să se pronunțe asupra ei este tocmai regimul juridic al terenului revendicat, respectiv domeniul privat al municipiului Piatra Neamț, cât și temeiul juridic nou al acțiunii promovate. Instanțele de fond și apel încalcă dreptul de acces la un tribunal, prin refuzul de a judeca pretențiile deduse judecății în noul context juridic, acestea motivând pro causa că notificarea a fost soluționată, în mod irevocabil, de instanțele de judecată.

Practic, este o altă formă de a declara acțiunea în revendicare inadmisibilă, din moment ce tribunalul și curtea de apel susțin că notificarea a fost soluționată în mod irevocabil de instanțele de judecată, astfel că prezenta acțiune practic nici nu a mai fost analizată sub toate aspectele invocate. Aparența de parțialitate subiectivă a judecătorului de fond este destul de evidentă și aduce atingere art. 6 din Convenție, acesta exprimându-și personal opinia în motivarea hotărârii asupra drepturilor ce îi revin reclamantului, altele decât cele stabilite în hotărârile irevocabile. Mai mult decât atât, instanța de apel nici nu sancționează această conduită a judecătorului fondului, reținând că „.. cauza i-a fost examinată de un judecător, ce și-a exprimat opinia, motivând soluția pronunțată în raport de actele dosarului”.

Nimic mai fals, în contextul în care rezultă foarte clar din motivarea instanței de fond că aceasta analizează soluțiile date de instanțele anterioare în cadrul contestației în baza Legii nr. 10/2001 și nu se referă absolut deloc la motivarea proprie, cum încearcă instanța de apel prin motivare să inducă în eroare. Cu toate acestea, tribunalul reține că „reclamantul se află, are încă posibilitatea de a primi în natură întreaga suprafață ... tocmai urmare a hotărârilor de consiliu local la care a făcut referire, întrucât se pare că, într-adevăr, retrecerea acestuia, după declanșarea procesului de revendicare, în domeniul public al municipalității, constituie nu numai un abuz, ci și o încălcare a irevocabilității actelor administrative puse în executare”.

Astfel, instanța a motivat că reclamantul are dreptul la restituirea în natură a suprafeței de 946 mp ce formează obiectul prezentei cereri, dat fiind că hotărârile succesive ale consiliului local sunt abuzive și încalcă principiul irevocabilității actelor administrative, însă respinge acțiunea ca neîntemeiată. Există o contradicție flagrantă între ceea ce susține instanța în motivare - că reclamantul are dreptul la restituirea în natură - și soluția de respingere a acțiunii, ca neîntemeiată.

Or, în cauza Filipescu c. României, cererea nr. 34839/03, „Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciază ca fiind producătoare de efecte juridice nu doar soluția consemnată în dispozitivul hotărârii judecătorești, ci și constatările instanței reținute în considerentele hotărârii". Totodată, instanța de fond, deși reține întreaga situație de fapt expusă de părți, nu examinează argumentele reclamantului în mod efectiv, iar punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant (restituirea în natură) se regăsește în motivarea sentinței, însă nu și în dispozitivul acesteia, astfel că raționamentul logico-juridic care a stat la baza soluției de respingere ca neîntemeiată a acțiunii nu întrunește condițiile impuse de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 752 din 6 martie 2009. Prin această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost stabilite în mod irevocabil condițiile și elementele „sine qua non" pentru ca o hotărâre judecătorească să fie pronunțată în mod legal.

Or, în situația de față, tribunalul nu a ținut cont de aceste elemente atunci când a pronunțat sentința, motivând în considerente existența dreptului la restituirea în natură, dar respingând acțiunea ca neîntemeiată. Rezultă astfel că atât raționamentul logico-juridic, dar și argumentele în baza cărora s-a ajuns la o astfel de soluție sunt contrazise însăși de considerentele, motivarea instanței de fond. Însă, instanța de apel persistă în aceeași greșeală și motivează că „este adevărat că instanța de fond în motivare face unele aprecieri care sunt în contradicție cu soluția pronunțată … însă acestea sunt substituite cu prezenta motivare, cu menținerea soluției pronunțate”.

Or, este incalificabil ca acest motiv clar de casare a hotărârii, când există contradicție evidentă între considerente și dispozitiv, să nu fie sancționat de instanța de apel, având în vedere că ceea ce a reținut instanța de fond prin considerente este corect și legal, însă motivarea acesteia nu s-a reflectat și în soluția pronunțată, aceasta fiind în totală contradicție cu motivarea, dar și cu realitatea de fapt și de drept. Totodată, instanța de fond motivează că „dreptul la restituirea în natură există datorită art. 16 alin. (4) și (5) din Legea nr. 247/2005”. Instanța de fond a interpretat greșit textul de lege sus-menționat, deoarece la baza respingerii cererii de restituire în natură se află Decizia civilă nr. 42/2006 a Curții de Apel Bacău și astfel nu mai suntem în faza administrativă (notificarea) avută în vedere de legiuitor.

Or, în atare situație, dacă instanța a respins cererea de restituire în natură, tot aceasta din urmă poate constata că, între timp, datorită intereselor Primăriei Piatra Neamț acest teren a fost trecut din domeniul public în domeniul privat și astfel poate fi restituit în natură. Astfel, prezenta acțiune în revendicare a fost introdusă pe un temei juridic nou și pe o situație juridică nouă a terenului, pentru care până în prezent nu s-a primit o justă despăgubire sau restituirea în natură. Deci, Decizia civilă nr. 42/2006 a Curții de Apel Bacău este teoretică și iluzorie, trecând 5 ani de zile fără ca dreptul reclamantului să fie valorificat.

Față de acest cadru legal, apare ca fiind nu doar netemeinică și nelegală, dar și lipsită de sens motivația deciziei de apel că din moment ce prin cauza anterioară inițiată de autor s-au stabilit măsuri reparatorii prin echivalent, atunci nu mai subzistă dreptul de proprietate asupra imobilelor, pe care reclamantul l-a dobândit prin moștenire de la bunicul său. Dacă s-ar lua în considerare ceea ce motivează instanța de fond, atunci s-ar încălca grav principiul simetriei juridice în sensul că, dacă respingerea restituirii în natură s-a făcut de o instanță de judecată, atunci admiterea cererii și constatarea nelegalității respingerii cererii de restituire în natură trebuie să se facă tot de o instanță de judecată, deoarece Secretariatul Comisiei Centrale nu poate constata că cele reținute în hotărârea judecătorească sunt nelegale.

În concluzie, singura în măsură să se pronunțe asupra restituirii în natură a terenului în suprafață de 946 mp situat în Parcul Tineretului din Piatra Neamț, ca urmare a trecerii din domeniul public în domeniul privat prin 4 hotărâri succesive ale consiliului local, este instanța de judecată învestită cu prezenta acțiune în revendicare având un temei juridic nou, dar și situația juridică nouă - domeniu privat - a terenului. Mai mult decât atât, potrivit Deciziei în interesul legii nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale s-a stabilit în mod irevocabil și obligatoriu pentru instanțele naționale că „art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001”.

Argumentația Înaltei Curți de Casație și Justiție a constat și în faptul că, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituție, cât și art. 1 C. civ., legea civilă nu retroactivează, astfel că unui raport juridic nu i se poate aplica o dispoziție legală care încă nu exista în momentul când el s-a născut. Totodată, principiul securității raporturilor juridice a fost grav violat prin aceste legi succesive, aplicate haotic de instanțele de judecată, fără să lectureze Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale, de unde rezultă în mod irevocabil și obligatoriu pentru instanțele de judecată (art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.) că legea aflată în vigoare la data formulării cererii este aplicabilă pe tot cursul procesului (Legea nr. 10/2001).

2. Motivarea instanței de apel cu privire la calitatea procesuală activă și la dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunurilor moștenite de la bunicul său este greșită și contradictorie. Astfel, instanța de apel motivează la paragraful 2 că „nu se poate primi afirmația recurentului-pârât în sensul că reclamantul nu ar mai avea calitate procesuală activă în cauză, nefiind străin de fosta proprietate a bunicului său”. Însă, imediat, la paragraful 3, susține că „din momentul judecății anterioare prin care tatălui său i s-au stabilit măsuri reparatorii în echivalent, dreptul de proprietate asupra imobilelor în cauză nu mai există, reclamantul fiind îndreptățit doar la măsurile reparatorii stabilite”.

Prezenta acțiune are ca obiect revendicare, iar reclamantul are calitate procesuală activă doar dacă mai are în patrimoniul său un drept de proprietate. Din paragraful 2 rezultă că reclamantul nu este străin de fosta proprietate a bunicului său, însă, din paragraful 3 rezultă că nu mai are un drept de proprietate, ci numai un drept de creanță, instanța de apel motivând că are dreptul numai la măsuri reparatorii așa cum au fost stabilite anterior. Din această motivare incoerentă a instanței de apel ar rezulta că reclamantul în cadrul unei acțiuni în revendicare are calitate procesuală activă dar pentru un drept de creanță. Or, art. 480 C. civ. se referă la un drept real de proprietate și nu la un drept de creanță.

În continuare, la următorul paragraf, curtea de apel realizează o nouă preluare abuzivă a bunului proprietate privată. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în toată jurisprudența sa a stabilit că restituirea în natură se face dacă aceasta este posibilă. Or, posibilitatea restituirii este demonstrată tocmai cu hotărârile consiliului local de trecere din domeniul public în domeniul privat a unor suprafețe de teren care se suprapun întocmai pe terenul revendicat, hotărâri de consiliu local care stabilesc că motivația inițierii acestui demers de trecere din domeniul public în domeniul privat este „lipsa utilității publice a terenului”.

Cel mai important lucru alături de lipsa proporționalității pe care a sancționat-o Curtea Europeană a Drepturilor Omului și în cauza Faimblat c. României este și titlul valabil de proprietate asupra acestui teren, respectiv noțiunea de „bun actual” prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului învederează faptul că, constatările anterioare prin hotărâri judecătorești irevocabile a preluării abuzive a imobilului, fără titlu, obligă Statul Român la restituirea în natură a imobilului, cum este și cazul de față. Curtea amintește că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului.

Pe acest palier de argumentare, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului în materie de drept real de proprietate se corelează perfect cu Decizia Înaltei curți de Casație și Justiție nr. 33/2008. Astfel, cum noțiunea de „bun actual”, decurgând din preluarea imobilului fără titlu, abuziv, a fost recunoscută prin Decizia civilă nr. 3258/2005 a Înaltei curți de Casație și Justiție , irevocabilă, și Decizia civilă nr. 42/2006 a Curții de Apel Bacău, iar terenul se află în proprietatea municipalității (și nu în proprietatea unui cumpărător de bună credință, caz în care restituirea în natură nu mai este posibilă, așa cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului), restituirea în natură este obligatorie și posibilă tocmai prin prisma mobilității acestui teren din domeniul public în domeniul privat, cu motivația Municipiului Piatra Neamț că acest imobil „nu este de utilitate publică”.

Față de procedura parcursă pe legea specială, situația juridică a terenului s-a schimbat din domeniul public în domeniu privat, iar ceea ce a invocat Primăria Piatra Neamț în cadrul procesului trecut, astăzi nu mai este de actualitate, respectiv terenul revendicat nu mai este de utilitate publică și se află în domeniul privat al municipiului. Intimatul-pârât Municipiul Piatra Neamț a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: În ce privește susținerile recurentului referitoare la sentința de fond, acestea nu pot fi analizate, raportat la dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora obiectul recursului îl constituie hotărârea dată în apel, astfel că motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. trebuie să vizeze decizia instanței de apel, respectiv soluția și argumentele folosite de instanța de apel în fundamentarea soluției pronunțate. Cu referire la decizia din apel, obiect al recursului, recurentul a invocat numai formal motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nedezvoltând nicio critică de natură a se subsuma ipotezei pe care acest motiv o reglementează - „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”. Astfel, partea nu a arătat care este actul juridic, în sens de convenție, care a fost interpretat în mod greșit de instanța de apel. Criticile aduse deciziei din apel vizează motivarea contradictorie a acestei hotărâri, respectiv pronunțarea ei cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, astfel că ele sunt susceptibile de încadrare în motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., dar nu sunt fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. Pentru a confirma soluția fondului de respingere a acțiunii reclamantului, instanța de apel a reținut că pentru restituirea imobilelor litigioase autorul reclamantului a uzat deja de calea legii speciale, Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia i s-a stabilit în mod irevocabil dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv că reclamantul nu mai are un drept de proprietate asupra imobilelor litigioase, care să poată fi opus în acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., față de soluția dată în procedura legii speciale. Contrar susținerilor recurentului, ambele argumente ale instanței de apel sunt corecte și justifică soluția de respingere a acțiunii de drept comun promovată de acesta, criticile în acest sens nefiind fondate.

Astfel, prin acțiunea dedusă judecății în prezenta cauză, reclamantul a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 946 mp și acordarea de despăgubiri bănești, cu dobânzile aferente, pentru construcția restaurant „L.C.” ce era amplasată pe acest teren, în prezent demolată, precum și daune morale. Conform mențiunilor din cererea introductivă de instanță și precizărilor orale făcute de reclamant în fața primei instanțe, la termenul din 23 martie 2011 (consemnate în încheierea de ședință de la acel termen), acțiunea sa în revendicare și în despăgubiri bănești este una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.

Această acțiune privește aceleași imobile pentru care autorul reclamantului, defunctul P.G.G., a formulat, în baza Legii nr. 10/2001, notificare de restituire și pentru care a obținut măsuri reparatorii prin echivalent în baza legii speciale de reparație, prin hotărâre judecătorească irevocabilă pronunțată în contestația împotriva dispoziției primarului de respingere a notificării. Este vorba despre Decizia civilă nr. 42 din 23 martie 2006 a Curții de Apel Bacău, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 9050 din 9 noiembrie 2006 a Înaltei curți de Casație și Justiție, prin care, în urma admiterii contestației formulate de autorul reclamantului, s-a anulat Dispoziția nr. 517 din 21 aprilie 2003 emisă de Primarul municipiului Piatra Neamț și s-a stabilit valoarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat compus din restaurantul „L.C.”, respectiv 560.204 RON pentru construcții și 1.319.821,36 RON pentru teren în suprafață totală de 946 mp.

Așadar, autorul reclamantului a ales să-și valorifice prerogativele decurgând din calitatea sa de succesor al fostului proprietar al imobilelor în litigiu pe calea reglementată de Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia i s-au acordat, în etapa judiciară a contestației, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, măsuri reparatorii prin echivalent corespunzătoare valorii imobilelor preluate abuziv de stat. În aceste condiții, avându-se în vedere principiul „electa una via, non datur recursus ad alteram” - „aleasă fiind o cale, nu se mai admite utilizarea alteia”, este evident că reclamantul nu mai poate solicita încă o dată valorificarea aceluiași drept, împlinit deja pe calea legii speciale de reparație, prin stabilirea dreptului la reparații echivalente valorii imobilelor.

În acest sens, și în cuprinsul Deciziei pronunțate în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanțe potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., se menționează că „Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului”. În consecință, reținând că acțiunea promovată de reclamant nu poate fi primită, atât timp cât dreptul la reparație pentru imobilele litigioase a fost valorificat pe calea Legii nr. 10/2001, existând hotărâre judecătorească irevocabilă de stabilire a dreptului autorului său la măsuri reparatorii prin echivalent pentru aceleași imobile, instanța de apel a aplicat în mod corect, la speță, principiul electa una via, chiar dacă nu l-a nominalizat ca atare.

Susținerile recurentului în sensul că temeiul juridic nou invocat în cererea pendinte, și anume art. 480 C. civ., îl îndreptățește să revendice terenul litigios, sunt neîntemeiate. Astfel, deși constituie temei juridic nou, art. 480 C. civ. nu dă dreptul la urmarea căii de drept comun pentru imobilele ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, cum este și cazul celor în litigiu, deoarece aplicarea dreptului comun este înlăturată de legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant, după cum s-a statuat și prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, prin care a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Recurentul a mai susținut că este îndreptățit să revendice, pe calea dreptului comun, terenul litigios și pentru că s-a schimbat situația juridică a acestuia de la data finalizării, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, a procedurii legii speciale urmate de autorul său și până la data formulării acțiunii pendinte (fiind trecut din domeniul public în domeniul privat al municipiului, prin hotărâri ale consiliului local). Schimbarea situației juridice a terenului nu are, însă, nicio relevanță pe aspectul în discuție, relevanță prezentând incidența în cauză a principiilor electa una via și specialia generalibus derogant, potrivit celor anterior arătate.

În ce privește acțiunea în revendicare, instanța de apel a reținut că aceasta nu poate fi admisă și pentru că reclamantul nu mai are un drept de proprietate asupra imobilului revendicat, care să poată fi opus în acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., reclamantul fiind îndreptățit doar la măsurile reparatorii acordate autorului său în procedura legii speciale. Acest argument de fond este legat de condiția existenței unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, pe care trebuie să o justifice reclamantul care apelează la calea dreptului comun pentru revendicarea unui imobil ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, în cauză, în raport de învestirea instanței cu o acțiune în revendicare promovată la data de 18 ianuarie 2011 potrivit dreptului comun, cu privire la un imobil preluat de stat în perioada comunistă, trebuia analizat dacă reclamantul justifică un drept de proprietate actual, posibil de valorificat pe această cale, în condițiile în care pentru situația unor asemenea imobile fusese adoptată, ca act normativ special, Legea nr. 10/2001. Nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 (data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001) și fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.

Sub acest aspect, recurentul pretinde că are un bun actual susceptibil de protecție conform documentului european, care l-ar îndreptăți la restituirea în natură a terenului litigios, față de faptul că preluarea acestuia s-a făcut fără titlu. Or, simpla constatare a nevalabilității titlului statului nu este suficientă pentru existența unui bun în patrimoniul reclamantului, acesta ignorând practica mult mai nuanțată a Curții Europene, evoluția și accepțiunea recentă dată de aceasta noțiunii de bun.

Astfel, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorului reclamantului și speranța redobândirii exercițiului acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt asimilabile noțiunii de bun, ci corespund mai degrabă unei „simple speranțe de restituire”, nici măcar unei „speranțe legitime” care să poată fi corelată cu o bază suficientă în dreptul intern (de exemplu, o jurisprudență bine stabilită care să statueze că în situația unor asemenea imobile, obiect de reglementare a unei legi speciale de reparație, posibilitatea recuperării lor există în condițiile dreptului comun, indiferent de regimul juridic al imobilului). Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt. Se observă, în jurisprudența actuală a Curții Europene, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”. Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de prop