ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 69/2013

Deliberând asupra recursurilor de față pe baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Tribunalul București, secția a II-a penală, în baza sentinței penale nr. 373 din 29 aprilie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 24334/3/2010 a condamnat pe inculpatul S.G. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de însușire fără drept a calității de autor al unei opere. În baza art. 71 C. pen. și art. 3 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. În baza art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o durată de 3 ani, termen de încercare stabilit în condițiile art. 82 C. pen.

În baza art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen., a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei. În baza art. 71 alin. (5) C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei. S-a luat act că partea civilă I.J.M. a revenit asupra constituirii de parte civilă în procesul penal împotriva inculpatului și părții responsabile civilmente SC A.H. SRL. În baza art. 118 lit. a) C. pen. s-a dispus confiscarea a 1034 exemplare ale lucrării „M.”, L.T. în traducerea lui G.S., bunuri produse prin săvârșirea faptei. În baza art. 191 alin. (1) C. proc.

pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 25.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat. Instanța a fost sesizată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică la 3 mai 2010 consecutiv căruia, potrivit art. 300 C. proc. pen. s-a și investit cu judecarea cauzei în vederea tragerii la răspundere penală a inculpatului S.G. pentru săvârșirea infracțiunii de însușire fără drept a calității de autor al unei opere, prevăzută de art. 141 teza 1 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, constând în esență în aceea că inculpatul, pseudonim literar G.S., și-a însușit în mod ilicit o traducere anterioară din limba rusă în limba română a operei „J.” de L.T.

efectuată de partea vătămată I.J.M., prin prezentarea acestei traduceri ca fiind propria sa operă de creație intelectuală în lucrarea „M.”, editată, tipărită și publicată de Editura A.H. Hotărând soluționarea în fond a cauzei penale prin condamnare în conformitate cu dispozițiile art. 345 alin. (2) C. proc. pen., după efectuarea cercetării judecătorești în condițiile art. 288-art. 291 C. proc. pen., în cursul căreia au fost administrate probele strânse la urmărirea penală și alte probe noi instanța fondului a examinat și apreciat materialul amintit, confirmând existența faptei ilicite dedusă judecății și vinovăția penală a autorului acesteia, sens în care s-au reținut următoarele: La data de 10 decembrie 2008 Fundația Culturală I.E., prin reprezentatul său legal, A.P.

(pseudonim literar A.C.), a formulat un denunț penal, adresat inițial Oficiului Român pentru Drepturi de Autor și înregistrat ulterior, la 23 ianuarie 2009, la Inspectoratul General al Poliției Române, Direcția de Investigare a Fraudelor, prin care semnala săvârșirea unei fapte de plagiat. În concret, în cuprinsul denunțului se semnalează faptul că traducerea din limba rusă în limba română a lucrării „M." a scriitorului L.T., efectuată de traducătorul G.S., editată, publicată și distribuită de către SC A.H. SRL, nu reprezintă o operă de creație intelectuală originală, ci traducătorul G.S. și-a însușit în mod ilicit o traducere anterioară a aceleiași opere efectuată de traducătorul I.J.M. sub denumirea de „J.". În plus, în conținutul sesizării se mai arată că la sfârșitul verii anului 2008 un angajat al Editurii A.H.

a contactat-o telefonic pe doamna I.J.M., căreia i-a propus cesiunea drepturilor de autor privitoare la traducerea din limba rusă în limba română a lucrării „J." de L.T., însă aceasta a explicat că nu poate da curs unei asemene propuneri, întrucât drepturile de autor ce poartă asupra traducerii în cauză au fost deja cedate Fundației C.I.E.. În continuare, Editura A.H. i-a propus doamnei A.P., reprezentatul legal al Fundației C.I.E., transmiterea drepturilor de autor privitoare la traducerea lucrării „J." efectuată de I.J.M., însă propunerea a fost declinată pentru motivul că, la rândul său, Fundația Culturală I.E. intenționa ca în anul 2010, an în care se celebrează centenarul morții scriitorului L.T., să publice lucrarea „J." în traducerea I.J.M.

în prestigioasa colecție „100 C.”. La câteva luni după aceste discuții, la Târgul de Carte G. din luna noiembrie 2008, Editura A.H. a lansat pe piață lucrarea „M." a scriitorului L.T. în traducerea realizată de domnul G.S. Pentru verificarea aspectelor cuprinse în conținutul sesizării organele de cercetare penală ale poliției judiciare au solicitat specialiștilor din cadrul Oficiului Român pentru Drepturi de Autor efectuarea unei constatări tehnico-științifice având ca obiect examinarea comparativă a lucrării în litigiu cu denumirea „M." de L.T., în două volume, în traducerea domnului G.S., editată de Editura A.H. și apărută în Colecția A. în cursul anului 2008 și a lucrării „J." de L.T., în două volume, în traducerea realizată de I.J.M., apărută la Editura Fundației Culturale I.E.

în 2005. Raportul de constatare din 10 februarie 2009 stabilește în concluziile sale la pct. 1 că deși „între cele două lucrări nu există o identitate perfectă, diferențele constatate în lucrarea „M." față de lucrarea „J." sunt minore, nu schimbă în mod semnificativ traducerea, nu au conotațiile unui aport intelectual deosebit și nu constituie trăsături definitorii ale notei personale, ale „amprentei" autorului (traducătorului)" la pct. 3 al concluziilor din același raport se arată că prin raportare la opera „J.", lucrarea „M." în traducerea efectuată de G.S. apărută la Editura A.H. în anului 2008 constituie o reproducere integrală a primei lucrări în ceea ce privește conținutul traducerii.

În aceste condiții prin rezoluția din 29 aprilie 2009 ora 9.00 organele de cercetare penală ale poliției judiciare au dispus începerea urmăririi penale „in rem" pentru infracțiunea de reproducere fără drept a operelor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe precum și pentru infracțiunea de însușire tară drept a calității de autor al unei opere, prevăzute de art. 140 alin. (1) lit. a) și art. 141 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe. Prin rezoluția nr. 697/P/2009 din 29 aprilie 2009 ora 10 Parchetul de pe lângă Tribunalul București a confirmat numai parțial începerea urmăririi penale „in rem" și anume doar sub aspectul infracțiunii de reproducere fără drept a operelor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe prevăzute de art. 140 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe.

În continuarea cercetărilor s-a stabilit că lucrarea „J." de L.T. a fost tradusă din limba rusă în limba română de I.J.M. și a apărut până în prezent în trei ediții și anume: prima ediție apărută la Editura U. în 1975 (vol.I) și 1976 (vol. II); ediția a II-a apărută în două volume la Editura E. în 2000 și ediția a treia apărută în două volume la Editura Fundației Culturale I.E. în 2005. La începutul anilor 70 I.J.M. și soțul acesteia prof. univ. dr. I.I. au fost solicitați de Editura U. să participe la redactarea unei lucrări care să fie constituită dintr-o selecție de texte din lucrarea în limba rusă „J." (D. în rusește) a scriitorului rus L.T., textele selectate urmând a fi traduse în limba română.

În realizarea acestui proiect literar și pentru a beneficia de o prezentare cât mai fidelă a lucrării originale a scriitorului L.T. s-a optat pentru ediția lucrării „J." în 13 volume ce face parte din ediția jubiliară „O.C." în 90 de volume, Moscova-Leningrad publicate în perioada 1928-1958. Întrucât lucrarea originală în limba rusă nu se găsea pe teritoriul României a fost solicitată cu titlul de împrumut de la Biblioteca Centrală L. din Moscova, care a trimis în țară un număr de 13 volume din ediția jubiliară amintită reprezentând lucrarea „J." (D. în rusește), mai precis volumele de la 46 inclusiv până la 58 inclusiv, apărute în perioada 1934-1958. În decurs de aproximativ doi ani I.J.M. împreună cu soțul său I.I.

au desfășurat o intensă muncă de analiză, selecție și traducere a textelor din limba rusă în limba română iar la finalul acestei perioade a fost publicată la Editura U., în două volume (vol. 1 în 1975 și vol. 2 în 1976), lucrarea „J." din L.T. în traducerea I.J.M. și studiul introductiv, tabelul cronologic, indicii de nume și notele semnate de I.I. După apariția lucrării „J." în limba română cele 13 volume în limba rusă reprezentând lucrarea integrală „J." de L.T. au fost restituite bibliotecii din Moscova. De la data apariție primei ediții din 1975-1976 și până în prezent lucrarea „J." a mai apărut în două ediții, în 2000 la Editura E. și în 2005 la Editura Fundației Culturale I.E.. Din anul 2005 drepturile de utilizare a traducerii lucrării „J.”efectuată de I.J.M.

erau deținute de Fundația Culturală I.E. pentru o durată de 9 ani, conform contractului din 24 februarie 2005. Pentru a elimina orice dubiu cu privire la existența sau inexistența unei fapte de plagiat în cauză s-a dispus efectuarea unei expertize comparative de către specialiști din cadrul Oficiului Român pentru Drepturi de Autor, care de această dată au avut la dispoziție toate cele trei ediții ale lucrării „J." în traducerea I.J.M. În concluziile raportului de expertiză din 22 septembrie 2009 care conține și un număr de 47 de anexe, transmis organelor de cercetare penală la 13 aprilie 2010, rezultă în afară de orice dubiu că traducerea din lucrarea „M." nu reprezintă o operă de creație intelectuală originală ci este un plagiat, o însușire ilicită a traducerii ce se regăsește în lucrarea „J." efectuată de I.J.M.

Astfel, la pct. 1 al concluziilor raportului de expertiză se arată că din analiza comparativă vizuală, pagină cu pagină, a conținutului traducerii cuprins în materialele supuse expertizării s-a constatat că lucrarea „M." de L.T., în traducerea lui G.S., editată de Editura A.H. și apărută în Colecția A. în cursul anului 2008 nu este o operă originală, autentică, fiind practic identică cu lucrarea „J." autor L.T., traducerea din limba rusă de I.J.M., ediția a IlI-a revizuită, publicată de Editura Fundației Culturale I.E. în anul 2005. Pentru exemplificare s-au întocmit: Anexa nr. 20.a și Anexa nr. 20.b. Identitatea constatată de expert între lucrarea în litigiu „M." și lucrarea autentică „J." privește atât traducerea în conținutul său însă identitatea poartă și asupra unor elemente de structură și selecție care fac imposibilă posibilitatea existenței unei coincidențe.

În ceea ce privește conținutul traducerii expertul menționează la pct. 2 al concluziilor că „între cele două lucrări: „J.", în toate cele trei ediții, pe de o parte, respectiv „M." pe de altă parte, există sub aspectul textelor o identitate aproape perfectă, diferențele constatate fiind minore și nesemnificative sub aspectul originalității creației din cea de a doua lucrare. Aceste diferențe nu constituie trăsături definitorii ale notei personale ale traducătorului (în speță ale lui G.S.) și nu au valoarea unei contribuții intelectuale cu valențe literare." Identitatea este însă perfectă în ceea ce privește structura lucrării cât și selecțiile de texte, care poartă asupra acelorași ani, acelorași date calendaristice ale aceluiași an și acelorași fragmente extrase din conținutul întregului text care reprezintă însemnările unei zile.

Având în vedere că lucrarea originală în limba rusă conține 13 volume, însumând aproximativ 8 000 de pagini, probabilitatea ca cei doi traducători să selecteze în mod independent aceleași texte, de la aceleași date și din aceiași ani este exclusă. în plus, lucrarea „M." nu conține nici măcar un singur text care să nu se regăsească în conținutul lucrării „J.". Explicațiile și argumentele pe care acestea se întemeiază sunt prezentate pe larg în conținutul raportului de expertiză și în anexele atașate acestuia. După efectuarea expertizei, lucrarea „J." de L.T., în două volume, în traducerea realizată de autorii I.J.M., apărută la Editura U. în 1975 (vol. I) și 1976 (vol. II), reprezentând prima ediție a lucrării, a fost restituită Bibliotecii Academiei Române, care a avut amabilitatea să o pună la dispoziția organelor de urmărire penală pentru efectuarea analizei comparative.

În vederea stabilirii împrejurărilor în care domnul G.S. a efectuat traducerea lucrării „M." au fost solicitate SC A.H. SRL datele de identitate și de contact ale traducătorului G.S. precum și informații privitoare condițiile în care a fost efectuată traducerea lucrării în cauză, la editare, tipărire și tiraj, ocazie cu care s-a stabilit că numele de G.S. este în realitate un pseudonim literar care aparține scriitorului G.S. De asemenea, SC A.H. SRL, a transmis organelor de urmărire penală o copie a unui contract de prestări servicii de traducere, din 1 octombrie 2008, încheiat între SC A.H. SRL în calitate de beneficiar și traducătorul G.S. cu pseudonimul literar G.S., prin care traducătorul se obliga să efectueze traducerea lucrării „M." a scriitorului L.T.

pentru suma de 800 RON, în termen de 10 zile, iar beneficiarul se obliga să pună la dispoziția traducătorului opera în limba rusă pentru efectuarea traducerii. Prin ordonanța din 14 aprilie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, în cauză s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a început urmărirea penală „in rem" din fapta de reproducere fără drept a unei opere prevăzută art. 140 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 în fapta de însușire fără drept a calității de autor al unei opere prev. de art. 141 teza I din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe. De asemene, prin aceeași ordonanță s-a dispus începerea urmăririi penale „in personam" față de învinuitul G.S.

Schimbarea încadrării juridice s-a întemeiat pe faptul că existența infracțiunii de reproducere fără drept a operelor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe presupune sub aspectul elementului material realizarea mai multor copii ale unei opere, multiplicarea acesteia în mai multe exemplare fără acordul titularului, fiind respectată integritatea operei sub aspectul conținutului cât și paternitatea acestei în ceea ce privește atribuirea ei autorului care a creat-o. Or, în cazul de față, fapta cercetată privește însușirea de către învinuitul G.S. a operei unui autor, traducerea lucrării „J." efectuată de autorul I.J.M., și prezentarea acestei opere ca fiind propria sa creație intelectuală în cadrul lucrării „M.", faptă care întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de însușire fără drept a unei opere, prevăzute de art. 141 teza I din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Prin declarațiile date în cauză partea vătămată I.J.M. și martorul P.A. au confirmat faptul că în cursul verii anului 2008, probabil luna iulie sau august, au fost contactate telefonic de o persoană de sex feminin angajată a Editurii A.H., aceasta fiind identificată pe parcursul cercetărilor în persoana martorului V.I., director executiv al Diviziei de Carte din cadrul SC A.H. SRL, care a solicitat achiziționarea drepturilor de autor privitoare la traducerea lucrării „J."de L.T., efectuată de I.J.M. însă propunerea a fost refuzată. La rândul său, martorul V.I. confirmă existența și conținutul discuțiilor telefonice purtate cu partea vătămată I.J.M. și martorul P.A. astfel cum au fost prezentate de acestea.

Fiind audiat în cauză, inculpatul S.G. a recunoscut comiterea faptei de plagiat arătând că și-a însușit fără drept calitatea de autor al traducerii din lucrarea „J." de L.T. efectuată de I.J.M. Acesta a arătat că se află în raporturi de colaborare cu Editura A.H. încă de la înființarea acesteia iar activitățile desfășurate în concret au fost de coordonator de ediții și redactor de carte participând astfel la editarea operelor unor importanți scriitori. În cursul verii anului 2008 a fost înștiințat de V.I., director executiv al Diviziei de Carte, că urmează să aibă un volum mare de lucru pentru ca editura să poată scoate pe piață unele titluri noi cu ocazia Târgului de Carte G. din luna noiembrie 2008. În acest sens inculpatul relatează că a primit pe e-mail din redacția editurii mai multe foldere conținând texte în limba română reprezentând traducerea unei lucrări a scriitorului L.T., texte pe care directorul executiv al Diviziei de Carte V.I.

i-a cerut să le „prelucreze" sugerând astfel comiterea unui plagiat. Întrucât prima reacție a inculpatului a fost să refuze o asemenea solicitare V.I. i-a cerut acestuia să aibă o discuție cu directorul general al SC A.H. SRL, C.R. pe această temă. întâlnirea cu directorul general C.R. a avut loc după câteva zile și în cadrul discuțiilor purtate acesta i-a explicat inculpatului S.G. că drepturile de autor asupra traducerii în cauză sunt în curs de achiziție dar că preventiv, pentru ipoteza în care acest lucru nu se va reuși și pentru a nu pierde termenul de lansare de la Târgul de Carte G., i-a cerut să facă unele transformări pe textul traducerii respective în sensul efectuării unor modificări sinonimice la începutul și la sfârșitul lucrării precum și la începutul și sfârșitul fiecărui capitol.

Rațiunea acestor modificări, lesne de înțeles, a fost aceea de a crea unele elemente de diferențiere între traducerea autentică a autorului I.J.M. și lucrarea reprezentând plagiatul pentru a se putea încerca susținerea că cele două lucrări nu sunt identice. În continuare inculpatul G.S., conform declarației sale, a primit asigurări de la C.R. că drepturile de autor ale traducerii vor fi achiziționate dar i s-a sugerat în același timp că dacă nu efectuează modificările cerute, colaborarea sa cu SC A.H. SRL va înceta. În consecință, inculpatul a procedat la efectuarea modificărilor solicitate și după ce le-a transmis pe e-mail redacției editurii a fost chemat pentru semnarea unui contract în temeiul căruia să poată fi plătit pentru munca prestată.

Cu această ocazie a constatat că era vorba de un contract de traducere în care el avea calitatea de traducător a lucrării în conținutul căreia efectuase modificările solicitate. A acceptat semnarea contractului și publicarea lucrării „M." ca fiind o traducere realizată de inculpat cu precizarea că a refuzat ca pe lucrare să apară numele său ci a propus ca aceasta să poarte pseudonimul său literar G.S. După apariția publică a scandalului la începutul anului 2009, privind plagierea traducerii efectuată de I.J.M., în care era implicată și Editura A.H., SC A.H. SRL a încetat colaborarea cu inculpatul S.G.

Într-adevăr potrivit art. 8 alin. (1). lit. a) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe traducerile sunt considerate opere derivate, adică opere a căror creație s-a realizat plecând de la una sau mai multe opere preexistente, sunt recunoscute ca opere distincte de creație intelectuală și pe cale de consecință traducătorului, ca oricărui alt autor al unei opere de creație intelectuală, îi sunt recunoscute cele două categorii de drepturi stabilite de Legea nr. 8/1996, respectiv drepturile morale (art. 10) și drepturile patrimoniale (art. 13). În categoria drepturilor morale se regăsește și dreptul autorului unei opere de creație intelectuală de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei, cu alte cuvinte de a revendica paternitatea asupra unei opere.

Astfel potrivit art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996 „autorul unei opere are următoarele drepturi morale: a) dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștință publică; b) dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei; c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștință publică; d) dreptul de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei modificări, precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputația sa; e)dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de utilizare, prejudiciați prin exercitarea retractării." Protecția juridică a dreptului de paternitate asupra operei, recunoscut autorului și consacrat în art. 10 din Legea nr. 8/1996, se asigură inclusiv pe cale penală întrucât fapta prin care se încalcă acest drept este considerată infracțiune și sancționată ca atare de art. 141 teza I din Legea nr. 8/1996.

Astfel potrivit art. 141 din Legea nr. 8/1996 „constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 5 ani sau cu amendă de la 25.000.000 ROL la 500.000.000 ROL fapta persoanei care își însușește, fără drept, calitatea de autor al unei opere sau fapta persoanei care aduce la cunoștință publică o operă sub un alt nume decât acela decis de autor." Analizând latura obiectivă a infracțiunii prevăzute de art. 141 din Legea nr. 8/1996, instanța a reținut că elementul material constă în acțiunea de a-și însuși în mod ilicit calitatea de autor al unei traduceri anterioare din limba rusă în limba română a operei „J." de L.T. efectuată de partea vătămată, traducătorul I.J.M. Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acționat cu vinovăție în modalitatea intenției directe, conform dispozițiilor art. 19 alin. (1). pct. 1 lit. a) C. pen., întrucât inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale și a urmărit producerea lui prin săvârșirea faptei.

Instanța a înlăturat susținerea inculpatului, prin apărător ales potrivit căreia s-a aflat în eroare de fapt cu privire la activitatea desfășurată întrucât chiar potrivit declarațiilor acestuia directorul executiv al Diviziei de Carte, V.I., i-a trimis pe e-mail mai multe foldere conținând texte în limba română reprezentând traducerea unei lucrări a scriitorului L.T., texte pe care i-a cerut să le „prelucreze" sugerând astfel comiterea unui plagiat. Întrucât prima reacție a inculpatului a fost să refuze o asemenea solicitare V.I. i-a cerut acestuia să aibă o discuție cu directorul general al SC A.H. SRL, C.R. și, dând curs acestei solicitări, i s-a cerut să facă unele transformări pe textul traducerii respective în sensul efectuării unor modificări sinonimice la începutul și la sfârșitul lucrării precum și la începutul și sfârșitul fiecărui capitol pentru a crea unele elemente de diferențiere între traducerea autentică a autorului I.J.M.

și lucrarea reprezentând plagiatul pentru a se putea încerca susținerea că cele două lucrări nu sunt identice. În consecință, inculpatul a procedat la efectuarea modificărilor solicitate și după ce le-a transmis pe e-mail redacției editurii a fost chemat pentru semnarea unui contract în temeiul căruia să poată fi plătit pentru munca prestată. Cu această ocazie a constatat că era vorba de un contract de traducere în care el avea calitatea de traducător a lucrării în conținutul căreia efectuase modificările solicitate. A acceptat semnarea contractului și publicarea lucrării „M." ca fiind o traducere realizată de inculpat cu precizarea că a refuzat ca pe lucrare să apară numele său ci a propus ca aceasta să poarte pseudonimul său literar G.S.

La individualizarea pedepsei aplicată inculpatului, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 52 C. pen., precum și criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social al faptei săvârșite, persoana infractorului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. În concret, instanța a constatat că fapta inculpatului prezintă un pericol social concret mediu față de amploarea lucrării în privința căreia a pretins în mod ilicit recunoașterea dreptului de paternitate ținându-se totodată cont de lipsa antecedentelor penale și de atitudinea constant sinceră și cooperantă a inculpatului, motiv pentru care în baza art. 141 teza I din Legea nr. 8/1996 va condamna pe inculpatul S.G.

la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de însușire fără drept a calității de autor al unei opere, cuantum apreciat de instanță ca fiind de natură a asigura îndeplinirea funcțiilor de constrângere, reeducare, exemplaritate și eliminare ale pedepsei. Instanța a arătat că aplicarea pedepselor accesorii inculpatului trebuie realizată atât în baza art. 71 și 64 C. pen., cât și prin prisma Convenției Europene a Drepturilor Omului, a Protocoalelor adiționale și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care, în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (2) și art. 20 din Constituția României, fac parte din dreptul intern ca urmare a ratificării acestei Convenții de către România prin Legea nr. 30/1994.

Astfel, în cauza Hirst c. Marii Britanii (hotărârea din 30 martie 2004), Curtea a apreciat că o aplicare automată, în temeiul legii, a pedepsei accesorii a interzicerii dreptului de a vota, care nu lasă nici o marjă de apreciere judecătorului național în vederea analizării temeiurilor care ar determina luarea acestei măsuri, încalcă art. 3 din Primul Protocol adițional. Prin urmare, în aplicarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța nu va aplica în mod automat, ope legis, pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 lit. a) teza I, ci va analiza în ce măsură, în prezenta cauză, aceasta se impune față de natura și gravitatea infracțiunii săvârșite sau comportamentul inculpatului.

În plus, față de jurisprudența Curții în materie, instanța a avut în vedere și decizia nr. 74 din 5 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a admis recursul în interesul legii promovat de procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a stabilit că „dispozițiile art. 71 C. pen. referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza I-c) C. pen. nu se va face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanței, în funcție de criteriile stabilite în art. 71 alin. (3) C. pen.”. Astfel, natura faptei săvârșite determină instanța a apreciat că aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii dreptului de a alege, care este o valoare fundamentală într-o societate democratică, nu ar fi proporțională și justificată, motiv pentru care, în baza art. 71 C. pen.

și art. 3 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, va interzice inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pedeapsă accesorie aplicată alăturat pedepsei principale aplicate în cauză. Cu privire la individualizarea judiciară a modului de executare a pedepsei, instanța a reținut dispozițiile art. 81 C. pen., conform cărora se poate dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o anumită durată cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani sau amendă; infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni; s-a apreciat de instanță că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia.

Instan ța a considerat că în prezenta cauză sunt îndeplinite cerințele prevăzute de legiuitor, condamnarea prin prezenta sentință fiind de 1 an închisoare și inculpatul neavând antecedente penale, astfel încât instanța a avut convingerea că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea de către inculpat a pedepsei aplicate. În baza art. 81 C. pen., a suspendat condiționat executarea pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani, stabilit în condițiile art. 82 C. pen. În baza art. 395 C. proc. pen. a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen., a căror nerespectare are drept urmare revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei. În baza art. 71 alin. (5) C. pen.

a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei. Sub aspectul laturii civile, instan ța a constatat faptul că în cursul urmăririi penale partea vătămată I.J.M. a declarat că se constituie parte civilă în procesul penal cu suma de 100.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin comiterea faptei. De asemenea a constatat faptul că la termenul de judecată din data de 5 octombrie 2010, anterior citirii actului de sesizare, partea civilă I.J.M. a solicitat introducerea în cauză în calitate de parte responsabilă civilmente a Editurii A.H. iar la termenul de judecată din data de 12 aprilie 2011, partea responsabilă civilmente a depus în ședință publică declarația părții vătămate autentificată în 5 aprilie 2011 de Biroul Notarial Public I.P.T.

prin care aceasta a învederat că renunță la dreptul pretins judecății în Dosarul nr. 24334/3/2010 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a II-a penală. Fa ță de această manifestare de voință, instanța a luat act că partea civilă I.J.M. a revenit asupra constituirii de parte civilă în procesul penal împotriva inculpatului și părții responsabile civilmente SC A.H. SRL. În privința situației tirajului lucrării în litigiu „M." de L.T. în traducerea lui G.S. (S.G.) aceasta a fost tipărit în 1.640 de exemplare din care mai există efectiv în depozitul societății situat în comuna Pantelimon, Șoseaua de Centură un număr de 1.034 exemplare. Av ând în vedere că acestea reprezintă bunuri care au fost produse prin săvârșirea faptei de plagiat instanța a dispus confiscarea acestora în temeiul art. 118 alin. (1) lit. a) C. pen.

2. Împotriva hotărârii evocate au declarat în termen legal apeluri inculpatul S.G. și partea responsabilă civilmente SC A.H. SRL, aducând critici de nelegalitate și netemeinicie. Inculpatul S.G. a criticat sentința penală pentru greșita interpretare a materialului probator administrat în cauză și anume a fost ignorată împrejurarea că inculpatul s-a aflat într-o eroare de fapt, în ceea ce privește situația drepturilor de autor, eroarea fiind posibilă cu concursul direct al părții responsabile civilmente SC A.H” SRL, în sensul că problema drepturilor de autor ar fi fost rezolvată, această obligație revenindu-i în calitate de partea responsabilă civilmente. În acest sens a invocat dispozițiile art. 10 lit. e) rap.

la art. 11 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. și a solicitat achitarea. În motivarea apelului, inculpatul a arătat că a realizat o „lucrare derivată”, o operă literară prescurtată, cu alt titlu, pornind de la textul original la inițiativa, comanda și instrucțiunile părții responsabile civilmente SC A.H. SRL, care era beneficiarul lucrării autentice. A mai arătat apelantul inculpat că partea responsabilă civilmente i-ar fi ascuns, timp de aproximativ 2 ani, faptul că se desfășoară o anchetă penală și există litigii cu privire la lucrarea artistică, sub pretextul că ar fi păstrat confidențialitatea pseudonimului, folosit la sugestia părții responsabile civilmente. Apelantul a învederat că a aflat că este acuzat de plagiat numai în momentul când Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție l-a citat să-i prezinte acuzațiile, dată la care a declarat că a fost indus în eroare și menținut în eroare în continuare cu rea credință.

Apelantul-inculpat a mai susținut că a figurat ca martor în dosarul penal, disjuns de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul cercetării persoanelor care au condus SC A.H. SRL, la vremea respectivă. Apelantul, parte responsabilă civilmente SC A.H. SRL a criticat sentința penală pentru faptul că nu a folosit sintagma „și respinge în fond acțiunea civilă”. În sensul celor susținute au fost invocate dispozițiile art. 247 C. proc. civ., art. 721 C. proc. civ. și art. 193 alin. (3) C. proc. civ. Curtea, examinând hotărârea pe baza temeiurilor invocate și a cererilor formulate de cei doi apelanți și din oficiu a apreciat că apelurile declarate de inculpatul S.G. și partea responsabilă civilmente SC A.H.

SRL sunt fondate, pentru considerentele ce urmează: Curtea a reținut că părțile nu au formulat cereri de probe sau readministrarea unor probe de la cercetarea judecătorească. În fapt, din probele administrate la urmărirea penală și la instanța de fond, a rezultat că la data de 10 decembrie 2008, Fundația Culturală I.E. a formulat un denunț prin care a semnalat comiterea unei fapte de însușire fără drept a calității de autor al unei opere, contând în aceea că lucrarea „M." a scriitorului L.T., efectuată de traducătorul G.S., editată, publicată și distribuită de către SC A.H. SRL, nu reprezintă o operă de creație intelectuală originală, ci traducătorul G.S. și-a însușit în mod ilicit o traducere anterioară a aceleiași opere efectuată de traducătorul I.J.M.

sub denumirea de „J.". S-a constatat că lucrarea „J." L.T. a fost tradusă din limba rusă în limba română de I.J.M. și a apărut până în prezent în trei ediții și anume: prima ediție apărută în Editura U. în 1975 (vol.I) și 1976 (vol. II); ediția a II-a apărută în două volume la Editura E. în 2000; ediția a III-a apărută în două volume la Editura Fundației Culturale I.E. în 2005. S-a arătat că, așa cum rezultă din contractul din 24 februarie 2005, drepturile de utilizare a traducerii lucrării „J." efectuată de I.J.M. erau deținute de Fundația Culturală I.E.. În declarația dată în cauză inculpatul S.G. a arătat că se află în raporturi de colaborare cu Editura A.H., în calitate de coordonator de editură și redactor de carte, participând astfel la editarea operelor unor valoroși scriitori.

În cursul anului acesta a fost contactat de directorul executiv al Diviziei de Carte, în vederea unor colaborări pentru Târgul de Carte G., din noiembrie 2008. În continuare a arătat inculpatul că a primit pe e-mail mai multe foldere conținând texte în limba română reprezentând traducerea unei lucrări a scriitorului L.T., texte pe care directorul executiv V.I. i-a cerut să le prelucreze. Inculpatul a refuzat această cerere. Ulterior inculpatul a avut o discuție cu directorul general SC A.H. SRL, C.R., acesta explicându-i inculpatului S.G. că drepturile de autor asupra traducerii în cauză sunt în curs de achiziție și pentru a nu pierde termenul de lansare este necesar să procedeze imediat la efectuarea lucrării.

S-au dat asigurări că drepturile de autor ale traducerii vot fi achiziționate de partea responsabilă civilmente. S-a apreciat că prima instanță a constatat că fapta comisă de inculpat întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de însușire fără drept a calității de autor al unei opere literare, prevăzute de art. 141 teza I din Legea nr. 8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe. Curtea a observat că instanța de fond a administrat toate probele necesare aflării adevărului și anume: contractul din 24 februarie 2005 de achiziționare a drepturilor de autor ale traducerii lucrării „J.” efectuată de I.J.M.; raportul de constatare tehnico-științifică al O.R.D.A.

din 10 februarie 2009; corespondența cu Biblioteca Academiei Române; corespondența cu Biblioteca Națională a României; corespondența cu Ambasada Federației Ruse la București; declarația părții vătămate I.J.M.; declarația martorului P.A.; declarația martorului V.I.; declarația martorului E.M.; declarația inculpatului S.G.; raportul de expertiză al O.R.D.A. din 22 septembrie 2009 + 47 anexe + 1 (unu) DVD (volumul 2) și corespondența cu SC A.H. SRL (volumul 3) declarația părții vătămate I.J.M. și declarația martorului P.A. Curtea a reținut că o parte importantă din aceste probe nu au fost evaluate corespunzător. În acest sens a arătat că martorii P.A. și V.I. au declarat că au existat negocieri repetate privind achiziționarea drepturilor de autor ale traducerii lucrării „J.”.

A apreciat că aceste probe se coroborează cu declarațiile inculpatului potrivit cărora, la momentul la care a acceptat contractul respectiv, se desfășurau negocieri pentru achiziționarea drepturilor de autor ale traducerii „J.” L.T. De asemenea nu s-a reținut împrejurarea că obligația achiziționării drepturilor de autor asupra traducerii îi revenea în exclusivitate părții responsabile civilmente SC A.H. SRL, care a decis, în final aducerea lucrării în cauză la cunoștința publică. Împrejurarea că inculpatul a acceptat lucrarea în condițiile în care i s-au dat asigurări că vor fi achiziționate drepturile de autor nu a fost evaluată corect de prima instanță, în sensul că nu a cunoscut faptul că aceasta se sprijină pe probele concludente și reprezintă o realitate.

Evaluarea judicioasă a acestei împrejurări ar fi condus la concluzia că inculpatul a executat lucrarea aflându-se într-o eroare de fapt, care potrivit art. 51 C. pen., înlătură caracterul penal al faptei. În consecință, apelul inculpatului a fost aprecia ca fiind întemeiat, Curtea dispunând încetarea procesului penal. Curtea a mai constatat că este întemeiat și apelul părții responsabile civilmente SC A.H. SRL. În cursul judecării cauzei la instanța de fond, partea civilă I.J.M. și partea responsabilă civilmente SC A.H. SRL au încheiat o „Tranzacție extrajudiciară” la 5 aprilie 2011, prin care partea responsabilă civilmente s-a obligat să achite suma de 42.000 RON părții civile, până la 11 aprilie 2011. Urmare acestei tranzacții, prima instanță a „luat act că partea civilă I.J.M.

a revenit asupra constituirii de partea civilă în procesul penal”. În conformitate cu art. 16 1 C. proc. pen., în cursul procesului penal, cu privire la pretențiile civile, inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente pot încheia o tranzacție sau un acord de mediere, potrivit legii. Curtea a observat că la dosarul de fond există o tranzacție încheiată în condițiile art. 16 1 C. proc. pen., prin care s-a stins acțiunea civilă exercitată de partea civilă în cauză. În consecință, Curtea a luat act de această tranzacție, fiind modalitatea juridică de stingere a acțiunii civile. Pentru aceste considerente, în baza art. 379 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., Curtea a admis apelurile declarate de inculpatul S.G.

și partea responsabilă civilmente SC A.H. SRL, a desființat parțial sentința penală nr. 373 din 29 aprilie 2011 a Tribunalului București, secția a II-a penală și rejudecând în fond: În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen., cu referire la art. 51 C. pen., constatând eroare de fapt, a dispus achitarea inculpatului S.G. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 141 teza I din Legea nr. 8/1996. A înlăturat aplicarea art. 71 C. pen. și art. 3 din Protocolul adițional nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., art. 81-83 C. pen. și art. 71 alin. (5) C. pen. A luat act de tranzacția încheiată între partea civilă I.J.M.

și partea responsabilă civilmente SC A.H. SRL, cu privire la plata integrală a despăgubirilor, precum și de declarația părții civile I.J.M. prin care renunță la dreptul pretins judecății în prezenta cauză. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale. În sensul celor precizate, Curtea de Apel București, secția I penală, a pronunțat decizia penală nr. 340/A din 6 decembrie 2011. 3. Împotriva acestei decizii au formulat recursuri în termen legal Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul S.G. invocând aspecte de nelegalitate și netemeinicie. O primă critică adusă de procuror a constat în omisiunea reprezentării inculpatului S.G. în fața instanței de apel de către un apărător ales sau din oficiu la termenul din data de 17 noiembrie 2011, deși în raport cu maximul pedepsei stabilite de art. 141 din Legea nr. 8/1996 apărarea era obligatorie, critică circumscrisă cazului de casare reglementat în art. 385 9 pct. 6 teza a II-a C. proc.

pen. Decizia instanței de prim control judiciar a fost criticată de către procuror și din perspectiva contradicției existente între considerente și dispozitiv, prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen. În fine, a fost invocată greșita achitare a inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 141 din Legea nr. 8/1996, potrivit art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. În sprijinul celor susținute, s-a arătat că sancțiunea nerespectării cerinței reprezentantării sau asistenței juridice obligatorii a inculpatului în fața instanței de apel este stabilită de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. și constă în nulitatea absolută a actelor procesuale și procedurale efectuate de instanța de apel în lipsa apărătorului ales ori numit din oficiu.

În acest sens se susține că urmare a solicitării instanței de apel către Baroul București, Serviciul de Asistență juridică a fost desemnat în cauză un apărător din oficiu în persoana doamnei avocat R.E. (delegație aflată la dosar apel), avocata prezentându-se la termenul din 15 septembrie 2011, când inculpatul a lipsit, iar instanța a dispus amânarea cauzei la cererea avocatului ales al părții responsabile civilmente. La următorul termen de judecată, respectiv 17 noiembrie 2011, inculpatul nu s-a prezentat, însă în calitate de reprezentant și avocat ales s-a prezentat numita V.T.L., lipsă fiind avocatul numit din oficiu (R.E.). Referatul întocmit de grefierul de ședință și aflat la dosarul cauzei în apel relevă că Baroul București, Serviciul de evidență a comunicat instanței de judecată că V.T.L.

este „inactivă” din 2005. A mai reieșit că sus-numita nu a depus la dosar o împuternicire avocațială la termenul din 11 noiembrie 2011. În aceste împrejurări se arată că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a cerut instanței să solicite verificări la Baroul București pentru a stabili dacă numita V.T.L. este membră activă a acestuia și dacă beneficiază de dreptul de exercitare a profesiei. Deși în cauză se impunea efectuarea acestor verificări, instanța de apel a respins cererea procurorului punând în vedere numitei V.T.L. să facă dovada calității sale de avocat cu drepturi depline a Baroului București până la momentul pronunțării hotărârii. În mod nelegal, în opinia procurorului, fără a exista o împuternicire avocațială la dosar, V.T.L.

a pus concluzii privind fondul cauzei, susținând necesitatea achitării inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a)-art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. și art. 51 C. pen., iar instanța a dispus amânarea pronunțării pentru a permite acesteia să-și îndeplinească obligațiile stabilite prin încheierea de ședință. Prin decizia penală nr. 340/A din 6 decembrie 2011 Curtea de Apel București, secția I penală, s-a pronunțat în privința fondului în lipsa unei împuterniciri avocațiale din care să rezulte expres că numita V.T.L. avea dreptul de reprezentare a inculpatului S.G., context în care procurorul apreciază că la termenul din 17 noiembrie 2011 inculpatul nu a fost reprezentat legal. În sensul celor expuse, s-a invocat decizia nr. 27 din 16 aprilie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii.

Pe de altă parte, se arată că deși în considerentele deciziei penale recurate, Curtea de Apel București a motivat soluția de achitare pe existența unei erori de fapt prevăzută de art. 51 C. pen., cauză ce înlătură caracterul penal al faptei, în continuare, instanța de apel a menționat că va dispune încetarea procesului penal. În aprecierea procurorului această eroare comisă de curte poate fi încadrată în cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. Greșita achitare a inculpatului S.G. a făcut obiectul unor ample critici ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, invocându-se o eronată evaluare a probelor cauzei, nereținerea unor împrejurări care atestau că inculpatul a avut reprezentarea faptului că nu ar putea publica opera părții civile cu numele său în calitate de autor, chiar dacă dreptul privind reproducerea și difuzarea către public a acesteia ar fi fost anterior sau ulterior achiziționate.

Prin urmare, în viziunea procurorului chiar dacă partea responsabilă civilmente ar fi achiziționat drepturile patrimoniale de autor prin reproducerea și distribuirea operei create de partea civilă, exista obligația potrivit art. 10 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 de a se publica lucrarea având ca autor pe I.J.M. și nu pe inculpat, deoarece potrivit art. 11 alin. (1) și (2) din lege, prerogativele morale ale dreptului de autor nu pot fi transmise prin acte inter vivos. Se mai invocă în sprijinul săvârșirii de inculpat a infracțiunii reținute în sarcina sa, concluziile expertizei efectuate de Oficiul Român pentru Drepturi de Autor care relevă că lucrarea „M.” de L.T., în traducerea G.S., editată de Editura H. și apărută în Colecția A. în cursul anului 2008 nu este o operă originală, autentică, fiind practic identică cu lucrarea „J.” de autor L.T.

traducerea din limba rusă de I.J.M., ediția a III-a revizuită, publicată de Editura Fundației Culturale I.E. în anul 2005. Demersurile inculpatului sunt considerate de procuror ca fiind acțiuni de însușire în împrejurarea în care s-a prezentat în fața părții responsabile civilmente ca și autor al unei opere originale, neaducând la cunoștința acestuia adevărul, respectiv că era vorba de un plagiat având ca obiect lucrarea publicată de partea civilă. Dreptul de a fi recunoscut în calitate de autor al unei opere, în conformitate cu art. 10 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 face parte din categoria celor morale și conform art. 11 alin. (1) și (2) nu poate face obiectul vreunei înstrăinări, singurul mod prin care exercițiul acestuia poate fi transmisă fiind moștenirea legală.

Recurentul inculpat S.G. a înțeles să critice decizia instanței de prim control judiciar pentru greșita menținere a obligării sale la plata integrală a cheltuielilor judiciare în condițiile în care acțiunea penală a fost rezolvată prin achitare, soluția instanței fondului fiind desființată. Se arată că în raport cu legislația și jurisprudența comunitara constantă, atâta vreme cât este înlăturată răspunderea penală, este injust și abuziv ca cel scos de sub incidența legii penale să suporte ca și măsură punitivă prin asimilare interpretativă, cheltuielile ocazionate pentru condamnarea desființată în calea de atac. Examinând recursurile declarate în cauză prin prisma motivelor invocate, a criticilor aduse și în raport cu cazurile de casare invocate, dar și în conformitate cu prevederile art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte de Casație și Justiție expune: Contrar primei instanțe de judecată care a constatat că fapta comisă de inculpatul S.G. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de însușire fără drept a calității de autor al unei opere literare, infracțiune prevăzută și pedepsit de art. 141 teza I din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, instanța de prim control judiciar a constatat existența erorii de fapt, dispunând achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a)-art. 10 lit. e) C. proc. pen. cu referire la art. 51 C. pen. Curtea a stabilit că deși instanța fondului a administrat toate probele necesare aflării adevărului, o parte importantă din aceste probe nu a fost corespunzător evaluată.

Prioritar efectuării oricărui demers propriu cu privire la întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii, a existenței vreunei cauze de natură a înlătura caracterul penal al faptei reținută prin actul de inculpare în sarcina lui S.G., Înalta Curte de Casație și Justiție se impune a analiza criticile aduse de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București care vizează încălcarea dispozițiilor ce obligă la prezența apărătorului în cursul judecății, critici circumscrise cazului de casare reglementat în art. 385 9 pct. 6 ultima teză C. proc. pen. Observând actele procedurale întocmite de instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în ședința publică din 17 noiembrie 2011 la apelul nominal a lipsit apelantul inculpat, fiind reprezentat de apărător ales, avocat V.T.L.

La solicitarea procurorului de ședință de a se efectua o adresă la Baroul București pentru a se comunica instanței dacă avocatul este membru activ și în împrejurarea în care însăși numita V.T.L. a învederat instanței că la nivelul anului 2005 a avut un litigiu cu Baroul, însă în prezent e membru activ, iar în fața instanței fondului a depus un mandat special, căci inculpatul îi este rudă prin alianță, Curtea a procedat prin a respinge cererea procurorului limitându-se a pune în vedere apărătorului inculpatului de a depune dovada că e membru al baroului București cu drepturi depline, sens în care a amânat pronunțarea asupra cauzei succesiv, la 23 noiembrie 2011, 30 noiembrie 2011 și respectiv 6 decembrie 2011 când a pronunțat decizia recurată.

De subliniat că numita V.T.L. nu a produs la dosarul cauzei dovada solicitată de către instanță. În acord cu susținerile procurorului din cuprinsul motivelor de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în prezenta cauză asistența juridică a inculpatului are caracter obligatoriu, context în care lipsa apărătorului atrage casarea hotărârii pentru motivul prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 6 C. proc. pen. Una din ipotezele ilustrate de jurisprudență în sensul incidenței cazului de casare invocat o constituie asistența juridică acordată în procesul penal unui învinuit sau inculpat de o persoană ce nu a dobândit calitatea de avocat în condițiile Legii nr. 51/1995 modificată prin Legea nr. 255/2004 ceea ce echivalează cu lipsa de apărare.

În speță de față, Curtea fără a proceda la verificările ce se impuneau în a stabili dacă reprezentantul apelantului inculpat era membru activ, cu drepturi depline în cadrul Baroului București, a încuviințat ca numita V.T.L. să pună concluzii la data dezbaterii apelurilor, apreciind că dovada calității de avocat poate fi făcută ulterior încheierii dezbaterilor și amânării pronunțării tocmai pentru aceasta. În mod evident maniera în care instanța de prim control judiciar a înț