ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3747/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința comercială nr. 2205 din 2

martie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 48002/3/2009 al Tribunalului București,

secția a VI-a comercială s-a respins ca neîntemeiată excepția autorității de

lucru judecat, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC S.M. SRL București

împotriva pârâtei SC I.D. & C. SA Voluntari cu consecința obligării

acesteia la plata sumei de 110.428,90 RON și a sumei de 33.534,84 RON cu titlu

de dobândă calculată până la data de 3 decembrie 2009, precum și pentru viitor

până la data achitării debitului principal, pârâta fiind obligată și la plata

cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.789,58 RON.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut, în esență, că între părți s-a

încheiat Antecontractul de vânzare-cumpărare nr. 396 din 24 noiembrie 2004 prin

care pârâta în calitate de promitentă-vânzătoare s-a obligat să vândă

reclamantei terenul în suprafață de 489,2 mp situat administrativ în comuna

Voluntari, sat Pipera, str. E.R., Județul Ilfov, pentru prețul de 22.014 Euro

s-a mai convenit încheierea contractului de vânzare-cumpărare este condiționată

de încheierea unui contract de antrepriză cu MTS Leasing având ca obiect

edificarea unei construcții.

Excepția autorității

de lucru judecat a fost respinsă de prima instanță în considerarea faptului că

nu este îndeplinită condiția triplei identități cerută de art. 1201 C. civ.,

întrucât obiectul Dosarului nr. 3743/2005 al Tribunalului București viza

obligarea pârâtei la plata clauzei penale prevăzute la parag. 8 teza a II-a din

antecontractul de vânzare-cumpărare, iar în prezenta cauză sunt solicitate

sumele achitate conform clauzei 7.3 din contractul de execuție.

În privința fondului

s-a apreciat, potrivit art. 969, 1073 C. civ. și art. 43 C. com., că

desființarea Contractului de execuție nr. 379 din 26 noiembrie 2004 prin

aplicarea pactului comisoriu de către pârâtă a avut ca efect și desființarea

Antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 369 din 24 noiembrie 2006 și

aplicarea clauzei 7.3 din contractul de execuție pentru toate sumele de bani

achitate de reclamantă cu titlu de contravaloare teren și construcție.

Apelul declarat de

pârâtă a fost admis prin Decizia civilă nr. 390 din 26 octombrie 2011 a Curții

de Apel București, secția a V-a comercială, cu consecința schimbării sentinței în

sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune și

respingerii acțiunii reclamantei.

În argumentarea

soluției pronunțate, instanța de apel a arătat că în cauză nu sunt incidente

prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 deoarece sumele a căror restituire

se solicită își au izvorul în contractul încheiat între părți, fiind aplicabile

dispozițiile referitoare la răspunderea contractuală și nu la cea delictuală,

chiar dacă convenția a fost desființată cu efect retroactiv.

Potrivit prevederilor

art. 7.3 din contractul de execuție, sumele vor fi restituite de către

executant numai după ce se va semna contractul cu un alt beneficiar. La data de

25 octombrie 2005 s-a încheiat contractul de execuție cu un alt beneficiar, iar

la data de 31 octombrie 2005 pârâta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare

cu un alt cumpărător, contract care s-a înscris în cartea funciară la data de

14 noiembrie 2005.

Prin urmare, instanța

de apel apreciază că în conformitate cu art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996

și în considerarea faptului că înscrierile în Ulterior, prin Contractul de

execuție nr. 397 din 26 noiembrie 2009 încheiat între reclamantă în calitate de

beneficiar și pârâtă în calitate de executant s-a convenit realizarea unei

construcții pe terenul anterior identificat.

Conform clauzelor

contractuale, în ipoteza desființării contractului de execuție și contractul de

vânzare-cumpărare își va înceta efectele, iar sumele achitate de reclamantă vor

avea regimul juridic stabilit prin Cap. VII al contractului de execuție, în

funcție de cauza rezilierii.

În acest context,

tribunalul a constatat că rezilierea contractului de execuție a intervenit la

data de 20 iulie 2005 ca urmare a notificării înaintate de pârâtă reclamantei

în conformitate cu clauza 7.2 alin. (2), iar restituirea sumelor datorate urma

a se face - conform aceleiași notificări - numai după ce un alt beneficiar va

semna contractul de execuție pentru finalizarea construcției, contract care s-a

încheiat la data de 25 octombrie 2005.

Analizând cu

prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepția prescripției

dreptului material la acțiune invocată de pârâtă, prima instanță, prin

încheierea din 20 octombrie 2010, a respins această excepție cu motivarea că

termenul de prescripție a început să curgă la data de 11 februarie 2008 - când

reclamanta a avut cunoștință de încheiere de către pârâtă a unui contract de

execuție cu o terță persoană - iar acțiunea a fost introdusă la data de 3

decembrie 2009, când termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958 nu era împlinit.

A fost avut în vedere

și faptul că într-un alt litigiu purtat între părți în anii 2005 - 2008, pârâta

a ascuns reclamantei împrejurarea că a înstrăinat terenul ce a format obiectul

contractului de vânzare-cumpărare, iar instanțele de judecată au reținut

disponibilitatea acesteia de a încheia cu reclamanta contractul de

vânzare-cumpărare. În aceste condiții a fost înlăturată susținerea pârâtei

conform căreia termenul de prescripție a început să curgă la data de 25

octombrie 2005 când a încheiat contractul de execuție cu un alt beneficiar sau

la data de 31 octombrie 2005 când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare.

Cartea funciară își

produc efectele față de terți de la data înregistrării cererii, rezultă că

dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut la data de 14 noiembrie 2005,

termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit la 14 noiembrie 2008, dată în

raport de care dreptul material la acțiune reclamantei este prescris.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs SC S.M. SRL București criticând-o pentru motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., derivate din aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În mod concret

recurenta invocă faptul că din modul de redactare al art. 7.3 din Contractul de

execuție nr. 397 din 26 noiembrie 2004 rezultă că pârâtei îi revenea obligația

de a o notifica în legătură cu încheierea unui nou contract cu un alt

beneficiar, astfel încât termenul de prescripție începea să curgă de la data

notificării și nu de la 27 iunie 2005 când a avut cunoștință că nu se mai

încheie contractul sau de la data de 23 august 2005 când pârâta i-a notificat

desființarea convenției.

Contrar celor

reținute prin decizia recurată cu privire la momentul până la care pârâta și-a

manifestat disponibilitatea de a încheia contractul de vânzare-cumpărare, ca

fiind data de 23 august 2005 când i-a fost notificată rezilierea, recurenta

arată că și în perioada soluționării litigiului având ca obiect rezilierea

antecontractului de vânzare-cumpărare, finalizat prin decizia pronunțată în

recurs în 2008, pârâta a precizat că este de acord să încheie contractul cu

reclamanta, deși a vândut imobilul în anul 2005.

În aceste condiții

susține recurenta, în lipsa oricărei notificări a pârâtei cu privire la

încheierea contractului de execuție cu un alt beneficiar, dreptul său la

acțiune pentru restituirea sumelor s-a născut la data de 11 februarie 2008 dată

la care a aflat situația reală a imobilului, în cursul soluționării altui

dosar.

În egală măsură,

arată recurenta, data intabulării în cartea funciară a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat cu un terț, nu poate fi considerată ca fiind

momentul începerii termenului de prescripție în considerarea efectului erga

omnes al acestei înscrieri - deoarece nu se contestă dreptul de proprietate al

cumpărătorului.

Analizând recursul

declarat prin prisma motivelor invocate, Curtea constată că este fondat.

Pretențiile

reclamantei au ca izvor clauza 7.3 din Contractul de execuție nr. 397 din 20

noiembrie 2009 încheiat între părți.

Prin această clauză

s-a convenit că în urma rezilierii în condițiile art. 7.2, adică din culpa

beneficiarului, executantului îi vor reveni sumele neachitate, cele datorate cu

titlu de daune, penalități precum și cheltuielile ocazionate de vânzarea

construcției.

După recuperarea

acestora, sumele rămase vor fi restituite beneficiarului, în speță reclamantei,

numai după ce executantul va semna cu un alt beneficiar contractul de execuție

pentru finalizarea construcției.

Potrivit alin. (4) al

aceluiași articol modalitatea în care sumele se vor restitui beneficiarului va

fi stabilită de executant în funcție de modalitatea de plată convenită de

aceasta cu noul beneficiar.

Totodată, părțile au

convenit, în conformitate cu art. 7.6 că toate notificările legate de contract

se fac în scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

În consecință, prin

clauzele contractuale anterior menționate, părțile au convenit că executantul

va restitui beneficiarului sumele datorate după încheierea contractului de

execuție cu un alt beneficiar. Acest moment putea fi cunoscut doar de către

executant, în speță pârâta, deoarece reclamanta nu avea altă posibilitate de a

afla despre încheierea unui astfel de contract decât dacă pârâta ar fi

notificat-o conform art. 7.6.

Prin urmare,

întabularea la data de 14 noiembrie 2005 în cartea funciară a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă cu un alt cumpărător nu reprezintă data la

care s-a născut dreptul reclamantei de a solicita restituirea sumelor prevăzute

la art. 7.3 din contractul de execuție, deoarece reclamanta nu contestă dreptul

de proprietate al terțului dobânditor - astfel că dispozițiile art. 25 alin.

(1) din Legea nr. 7/1996 nu sunt incidente -, ci neîndeplinirea de către pârâtă

a obligației contractuale de a-i notifica încheierea contractului de execuție

cu un alt beneficiar pentru a-și putea valorifica drepturile ca urmare a

rezilierii contractului încheiat cu pârâta.

Prin urmare, contrar

celor reținute prin decizia recurată, dreptul la acțiune al reclamantei, în

conformitate cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 165/1958 s-a născut, în

absența oricărei notificări a pârâtei, la data de 11 februarie 2008 când pe

baza probelor, prima instanță a stabilit că reclamanta a avut cunoștință de

situația reală.

În alți termeni, nu

este îndeplinită nici condiția pasivității titularului dreptului subiectiv în a

solicita obligarea debitorului la plată, astfel că sancțiunea prescripției

extinctive a fost greșit aplicată în condițiile în care pârâta nu numai că nu

și-a îndeplinit obligația contractuală de a notifica reclamantei în legătură cu

încheierea altui contract de execuție, dar pe parcursul litigiului finalizat

prin Decizia nr. 502 din 13 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție astfel cum s-a reținut în considerentele deciziei, pârâta și-a

manifestat disponibilitatea de a încheia cu reclamanta contractul de

vânzare-cumpărare.

În aceste condiții

argumentarea instanței de apel, potrivit căreia, dacă era diligentă, reclamanta

putea cerceta cartea funciară, conform art. 41 alin. (1) din Legea nr. 7/1996

este lipsită de relevanță, deoarece după cum s-a menționat deja, acest act

normativ nu este incident în speță.

Litigiul a fost

generat de nerespectarea de către pârâtă a obligației contractuale de a o

notifica pe reclamantă în legătură cu încheierea altui contract de execuție

pentru ca aceasta să-și poată recupera sumele achitate.

Pentru identitate de

rațiune, deși este corectă motivarea conform căreia în cauză nu se aplică

dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât sumele ce se cer a fi

restituite își au izvorul în contractul încheiat între părți, astfel că se

aplică dispozițiile referitoare la răspunderea contractuală și nu la cea

delictuală, această concluzie nu este de natură a pronunța altă soluție decât

aceea de admitere a recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre

rejudecare, decizia fiind pronunțată ca urmare a soluționării greșite a

excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În concluzie, prin

decizia recurată au fost greșit aplicate dispozițiile art. 3 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958 astfel încât motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ. este fondat, iar recursul reclamantei va fi admis în

conformitate cu art. 312 alin. (1) și (3) cu consecința casării deciziei și

trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru examinarea

criticilor de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC S.M. SRL București împotriva Deciziei civile nr. 390

din 26 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 octombrie 2012.

Procesat de GGC - LM