ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3747/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința comercială nr. 2205 din 2 martie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 48002/3/2009 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială s-a respins ca neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC S.M. SRL București împotriva pârâtei SC I.D. & C. SA Voluntari cu consecința obligării acesteia la plata sumei de 110.428,90 RON și a sumei de 33.534,84 RON cu titlu de dobândă calculată până la data de 3 decembrie 2009, precum și pentru viitor până la data achitării debitului principal, pârâta fiind obligată și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.789,58 RON.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că între părți s-a încheiat Antecontractul de vânzare-cumpărare nr. 396 din 24 noiembrie 2004 prin care pârâta în calitate de promitentă-vânzătoare s-a obligat să vândă reclamantei terenul în suprafață de 489,2 mp situat administrativ în comuna Voluntari, sat Pipera, str. E.R., Județul Ilfov, pentru prețul de 22.014 Euro s-a mai convenit încheierea contractului de vânzare-cumpărare este condiționată de încheierea unui contract de antrepriză cu MTS Leasing având ca obiect edificarea unei construcții. Excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă de prima instanță în considerarea faptului că nu este îndeplinită condiția triplei identități cerută de art. 1201 C. civ., întrucât obiectul Dosarului nr. 3743/2005 al Tribunalului București viza obligarea pârâtei la plata clauzei penale prevăzute la parag.

8 teza a II-a din antecontractul de vânzare-cumpărare, iar în prezenta cauză sunt solicitate sumele achitate conform clauzei 7.3 din contractul de execuție. În privința fondului s-a apreciat, potrivit art. 969, 1073 C. civ. și art. 43 C. com., că desființarea Contractului de execuție nr. 379 din 26 noiembrie 2004 prin aplicarea pactului comisoriu de către pârâtă a avut ca efect și desființarea Antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 369 din 24 noiembrie 2006 și aplicarea clauzei 7.3 din contractul de execuție pentru toate sumele de bani achitate de reclamantă cu titlu de contravaloare teren și construcție. Apelul declarat de pârâtă a fost admis prin Decizia civilă nr. 390 din 26 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, cu consecința schimbării sentinței în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune și respingerii acțiunii reclamantei.

În argumentarea soluției pronunțate, instanța de apel a arătat că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 deoarece sumele a căror restituire se solicită își au izvorul în contractul încheiat între părți, fiind aplicabile dispozițiile referitoare la răspunderea contractuală și nu la cea delictuală, chiar dacă convenția a fost desființată cu efect retroactiv. Potrivit prevederilor art. 7.3 din contractul de execuție, sumele vor fi restituite de către executant numai după ce se va semna contractul cu un alt beneficiar.

La data de 25 octombrie 2005 s-a încheiat contractul de execuție cu un alt beneficiar, iar la data de 31 octombrie 2005 pârâta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu un alt cumpărător, contract care s-a înscris în cartea funciară la data de 14 noiembrie 2005. Prin urmare, instanța de apel apreciază că în conformitate cu art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 și în considerarea faptului că înscrierile în Ulterior, prin Contractul de execuție nr. 397 din 26 noiembrie 2009 încheiat între reclamantă în calitate de beneficiar și pârâtă în calitate de executant s-a convenit realizarea unei construcții pe terenul anterior identificat. Conform clauzelor contractuale, în ipoteza desființării contractului de execuție și contractul de vânzare-cumpărare își va înceta efectele, iar sumele achitate de reclamantă vor avea regimul juridic stabilit prin Cap. VII al contractului de execuție, în funcție de cauza rezilierii.

În acest context, tribunalul a constatat că rezilierea contractului de execuție a intervenit la data de 20 iulie 2005 ca urmare a notificării înaintate de pârâtă reclamantei în conformitate cu clauza 7.2 alin. (2), iar restituirea sumelor datorate urma a se face - conform aceleiași notificări - numai după ce un alt beneficiar va semna contractul de execuție pentru finalizarea construcției, contract care s-a încheiat la data de 25 octombrie 2005. Analizând cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ.

excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă, prima instanță, prin încheierea din 20 octombrie 2010, a respins această excepție cu motivarea că termenul de prescripție a început să curgă la data de 11 februarie 2008 - când reclamanta a avut cunoștință de încheiere de către pârâtă a unui contract de execuție cu o terță persoană - iar acțiunea a fost introdusă la data de 3 decembrie 2009, când termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 nu era împlinit. A fost avut în vedere și faptul că într-un alt litigiu purtat între părți în anii 2005 - 2008, pârâta a ascuns reclamantei împrejurarea că a înstrăinat terenul ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare, iar instanțele de judecată au reținut disponibilitatea acesteia de a încheia cu reclamanta contractul de vânzare-cumpărare.

În aceste condiții a fost înlăturată susținerea pârâtei conform căreia termenul de prescripție a început să curgă la data de 25 octombrie 2005 când a încheiat contractul de execuție cu un alt beneficiar sau la data de 31 octombrie 2005 când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare. Cartea funciară își produc efectele față de terți de la data înregistrării cererii, rezultă că dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut la data de 14 noiembrie 2005, termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit la 14 noiembrie 2008, dată în raport de care dreptul material la acțiune reclamantei este prescris. Împotriva acestei decizii a formulat recurs SC S.M. SRL București criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., derivate din aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958. În mod concret recurenta invocă faptul că din modul de redactare al art. 7.3 din Contractul de execuție nr. 397 din 26 noiembrie 2004 rezultă că pârâtei îi revenea obligația de a o notifica în legătură cu încheierea unui nou contract cu un alt beneficiar, astfel încât termenul de prescripție începea să curgă de la data notificării și nu de la 27 iunie 2005 când a avut cunoștință că nu se mai încheie contractul sau de la data de 23 august 2005 când pârâta i-a notificat desființarea convenției.

Contrar celor reținute prin decizia recurată cu privire la momentul până la care pârâta și-a manifestat disponibilitatea de a încheia contractul de vânzare-cumpărare, ca fiind data de 23 august 2005 când i-a fost notificată rezilierea, recurenta arată că și în perioada soluționării litigiului având ca obiect rezilierea antecontractului de vânzare-cumpărare, finalizat prin decizia pronunțată în recurs în 2008, pârâta a precizat că este de acord să încheie contractul cu reclamanta, deși a vândut imobilul în anul 2005. În aceste condiții susține recurenta, în lipsa oricărei notificări a pârâtei cu privire la încheierea contractului de execuție cu un alt beneficiar, dreptul său la acțiune pentru restituirea sumelor s-a născut la data de 11 februarie 2008 dată la care a aflat situația reală a imobilului, în cursul soluționării altui dosar.

În egală măsură, arată recurenta, data intabulării în cartea funciară a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu un terț, nu poate fi considerată ca fiind momentul începerii termenului de prescripție în considerarea efectului erga omnes al acestei înscrieri - deoarece nu se contestă dreptul de proprietate al cumpărătorului. Analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, Curtea constată că este fondat. Pretențiile reclamantei au ca izvor clauza 7.3 din Contractul de execuție nr. 397 din 20 noiembrie 2009 încheiat între părți. Prin această clauză s-a convenit că în urma rezilierii în condițiile art. 7.2, adică din culpa beneficiarului, executantului îi vor reveni sumele neachitate, cele datorate cu titlu de daune, penalități precum și cheltuielile ocazionate de vânzarea construcției.

După recuperarea acestora, sumele rămase vor fi restituite beneficiarului, în speță reclamantei, numai după ce executantul va semna cu un alt beneficiar contractul de execuție pentru finalizarea construcției. Potrivit alin. (4) al aceluiași articol modalitatea în care sumele se vor restitui beneficiarului va fi stabilită de executant în funcție de modalitatea de plată convenită de aceasta cu noul beneficiar. Totodată, părțile au convenit, în conformitate cu art. 7.6 că toate notificările legate de contract se fac în scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. În consecință, prin clauzele contractuale anterior menționate, părțile au convenit că executantul va restitui beneficiarului sumele datorate după încheierea contractului de execuție cu un alt beneficiar.

Acest moment putea fi cunoscut doar de către executant, în speță pârâta, deoarece reclamanta nu avea altă posibilitate de a afla despre încheierea unui astfel de contract decât dacă pârâta ar fi notificat-o conform art. 7.6. Prin urmare, întabularea la data de 14 noiembrie 2005 în cartea funciară a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă cu un alt cumpărător nu reprezintă data la care s-a născut dreptul reclamantei de a solicita restituirea sumelor prevăzute la art. 7.3 din contractul de execuție, deoarece reclamanta nu contestă dreptul de proprietate al terțului dobânditor - astfel că dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 nu sunt incidente -, ci neîndeplinirea de către pârâtă a obligației contractuale de a-i notifica încheierea contractului de execuție cu un alt beneficiar pentru a-și putea valorifica drepturile ca urmare a rezilierii contractului încheiat cu pârâta.

Prin urmare, contrar celor reținute prin decizia recurată, dreptul la acțiune al reclamantei, în conformitate cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 165/1958 s-a născut, în absența oricărei notificări a pârâtei, la data de 11 februarie 2008 când pe baza probelor, prima instanță a stabilit că reclamanta a avut cunoștință de situația reală.

În alți termeni, nu este îndeplinită nici condiția pasivității titularului dreptului subiectiv în a solicita obligarea debitorului la plată, astfel că sancțiunea prescripției extinctive a fost greșit aplicată în condițiile în care pârâta nu numai că nu și-a îndeplinit obligația contractuală de a notifica reclamantei în legătură cu încheierea altui contract de execuție, dar pe parcursul litigiului finalizat prin Decizia nr. 502 din 13 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție astfel cum s-a reținut în considerentele deciziei, pârâta și-a manifestat disponibilitatea de a încheia cu reclamanta contractul de vânzare-cumpărare. În aceste condiții argumentarea instanței de apel, potrivit căreia, dacă era diligentă, reclamanta putea cerceta cartea funciară, conform art. 41 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 este lipsită de relevanță, deoarece după cum s-a menționat deja, acest act normativ nu este incident în speță.

Litigiul a fost generat de nerespectarea de către pârâtă a obligației contractuale de a o notifica pe reclamantă în legătură cu încheierea altui contract de execuție pentru ca aceasta să-și poată recupera sumele achitate. Pentru identitate de rațiune, deși este corectă motivarea conform căreia în cauză nu se aplică dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât sumele ce se cer a fi restituite își au izvorul în contractul încheiat între părți, astfel că se aplică dispozițiile referitoare la răspunderea contractuală și nu la cea delictuală, această concluzie nu este de natură a pronunța altă soluție decât aceea de admitere a recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, decizia fiind pronunțată ca urmare a soluționării greșite a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În concluzie, prin decizia recurată au fost greșit aplicate dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 astfel încât motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este fondat, iar recursul reclamantei va fi admis în conformitate cu art. 312 alin. (1) și (3) cu consecința casării deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru examinarea criticilor de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC S.M. SRL București împotriva Deciziei civile nr. 390 din 26 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie 2012. Procesat de GGC - LM