ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1625/2011

Asupra recursului penal de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 440/PI din 27 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 506/30/2010, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a achitat pe inculpatul R.C.,  pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen.

În baza art. 14 C. proc. pen. raportat la art. 346 C. proc. pen. și cu aplicarea art. 313 din Legea nr. 95/2006 a respins cererea Spitalului Clinic Județean de Urgentă Timișoara privind obligarea inculpatului la plata sumei de 500,45 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș nr. 860/P/2008, emis la data de 20 ianuarie 2010 și înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 506/30/2010 la data de 27 ianuarie 2010, inculpatul R.C. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de loviri și vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută si pedepsită de art. 183 C. pen.

În fapt, s-a reținut în sarcina inculpatului că la data de 23 septembrie 2006 l-a lovit cu pumnii si picioarele pe numitul V.Ș., care, din cauza acestor lovituri, a decedat la data de 07 octombrie 2006.

Analizând materialul probator administrat în cele două faze ale procesului penal, respectiv: adresa din 11 octombrie 2006 a I.P.J. Timiș, raportul de autopsie din 21 decembrie 2006 a I.M.L. Timișoara, procesul verbal de constatare întocmit la data de 23 septembrie 2006 de către Postul de Politie Tormac, procesul verbal de constatare întocmit de I.P.J. Timiș la data de 10 octombrie 2006, raportul de constatare tehnico-științifică din 17 martie 2008, procesul verbal de conducere în teren, declarațiile inculpatului, declarațiile martorilor R.R., S.C., Z.M., V.C., D.A., M.D., referatul de evaluare întocmit de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, raportul de expertiză medico-legală din al I.M.L. Timișoara, instanța a reținut următoarea situație de fapt:

La data de 23 septembrie 2006, polițiștii din cadrul Postului de Poliție Tormac au fost alertați prin intermediul serviciului de urgentă 112 în legătură cu prezența unui bărbat care părea a fi bătut. Aceștia s-au deplasat la locuința martorului D.A.D., din satul Cadar. In curte a fost găsit întins pe jos numitul V.Ș. care, potrivit procesului verbal întocmit de către organele de cercetare, se afla în stare evidentă de ebrietate și prezenta urme de violență. Victima a fost puțin cooperantă, adresându-le injurii polițiștilor în momentul în care au întrebat ce s-a întâmplat, într-un final afirmând că a fost bătut într-un local din județul Caraș-Severin. Apoi, la fața locului a sosit ambulanța, care a transportat victima la Spitalul Județean de Urgentă Timișoara, unde a fost internată la data 23 septembrie 2006.

S-a constatat că în momentul internării, victima prezenta următoarele leziuni: echimoză în regiunea temporo-zigomatică dreapta, fractură cu ușoară deplasare arc mediu coasta VIII. S-a subliniat faptul că în momentul internării victima nu prezenta linii de fractură la craniu sau coloana cervicală.

De asemenea, conform foii de prezentare eliberată de U.P.U. Spitalul Județean Timișoara, în momentul internării victima nu a pus probleme chirurgicale de urgență, recomandându-se monitorizarea medicală până la trecerea stării de ebrietate. A doua zi, la data de 24 septembrie 2010, în ciuda avizului medical contrar, V.Ș. a fost externat la cererea sa. După ce a părăsit spitalul, victima s-a întors pe raza localității Tormac, unde a cerut bani mai multor persoane și a încercat să-și găsească de lucru, fără succes însă, întrucât era cunoscut ca un obișnuit consumator de băuturi alcoolice

La un moment dat, victima a ajuns la locuința martorului V.C., cerându-i acestuia să-1 angajeze. A rămas aici timp de 2 zile, după care martorul i-a dat victimei suma de 10 lei și cerut să plece întrucât nu era serios și prezenta probleme de sănătate.

La data de 06 octombrie 2006, martorul V.C. l-a găsit pe V.Ș. pe marginea drumului dintre localitățile Șoșdea și Măureni, în stare de semiconstientă motiv pentru care a alertat organele de politie din comuna Măureni și a transportat apoi victima la spitalul din Gătaia. De aici, V.Ș. a fost transportat de urgență la Spitalul Județean Timișoara, unde a fost internat la data de 06 octombrie 2006 cu diagnosticul de hematom subdural acut fronto-temporo-parietal stâng operat. A doua zi, la data de 07 octombrie 2006 victima V.Ș. a decedat.

Potrivit raportului de autopsie întocmit de I.M.L. Timișoara, moartea victimei a fost de natură violentă, ea datorându-se hematomului subdural, hemoragiei leptomeningee și contuziilor cerebrale și de trunchi cerebral, consecutive unui traumatism cranio-cerebral, survenit în cadrul unui politraumatism. In continuare, medicul legist a mai indicat că leziunile de violență pot data din 23 septembrie 2006 și pot fi rezultatul lovirii cu sau de corpuri dure.

Instanța de fond a reținut că unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal, consacrat prin dispozițiile art. 5

2

C. proc. pen. este cel al prezumției de nevinovăție, în virtutea căreia orice persoană este considerată nevinovată până la dovedirea vinovăției sale în cadrul unui proces public desfășurat cu respectarea dreptului la apărare.

Prezumția de nevinovăție este o prezumție simplă, ce poate fi răsturnată, însă numai prin prezentarea unor probe certe de vinovăție. In situația în care, în urma administrării probatoriului în cauză, rezultă anumite dubii în ceea ce privește vinovăția inculpatului, acestea vor fi interpretate în favoarea acestuia întrucât, în situația în care dispune condamnarea unei persoane, instanța de judecată este obligată să dovedească, fără echivoc vinovăția acesteia, lucru imposibil de realizat în situația existentei unor dubii.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța de fond a apreciat că în privința inculpatului R.C. vinovăția acestuia nu este dovedită, existând numeroase dubii sub acest aspect.

S-a arătat că organele de urmărire penală și-au întemeiat concluziile, în primul rând, pe declarațiile martorului S.C. care, în faza de urmărire penală, a relatat că în perioada cât a lucrat la inculpatul R.C. a asistat la un incident în cursul căruia inculpatul a bătut un bărbat al cărui nume nu îl cunoaște dar pe care l-ar recunoaște dacă îi va fi prezentată o fotografie. Martorul a precizat faptul că l-a văzut pe inculpat lovind victima cu pumnii și picioarele, până ce acel cioban a rămas la pământ, fără să mai miște. în acel context, inculpatul, ajutat de fiul său, l-au urcat pe V.Ș. în mașină și l-au dus la Cadar, de unde a fost luat de salvare, aceste aspecte cunoscându-le din relatările inculpatului.

Instanța de fond a apreciat că în privința acestei declarații există numeroase suspiciuni. In primul rând nu a fost lămurită împrejurarea pentru care această declarație a apărut după trecerea unui interval de un an și jumătate de la data incidentului, respectiv la 02 aprilie 2008 în condițiile în care se reține că victima V.Ș. ar fi fost bătut la data de 23 septembrie 2006, nimeni neputând explica o asemenea întârziere.

Mai mult decât atât, potrivit declarațiilor martorului S., acesta a lucrat pentru inculpatul R. până la data de 30 martie 2008, deci cu 3 zile înainte de a declarații împotriva acestuia. în aceste condiții, instanța a considerat că există dubii în legătură cu afirmațiile martorului S., acestea putând fi determinate de neînțelegerile avute cu inculpatul, neînțelegeri care au condus în final la plecarea martorului de la inculpat.

În cursul cercetării judecătorești, martorul S.C. nu a putut fi audiat întrucât nu a fost găsit, el lucrând doar sezonier pe raza comunei Tormac, astfel că anumite contradicții existente în cuprinsul declarațiilor sale nu au putut fi lămurite.

În primul rând, martorul S. a precizat faptul că atât victima, cât și inculpatul, în momentul incidentului, se aflau într-o evidentă stare de ebrietate. Or, nici un alt martor audiat în cauză, nu a susținut această variantă. La data de 23 septembrie 2010 inculpatul a discutat cu martorul D.A. și nici un moment acesta nu a lăsat să se înțeleagă faptul că inculpatul ar fi fost în stare de ebrietate.

O asemenea stare nu este reținută nici în cuprinsul procesului verbal de constatare întocmit de polițistul din comuna Tormac la data de 23 septembrie 2006.

Martorul S. a mai susținut și faptul că la incident ar fi asistat și fiul inculpatului, martorul R.R., care nu ar fi intervenit între părți, aspect negat însă de către acest martor.

Apoi, la data de 02 aprilie 2008 când a dat prima declarație, martorul S. a precizat că incidentul ar fi avut loc în toamna anului 2006, fără a putea preciza data exactă. Spre deosebire de acest moment, la data de 10 august 2009, când este audiat din nou, deși a mai trecut o perioadă de 1 an și 4 luni de la data primei declarații, martorul își amintește brusc faptul că incidentul s-ar fi petrecut la data de 22 septembrie 2010. In acest context, în opinia instanței, declarațiile martorului amintit sunt puțin credibile cu atât mai mult cu cât nici data de 22 septembrie 2006 nu este reținută de către procuror ca dată a agresării victimei, aceasta fiind reprezentată de ziua de 23 septembrie 2006.

Sub acest aspect, organele de urmărire penală au acceptat această contradicție, explicând faptul că este greu de crezut ca după atâta timp martorul să fie capabil să-și amintească cu exactitate data incidentului. însă procurorul nu mai prezintă aceleași rezerve și în momentul în care la data de 10 august 2009 martorul l-a recunoscut, după fotografie, pe numitul V.Ș.. Recunoașterea a avut loc după trecerea unei perioade de 3 ani, în contextul în care martorul nu-i cunoștea numele victimei și a avut contacte sporadice cu această persoană, ceea ce, în opinia instanței, ridică anumite semne de întrebare în legătură cu capacitatea acestui martor de a efectua această recunoaștere.

Mai mult decât atât, la dosarul cauzei nu se află nici un proces verbal de recunoaștere după fotografie a victimei. Doar martorul S.C. vorbește, în cuprinsul declarației sale despre împrejurarea că l-a recunoscut pe V.Ș. după o fotografie prezentată de către organele de cercetare penală. In lipsa unui proces verbal întocmit în condițiile prevăzute de art. 91 C. proc. pen., instanța a constatat că se află în imposibilitate de a proceda la verificarea împrejurărilor în care s-a realizat această recunoaștere, nefiind prezentată nici fotografia după care s-a realizat această recunoaștere, astfel că susținerile martorului potrivit cărora a recunoscut victima ca fiind persoana bătută de către inculpat nu pot fi luate în considerare.

La dosarul cauzei se regăsește și un proces verbal de conducere în teren despre care organele de urmărire penală afirmă că a fost întocmit ca urmare a declarațiilor martorului S., care a acceptat să conducă organele judiciare la locul unde a fost bătut numitul V.Ș. de către inculpat. Acest proces verbal a fost întocmit la data de 09 aprilie 2008, după trecerea unui interval de timp de 1 an și 6 luni de la data incidentului. în cuprinsul procesului verbal s-a consemnat faptul că topografia locului s-a schimbat și cu toate acestea martorul S. i-a condus pe polițiști la locul de unde afirmă că a văzut bătaia aplicată de inculpat victimei.

Și în privința acestui proces verbal de conducere în teren instanța a avut anumite suspiciuni. S-a arătat că deși acest proces verbal este semnat și de un pretins martor asistent, organele de urmărire penală nu au respectat dispozițiile art. 93 C. proc. pen. care stabilesc faptul că organul care procedează la efectuarea unui act procedural în prezența martorilor asistenți este obligat să constate și să consemneze în procesul verbal pe care îl încheie date privind identitatea martorilor asistenți. Mai mult decât atât, nicăieri în cuprinsul procesului verbal nu se amintește de prezența vreunui martor asistent, precizându-se doar că această conducere în teren s-a realizat în prezența procurorului și a organelor de cercetare penală, astfel că instanța se află în imposibilitate de a verifica împrejurările în care s-a realizat această conducere în teren.

Este adevărat faptul că, în cursul urmăririi penale, a fost întocmit un raport de constatare tehnico-științifică asupra comportamentului simulat. Potrivit concluziilor acestui raport (din 17 martie 2008 al I.P.J. Caraș-Severin) pentru răspunsurile inculpatului la întrebările relevante (l-ai lovit pe V.Ș. în data de 23 septembrie 2006 și declarația că l-ai găsit lovit pe V.Ș. este neadevărată) s-au evidențiat modificări care sunt interpretate ca indici ai comportamentului simulat. însă, în opinia instanței, doar acest raport de constatare, în lipsa altor probe certe de vinovăție, nu poate conduce la răsturnarea prezumției de nevinovăție, prezenta comportamentului simulat putând reprezenta doar un indiciu și nicidecum o probă certă de vinovăție.

Atât în faza de urmărire penală, cât și în cursul cercetării judecătorești, inculpatul nu a recunoscut săvârșirea faptei. El a arătat că la data de 23 septembrie 2006 deplasându-se cu un autovehicul pe un drum agricol care mergea de la Bocșa spre satul Ersig, la marginea pădurii ce ține de Ocolul Silvic Bocșa, pe marginea drumului, l-a găsit pe V.Ș. care era întins pe jos. A oprit mașina și a coborât să vadă ce se întâmplă cu acea persoană, constatând că era în stare de ebrietate și prezenta urme de violență. Atunci s-a hotărât să-l urce în mașină și să-l transporte până în satul Cadar, care se afla în drumul său. A fost ajutat de fiul său, martorul R.R., și l-a transportat până la Cadar, de unde a fost preluat de o ambulanță ce fusese anunțată de martorul D.A.

Aceleași aspecte au fost relatate și de martorul R.R.. în cauză au fost audiați mai mulți martori - D.A., Z.l., V.C., M.D.. Niciunul dintre acești martori nu a reușit să infirme susținerile inculpatului.

Martorul D. a precizat că la data de 23 septembrie 2006 un bărbat (inculpatul) 1-a rugat să cheme o ambulanță întrucât a găsit pe drum un bărbat beat și bătut. Martorul a mai precizat că nimeni nu a reușit să se înțeleagă cu victima, deși la fața locului au fost chemate și organele de poliție. Potrivit declarațiilor martorului, V.Ș. i-a înjurat pe polițiști, iar într-un final a arătat că ar fi fost bătut de cineva pe raza județului Caraș Severin.

Martorul D. a mai învederat faptul că victima a fost transportată la spital, dar a revenit a doua zi cu un taxi. Martorul i-a cerut să meargă la poliție pentru a povesti cine l-a bătut, dar V.Ș. a refuzat, spunându-i că el a fost bătut în județul Caraș Severin și nu se deplasează la Postul de Poliție din Tormac. Aceste declarații au fost făcute în zilele de 25 septembrie 2006 și 15 noiembrie 2006, la scurt timp după producerea incidentului.

Ulterior, la data de 28 octombrie 2008, după trecerea unui interval de timp de 2 ani, fără a oferi vreo explicație în legătură cu declarațiile anterioare, martorul D. a precizat că nu victima i-ar fi spus că ar fi fost bătut pe raza județului Caraș-Severin ci inculpatul, procurorul luând în considerare această ultimă declarație, deși primele două au fost scrise olograf de către martor.

Instanța a constatat că primele declarații ale martorului D. (din 25 septembrie 2006 și 15 noiembrie 2006) pot fi coroborate și cu procesul verbal întocmit la data de 23 septembrie 2006 de către polițiștii din cadrul Postului de Poliție din Tormac. Aceștia au consemnat faptul că la data de 23 septembrie 2006, în urma unui apel de urgență 112, s-au deplasat în satul Cadar la numitul D.A., unde l-au găsit în curtea casei, întins pe jos pe numitul V.Ș., care prezenta urme de violență. Polițiștii au mai consemnat faptul că au încercat să-l audieze pe V.Ș., dar acesta nu a vrut să dea nicio declarație, a început să înjure și le-a comunicat faptul că a fost bătut la un bufet în județul Caraș-Severin, fără a putea preciza cu exactitate locul.

Acest proces verbal reprezintă o probă în cadrul procesului penal, în condițiile prevăzute de art. 90 C. proc. pen., probă ce nu a fost înlăturată de către organele de urmărire penală în nici un fel.

În cauză au mai fost audiați și martorii Z.l., V.C. și M.D.

Martorul Z. a precizat că victima a lucrat la el în calitate de cioban perioadă de timp. După ce a plecat, a revenit după 2 sau 3 săptămâni și a văzut că acesta avea vânătăi pe corp. Intrebându-l ce s-a întâmplat, victima i-ar fi transmis a fost bătut de către inculpat pentru că îi datora o sumă de bani.

La rândul său, martorul V.C. a indicat faptul că în momentul care a dorit să lucreze pentru el, victima s-a plâns că-l doare capul și coastele, spunându-i că a fost bătut de către inculpat.

Ulterior, martorul a mai precizat că în momentul în care l-a găsit pe V.Ș. pe marginea drumului, la data de 06 octombrie 2006, acesta i-a spus că a fost bătut de cineva din comuna Tormac, la un grajd de cai. Apoi, i-a transmis că ar fi fost bătut de un taximetrist. în aceste condiții, martorul a subliniat faptul că nu a reușit să se înțeleagă cu numitul V.Ș., neavând încredere în afirmațiile acestuia deoarece tot timpul își schimba declarațiile.

În sfârșit, martorul M.D. a indicat faptul că a cunoscut victima, pe V.Ș., și acesta obișnuia să consume băuturi alcoolice în cantități mari, cheltuindu-și toți banii pe băutură. In faza de urmărire penală martorul a menționat că și lui victima i-ar fi spus că a fost bătut de către inculpat, însă ulterior, în cursul cercetării judecătorești, martorul a revenit asupra acestei declarații și a precizat că nu a auzit niciodată faptul că inculpatul l-ar fi bătut pe V.Ș.

Luând în considerare aceste declarații instanța a constatat că aceste dovezi nu sunt în măsură să înlăture apărările inculpatului și să conducă, implicit, la răsturnarea prezumției de nevinovăție. După cum s-a arătat deja, susținerile victimei s-au schimbat tot timpul, neputându-se stabili cu exactitate cine anume l-a bătut în ziua de 23 septembrie 2006. Inițial, polițiștilor din Tormac și martorului D.A. Ie-a povestit că a fost bătut la un bufet situat în județul Caraș Severin, apoi martorilor Z. și V. Ie-a comunicat faptul că ar fi fost bătut de inculpat, pentru ca ulterior aceluiași martor V. să-i transmită că a fost bătut la un grajd de cai sau de un taximetrist. Instanța apreciază că astfel de declarații nu pot conduce la dovedirea, fără echivoc, a vinovăției inculpatului.

Organele de urmărire penală și-au întemeiat soluția de trimitere în judecată a inculpatului și pornind de la concluziile raportului de autopsie din 21 decembrie 2006 întocmit de I.M.L. Timișoara. Potrivit acestui raport, moartea victimei a fost de natură violentă, ea datorându-se hematomului subdural, hemoragiei leptomeningee și contuziilor cerebrale și de trunchi cerebral, consecutive unui traumatism cranio-cerebral, survenit în cadrul unui politraumatism. în continuare, medicul legist a mai indicat faptul că leziunile de violență pot data din 23 septembrie 2006 și pot fi rezultatul lovirii cu sau de corpuri dure.

În interpretarea acestui raport, a fost întocmit și un raport medico-legal de primă expertiză din 18 martie 2008 al I.M.L. Timișoara, din care rezultă că după descrierea și dispoziția leziunilor pe corpul victimei, cât și după infiltratele craniene și leziunile cerebrale constatate cu ocazia autopsiei, se poate opina că mecanismul de producere a acestor leziuni ar putea fi lovirea victimei cu un corp dur, urmată de căderea acesteia și lovirea de corpuri sau planuri dure.

În faza de urmărire penală inculpatul a solicitat efectuarea unei expertize medico-legale prin care să se stabilească dacă între leziunile suferite de victimă la data de 23 septembrie 2006 și decesul acesteia există legătură de cauzalitate și dacă în cuprinsul foii de observație din momentul internării din data de 23. septembrie 2006 se regăsesc și leziunile constatate cu ocazia efectuării autopsiei.

Această cerere în probațiune a fost respinsă de procuror printr-o ordonanță din data de 08 ianuarie 2010.

Cererea a fost reiterată și în cursul cercetării judecătorești, fiind admisă prin încheierea de ședință din data de 17 mai 2010. în consecință, la dosarul cauzei fiind depus raportul de primă expertiză medico-legală din 2010 al I.M.L. Timișoara.

În opinia instanței, concluziile acestui raport sunt elocvente, ridicând și mai multe dubii în ceea ce privește vinovăția inculpatului. Astfel, referitor la stabilirea unei legături de cauzalitate între pretinsele leziuni suferite de către victimă la data de 23 septembrie 2006 și moartea acesteia din data de 07 octombrie 2006, medicii legiști au concluzionat că datorită investigării insuficiente a cazului, determinată de părăsirea precoce a spitalului la data de 24 septembrie 2006, nu există date medicale obiective care să permită aprecierea certă a existenței unei legături de cauzalitate între leziunile din data de 23 septembrie 2006 și decesul victimei, neexcluzându-se producerea unor Iezii ulterioare acestei agresiuni. Mai mult decât atât, medicii au arătat că leziunile constatate în Foaia de observație din data de 23 septembrie 2006, în lipsa unor leziuni cerebrale traumatice, nu ar fi putut provoca decesul victimei.

Ca atare instanța a constatat că la data de 23 septembrie 2006, când se pretinde că inculpatul a agresat victima, numitul V.Ș. a fost internat în spital. în momentul internării, potrivit Foii de observație din 2006 eliberată de Spitalul Cai Județean de Urgență Timișoara, victima a prezentat următoarele leziuni: echimoză în regiunea temporo-zigomatică dreapta și fractură cu ușoară deplasare arc costal mediu coastă VIII stânga. Doar aceste leziuni nu au putut provoca decesul victimei. Nu se cunoaște dacă la acel moment victima prezenta sau nu leziuni traumatice cerebrale interne întrucât acesta a părăsit spitalul a doua zi, la data de 24 septembrie 2006, la cererea sa și împotriva avizului medicilor, fără a aștepta efectuarea unor investigații suplimentare. Or, sub acest aspect, cu ușurință se poate observa prezența unor dubii în legătură cu existența acestor leziuni cerebrale în momentul internării victimei la data de 23 septembrie 2006, dubii care trebuie interpretate în favoarea inculpatului, cu atât mai mult cu cât probele administrate în cauză au confirmat împrejurarea că victima V.Ș. obișnuia să consume băuturi alcoolice în cantități mari și nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu victima în perioada 24 septembrie 2006 când a părăsit spitalul și data de 06 octombrie 2006 când a fost internat din nou.

În sfârșit, instanța a constatat că organele de urmărire penală au omis un aspect esențial, de natură a elucida data la care s-au produs acele leziuni cerebrale. În cuprinsul raportului de expertiză medico-legală din 2010 (fila 64 dosar) medicii legiști au consemnat faptul că în absența efectuării unui C.T. nativ sau a unui R.M.N. cerebral, nu există date medicale de certitudine care să ateste prezența sau existența unor leziuni cerebrale la data de 23 septembrie 2006. Acest C.T. cerebral nativ a fost efectuat odată cu intervenția neurochirurgicală la data de 06 octombrie 2006 și a diagnosticat prezența unui hematom subdural acut/subacut, cu identificarea sursei de sângerare. Or, reinterpretarea lamei histopatologice preparat creier a condus la concluzia că leziunile cerebrale aveau o vechime de 1-3 zile. Altfel spus, leziunile care au determinat moartea victimei aveau o vechime de 1-3 zile, moartea producându-se la data de 07 octombrie 2006, astfel încât pretinsele lovituri aplicate de către inculpat la data de 23 septembrie 2006 nu au fost în măsură să determine moartea victimei.

Pentru aceste considerente, constatând că, pe de o parte, nu există suficiente probe că inculpatul ar fi agresat victima la data de 23 septembrie 2006, iar pe de altă parte, nu există legătură de cauzalitate între leziunile a căror existență a fost constatată la data de 23 septembrie 2006 și decesul victimei intervenit la data de 07 octombrie 2006, în temeiul art. 2 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. instanța a dispus achitarea inculpatului R.C. sub aspectul comiterii infracțiunii prevăzute de art. 183 C. pen.

Împotriva sentinței Tribunalului Timiș a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș criticând-o pentru netemeinicie pe motiv că printr-o greșită interpretare a probelor administrate în cauză s-a dispus achitarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

Prin Decizia penală nr. 182/A din 29 noiembrie 2010 Curtea de Apel Timișoara a respins ca nefondat apelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, reținând în esență că din probele administrate nu rezultă cu certitudine că la data de 23 septembrie 2006 inculpatul a agresta victima și că între leziunile constatate la data de 23 septembrie 2006 și decesul victimei care a avut loc la data de 07 octombrie 2006 nu există legătură de cauzalitate.

Decizia instanței de apel a fost atacată cu recurs de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara care a criticat-o ca netemeinică sub aspectul menținerii soluției de achitare a inculpatului pronunțată de prima instanță.

În dezvoltarea motivului de recurs, parchetul arată că instanțele au analizat superficial și incomplet probele administrate în cauză, stabilind o situație de fapt neconformă cu adevărul și concluzionând greșit că nu este dovedită vinovăția inculpatului R.C.

Susține parchetul că relevante în dovedirea săvârșirii faptei de către inculpat sunt declarațiile martorilor Z.I., V.C., S.C., M.D., raportul de constatare tehnico-științifică asupra comportamentului simulat coroborate cu concluziile raportului de autopsie din 21 decembrie 2008 întocmit de I.M.L. Timișoara. Se mai arată că instanțele au dat deplină eficiență raportului de expertiză medico-legală efectuat în cursul cercetării judecătorești, neluând în considerare faptul că din cuprinsul foii de observație din 2006 eliberată de Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara rezultă că victima a prezentat leziuni ușoare și la nivelul capului, victima plângându-se ulterior de dureri de cap martorilor V.C. și Z.I.

În concluzie, se arată că din coroborarea probelor rezultă vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen. și că soluția de achitare a acestuia se bazează pe interpretarea eronată a probelor.

În consecință, invocându-se cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., parchetul solicită admiterea recursului, casarea celor două hotărâri și pronunțarea unei soluții de condamnare a inculpatului.

Cu ocazia dezbaterilor asupra recursului, procurorul a solicitat, în subsidiar, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel pentru a se solicita avizul Comisiei de Avizare și Control având în vedere concluziile contradictorii ale celor două expertize medicale efectuate în cauză.

Examinând hotărârile pronunțate în cauză atât prin prisma cazului de casare invocat dar și cazurilor ce pot fi luate în considerare din oficiu conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul formulat de parchet nu este fondat.

Mai întâi, se impune precizarea că pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absența cărora nu poate fi socotită gravă: a) să fie evidentă, adică starea de fapt să fie vădit și necontroversat contrară probelor existente la dosar și b) să fie esențială, adică să se răsfrângă în mod semnificativ asupra celor hotărâte de instanță, ceea ce înseamnă ca greșita stabilire a situației de fapt să fi determinat o soluție greșită de achitare sau de condamnare.

Pentru a constitui motiv de casare, eroarea gravă de fapt, trebuie să rezulte din situația dosarului, privită ca o stare de fapt, întrucât acest motiv se sprijină, în esență, pe contrarietatea evidentă și necontroversată între ceea ce spune dosarul prin scriptele lui și ceea ce spune instanța prin hotărârea ei.

Astfel, poate exista eroare gravă de fapt dacă între situația de fapt reținută pe baza probatoriului administrat și soluția pronunțată se constată că sunt contradicții rezultate fie din ignorarea de către instanță a unor aspecte evidente care ar fi condus la pronunțarea unei alte soluții decât cea pe care materialul probator o susține, fie soluția se bazează pe probe inexistente. Sfera de acțiune a instanței de recurs este limitată, căci aceasta nu judecă din nou cauza ci verifică doar modul în care probele administrate se reflectă în soluția pronunțată, dacă există discordanță între cele reținute de instanță și conținutul real al probelor.

Or, în speță, Înalta Curte constată că nu există contradicție evidentă între cele reținute prin hotărârea de achitare și probele admininistrate, starea de fapt reținută prin hotărârile atacate nefiind consecința unei denaturări evidente și necontestate a probelor ci a aprecierii acestora de către cele două instanțe.

În cauză, soluția de achitare a inculpatului R.C. în baza art. 2 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 183 C. pen. este rezultatul evaluării probatoriului administrat atât în cursul urmăririi penale cât și al cercetării judecătorești, atât instanța de fond cât și instanța de apel făcând o analiză amănunțită a fiecărui mijloc de probă, evidențiind contradicțiile existente în declarațiile martorilor audiați și reținând numai acele aspecte care se coroborează între ele.

Ambele instanțe, reținând că martorii D.A., Z.I., V.C., M.D. nu au fost de față la momentul în care victima a fost agresată și că aceștia au dat declarații contradictorii cu privire la discuțiile pe care le-au avut cu victima cu privire la persoana care a agresat-o în data de 23 septembrie 2006, că declarațiile martorului S.C. nu sunt credibile, având în vedere momentul la care acesta a fost audiat și lipsa procesului verbal de recunoaștere a victimei după fotografie, constatând că raportul tehnico-științific privind comportamentul simulat nu poate constitui o probă de vinovăție ci doar un indiciu care nu se coroborează cu alte probe, au făcut aplicarea principiului in dubio pro reo, inculpatul beneficiind de prezumția de nevinovăție iar sarcina probei revenind acuzării.

Parchetul solicită instanței de recurs să facă o nouă apreciere asupra probatoriului, să înlăture constatările și concluziile raportului de expertiză medico-legală efectuat în cursul cercetării judecătorești și să aibă în vedere mențiunile din foaia de observație și concluziile raportului de autopsie, să coroboreze declarațiile martorilor Z.I., V.C., S.C.

Grava eroare de fapt nu poate fi însă confundată cu greșita apreciere a probelor, ea nu privește dreptul suveran de apreciere a probelor ci, exclusiv, discordanta între cele reținute de instanță și conținutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente care au avut drept consecință pronunțarea altei soluții decât cea pe care materialul probator o susține.

În speță, situația de fapt reținută de instanțele anterioare - constând în aceea că în data de 23 septembrie 2006 victima V.Ș. a fost găsită în curtea martorului D.A. în stare de ebrietate și cu urme de lovituri de către organele de poliție, sesizate de martorul menționat, că a fost transportat cu o ambulanță la Spitalul Județean de urgență Timișoara unde a fost internat, prezentând următoarele leziuni: echimoză în regiunea temporo-zigomatică dreapta, fractură cu ușoară deplasare arc mediu coasta VIII, nepunând probleme chirurgicale de urgență, că a doua zi, la data de 24 septembrie 2010, în ciuda avizului medical contrar, V.Ș. a fost externat la cererea sa, că la data de 06 octombrie 2006, martorul V.C. l-a găsit pe V.Ș. pe marginea drumului dintre localitățile Șoșdea și Măureni, în stare de semiconstientă, a fost internat la data de 06 octombrie 2006 cu diagnosticul de hematom subdural acut fronto-temporo-parietal stâng operat și că la data de 07 octombrie 2006 a decedat - este în deplină concordanță cu declarațiile martorului D.A., procesul-verbal încheiat de organele de poliție, foaia de observație eliberată de Spitalul Județean de Urgență Timișoara, declarațiile martorului V.C., raportul de autopsie.

În ceea ce privește identitatea persoanei care a agresat victima în data de 23 septembrie 2006 producându-i leziunile menționate în foaia de observație din 2006 a Spitalului Județean de Urgență Timișoara, probele administrate în cauză nu au acel nivel de certitudine care să permită fundamentarea unei soluții de condamnare împotriva inculpatului R.C. așa cum solicită procurorul.

Potrivit art. 345 alin. (2) C. proc. pen. instanța pronunță condamnarea atunci când constată că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

Din examinarea textului susmenționat rezultă că pronunțarea unei hotărâri de condamnare este întotdeauna condiționată de dovedirea certă, prin probe, a existenței faptei imputate, a existenței elementelor constitutive ale infracțiunii, atât sub aspectul laturii obiective cât și a celei subiective și a identității făptuitorului.

Or, în cauza de față, probele administrate dovedesc în mod cert că victima V.Ș. a fost agresată în data de 23 iunie 2006, aceasta prezentând leziunile menționate în foaia de observație la momentul internării în spital, dar, așa cum bine au apreciat și instanțele anterioare, probele existente în dosar nu dovedesc, în mod cert, că inculpatul R.C. este persoana care a exercitat actele de violență asupra victimei.

Dimpotrivă, examenul atent al probelor descoperite și strânse în cursul urmăririi penale și a celor administrate în cursul cercetării judecătorești făcut de instanțele anterioare, relevă serioase dubii sub aspectul menționat.

Astfel, singura persoană care susține că l-a văzut pe inculpat agresând pe victima V.Ș. este martorul S.C..

În privința credibilității acestui martor, Înalta Curte constată că reticența manifestată de instanța de fond este pe deplin justificată având în vedere următoarele aspecte:

- momentul târziu la care este audiat S.C. de către organele de urmărire penală, respectiv, la data de 02 aprilie 2008, după 1 an și 7 luni de la incidentul din 23 septembrie 2006 care a determinat internarea victimei în spital;

- în prima declarație, aceea din 02 aprilie 2008, martorul menționează că l-a văzut pe inculpat lovind victima în toamna anului 2006 "într-una din zile, nu mai rețin data"(fila 83 verso d.u.p.), pentru ca după câteva zile, în 09 aprilie 2009, să-și aducă brusc aminte și cu exactitate că incidental a avut loc în "după-amiaza zilei de 23 septembrie 2006, în jurul orelor 16,00" conform mențiunilor din procesul-verbal de conducere în teren, (fila 75 d.u.p);

- martorul susține că atât inculpatul cât și victima erau în stare de ebrietate în timp ce martorul D.A. Dănuț cu care a discutat inculpatul în momentul în care a lăsat victima în curtea locuinței sale nu menționează o asemenea stare;

- în declarația din 02 aprilie 2008 martorul S.C. arată că a lucrat la ferma la care era cioban inculpatul R.C. "din primăvara anului 2006, cred că din luna mai până în urmă cu 3 zile, respectiv duminică 30 martie 2008" pentru ca în declarația din 10 august 2009 martorul să menționeze că "După data de 30 septembrie 2006 eu am plecat de la R. și am mers acasă la Bocșa" (filele 114-115);

- în prima declarație, aceea din 02 aprilie 2008 martorul precizează că nu reține numele ciobanului cu care a lucrat la ferma inculpatului pentru ca după trecerea unei perioade de 1 an și 4 luni, în 10 august 2009, acesta să-și amintească faptul că acel cioban "era cunoscut sub porecla de Ș.".

În condițiile în care martorului S.C. nu este sigur nici măcar cu privire la perioada în care a lucrat pentru inculpat (din mai 2006 până în 30 martie 2008 sau din primăvara anului 2006 până la 30 septembrie 2006), certitudinea informațiilor oferite de acest martor care prezintă interes în prezenta cauză este pusă sub semnul îndoielii.

- lipsa de la dosarul cauzei a procesului verbal de recunoaștere a victimei după fotografie de către martor în data de 10 august 2009, în condițiile în care martorul arată că nu cunoștea cum se numește victima cu care avusese doar contacte sporadice; în lipsa procesului verbal de recunoaștere după fotografie, încheiat în condiții procedurale, declarația martorului că a recunoscut victima după o fotografie prezentată de organele de cercetare penală este lipsită de valoare probantă;

- inculpatul nu a avut posibilitatea de a adresa întrebări acestui martor pe ale cărui declarații se bazează în principal acuzarea, acesta neputând fi audiat în mod nemijlocit și în condiții de contradictorialitate în instanță întrucât nu a fost găsit la adresa de domiciliu, lucrând ca muncitor sezonier în diferite locuri necunoscute, instanța făcând aplicarea dispozițiilor art. 327 C. proc. pen. (fila 46 dosar fond); în jurisprudenta C.E.D.O. s-a statuat că lecturarea declarațiilor unor martori care au refuzat sau nu au putut să depună martorie în fața tribunalului nu este, în sine, incompatibilă cu dispozițiile convenției cu condiția respectării dreptului la apărare. Aceasta presupune ca apărarea să fi cunoscut conținutul acestor declarații și să le fi putut combate iar în situația în care nu a avut obiectiv posibilitatea de a interoga martorul, o hotărâre de condamnare nu trebuie să se întemeieze în mod determinant și exclusiv pe astfel de depoziții (cauza P.S. contra Germaniei, Van Mechelen ș.a contra Țărilor de Jos, Doorson contra Țărilor de Jos.

În ceea ce privește procesul-verbal de conducere în teren realizată de organele de urmărire penală pe baza declarațiilor martorului S.C. (fila 75 dosar urmărire penală), acesta este lovit de nulitate întrucât s-a făcut cu nesocotirea dispozițiilor art. 129 alin. (2) C. proc. pen. corob. cu art. 92 C. proc. pen. care impun prezența a cel puțin doi martori asistenți și a dispozițiilor art. 91 și 93 din același cod, așa cum bine a observat și instanța de fond.

Astfel, deși în cuprinsul procesului verbal nu se menționează prezența vreunui martor asistent la conducerea în teren, actul este semnat indescifrabil de o persoană la rubrica „martor asistent", fără a i se indica numele și prenumele, adresa, ocupația așa cum impun dispozițiile art. 91 lit. c) C. proc. pen. ceea ce a făcut imposibilă audierea acelui martor cu privire la condițiile și împrejurările în care s-a făcut conducerea în teren, dincolo de faptul că era obligatorie prezența a cel puțin doi martori asistenți, conform art. 92 C. proc. pen.

Instituția probelor este guvernată printre altele, de principiul legalității. Astfel, art. 2 C. proc. pen. impune ca administrarea probelor să se facă în condițiile respectării stricte a dispozițiilor legale.

Participarea martorilor asistenți în deplină cunoștință de cauză este cerută de lege pentru asigurarea legalității procesului verbal ca mijloc de probă iar nerespectarea acestei condiții atrage nulitatea actului respectiv, sancțiune ce poate fi luată în considerare și din oficiu în conformitate cu dispozițiile art. 197 alin. (1) și (4) teza finală.

De altfel, este de observat că nici procurorul, în motivele sale de recurs, nu a înțeles să mai facă trimitere la procesul-verbal de conducere în teren, ca mijloc de probă în acuzarea inculpatului.

În ceea ce-i privește pe ceilalți martori audiați în cauză, Z.I., D.A.D., V.C., aceștia nu au fost martori oculari la incidentul în urma căruia victima a prezentat leziuni ce au impus internarea acesteia în spital, cunoscând aspecte aflate de la victimă, dar și declarațiile acestora conțin contradicții care nu permit concluzia certă că inculpatul este autorul faptei.

În declarația olografă din 25 septembrie 2006 (deci la două zile după incidentul din 23 septembrie 2006) martorul D.A.D. a arătat că „la sosirea poliției și a salvării persoana în cauză a înjurat și a spus că nu stă de vorbă cu poliția. Fiind întrebat de locul unde a fost bătut acesta a spus că a fost bătut la un bufet din Caraș-Severin" (fila 96 d.u.p.).

Această declarație este în deplină concordanță cu procesul-verbal încheiat de organele de poliție în data de 23 septembrie 2006 când în urma apelului martorului D.A. s-au prezentat la locuința acestuia și l-au găsit în curte pe V.Ș., prezentând urme de violență, în care se consemnează următoarele:"încercând să-l audiez pe acesta nu a vrut să dea nici o declarație, a început să înjure și a spus că a fost bătut la un bufet din Caraș-Severin, dar nu a știut să spună unde exact" (fila 42 d.u.p.). Acest proces-verbal constituie mijloc de probă conform art. 90 C. proc. pen.

În declarațiile din 28 octombrie 2008, martorul D.A. arată că cel care a spus că victima a fost bătută într-un bufet din Caraș-Severin a fost de fapt inculpatul R.C. și nu V.Ș. Pe lângă faptul că martorul D.A. nu oferă nicio explicație privind modificarea declarației pe care a scris-o personal, la un moment foarte apropiat de incident (în 25 septembrie 2006), Înalta Curte constată că susținerile sale sunt în totală contradicție cu mențiunile cuprinse în procesul verbal din 23 septembrie 2006 încheiat de organele de poliție, redate mai sus.

Din acest proces-verbal rezultă că organele de poliție au găsit în curtea locuinței martorului D.A. numai pe acesta și pe victimă, neconsemnându-se prezența și a inculpatului R.C. Potrivit procesului verbal a fost audiat D.A. în legătură cu prezența victimei și acesta le-a relatat că a fost adusă „de un cioban care lucrează pentru I.A.S. Tormac (fila 42 d.u.p.). Este evident că dacă ar fi fost prezent și inculpatul s-ar fi consemnat acest aspect și ar fi fost întrebat de organele de poliție despre împrejurările în care a găsit victima și a transportat-o la locuința martorului D.A. și s-ar fi consemnat în procesul-verbal sau i s-ar fi luat o declarație. Or, dacă inculpatul nu a fost prezent la sosirea echipajului de poliție, este exclusă o confuzie din partea organelor de poliție în sensul ca acestea să fi consemnat în procesul-verbal ceea a spus inculpatul și nu victima cu privire la urmele de violență pe care le prezenta aceasta.

Martorul Z.I. a declarat în faza de urmărire penală că V.Ș. i-a spus că a fost bătut de R.C. „pe motiv că s-ar fi luat de soția lui" (fila 107 verso d.u.p.) pentru ca în instanță să menționeze că victima V.Ș. i-a spus că a fost bătut de inculpat „pentru că mai avea să-i dea ceva bani" (fila 34 dosar fond).

Martorul M.D., deși în faza de urmărire penală a declarat că „.Ș. mi-a spus că a fost bătut de R.C., cioban la ferma din Tormac" (fila 123 verso d.u.p.) audiat în mod nemijlocit de instanța de judecată arată că „Nimeni nu știe cine l-a bătut. Nu am auzit că inculpatul R. l-ar fi bătut pe V.Ș." (fila 36 dosar fond).

La rândul său, martorul V.C. este oscilant în declarații, afirmând la urmărirea penală că victima i-a spus că a fost bătută de R., dar fără să-i spună unde iar cu ocazia audierii sale în instanță, martorul relatează următoarele:".L-am întrebat pe V.Ș. cine l-a bătut și inițial mi-a spus că s-ar fi certat cu inculpatul R. și acesta l-ar fi bătut, ulterior mi-a spus că a mai fost la cineva în Tormac la niște cai. Doresc să precizez că nu am înțeles nimic din ce a vorbit victima și de fiecare dată acesta schimba afirmațiile. Nu am reușit să înțeleg mare lucru de la victimă, acesta povestindu-mi că după ce a plecat de la R. ar fi avut probleme și cu cei cu taxiul." (fila 35 dosar fond).

Din declarațiile tuturor martorilor audiați rezultă că victima consuma în mod obișnuit băuturi alcoolice, fiind văzut în permanență în stare de ebrietate, aspect confirmat și de mențiunile din foaia de observație clinică generală (fila 28 d.u.p.) în care consemnează „etilism acut remis".

Este adevărat că la testul poligraf la care a fost supus inculpatul, cu acordul său, s-au evidențiat indici ai comportamentului simulat la întrebările relevante ale cauzei, dar acest test nu constituie mijloc de probă potrivit C. proc. pen., putând fi luat în considerare doar ca un indiciu al sincerității inculpatului care, în absența unor probe certe de vinovăție, nu poate fundamenta o soluție de condamnare.

În concluzie, Înalta Curte constată și pe baza propriului examnen că probele administrate în cauză și analizate pe larg în considerentele hotărârilor atacate nu au un caracter cert, nu sunt decisive, lăsând loc unei nesiguranțe în privința vinovăției inculpatului și, prin urmare, nu sunt apte să răstoarne prezumția de nevinovăție care operează în favoarea acestuia, situație în care se impune aplicarea principiului in dubio pro reo.

Dincolo de aceste aspecte legate de identitatea persoanei care a exercitat acte de violență asupra victimei V.Ș. în data de 23 septembrie 2006, așa cum rețin și instanțele anterioare, din cauza părăsirii spitalului de către victimă a doua zi după internare, în ciuda avizului medicilor, nu s-au putut efectua investigații medicale de specialitate care să stabilească dacă la acel moment victima prezenta leziuni traumatice cerebrale interne și care să permită stabilirea unei legături certe de cauzalitate între leziunile prezentate de victimă în 23 septembrie 2006 și decesul acesteia survenit în data de 07 octombrie 2006, aspecte dezvoltate în considerentele sentinței primei instanțe care a făcut referire la toate actele medicale existente în dosar precum și la rapoartele de expertiză medico-legale efectuate în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, care nu vor mai fi reluate.

Având în vedere dubiile cu privire la exercitarea unor acte de violență de către inculpatul R.C. asupra victimei V.Ș. în data de 23 septembrie 2006 Înalta Curte consideră că nu poate fi primită cererea subsidiară formulată de procuror, aceea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de apel pentru a se solicita avizul comisiei superioare de medicină legală, pe considerentul că ar exista contradicții între concluziile raportului medical de autopsie și raportul de expertiză medico-legală efectuat în cursul cercetării judecătorești, întrucât acest aviz nu este de natură a aduce vreo lămurire cu privire la persoana care a provocat leziunile constatate medical și, prin urmare nu ar putea fi înlăturat dubiul referitor la persoana inculpatului.

Pentru toate considerentele expuse mai sus, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva Deciziei penale nr. 182 din 29 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, privind pe intimatul inculpat R.C.

Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia, urmând ca onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat să se suporte din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva Deciziei penale nr. 182 din 29 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, privind pe intimatul inculpat R.C.

Onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 50 de lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi 21 aprilie 2011.