ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 561/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 561/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursurilor de față, constată următoarele:

I. Prin cererea

de arbitrare înregistrată la 02 aprilie 2009 pe rolul Curții de Arbitraj

Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României,

reclamanta B.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC A.R. SRL

rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. 246 din 07 noiembrie 2007 și

repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării pârâtei la

restituirea integrală a prețului în sumă de 13.047 euro și la plata de daune

materiale în cuantum de 15.000 euro.

Prin sentința

arbitrată nr. 90 din 21 aprilie 2010, Curtea de Arbitraj Comercial

Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a admis în

parte acțiunea și, în consecință, a dispus rezolutiunea contractului nr. 246

din 07 noiembrie 2007, modificat prin actul adițional din 04 decembrie 2007 și

a contractului nr. 57 din 22 mai 2008 din culpa ambelor părți, a obligat pârâta

să plătească reclamantei suma de 6.623 euro, reprezentând V2 din prețul

achitat, precum și suma de 6.630 euro, cu titlu de daune, dar și suma de

8.244,18 lei, reprezentând V2 din taxa de arbitraj.

Pentru a

pronunța această hotărâre, tribunalul arbitrai a reținut următoarele:

Contractul nr.

246 din 07 noiembrie 2007 încheiat între cele două părți, denumit impropriu

contract de vânzare - cumpărare, are ca obiect execuție și montaj tâmplărie

PVC, valoarea lucrărilor fiind majorată succesiv printr-o serie de acte

adiționale și în final prin contractul nr. 57 din 22 mai 2008, ca și consecință

a măsurătorilor de execuție ce au stabilit configurații finale pentru

ferestrele/ușile comandate de reclamantă.

S-a constatat

că raporturile contractuale s-au derulat defectuos, actele de la dosar,

constatările expertului și chiar poziționarea părților confirmând acest fapt.

Din analiza

probatoriului administrat, înscrisuri și expertiză tehnică, tribunalul arbitrai

a reținut că tâmplăria din PVC executată și montată de pârâtă la imobilul

proprietatea reclamantei, situat în Mogoșoaia, str. Armenească, Județul Ilfov,

nu a respectat cerințele calitative și detaliile contractuale, culpa părților fiind

comună, reclamanta beneficiară, la rândul ei modificând unele detalii tehnice

și renunțând la o soluție în favoarea alteia.

În temeiul

celor menționate, tribunalul arbitrai a considerat justificată măsura

rezoluțiunii contractului nr. 246 din 07 noiembrie 2007, modificat prin actul

adițional din 04 decembrie 2007 și a contractului nr. 57 din 22 mai 2008, din

culpa ambelor părți, cu consecințele pecuniare legale.

Al doilea capăt

din cererea arbitrală, referitor la acordarea de daune în valoare de 15.000

Euro, vizând cheltuieli viitoare, lipsite de o fundamentare solidă și punând în

discuție o singură soluție tehnică, a fost respins de instanța arbitrală,

pentru aceste argumente.

II. Împotriva

acestei sentințe, petenta SC A.R. SRL a formulat acțiune în anulare,

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

În motivarea

acțiunii, petenta a criticat hotărârea arbitrală, arătând că a fost pronunțată

ulterior expirării termenului de 5 luni, prevăzut de art. 353

3

C.

proc. civ., calculat de la data constituirii tribunalului arbitrai, fără ca

părțile să fi consimțit la prelungirea acestuia, fără să fi intervenit

suspendarea sau instanța arbitrală să fi dispus prelungirea termenului.

A mai susținut

petenta că hotărârea contestată nu cuprinde argumente în susținerea culpei

sale, nefiind motivată sub acest aspect, deși instanța arbitrală a dispus

rezoluțiunea contractelor din culpa ambelor părți.

Similar a

arătat că sentința atacată este contradictorie, în sensul că, deși în

considerente tribunalul apreciază, ca nefundat, cel de-al doilea petit din

cererea de arbitrare formulată de reclamanta B.E. și precizează că urmează să-l

respingă, în dispozitiv îl admite în parte și obligă pârâta la plata de daune

în cuantum de 6.630 euro. Din această perspectivă, a susținut că există o

contradicție flagrantă între motivele reținute de instanță și dispozitivul

hotărârii, soluția fiind astfel nemotivată și nefondată.

O ultimă

critică formulată de petentă a vizat încălcarea dispozițiilor legale referitoare

la regimul rezoluțiunii (art. 1019 – art. 1021 C. civ.) și a celor privind

acordarea de daune interese (art. 1073 – art. 1090 C. civ.).

La 3 noiembrie

2010, intimata a depus întâmpinare prin care s-a apărat în fapt și în drept,

solicitând respingerea acțiunii în anulare ca nefondată.

Prin sentința

comercială nr. 133 din 17 noiembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, a fost admisă acțiunea în anulare formulată

de petenta SC A.R. SRL împotriva sentinței arbitrate nr. 90 din 21 aprilie 2010

a Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și

Industrie a României, a fost anulată hotărârea în ce privește capătul 2 din

cererea arbitrală, au fost menținute celelalte dispoziții, s-a fixat termen de

judecată la 26 ianuarie 2011, pentru administrarea de probe și a fost obligată

intimata B.E. la 873 lei cheltuieli de judecată către petentă.

Pentru a

pronunța această sentință, curtea de apel a reținut ca fiind fondată critica

întemeiată pe dispozițiile art. 364 lit. g) C. proc. civ., referitoare la

nemotivarea hotărârii arbitrale sub aspectul admiterii în parte a celui de-al

doilea capăt al cererii arbitrale, în condițiile în care, deși în considerente

instanța arbitrală l-a apreciat ca fiind nefondat, prin dispozitiv, l-a admis

în parte, obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.630 euro, cu

titlu de daune materiale.

Motivul de

anulare prevăzut de art. 364 lit. e) C. proc. civ., a fost apreciat ca fiind

nefondat, în condițiile în care petenta nu a invocat caducitatea, potrivit art.

353

3

alin. (6) C. proc. civ., consimțind tacit la prelungirea

termenului arbitrajului.

De asemenea,

curtea de apel a reținut că ipoteza reglementată de art. 364 lit. g) C. proc.

civ., nu este incidență sub aspectul soluției date de instanța arbitrală

capetelor de cerere privind rezoluțiunea și repunerea părților în situația

anterioară, deoarece, în aceste limite, hotărârea arbitrală a fost amplu

motivată.

În final, a mai

constatat că motivul întemeiat pe dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ.,

nu este fondat, deoarece petenta nu a înțeles să invoce încălcarea de către

instanța arbitrală a unor dispoziții imperative ale legii, ci să formuleze

critici de netemeinicie, care nu pot face obiect al cenzurii în acțiunea în anulare.

Prin sentința

civilă nr. 28 din 27 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a V-a

civilă, a soluționat fondul acestui capăt din cererea arbitrală, respingând ca

neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B.E. și

cererea acesteia de obligare a pârâtei SC A.R. SRL la plata de daune, interese

compensatorii. Totodată, a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la

plata cheltuielilor de judecată ca nedovedită.

Pentru a hotărî

astfel, având în vedere concluziile raportului de expertiză din care rezultă că

au fost executate lucrări de construcții ulterior montării tâmplăriei, precum

și intervenirea unor cauze străine, ulterioare contractului, ținând de modul de

evaluare a lucrărilor de construire a imobilului, ce nu puteau fi prevăzute de

pârâta debitoare, curtea a făcut aplicarea art. 1082 și 1085 C. civ., de la

1864 și reținând aspectele amintite ca și cauze exoneratoare de răspundere, a

respins cererea de obligare a pârâtei SC A.R. SRL la plata de daune, interese

compensatorii.

III. În termen

legal, B.E. a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 28 din 27 martie

2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, solicitând,

în principal, casarea sa, iar în subsidiar, modificarea, în sensul obligării SC

A.R. SRL la plata de daune-interese compensatorii; a formulat critici ce pot fi

subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., fără să indice

expres temeiurile de drept.

Petenta SC A.R.

SRL București a formulat recurs împotriva sentinței comerciale nr. 133 din 17

noiembrie 2010 a aceleiași instanțe, fondându-și criticile pe prevederile art.

304 pct. 9 coroborat cu art. 364 lit. g) și i) C. proc. civ. și art. 1019 –

art. 1021 și 1073 – art. 1090 C. civ. și solicitând modificarea sa în parte, în

sensul anulării în tot a hotărârii arbitrale.

Recurenta-petentă

SC A.R. SRL București a formulat următoarele critici:

A arătat că, în

mod eronat, curtea i-a înlăturat criticile formulate subsumat prevederilor art.

364 lit. i) C. proc. civ., apreciind că a solicitat să se dispună asupra

fondului cauzei, când în realitate, a criticat încălcarea dispozițiilor

imperative ale art. 1019 – art. 1021 și art. 1073 – art. 1090 C. civ., de către

tribunalul arbitrai.

În raport de

dispozițiile art. 1082 și 1085 C. civ., a susținut că soluția rezoluțiunii

contractului dispusă de instanța arbitrală este nejustificată, în contextul în

care a reținut culpa reclamantei în executarea contractului, apreciind că

aceasta nu și-a îndeplinit propriile obligații.

În susținerea

celor anterior expuse, petenta a mai arătat că reclamanta, fiind ea însăși în

culpă, prin neexecutarea propriilor obligații, nu putea solicita rezoluțiunea

contractului, sens în care a făcut o amplă expunere a situației de fapt și a

dezvoltat o analiză laborioasă a probelor administrate: înscrisuri și expertiza

tehnică, în raport de care a evidențiat culpa reclamantei și a susținut că

eventuala sa culpă concurentă nu este de natură să justifice rezoluțiunea

contractului.

Relativ la

criticile circumscrise dispozițiilor art. 364 lit. g) C. proc. civ., petenta a

susținut că tribunalul arbitrai

;

nu și-a motivat soluția de admitere

a primului petit din cererea arbitrală, respectiv nu a expus în considerentele

sentinței pronunțate argumentele în considerarea cărora a dispus rezoluțiunea

contractelor deduse judecății și nici pe cele în raport de care a hotărât

repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării sale la plata

unei părți din prețul contractului, respectiv la plata sumei de 6.623 euro,

arătând că a fost stabilită în mod arbitrar.

Relativ la

sentința pronunțată în soluționarea acțiunii în anulare, petenta a susținut că

în mod eronat, instanța statală a reținut că hotărârea arbitrală ar cuprinde

argumentele pe care se sprijină.

Față de faptul

că recurenta-intimată B.E. nu a achitat taxa de timbru și timbrul judiciar

stabilite în sarcina sa și a declarat personal, în fața instanței ca nu

înțelege să își îndeplinească aceste obligații, Înalta Curte, în temeiul

dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanța se va

pronunța cu prioritate asupra excepțiilor de fond sau de procedură, care fac de

prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, deliberând cu

prioritate asupra excepției netimbrării recursului invocată din oficiu și

analizând actele dosarului din perspectiva normelor legale incidente, urmează

să anuleze recursul exercitat de această parte ca netimbrat, în considerarea

următoarelor argumente:

Pentru termenul

de astăzi, recurenta-reclamantă B.E. a fost citată cu mențiunea achitării taxei

judiciare de timbru în cuantum de 1.492 lei și a timbrului judiciar de 5 lei,

conform dovezii de îndeplinire a procedurii de citare aflată la dosar recurs,

obligație pe care nu și-a îndeplinit-o.

Potrivit art. 1

din Legea nr. 146/1997 cu referire la art. 20 alin. (1) și (2) din aceeași

lege, taxele de timbru se achită și se depun anticipat sau până la termenul de

judecată stabilit de instanță.

Potrivit

prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și art. 35 alin. (1) și (5)

din Normele metodologice de aplicare a legii, în cazul în care, partea nu

achită taxa judiciară de timbru, cererea va fi anulată ca netimbrată sau

insuficient timbrată, după caz.

Constatând că

recursul nu a fost timbrat nici anticipat, nici până la termenul stabilit, 14

februarie 2014, pentru când procedura de citare a fost legal îndeplinită și,

reținând că în cauză nu operează scutirea legală de la obligația satisfacerii

taxei de timbru, Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor art. 20

alin. (1) și (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv celor ale art. 35 alin. (1)

și (5) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997 modificată și

să anuleze, ca netimbrat, recursul declarat de intimată B.E. împotriva

sentinței civile nr. 28 din 27 martie 2013, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă.

Analizând

sentința comercială nr. 133 din 17 noiembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, în raport de criticile formulate de recurenta

- petentă SC A.R. SRL București, în Urnitele controlului de legalitate și

temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat

pentru considerentele ce succed:

Pentru ca

părțile angrenate în procedura arbitrală să nu fie private de garanțiile

procesuale pe care le conferă procedura jurisdicțională, cu atât mai mult cu

cât hotărârea arbitrală produce aceleași efecte ca și o hotărâre

judecătorească, Codul de procedură civilă prevede că hotărârea arbitrală poate

fi desființată numai prin acțiune în anulare, care poate fi formulată strict

pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 364 C. proc. civ.

Or, în măsura

în care cenzura jurisdicției statale asupra hotărârii arbitrale este limitată

expres de legiuitor exclusiv la motivele prevăzute la art. 364 lit. a) - j) C.

proc. civ., în mod indubitabil controlul instanței de recurs se raportează la

verificarea acelorași elemente, neputând viza aspecte ce țin de fondul cauzei.

În această

ordine de idei, Înalta Curte constată, ca un prim aspect, că recurenta-petentă

SC A.R. SRL București, se raportează, în susținerea recursului, la dispozițiile

art. 364 lit. g) și i) C. proc. civ., raportate la art. 304 pct. 9 din același

cod.

De asemenea, Înalta

Curte constată că recurenta-petentă își structurează prezentul recurs pe

critici la adresa hotărârii pronunțate de tribunalul arbitrai, reiterând

practic criticile formulate în fața instanței învestite cu soluționarea

acțiunii în anularea sentinței arbitrale, deși obiectul recursului îl constituie

sentința pronunțată de curtea de apel.

Referitor la

criticile asupra soluției de admitere a acțiunii în anulare și de anulare doar

în parte a sentinței arbitrale instanța supremă reține că, deși petenta

încearcă să justifice cererea de anulare în tot a acesteia raportat la

dispozițiile limitativ prevăzute de art. 364 lit. g) și i) C. proc. civ., în

realitate toate criticile exced celor două cazuri de nulitate prevăzute de

lege.

Potrivit

dispozițiilor art. 364 lit. g) C. proc. civ., hotărârea arbitrală este

susceptibilă de a fi anulată, în situațiile în care nu cuprinde dispozitivul și

motivele, nu arată data și locul pronunțării sau nu este semnată de arbitrii.

În ceea ce

privește prevederile art. 364 lit. i) din același cod, acestea statuează nulitatea

hotărârii arbitrale, în contextul în care aceasta încalcă ordinea publică,

bunele moravuri sau dispoziții imperative ale legii.

În speță, Înalta

Curte va cenzura hotărârea atacată, urmând să stabilească, în ce măsură curtea

de apel a verificat încadrarea criticilor formulate de petentă în rigorile

impuse de prevederile art. 364 lit. g) și i) C. proc. civ.

Astfel, deși

petenta critică, în esență pretinsa încălcare a unor norme imperative

referitoare la regimul rezoluțiunii (art. 1019 – art. 1021 C. civ.) și a celor

privind acordarea de daune interese (art. 1073 – art. 1090 C. civ.), Înalta

Curte reține că instanța statală a făcut o corectă aplicare a normelor legale

incidente prin raportare la pretențiile deduse arbitrării în raport de motivele

dezvoltate de reclamantă și de apărările pârâtei.

În egală

măsură, se reține că prin criticile formulate, în realitate, recurenta tinde la

analiza situației de fapt speță prin raportare la alte elemente decât cele care

vizează în concret limitele învestirii sau încălcarea normelor imperative ale

legii, respectiv în funcție de aspecte ce țin de formarea voinței interne a

părților și implicit de elemente de fapt, situație ce are semnificația

cenzurării fondului hotărârii arbitrale, situație nepermisă în faza procesuală

a acțiunii în anulare și, desigur, a recursului.

Asupra criticii

privind pretinsa încălcare a prevederilor art. 1019 – art. 1021 C. civ., prin

dispunerea rezoluțiunii contractelor deduse judecății în condițiile în care,

s-a reținut culpa comună a părților contractante, Înalta Curte reține că, deși

condiția rezolutorie este subînțeleasă în contractele sinalagmatice, așa cum

este cazul contractului de prestare de servicii, în speță, rezoluțiunea putând

fi cerută de partea care și-a executat propriile obligații sau care se declară

gata să le execute, textele legale invocate nu se încadrează în categoria

normelor imperative, de la care părțile nu pot deroga, pentru a fi incident

cazul de admisibilitate a acțiunii în anulare prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc.

civ.

În susținerea

aceste teze, respectiv a faptului că prevederile art. 1019 – art. 1021 C. civ.,

nu sunt norme imperative se situează chiar reglementarea pactelor comisorii, ce

constituie expresia derogării de la dispozițiile art. 1021 C. civ. și temeiul

rezoluțiunii convenționale.

În același sens

se situează și faptul că rezoluțiunea contractului nu operează de drept, când

una dintre părți nu își îndeplinește obligația, partea interesată urmând a se

adresa instanței pentru a obține desființarea sa cu eventuale daune interese.

Situația este

similară și în ceea ce privește așa-zisa încălcare a art. 1073 – art. 1090 C.

civ., care reglementează efectele obligațiilor și care de asemenea sunt norme

dispozitive, de la care părțile pot deroga, astfel încât Înalta Curte apreciază

că instanța statală a apreciat corect că nici această critică nu se încadrează

în rigorile dispozițiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ.

În ceea ce

privește critica subsumată art. 364 lit. g) din același cod, potrivit căreia

petenta a susținut că în soluționarea acțiunii în anulare, instanța statală, în

mod eronat, a reținut că hotărârea arbitrala ar cuprinde argumentele pe care se

sprijină, Înalta Curte apreciază că este nefondată, în condițiile în care

tribunalul arbitrai a detaliat motivele pentru care a reținut culpa părților în

executarea obligațiilor contractuale și Ie-a repus în situația anterioară.

Înalta Curte

reține, de asemenea, în raport de faptul că majoritatea criticilor formulate de

petentă în recurs vizează sentința arbitrala, că aceasta omite că nu se poate

cere în această fază procesuală, cercetarea modului în care tribunalul arbitrai

a soluționat fondul pricinii, putându-se verifica doar respectarea condițiilor

de formă ale arbitrajului și anume cele privind existența unei convenții

arbitrale legale și posibilitatea ca litigiul să fie soluționat pe calea

arbitrajului, constituirea tribunalului arbitrai, asigurarea dreptului părților

la apărare, redactarea hotărârii arbitrale și respectarea dispozițiilor

imperative ale legii și normelor care asigură ordinea publică și bunele

moravuri.

Înalta Curte

reține că criticile formulate de recurentă nu se încadrează în rigorile art.

364 lit. g) și i) C. proc. civ., recurenta prevalându-se de evocatele texte

legale în încercarea de a repune în discuție chestiuni ce țin exclusiv de

modalitatea în care tribunalul arbitrai a analizat în fond raporturile dintre

părți și probatoriile administrate, precum și dezlegările date de instanța

arbitrala, situație reținută corect de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială.

Pentru motivele

mai sus arătate, reținând că instanța de fond a respectat integral procedura de

soluționare a acțiunii în anulare, Înalta Curte, în baza art. 364 raportat la

art. 312 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

recurenta-petentă SC A.R. SRL București împotriva sentinței comerciale nr. 133

din 17 noiembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca

netimbrat, recursul declarat de reclamanta B.E. împotriva sentinței civile nr.

28 din 27 martie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge, ca nefundat,

recursul declarat de pârâta SC A.R. SRL București împotriva sentinței

comerciale nr. 133 din 17 noiembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 14 februarie 2014.