ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3522/2013
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3522/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Asupra recursurilor
de față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Cadrul procesual. Cererile de chemare în
judecată
1.1. Prin acțiunea înregistrată pe rolul
Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,
Camera de Comerț și Industrie a României, reprezentată prin M.M.V., președinte,
în calitate de reclamantă ca persoană vătămată atât într-un drept recunoscut
legal, cât și într-un interes legitim propriu, a chemat în judecată, în temeiul
dispozițiilor Legii nr. 554/2004, Guvernul României în calitate de pârât,
solicitând:
anularea H.G. nr. 501/2010 privind
încetarea dreptului de folosință gratuită asupra unor terenuri proprietate
privată a statului - și a anexei privind Datele de identificare imobile-teren,
publicată în M. Of. al României, nr. 367/3.06.2010;
constatarea
nulității absolute a H.G. nr. 1709/2004 privind unele măsuri referitoare la
dreptul de administrare și folosință asupra unei suprafețe de teren,
proprietate privată a statului, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr.
984/26.10.2004 (și Anexa) și H.G nr. 2127/2004 pentru stabilirea unor măsuri
referitoare la dreptul de administrare și folosință asupra unei suprafețe de
teren, proprietate privată a statului, publicată în M. Of. al României, Partea
I, nr. 1153/7.11.2004, care cuprinde în Anexă și Datele de identificare a
terenului;
anularea actelor
juridice încheiate în baza actelor administrative nule, respectiv: Protocolul
din 19 noiembrie 2004 între Camera de Comerț și Industrie a României și a
Municipiului București și RA-APPS, având nr. 7041 din 24 noiembrie 2004,
respectiv 11996 din 19 noiembrie 2004, Procesul-verbal de predare-primire din
19 noiembrie 2004; Actul adițional la Protocolul de predare-primire din 19
noiembrie 2004 a terenului în suprafață de 9,83 ha, respectiv 1,8 ha dintre
RA-APPS și Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului
București; Actul adițional la Protocolul din 19 noiembrie 2004; Extrasul de
Carte Funciară din 24 iulie 2008 emis de Oficiul de Cadastru și Publicitate
Imobiliară București; Încheierea din 24 iulie 2008 de la Oficiul de Cadastru și
Publicitate Imobiliară București; Protocolul din 21 ianuarie 2005 încheiat
între Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București din
21 ianuarie 2005 și RA-APPS din 21 ianuarie 2005; Anexa la Procesul-verbal de
predare-primire din 21 ianuarie 2005; Schița-anexă la procesul-verbal din 21
ianuarie 2005; Act adițional la Protocolul din 21 ianuarie 2005 (pe baza căruia
s-a încheiat anexa nr. 1, respectiv procesul-verbal de predare-primire din 21
ianuarie 2005) dintre Camera de Comerț și Industrie a României din 25 iulie
2008 și RA-APPS din 25 iulie 2008; Încheierea din 22 septembrie 2006 a
Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară București; Extras de Carte
Funciară - conform cererii din 24 iulie 2008 emisă de Oficiul de Cadastru și
Publicitate Imobiliară București; Încheierea din 28 ianuarie 2009 a Oficiului
de Cadastru și Publicitate Imobiliară București; Extras de Carte Funciară -
conform cererii din 25 februarie 2009 emis de Oficiul de Cadastru și
Publicitate Imobiliară București.
constatarea
nulității actului intitulat Rectificare la H.G. nr. 501/2010 publicată în M.
Of. al României, Partea I, nr. 424/24.06.2010;
recunoașterea
dreptului pretins și anume constatarea legalității și legitimității
transcrierii dreptului de administrare asupra terenurilor al Camerei de Comerț
și Industrie a României în Registrul de transcripțiuni-inscripțiuni al
Notariatului de Stat al Sectorului 1 București din 7 septembrie 1993, în baza
Sentinței civile definitive nr. 226/1993 a Tribunalului Municipiului București,
și dispunerea intabulării acestui drept în Cartea Funciară de către Oficiul de
Cadastru și Publicitate Imobiliară București;
suspendarea
executării H.G. nr. 501/2010 până la rămânerea definitivă și irevocabilă a
hotărârii instanței dată în prezenta cauză și
obligarea
pârâtului la plata cheltuielilor de judecată (inclusiv onorariu de avocat).
1.2. Prin
întâmpinarea formulată, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea
cererii de suspendare ca neîntemeiată, nefiind dovedite condițiile pentru
aceasta. A arătat că, de altfel, Curtea de Apel București, prin Sentința civilă
nr. 3200 din 30 iulie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 5034/2010, a respins
cererea de suspendare a Hotărârii Guvernului nr. 501/2010 formulată în temeiul
art. 14 din Legea nr. 554/2004. Referitor la acțiunea propriu-zisă, a invocat
excepția de conexitate a prezentului dosar cu dosarul nr. 7056/2/2010, aflat pe
rolul aceleiași instanțe și având ca obiect anularea Rectificării publicate în
M. Of. nr. 424/24.06.2010. De asemenea, a invocat excepția lipsei procedurii
prealabile în raport cu H.G. nr. 1709/2004 și H.G. nr. 2127/2004 și excepția
tardivității acțiunii în anularea acestor acte administrative.
1.3. La data de 20
octombrie 2010, Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat
(RAPPS) a formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând
instanței să constate că deține un drept de administrare asupra terenurilor în
suprafață de 9,83 ha și respectiv, de 403.867 mp, precum și cerere de
intervenție în interesul pârâtului Guvernul României, solicitând respingerea
acțiunii ca neîntemeiată și invocând excepția lipsei procedurii prealabile cu
privire la cererea privind anularea H.G. nr. 1709/2004 și H.G. nr. 2127 din 30
noiembrie 2004 dar și excepția tardivității formulării acestui capăt de cerere.
1.4. Prin încheierea
de ședință din 20 octombrie 2010, Curtea a încuviințat, în principiu, cererea
de intervenție în interes propriu dar și în interesul pârâtului, formulată de
RAAPPS.
1.5. La data de 17
noiembrie 2010, Curtea a admis excepția de conexitate invocată de pârâtul
Guvernul României și a dispus conexarea la prezentul dosar, a Dosarului nr.
7056/2/2010 al Curții de Apel București, având ca obiect solicitarea aceleiași
reclamante de anulare a actului administrativ intitulat Rectificarea H.G. nr.
501/2010, publicată în M. Of. nr. 424/24.06.2010, la prezenta cauză, purtând
nr. 6370/2/2010.
1.6. La aceeași dată,
autoritatea reclamantă a depus întâmpinare la cererea RAAPPS de intervenție în
interes propriu și în interesul pârâtului, precizând că înțelege să invoce
nelegalitatea H.G. nr. 1709/2004 și H.G. nr. 2127/2004 și pe calea excepției de
nelegalitate reglementate de Legea nr. 554/2004.
1.7. La data de 2 martie
2011, Curtea a admis excepția lipsei procedurii prealabile în raport cu H.G.
nr. 1709/2004 și H.G. nr. 2127/2004, pentru motivele arătate în încheierea de
ședință de la acea dată.
Față de această
împrejurare, în baza art. 109 alin. (2) C. proc. civ. și art. 7 alin. (1) din
Legea nr. 554/2004, Curtea a respins ca inadmisibile capetele de cerere având
ca obiect constatarea nulității absolute a H.G. nr. 1709/2004 și H.G. nr.
2127/2004 din acțiunea principală.
Curtea a apreciat că
susținerea reclamantei conform căreia a înțeles să invoce nelegalitatea acestor
acte și pe calea excepției de nelegalitate reglementată de art. 4 din Legea nr.
554/2004 și invocată prin întâmpinarea la cererea de intervenție formulată de
RAAPPS nu este de natură să conducă la o altă soluție, având în vedere că, așa
cum instanța de fond a arătat deja în finalul considerentelor încheierii din 2
martie 2011, excepția de nelegalitate nu ar mai putea fi examinată, câtă vreme
reclamanta, care a avut la îndemână calea acțiunii în anulare, a pierdut
dreptul de a o exercita, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile.
Hotărârea
instanței de fond
Prin Sentința nr.
3127 din 2 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, (i) a admis în parte acțiunea principală și, în tot,
acțiunea conexă formulate de reclamanta Camera de Comerț și Industrie a
României în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și intervenienta Regia
Autonomă "Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat", (ii) a
anulat H.G. nr. 501/2010 și Rectificarea H.G. nr. 501/2010 (publicată în M. Of.
nr. 424/24.06.2010 partea I), (iii) a respins capetele de cerere având ca
obiect constatarea nulității absolute a H.G. nr. 1709/2004 și H.G. nr.
2127/2004 din acțiunea principală, ca inadmisibile, (iv) a respins în rest
acțiunea principală, și (v) ca neîntemeiate, cererile de intervenție în interes
propriu și în interesul pârâtului Guvernul României formulate de intervenienta
Regia Autonomă "Administrația Patrimoniului Protocolului De Stat"
(RAAPPS).
Pentru a pronunța
această hotărâre, instanța de fond a constatat că, prin H.G. nr. 501/2010
publicată în M. Of. nr. 367/3.06.2010, s-a dispus, în art. 1, că pe data
intrării în vigoare a acestei hotărâri încetează dreptul de folosință gratuită
al Camerei de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București asupra
terenurilor evidențiate în anexa hotărârii. La art. 2 din aceeași hotărâre, s-a
prevăzut, abrogarea pe aceeași dată, a art. 2 din H.G. nr. 1709/2004, prin
care, terenul de 1,8 ha din B-dul E. fusese dat în folosința gratuită a Camerei
de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București pe o perioadă de
49 de ani, precum și a art. 2 din H.G. nr. 2127/2004 prin care terenul în
suprafață de 403.867 mp din B-dul M. fusese dat în folosință gratuită Camerei
de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București.
La data de 24 iunie
2010, a fost publicată în M. Of. nr. 424, Partea I, o "Rectificare"
care nu îmbracă forma unei hotărâri de Guvern și poartă mențiunea expresă:
"nu aparține Redacției "M. Of., Partea I", fără a se indica o
altă sursă, în sensul că la art. 1 și în titlul anexei, în loc de "Camerei
de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București" se va citi
"Camerei de Comerț și Industrie a României și Camerei de Comerț și
Industrie a Municipiului București", iar la art. 3, în loc de "Camera
de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București ..." se va
citi "Camera de Comerț și Industrie a României și Camera de Comerț și
Industrie a Municipiului București".
Analizând succesiunea
actelor normative relevante, Curtea a constatat că, de-a lungul timpului au
existat, ca entități distincte, cu personalitate juridică proprie, o cameră
națională - Camera de Comerț și Industrie a României și o cameră teritorială -
Camera de Comerț și Industrie a Municipiului București (care în timp a purtat
mai multe denumiri).
În aceste condiții,
Curtea a apreciat că referirea din H.G. nr. 501/2010, în forma ei inițială, la
Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București, privind
în mod evident o singură cameră, nu era aptă de a face obiectul unei simple
rectificări, cum este cazul celei publicate în M. Of. nr. 424/24.06.2010,
Partea I, neputând fi calificată ca o simplă eroare materială și nefiind, de
altfel, dovedită urmarea procedurii prevăzute de art. 59 alin. (2) din
Regulamentul privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea,
avizarea și prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a
proiectelor de acte normative, precum și a altor documente, în vederea
adoptării/aprobării aprobat prin H.G. nr. 561/2009 sau a art. 17 din Legea nr.
202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României, pentru
rectificare.
Totodată, instanța de
fond a reținut că, în mod evident, nu a fost vorba de o eroare supusă
rectificării, iar Guvernul a depus, ca act care a stat la baza rectificării,
doar adresa prin care a solicitat, prin Secretariatul său General, Monitorului
Oficial publicarea actului, fără avizul Consiliului Legislativ care era în
drept să analizeze dacă este vorba de o eroare materială și, deci, dacă este
posibilă rectificarea.
De altfel, în
cuprinsul Notei de fundamentare care a stat la baza adoptării hotărârii de
guvern se face referire tot la Camera de Comerț și Industrie a României și a
Municipiului București, și nu la Camera de Comerț și Industrie a României și la
Camera de Comerț și Industrie a Municipiului București, pentru a se putea vorbi
doar de o eroare materială supusă rectificării.
Având în vedere că
această "Rectificare" este de natură să producă consecințe juridice
cu privire la două camere de comerț, deși actul administrativ inițial publicat
viza una singură, Curtea a constatat că - în speță - este vorba de o veritabilă
modificare a conținutului actului administrativ inițial, care însă nu a
respectat procedura și condițiile de formă reglementate de art. 29, art. 42 și
urm. și art. 58 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 561/2009 și ale art. 59
și art. 61 din Legea nr. 24/2000, motiv pentru care rectificarea este lovită de
nulitate absolută pentru încălcarea unor norme imperative.
În ceea ce privește
actul inițial, respectiv H.G. nr. 501/2010 nerectificat, Curtea a reținut că
acesta vizează încetarea unui drept de folosință gratuită a unor terenuri, drept
care ar fi aparținut unei persoane juridice care, la momentul emiterii actului
administrativ, nu exista ca atare și, cu atât mai puțin, ca deținător al
terenurilor respective.
Sub acest aspect,
judecătorul fondului a reținut situația de fapt potrivit căreia, în
conformitate cu Dispoziția nr. 92 din 16 martie 1961 a fostului Consiliu de
Miniștri, Camera de Comerț a Republicii Populare Române (cameră națională) a
primit în administrare construcțiile și spațiile descoperite destinate
expunerii situate pe terenurile în litigiu, iar terenurile au revenit în
administrarea Sfatului Popular al capitalei.
Ulterior, prin
Decizia nr. 1146 din 28 august 1972, Comitetul Executiv al fostului CPMB a dat
în administrarea Camerei de Comerț a RSR terenul în suprafață de 464.900 mp în
litigiu, iar prin Decizia nr. 152 din 12 februarie 1973, i-a mai transmis
pentru administrare, în scopul dezvoltării Târgului Internațional București și
suprafața de 37.912 mp.
Ca urmare a faptului
că prin Sentința civilă nr. 226 din 22 aprilie 1993, rămasă definitivă, a fost
anulată Hotărârea nr. 67 din 19 octombrie 1992, prin care Consiliul Local al
Municipiului București anulase deciziile Comitetului executiv al fostului
Consiliu Popular al Municipiului București, Camera de Comerț și Industrie a
României a solicitat la 27 septembrie 1993 transcrierea dreptului său de
administrare, aceasta realizându-se sub nr. 13008 în Registrul de Inscripțiuni
și Transcripțiuni Imobiliare a fostului Notariat de Stat al Sectorului 1
București.
În acest context,
prima instanță a apreciat că este necontestat în cauză că terenurile care fac
obiectul H.G. nr. 501/2010 sunt aceleași cu cele la care se referă actele
administrative mai sus menționate și care au fost emise în favoarea Camerei de
Comerț și Industrie a României, prin urmare, la data la care a fost adoptată
H.G. nr. 501/2010, nu exista persoana juridică la care aceasta se referea.
Având în vedere că
actul administrativ este vătămător prin aceea că, deși nu se referă la
deținătorul real al terenurilor, este apt să lipsească în fapt pe reclamantă de
folosința acestora, instanța de fond, în baza art. 1 alin. (2), art. 2 alin.
(1) lit. a) teza a II-a și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a apreciat
că se impune admiterea în parte a acțiunii principale și, în tot, a acțiunii
conexe, dispunând anularea H.G. nr. 501/2010 și a Rectificării publicate în M.
Of. nr. 424/24.06.2010.
Referitor la capătul
de cerere din acțiunea principală având ca obiect anularea unor acte juridice
(respectiv, Protocolul din 19 noiembrie 2004 între Camera de Comerț și
Industrie a României și a Municipiului București și RA-APPS, din 24 noiembrie
2004, respectiv 19 noiembrie 2004, Procesul-verbal de predare-primire din 19
noiembrie 2004; Actul adițional la Protocolul de predare-primire din 19
noiembrie 2004 a terenului în suprafață de 9,83 ha, respectiv 1,8 ha dintre
RA-APPS și Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului
București; Actul adițional la Protocolul din 19 noiembrie 2004; Extrasul de
Carte Funciară din 24 iulie 2008 emis de Oficiul de Cadastru și Publicitate
Imobiliară București; Încheierea din 24 iulie 2008 de la Oficiul de Cadastru și
Publicitate Imobiliară București; Protocolul din 21 ianuarie 2005 încheiat
între Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București din
21 ianuarie 2005 și RA-APPS din 21 ianuarie 2005; Anexa la Procesul-verbal de
predare-primire din 21 ianuarie 2005; Schița-anexă la procesul-verbal din 21
ianuarie 2005; Act adițional la Protocolul din 21 ianuarie 2005 (pe baza căruia
s-a încheiat anexa nr. 1, respectiv procesul-verbal de predare-primire din 21
ianuarie 2005) dintre Camera de Comerț și Industrie a României din 25 iulie
2008 și RA-APPS din 25 iulie 2008; Încheierea din 22 septembrie 2006 a
Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară București; Extras de Carte
Funciară - conform cererii din 24 iulie 2008 emis de Oficiul de Cadastru și
Publicitate Imobiliară București; Încheierea din 28 ianuarie 2009 a Oficiului
de Cadastru și Publicitate Imobiliară București; Extras de Carte Funciară -
conform cererii din 25 februarie 2009 emis de Oficiul de Cadastru și
Publicitate Imobiliară București, Curtea a constatat că reclamanta nu a invocat
cauze de nulitate independente în raport cu fiecare dintre acestea, solicitând
anularea lor doar ca o consecință a anulării H.G. nr. 1709/2004 și nici H.G.
nr. 2127/2004, care însă nu a fost dispusă în cauză.
În plus, Curtea a
apreciat că actele menționate, anterioare H.G. nr. 501/2010, au o natură
juridică civilă, pentru desființarea lor legea prevăzând alte competențe, decât
cea a instanței de contencios administrativ, motiv pentru care cererea a fost
respinsă.
Cât privește
solicitarea de a se constata legalitatea și legitimitatea transcrierii
dreptului de administrare asupra terenurilor al Camerei de Comerț și Industrie
a României în Registrul de transcripțiuni-inscripțiuni al Notariatului de Stat
București din 7 septembrie 1993, în baza Sentinței civile definitive nr.
226/1993 a Tribunalului Municipiului București, Curtea a considerat că se
impune ca aceasta să fie respinsă, câtă vreme nimeni nu a contestat această
înscriere, iar, între timp, pentru terenurile în litigiu a fost deschisă carte
funciară.
De asemenea, a fost
respinsă cererea de a se dispune intabularea dreptului de administrare,
întrucât Legea nr. 7/1996 rep. și modificată prevede o procedură grațioasă
pentru înscrierile în Cartea funciară, doar încheierea de respingere a cererii
dată de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară fiind sus-pusă
controlului judiciar în fața instanței judecătorești civile.
În sfârșit, referitor
la cererea de suspendare a executării H.G. nr. 501/2010 și la cererea de
obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, Curtea a reținut că
acestea nu au mai fost susținute de reclamantă.
În ceea ce privește
cererea de intervenție în interes propriu dar și în interesul pârâtului,
formulată de R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, Curtea a
apreciat că această cerere de constatare a dreptului de administrare al
intervenientei asupra terenurilor în litigiu este neîntemeiată în raport cu
dispozițiile legale care reglementează materia contenciosului administrativ,
întrucât o cerere de recunoaștere a dreptului este subordonată de către
legiuitor, în această materie, anulării unui act administrativ vătămător pentru
dreptul respectiv, ceea ce nu este cazul intervenientei, care nu a fost
vătămată prin actul administrativ emis în favoarea ei.
Recursurile
exercitate în cauză
Împotriva acestei
hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, au declarat recurs
reclamanta Camera de Comerț și Industrie a României, pârâtul Guvernul României
cât și intervenienta Regia Autonomă "Administrația Patrimoniului
Protocolului de Stat".
3.1. Recursul
reclamantei-recurente Camera de Comerț și Industrie a României (CCIR)
Recurenta-reclamantă
a invocat ca temei legal al căii de atac exercitate prevederile art. 304 pct. 9
și ale art. 304
1
C. proc. civ., indicând, în raport de soluția
primei instanțe, că recursul de față vizează strict cel de-al doilea capăt de
cerere din acțiunea introductivă de instanță și anume constatarea nulității
absolute a H.G. nr. 1709/2004 și respectiv a H.G. nr. 2127/2004.
În acest context și
raportat la aspecte vizând situația de fapt, succint înfățișate, următoarele critici
au fost dezvoltate de către recurenta CCIR:
- în speța dedusă
judecății, contrar celor reținute, nu este necesară și obligatorie plângerea
prealabilă așa cum eronat a apreciat instanța de fond, respingând ca
inadmisibile capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute
a H.G. nr. 1709/2004 și H.G. nr. 2127/2004 din acțiunea principală;
- împrejurarea că
recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea celor două hotărâri de guvern și
pe calea excepției de nelegalitate, conform art. 4 din Legea nr. 554/2004, este
de natură să conducă la o altă soluție față de cea pronunțată prin Încheierea
din data de 2 martie 2011, când Curtea a admis excepția lipsei procedurii
prealabile, astfel că recursul vizează implicit și încheierea premergătoare de
la acea dată;
- instanța de fond a
nesocotit împrejurarea că potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și
în baza art. 4 din lege, legalitatea H.G. nr. 1709/2004 și a H.G. nr.
2127/2004, ca acte administrative unilaterale cu caracter individual, indiferent
de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe
cale de excepție, din oficiu, sau la cererea părții interesate și cu atât mai
mult cu cât, instituția excepției de nelegalitate este cunoscută atât în
legislație cât și în doctrina comparată ca fiind o modalitate de apărare a unei
părți dintr-un proces față de efectele unui act administrativ ilegal.
3.2. Motivele de
recurs înfățișate de recurentul Guvernul României
Recurentul-pârât
Guvernul României, la rândul său a criticat soluția primei instanțe, apreciind
hotărârea pronunțată ca fiind netemeinică și nelegală numai în ceea ce privește
anularea H.G. nr. 501/2010 și a rectificării H.G. nr. 501/2010, publicată în
M.Of. nr. 424/24.06.2010, arătând că prin aceasta din urmă s-a remediat o
simplă eroare materială. A solicitat modificarea în parte a sentinței atacate,
în sensul respingerii integrale a cererilor conexe ale reclamantei-recurente.
S-a mai arătat că prin apariția H.G. nr. 95/2005 și a H.G. nr. 709/2005, a fost
înființată și recunoscută Camera de Comerț și Industrie a Municipiului
București, ca și cameră de comerț distinctă de Camera de Comerț și Industrie a
României.
În fine,
recurentul-pârât a susținut că instanța de fond dă o interpretare greșită
Sentinței civile nr. 226 din 22 aprilie 1993 a Tribunalului București, secția
contencios administrativ și fiscal, în condițiile în care, chiar în
considerentele acestei hotărâri se menționează că titularul dreptului de
proprietate asupra terenului în litigiu este statul și numai Guvernul poate
dispune cu privire la acest teren.
3.3. Motivele de
recurs înfățișate de intervenienta Regia Autonomă "Administrația
Patrimoniului Protocolului de Stat" (RAPPS)
Invocând ca temei
legal al demersului său procesual prevederile art. 299, art. 304 și art. 304
1
C. proc. civ. recurentul intervenient principal și în interesul
recurentului-pârât Guvernul României, RAPPS, a solicitat modificarea în parte a
sentinței atacate, cu consecința respingerii în întregime a acțiunii principale
și a celei conexe și a admiterii cererii de intervenție în interesul pârâtului
Guvernul României precum și a cererii de intervenție în interes propriu a
RAPPS, în sensul constatării dreptului acestei autorități de administrare
asupra terenurilor în suprafață de 9,83 ha din București.
În esență, în
contextul unei detaliate prezentări a situației de fapt, următoarele critici
ale sentinței atacate au fost înfățișate și dezvoltate:
- nelegalitatea
hotărârii recurate în ce privește anularea Rectificării aduse H.G. nr. 501/2010
publicată în M. Of. nr. 424/24.06.2010, în sensul că atât constatările cât și
concluziile din sentința atacată referitoare la neîndeplinirea procedurii
prealabile pentru rectificare sunt greșite, fiind rezultatul unor interpretări
și aplicări eronate a dispozițiilor legale;
- au fost, în
realitate, parcurse etapele corespunzătoare procedurii de rectificare a unei
hotărâri de guvern, dovada realizării fiecăreia dintre acestea fiind făcută în
fața instanței de fond, prin înscrisuri ce atestă (i) transmiterea către
Secretariatului General al Guvernului (SGG) a textului vizat, în forma
rectificată, de către autoritatea publică inițiatoare a proiectului de act
normativ, cu justificarea îndreptării erorii materiale, (ii) obținerea avizului
prealabil al Consiliului Legislativ la cererea SGG și (iii) publicarea unei
note cuprinse în rectificările necesare;
- îndreptarea erorii
materiale nu trebuie să îmbrace forma unei hotărâri, contrar celor reținute de
prima instanță;
- nelegalitatea și
netemeinicia sentinței recurate în privința concluziei primei instanțe în
sensul că H.G. nr. 501/2010 și Nota de fundamentare fac referire la o singură
entitate juridică, constituită la nivel teritorial, în condițiile în care prima
instanță ar fi trebuit ca prin aplicarea dispozițiilor speciale care
reglementau organizarea și funcționarea camerelor de comerț să stabilească
situația juridică a fiecăreia dintre cele 3 entități în discuție, CCIR-MB, CCIR
și CCIB astfel încât sintagma "Camera de Comerț și Industrie a României și
a Municipiului București" din cuprinsul H.G. nr. 501/2010 și al Notei de
fundamentare să fie înțeleasă și citită ca făcând referire la două entități
juridice distincte, una organizată la nivel național (actuala CCIR) și o alta
organizată la nivel teritorial (CCIB).
- în contextul unei
ample argumentații și prezentări a succesiunii actelor normative, emise
începând cu 1925 și după 2005, până în prezent, în ceea ce privește denumirea
purtată de CCIR, s-a susținut că este greșită concluzia primei instanțe în sensul
că CCIR-MB este o cameră teritorială de comerț, iar nu una și aceeași entitate
juridică cu actuala denumire CCIR, căci din analiza dispozițiilor H.G. nr.
1025/2002 se desprinde concluzia în sensul că, în fapt, CCIR-MB era denumirea
de la acea dată a Camerei Naționale de Comerț și nu a camerei teritoriale de
comerț.
- în sprijinul
concluziei că, în realitate, CCIR și CCIR MB reprezintă una și aceeași entitate
juridică, cu statut de cameră națională de comerț și industrie, iar nu cameră
teritorială, cum greșit a reținut prima instanță, o constituie împrejurarea că
CCIR are calitatea de parte, sub semnătura Președintelui, dl. M.V.V., în cele
două acte adiționale din 25 iulie 2008, încheiate la Protocolul din 19
noiembrie 2004 și respectiv la cel din 21 ianuarie 2005;
- pasivitatea
intimatei-reclamante CCIR anterior intrării în vigoare a H.G. nr. 501/2010 în
contestarea actelor administrative care au ca obiect încetarea dreptului său de
administrare asupra unor terenuri din proprietatea privată a statului și
trecerea lor în administrarea recurentei-interveniente se impunea a fi
calificată ca o recunoaștere a legalității acestora;
- nelegalitatea și
netemeinicia constatărilor primei instanțe cu privire la persoanele asupra
cărora produc efecte juridice actele administrative anulate, respectiv cu
privire la două camere de comerț;
- nelegalitatea
hotărârii recurate în ce privește anularea H.G. nr. 501/2010, instanța de fond
apreciind, fără temei și fără o corectă aplicare a prevederilor legale
speciale, că CCIR MB la care face referire această hotărâre este o entitate
juridică inexistentă la data adoptării actului administrativ, în condițiile în
care ar fi putut să constate prima instanță că în realitate, entitatea avută în
vedere de H.G. nr. 501/2010 există, desfășurându-și activitatea sub o altă
denumire;
- nelegalitatea
hotărârii recurate în ce privește respingerea cererii de intervenție principală
privind constatarea existenței dreptului de administrare al RAPPS asupra
terenurilor în suprafață de 9,83 ha și respectiv 403.867 m
2
, fiind
rezultatul aplicării greșite a legii, a dispozițiilor care completează materia
contenciosului administrativ, cu dispozițiile comune din codul de procedură
civilă, respectiv art. 49 din acest din urmă cod.
Procedura de
soluționare a recursurilor. Excepțiile invocate
4.1. Părțile au
formulat întâmpinări reciproce la motivele de recurs invocate, depunând la
dosar exemple de jurisprudență, acte, înscrisuri relevante.
4.2. Astfel au fost
depuse o serie de înscrisuri ce atestă corespondența purtată între APPS SA și
Guvernul României în legătură cu solicitarea de rectificare a erorii strecurate
în cuprinsul H.G. nr. 501/2010, în vederea clarificării textului acestei
hotărâri, Avizul consiliului legislativ cu privire la cererea de rectificare,
alte corespondențe, copii acte adiționale.
4.3.
Recurenta-reclamantă a solicitat prin întâmpinarea depusă față de recursul
declarat de Guvernul României, ca instanța de recurs să rețină, în principal,
nulitatea acestuia, dată fiind neindicarea motivelor de netemeinicie și
nelegalitate pe care se sprijină recursul.
În subsidiar, s-a
solicitat respingerea recursului declarat de Guvernul României, ca nefondat,
raportat la analiza legală și pertinentă a actelor și probelor dosarului,
realizată de prima instanță.
4.4. Prin
întâmpinarea depusă și de recurenta RAPPS, la recursul formulat de
recurenta-reclamantă CCIR, s-a solicitat, în principal, anularea recursului
acestei entități pentru lipsa calității de reprezentant a persoanei care a
formulat și semnat recursul, raportat la art. 316 coroborat cu art. 161 alin.
(2) C. proc. civ., într-un prim subsidiar, anularea recursului pentru
nemotivarea acestuia și într-un al doilea subsidiar, respingerea lui ca
nefondat, pentru argumentele pe larg expuse în respectiva întâmpinare.
4.5. La data de 18
ianuarie 2013 recurenta CCIR a depus la dosar acte reprezentând adrese emise de
CCIR și înregistrate la consiliul legislativ în 12 decembrie 2012, răspunsurile
consiliului legislativ ca și împuternicirea șefului cancelariei Camerei
Naționale, semnatară a recursului, pentru a reprezenta CCIR, respectiv
Dispoziția nr. 50 din 1 iunie 2011.
Soluția și
considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor
5.1. Soluționând cu
prioritate excepțiile invocate potrivit art. 316 cu referire la art. 298 și
raportat la art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele, raportat
la fiecare dintre excepțiile invocate prin întâmpinări și susținute oral în
cursul dezbaterilor.
5.1.1. Cu referire la
excepția de nulitate a recursului formulat de recurenta-reclamantă CCIR pentru
lipsa calității de reprezentant a persoanei care a declarat și semnat recursul
în numele acestei recurente.
Recursul promovat de
recurenta-reclamantă CCIR la data de 3 noiembrie 2011 împotriva Sentinței nr.
3127 din 2 mai 2011 a Curții de Apel București a fost semnat de d-na C.L.Ș., în
calitate de Șef Cancelarie.
Recurenta-intervenientă
RAPPS a susținut că șeful cancelariei din cadrul CCIR nu poate avea calitatea
de reprezentat al CCIR, față de dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. a) din
Legea nr. 335/207 a camerelor de comerț din România, potrivit cu care numai
Președintelui Camerei Naționale îi este conferită atribuția de reprezentare în
relațiile cu persoane fizice și juridice, din țară sau din străinătate.
S-a mai arătat că în
ciuda dispozițiilor art. 37 din Legea nr. 335/2007, coroborate cu prevederile
pct. 13 din Statutul CCIR ce prevăd posibilitatea acordată Președintelui CCIR
de a delega o parte din atribuțiile sale, este de observat că semnarea unei
cereri de recurs nu poate fi apreciată ca "o problemă curentă", în
sensul legii, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 83 alin. (3) C. proc. civ.
nu a fost îndeplinită nici obligația procesuală de depunere de către semnatar a
unui eventual mandat, fiind ca atare incidente prevederile art. 161 alin. (2)
C. proc. civ.
La solicitarea
instanței, conform art. 161 alin. (1) și (2) C. proc. civ., a fost depusă
Dispoziția nr. 50 din 1 iunie 2011, emisă și semnată de Președintele CCIR, în
temeiul dispozițiilor Legii nr. 335/2007, modificată și completată, ale art. 34
pct. 13 din statutul Camerei Naționale privind posibilitatea delegării unei
părți din atribuțiile sale precum și a dreptului de semnătură a unor documente
ce privesc activitatea curentă a Camerei Naționale. Astfel, prin Dispoziția nr.
50 din 1 iunie 2011 au fost delegate șefului Cancelariei un număr de 7 (șapte)
atribuiții ale Președintelui, între acestea fiind expres menționată (lit. d)
din Dispoziție - dosar recurs) și atribuția de reprezentare a Camerei Naționale
în relațiile cu autoritățile și instituțiile publice și în relațiile cu
organele jurisdicționale, cu organizațiile neguvernamentale, cu precizarea că
în îndeplinirea acestor atribuții șeful cancelariei are drept de semnătură,
semnătura sa fiind opozabilă terților.
Contrar celor
susținute de recurenta-intervenientă, Înalta Curte reține că potrivit art. 161
alin. (1) și (2) C. proc. civ., reprezentantul recurentei CCIR și-a dovedit
calitatea, delegarea atribuțiilor Președintelui fiind realizată pe temeiul legal
ce permite o atare posibilitate, anterior datei de semnare și înregistrare a
recursului.
Înalta Curte
apreciază că semnarea și declararea recursului de către Șeful Cancelariei se
subsumează atribuțiilor ce i-au fost delegate legal, orice interpretare contrară,
în lipsa unor limitări expres reglementate, echivalând practic cu ignorarea
actului de delegare, fără a exista însă vreun temei și/sau justificare legală.
În consecință, se va
respinge ca nefondată această excepție.
5.1.2. Cu referire la
excepția de nulitate a recursului formulat de recurenta-reclamantă CCIR în
raport de prevederile art. 302
1
alin. (1) lit. c) și art. 306 alin.
(3) C. proc. civ.
Recurenta-intervenientă
RAPPS a susținut, în esență, în invocarea acestei excepții că în cuprinsul cererii
de recurs a CCIR nu se regăsesc critici propriu-zise cu privire la hotărârea
atacată, nefiind indicat nici un motiv de nelegalitate a hotărârii atacate.
Înalta Curte urmează
a respinge și această excepție ca nefondată.
Independent de
împrejurarea că în chiar preambulul cererii sale de recurs recurenta-reclamantă
a indicat ca temei legal al căii de atac exercitate prevederile art. 304 pct. 9
și art. 304
1
C. proc. civ., precizând totodată, în mod firesc, că
odată fiind admiterea în parte a acțiunilor sale conexe, recursul vizează numai
capătul de cerere ce a fost respins, Înalta Curte constată că au fost formulate
critici evidente în raport de hotărârea atacată, ce pot fi circumscrise
motivului de nelegalitate invocat chiar de recurentă.
Așa fiind, Înalta Curte
va analiza aceste motive de recurs în cele ce urmează, apreciind ca evident
nefondată susținerea referitoare la nemotivarea recursului de către
recurenta-reclamantă.
5.1.3. Cu referire la
excepția de nulitate a recursului formulat de recurentul-pârât Guvernul
României în raport de prevederile art. 302
1
alin. (1) lit. c) și
art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
La rândul său,
recurenta-reclamantă CCIR a susținut și invocat nulitatea recursului declarat
de Guvernul României, față de împrejurarea că în cuprinsul acestei cereri de
recurs se regăsesc numai trimiteri la textele hotărârilor de guvern atacate în
cauză, fără a fi expuse critici explicite față de soluția primei instanțe.
Este adevărat, astfel
cum se va arăta în detaliu și în continuare, că în cuprinsul cererii sale de
recurs, recurentul Guvernul României, invocând dispozițiile art. 299 coroborat
cu art. 301 și 304
1
C. proc. civ., se limitează numai la aprecieri
generale în ceea ce privește soluția instanței de fond, pe care o apreciază ca
fiind dată cu greșita aplicare a legii și interpretarea eronată a probelor
administrate.
Cu toate acestea,
Înalta Curte apreciază că înfățișarea motivelor de recurs, chiar și numai în
această manieră succintă și generală, face posibilă încadrarea lor într-unul
din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., respectiv îngăduie
determinarea limitelor judecății, astfel că acestea vor fi cercetate prin
prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ., excepția de nulitate urmând a fi
respinsă.
5.2. Asupra
recursului promovat de recurenta-reclamantă Camera de Comerț și Industrie a
României
Trecând la examinarea
punctuală a criticilor formulate de fiecare dintre cei trei recurenți, Înalta
Curte reține, cu referire la motivele de recurs dezvoltate de
recurenta-reclamantă CCIR, circumscrise astfel cum s-a menționat deja,
motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și vizând
numai partea din hotărâre prin care a fost soluționat strict capătul doi de
cerere, respectiv constatarea nulității absolute a H.G. nr. 1709/2004 și a H.G.
nr. 2127/2004, că acestea nu sunt întemeiate, neputând fi primite, în
considerarea celor în continuare arătate.
Astfel cum rezultă
din expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii atacate, de mai sus,
instanța de fond, sesizată cu soluționarea acțiunii principale și a celei
conexe, introduse de reclamanta CCIR, a respins ca inadmisibile capetele de
cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a H.G. nr. 1709/2004 și a
H.G. nr. 2127/2004, din acțiunea principală, constatând printr-o încheiere
premergătoare, interlocutorie, lipsa procedurii prealabile în raport cu cele
două acte administrative arătate.
Nu este întemeiată
susținerea recurentei dezvoltată prin motivele de recurs în sensul că în cauza
de față, raportat la prevederile Legii nr. 554/2004, republicată, nu este
necesară și nici obligatorie plângerea prealabilă, în sensul arătat și motivat
de prima instanță.
Înalta Curte a
reținut în mod constant în practica sa, în interpretarea prevederilor art. 7
alin. (1) și următoarele din Legea nr. 554/2004, că parcurgerea procedurii
prealabile administrative are un caracter obligatoriu, neîndeplinirea de către
reclamanta-recurentă a acestei obligații imperative echivalând cu un fine de
neprimire.
Prin îndeplinirea
procedurii prealabile administrative nu se încalcă accesul liber la justiție ci
se respectă o condiție impusă de legea specială în materie pentru exercitarea
dreptului la acțiune în contenciosul administrativ, fiind irelevantă invocarea
nulității absolute sau a celei relative.
Concluzionând pe
acest aspect, Înalta Curte reține așadar că în mod corect prima instanță,
reținând lipsa procedurii prealabile față de cele două hotărâri de guvern
arătate și a căror nulitate s-a invocat, cu respectarea art. 109 alin. (2) C.
proc. civ., a constatat inadmisibilitatea cererii pe acest aspect, sesizarea
instanței competente putând fi făcută numai după parcurgerea obligatorie a
acestei proceduri prevăzute de lege.
Nefondate sunt și
criticile recurentei CCIR referitoare la modalitatea de soluționare de către
prima instanță a excepției de nelegalitate, invocată în temeiul art. 4 din
Legea nr. 554/2004, republicată, cu privire la aceleași H.G. nr. 1709/2004 și
respectiv H.G. nr. 2127/2004.
Înalta Curte
apreciază că prin soluția adoptată prima instanță a realizat o corectă aplicare
și interpretare în cauză a prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, statuând
în sensul că excepția de nelegalitate invocată nu mai putea fi examinată, câtă
vreme reclamanta, care a solicitat inițial constatarea nulității pe cale
principală, a pierdut dreptul de a o exercita pentru lipsa procedurii
prealabile.
Această soluție
concordă de altfel cu practica consolidată a Înaltei Curți în această materie,
în sensul că nelegalitatea unui act administrativ nu poate fi invocată în
același timp, în cadrul aceluiași litigiu și pe calea acțiunii directe în
contencios administrativ și pe calea incidentă a excepției de nelegalitate,
fiind irelevantă din această perspectivă modalitatea de soluționare a acțiunii
directe.
În fine, pe acest
aspect, este de menționat și că practica sus-amintită se află în concordanță cu
normele din dreptul Uniunii Europene dar și cu jurisprudența Curții Europene de
Justiție (CEJ).
Curtea Europeană de
Justiție a reținut, în ceea ce privește posibilitatea de invocare a excepției
de nelegalitate cu privire la actele instituțiilor comunitare, că atunci când
partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act
comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni,
trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului
respectiv și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al
acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate
(Hotărârea din 27 septembrie 1983, Univ. Hamburg, cauza C-216/82 pct. 5 și
urm.; Hotărârea din 23 februarie 2006, Atzeni și alții, cauza C-346/03 și C
-529/03, pct. 30 și urm.).
Față de toate
aspectele mai sus arătate, se va respinge așadar ca nefondat recursul formulat
de recurenta-reclamantă, criticile aduse hotărârii primei instanțe, în limitele
indicate, fiind neîntemeiate.
5.3. Asupra
recursului promovat de recurentul-pârât Guvernul României
Astfel cum s-a arătat
deja, Înalta Curte a respins excepția de nulitate invocată de
recurenta-reclamantă cu privire la această cerere de recurs, reținând însă
caracterul general și totodată eliptic al considerațiunilor critice înfățișate,
circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.
civ.
Analizând, așadar,
acest recurs din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că nu sunt
întemeiate și ca atare nu pot fi primite criticile recurentului-pârât vizând,
în general, corecta aplicare și interpretare a legii de către prima instanță,
prin sentința atacată.
Printr-o primă
critică decelată de instanța de recurs, recurentul-pârât a susținut că instanța
de fond în mod eronat a admis în parte acțiunea reclamantei CCIR, anulând atât
H.G. nr. 501/2010 cât și Rectificarea la acest act administrativ, fără a
constata că prin rectificarea dispusă a fost remediată o simplă eroare
materială.
Întrucât asupra
acestui aspect Înalta Curte urmează a înfățișa argumente detaliate și cu ocazia
examinării motivelor de recurs, cuprinse în cererea de recurs a
recurentei-interveniente RAPPS, în contextul analizei punctuale a recursului
recurentului-pârât se va indica numai că prima instanță, și în opinia Înaltei
Curți, cu deplin temei a reținut că în cauză, în realitate, nu a fost vorba de
o simplă eroare materială, rectificabilă conform procedurii prevăzute de art.
71 din Legea nr. 24/2000 și respectiv art. 17 din Legea nr. 202/1998, ci de o
modificare, de natură a afecta chiar substanța actului, în sensul că au fost
schimbate entitățile juridice avute în vedere la elaborarea actului inițial.
O altă critică distinctă
a recurentului-pârât a vizat modalitatea de interpretare de către prima
instanță a Sentinței civile nr. 226 din 22 aprilie 1993, apreciată ca eronată.
Înalta Curte reține
că nici această critică nu este fondată și ca atare nu poate fi primită câtă
vreme, raportat la raționamentul judecătorului fondului în ceea ce privește
cauzele de anulare a H.G. nr. 501/2010 și respectiv a rectificării acesteia din
data de 24 iunie 2010 (M. Of. nr. 424), concluziile și statuările derivând din
interpretarea conținutului acestei hotărâri nu au o natură determinantă, ci mai
degrabă un caracter complementar.
Nu mai puțin
aspectele reținute de prima instanță, în sensul conturării vătămării produse
reclamantei-recurente prin actele administrative atacate în prezenta cauză, cu
referire la Sentința civilă nr. 226 din 22 aprilie 1993 a Tribunalului
București corespund celor hotărâte prin respectiva sentință.
Față de cele expuse
urmează așadar ca și recursul recurentului-pârât să fie respins ca nefondat,
criticile înfățișate nefiind de natură a antrena, fie modificarea, fie casarea
hotărârii primei instanțe.
5.4. Asupra
recursului promovat de intervenienta RAPPS
RAPPS a promovat
recurs în prezenta cauză, în calitate de recurentă-intervenientă principală și
de recurentă-intervenientă în interesul pârâtului-recurent Guvernul României.
Reținând că din
expunerea sumarizată a considerentelor hotărârii atacate, de mai sus, rezultă
atât situația de fapt, conținutul cererilor de chemare în judecată vizând
anularea actelor atacate dar și al celorlalte acte procesuale precum și
raționamentul judecătorului fondului în susținerea soluției adoptate, Înalta
Curte nu va relua prezentarea in extenso a acestora, făcând numai trimiteri
punctuale impuse de analiza motivelor de recurs.
Totodată, reținând
amploarea motivelor de recurs înfățișate de recurenta RAPPS și mai cu seamă
împrejurarea că acestea cuprind deopotrivă critici explicite aduse hotărârii
atacate dar și interpretări proprii ale actelor normative și ale situației de
fapt, argumente/solicitări principale și subsidiare, Înalta Curte arată, cu
titlu prealabil, că le va examina grupat, urmând a răspunde prin considerente
comune, după cum urmează.
(i) În ceea ce
privește pretinsa nelegalitate a hotărârii atacate cu referire la anularea Rectificării
H.G. nr. 501/2010, publicată în M.Of. 424 din 24 iunie 2010, incluzând
procedura urmată în acest sens.
În contextul
dezvoltării acestui prim motiv de recurs, recurenta RAPPS a susținut, în
esență, că argumentarea primei instanțe, în sensul că Rectificarea adusă H.G.
nr. 501/2010, publicată în M. Of. 501/2010 este lovită de nulitate absolută,
apare ca fiind și netemeinică și nelegală atât în ceea ce privește procedurile
legale parcurse cât și cu referire la entitatea vizată și persoanele asupra cărora
produc efecte juridice actele administrative anulate.
Contrar celor arătate
de recurentă, Înalta Curte, în acord cu argumentul conclusiv al primei
instanțe, pe acest aspect, apreciază că Rectificarea adusă H.G. nr. 501/2010 nu
poate fi apreciată ca legală și producătoare de efecte juridice, câtă vreme așa
zisa eroare, cuprinsă în H.G. nr. 501/2010, nu era susceptibilă de o simplă
rectificare, în maniera în care a fost aceasta efectuată.
Prima instanță a
reținut în mod corect că prin H.G. nr. 501/2010, publicat în M. Of. nr.
367/3.06.2010, privind încetarea dreptului de folosință gratuită asupra unor
terenuri proprietate privată a statului, în art. 1 se prevede că:
"Începând cu data intrării în vigoare a prezentei hotărâri încetează
dreptul de folosință al Camerei de Comerț și Industrie a României și a
Municipiului București asupra imobilelor terenuri, identificate potrivit anexei
care face parte integrantă din prezenta hotărâre, aflate în proprietatea
privată a statului și în administrarea Regiei Autonome Administrația
Patrimoniului Protocolului de Stat", textul demonstrând cu evidență
referirea la o singură entitate, respectiv la o singură cameră de comerț.
De altfel și nota de
fundamentare întocmită în vederea adoptării H.G. nr. 501/2010 ce nu a mai fost
"rectificată", face și ea referire la aceeași singură entitate,
respectiv Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București
(pct. (1) și (2)) sintagmele folosite demonstrând că a fost avută în vedere o
singură entitate juridică.
Întrucât la data
emiterii și publicării H.G. nr. 501/2010, entitatea menționată ca atare în
cuprinsul actului nu există, cum în continuare se va arăta, s-a recurs la
rectificarea, prin simpla înlocuire a denumirii așa zisei entități unice, cu
cele două entități distincte, având fiecare personalitate juridică la data
solicitării rectificării hotărârii, respectiv Camera de Comerț și Industrie a
României și Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului
București.
Înalta Curte
apreciază, în acord de altfel și cu judecătorul fondului că în realitate, în
cauză, în raport de situația juridică a entităților implicate, a efectelor și
consecințelor juridico-economice generate de reglementarea adoptată, se impunea
ca schimbarea textului H.G. nr. 501 din 26 mai 2010 să fie făcută, în sensul
art. 59 și 61 din Legea nr. 24/2000, republicată, prin procedura
"modificării" actului și nicidecum pe calea rectificării. Înlocuirea
din textul inițial al unei entități juridice inexistente, cu alte două entități
juridice, distincte, nu poate fi calificată ca o simplă eroare materială, de
exprimare, echivalând, în realitate, cu o reală modificare a actului ce reclama
schimbarea expresă a textului mai multor articole și redarea lor într-o formă
clară, coerentă, lipsită de confuzie și echivoc.
Că este așa o
demonstrează și versiunea actualizată a H.G. nr. 501/2010, în urma publicării
rectificării, în care la art. 3 se arată după cum urmează: "Camera de
Comerț și Industrie a României și Camera de Comerț și Industrie a României și a
Municipiului București are obligația predării imobilelor terenuri prevăzute la
art. 1 către Regia Autonomă "Administrația Patrimoniului Protocolului de
Stat", în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei
hotărâri".
Or, într-o hotărâre
de guvern de o asemenea importanță, menținerea unei expresii incorecte nu numai
sub aspect gramatical dar și generatoare de confuzii sub aspectul efectelor
juridice generate, nu poate decât să confirme concluzia în sensul că nu
rectificarea era procedura legală ce se impunea a fi urmată pentru a se remedia
deficiențele constatate în cuprinsul H.G. nr. 501/2010.
Drept urmare,
încălcarea prevederilor cuprinse în art. 59 și 61 din Legea nr. 24/2000,
republicată și respectiv în art. 29, 42 și 58 din Regulamentul aprobat prin
H.G. nr. 561/2009, atrage nulitatea actului intitulat "rectificare",
fiind evident că instanța nu avea cum să remedieze o atare încălcare, trecând
la schimbarea pe cale judecătorească a conținutului reglementării, astfel cum a
susținut RAPPS.
Din această
perspectivă apare ca lipsită de efecte juridice efective împrejurarea,
evidențiată de altfel și de RAPPS prin ample critice aduse hotărârii atacate,
în sensul că a existat un aviz al consiliului legislativ, depus la dosar cu
ocazia soluționării recursului, emis în procedura de rectificare.
Cum însă s-a stabilit
și de către instanța de control judiciar că operațiunea rectificării, astfel
cum este ea reglementată de art. 17 din Legea nr. 202/1998 și respectiv art. 71
din Legea nr. 24/2000, nu poa