ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3522/2013

Cadrul procesual. Cererile de chemare în judecată 1.1. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Camera de Comerț și Industrie a României, reprezentată prin M.M.V., președinte, în calitate de reclamantă ca persoană vătămată atât într-un drept recunoscut legal, cât și într-un interes legitim propriu, a chemat în judecată, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 554/2004, Guvernul României în calitate de pârât, solicitând: 1. anularea H.G. nr. 501/2010 privind încetarea dreptului de folosință gratuită asupra unor terenuri proprietate privată a statului - și a anexei privind Datele de identificare imobile-teren, publicată în M. Of. al României, nr. 367/3.06.2010; 2. constatarea nulității absolute a H.G. nr. 1709/2004 privind unele măsuri referitoare la dreptul de administrare și folosință asupra unei suprafețe de teren, proprietate privată a statului, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 984/26.10.2004 (și Anexa) și H.G nr. 2127/2004 pentru stabilirea unor măsuri referitoare la dreptul de administrare și folosință asupra unei suprafețe de teren, proprietate privată a statului, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 1153/7.11.2004, care cuprinde în Anexă și Datele de identificare a terenului; 3. anularea actelor juridice încheiate în baza actelor administrative nule, respectiv: Protocolul din 19 noiembrie 2004 între Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București și RA-APPS, având nr. 7041 din 24 noiembrie 2004, respectiv 11996 din 19 noiembrie 2004, Procesul-verbal de predare-primire din 19 noiembrie 2004; Actul adițional la Protocolul de predare-primire din 19 noiembrie 2004 a terenului în suprafață de 9,83 ha, respectiv 1,8 ha dintre RA-APPS și Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București; Actul adițional la Protocolul din 19 noiembrie 2004; Extrasul de Carte Funciară din 24 iulie 2008 emis de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București; Încheierea din 24 iulie 2008 de la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București; Protocolul din 21 ianuarie 2005 încheiat între Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București din 21 ianuarie 2005 și RA-APPS din 21 ianuarie 2005; Anexa la Procesul-verbal de predare-primire din 21 ianuarie 2005; Schița-anexă la procesul-verbal din 21 ianuarie 2005; Act adițional la Protocolul din 21 ianuarie 2005 (pe baza căruia s-a încheiat anexa nr. 1, respectiv procesul-verbal de predare-primire din 21 ianuarie 2005) dintre Camera de Comerț și Industrie a României din 25 iulie 2008 și RA-APPS din 25 iulie 2008; Încheierea din 22 septembrie 2006 a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară București; Extras de Carte Funciară - conform cererii din 24 iulie 2008 emisă de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București; Încheierea din 28 ianuarie 2009 a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară București; Extras de Carte Funciară - conform cererii din 25 februarie 2009 emis de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București. 4. constatarea nulității actului intitulat Rectificare la H.G. nr. 501/2010 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 424/24.06.2010; 5. recunoașterea dreptului pretins și anume constatarea legalității și legitimității transcrierii dreptului de administrare asupra terenurilor al Camerei de Comerț și Industrie a României în Registrul de transcripțiuni-inscripțiuni al Notariatului de Stat al Sectorului 1 București din 7 septembrie 1993, în baza Sentinței civile definitive nr. 226/1993 a Tribunalului Municipiului București, și dispunerea intabulării acestui drept în Cartea Funciară de către Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București; 6. suspendarea executării H.G. nr. 501/2010 până la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii instanței dată în prezenta cauză și 7. obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată (inclusiv onorariu de avocat). 1.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată, nefiind dovedite condițiile pentru aceasta. A arătat că, de altfel, Curtea de Apel București, prin Sentința civilă nr. 3200 din 30 iulie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 5034/2010, a respins cererea de suspendare a Hotărârii Guvernului nr. 501/2010 formulată în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004. Referitor la acțiunea propriu-zisă, a invocat excepția de conexitate a prezentului dosar cu dosarul nr. 7056/2/2010, aflat pe rolul aceleiași instanțe și având ca obiect anularea Rectificării publicate în M. Of. nr. 424/24.06.2010. De asemenea, a invocat excepția lipsei procedurii prealabile în raport cu H.G. nr. 1709/2004 și H.G. nr. 2127/2004 și excepția tardivității acțiunii în anularea acestor acte administrative. 1.

La data de 20 octombrie 2010, Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat (RAPPS) a formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând instanței să constate că deține un drept de administrare asupra terenurilor în suprafață de 9,83 ha și respectiv, de 403.867 mp, precum și cerere de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată și invocând excepția lipsei procedurii prealabile cu privire la cererea privind anularea H.G. nr. 1709/2004 și H.G. nr. 2127 din 30 noiembrie 2004 dar și excepția tardivității formulării acestui capăt de cerere. 1.

Prin încheierea de ședință din 20 octombrie 2010, Curtea a încuviințat, în principiu, cererea de intervenție în interes propriu dar și în interesul pârâtului, formulată de RAAPPS. 1.

La data de 17 noiembrie 2010, Curtea a admis excepția de conexitate invocată de pârâtul Guvernul României și a dispus conexarea la prezentul dosar, a Dosarului nr. 7056/2/2010 al Curții de Apel București, având ca obiect solicitarea aceleiași reclamante de anulare a actului administrativ intitulat Rectificarea H.G. nr. 501/2010, publicată în M. Of. nr. 424/24.06.2010, la prezenta cauză, purtând nr. 6370/2/2010. 1.

La aceeași dată, autoritatea reclamantă a depus întâmpinare la cererea RAAPPS de intervenție în interes propriu și în interesul pârâtului, precizând că înțelege să invoce nelegalitatea H.G. nr. 1709/2004 și H.G. nr. 2127/2004 și pe calea excepției de nelegalitate reglementate de Legea nr. 554/2004. 1.

La data de 2 martie 2011, Curtea a admis excepția lipsei procedurii prealabile în raport cu H.G. nr. 1709/2004 și H.G. nr. 2127/2004, pentru motivele arătate în încheierea de ședință de la acea dată. Față de această împrejurare, în baza art. 109 alin. (2) C. proc. civ. și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Curtea a respins ca inadmisibile capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a H.G. nr. 1709/2004 și H.G. nr. 2127/2004 din acțiunea principală. Curtea a apreciat că susținerea reclamantei conform căreia a înțeles să invoce nelegalitatea acestor acte și pe calea excepției de nelegalitate reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004 și invocată prin întâmpinarea la cererea de intervenție formulată de RAAPPS nu este de natură să conducă la o altă soluție, având în vedere că, așa cum instanța de fond a arătat deja în finalul considerentelor încheierii din 2 martie 2011, excepția de nelegalitate nu ar mai putea fi examinată, câtă vreme reclamanta, care a avut la îndemână calea acțiunii în anulare, a pierdut dreptul de a o exercita, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile. 2. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 3127 din 2 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, (i) a admis în parte acțiunea principală și, în tot, acțiunea conexă formulate de reclamanta Camera de Comerț și Industrie a României în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și intervenienta Regia Autonomă "Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat", (ii) a anulat H.G. nr. 501/2010 și Rectificarea H.G. nr. 501/2010 (publicată în M. Of. nr. 424/24.06.2010 partea I), (iii) a respins capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a H.G. nr. 1709/2004 și H.G. nr. 2127/2004 din acțiunea principală, ca inadmisibile, (iv) a respins în rest acțiunea principală, și (v) ca neîntemeiate, cererile de intervenție în interes propriu și în interesul pârâtului Guvernul României formulate de intervenienta Regia Autonomă "Administrația Patrimoniului Protocolului De Stat" (RAAPPS). Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a constatat că, prin H.G. nr. 501/2010 publicată în M. Of. nr. 367/3.06.2010, s-a dispus, în art. 1, că pe data intrării în vigoare a acestei hotărâri încetează dreptul de folosință gratuită al Camerei de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București asupra terenurilor evidențiate în anexa hotărârii. La art. 2 din aceeași hotărâre, s-a prevăzut, abrogarea pe aceeași dată, a art. 2 din H.G. nr. 1709/2004, prin care, terenul de 1,8 ha din B-dul E. fusese dat în folosința gratuită a Camerei de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București pe o perioadă de 49 de ani, precum și a art. 2 din H.G. nr. 2127/2004 prin care terenul în suprafață de 403.867 mp din B-dul M. fusese dat în folosință gratuită Camerei de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București. La data de 24 iunie 2010, a fost publicată în M. Of. nr. 424, Partea I, o "Rectificare" care nu îmbracă forma unei hotărâri de Guvern și poartă mențiunea expresă: "nu aparține Redacției "M. Of., Partea I", fără a se indica o altă sursă, în sensul că la art. 1 și în titlul anexei, în loc de "Camerei de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București" se va citi "Camerei de Comerț și Industrie a României și Camerei de Comerț și Industrie a Municipiului București", iar la art. 3, în loc de "Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București ..." se va citi "Camera de Comerț și Industrie a României și Camera de Comerț și Industrie a Municipiului București". Analizând succesiunea actelor normative relevante, Curtea a constatat că, de-a lungul timpului au existat, ca entități distincte, cu personalitate juridică proprie, o cameră națională - Camera de Comerț și Industrie a României și o cameră teritorială - Camera de Comerț și Industrie a Municipiului București (care în timp a purtat mai multe denumiri). În aceste condiții, Curtea a apreciat că referirea din H.G. nr. 501/2010, în forma ei inițială, la Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București, privind în mod evident o singură cameră, nu era aptă de a face obiectul unei simple rectificări, cum este cazul celei publicate în M. Of. nr. 424/24.06.2010, Partea I, neputând fi calificată ca o simplă eroare materială și nefiind, de altfel, dovedită urmarea procedurii prevăzute de art. 59 alin. (2) din Regulamentul privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum și a altor documente, în vederea adoptării/aprobării aprobat prin H.G. nr. 561/2009 sau a art. 17 din Legea nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României, pentru rectificare. Totodată, instanța de fond a reținut că, în mod evident, nu a fost vorba de o eroare supusă rectificării, iar Guvernul a depus, ca act care a stat la baza rectificării, doar adresa prin care a solicitat, prin Secretariatul său General, Monitorului Oficial publicarea actului, fără avizul Consiliului Legislativ care era în drept să analizeze dacă este vorba de o eroare materială și, deci, dacă este posibilă rectificarea. De altfel, în cuprinsul Notei de fundamentare care a stat la baza adoptării hotărârii de guvern se face referire tot la Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București, și nu la Camera de Comerț și Industrie a României și la Camera de Comerț și Industrie a Municipiului București, pentru a se putea vorbi doar de o eroare materială supusă rectificării. Având în vedere că această "Rectificare" este de natură să producă consecințe juridice cu privire la două camere de comerț, deși actul administrativ inițial publicat viza una singură, Curtea a constatat că - în speță - este vorba de o veritabilă modificare a conținutului actului administrativ inițial, care însă nu a respectat procedura și condițiile de formă reglementate de art. 29, art. 42 și urm. și art. 58 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 561/2009 și ale art. 59 și art. 61 din Legea nr. 24/2000, motiv pentru care rectificarea este lovită de nulitate absolută pentru încălcarea unor norme imperative. În ceea ce privește actul inițial, respectiv H.G. nr. 501/2010 nerectificat, Curtea a reținut că acesta vizează încetarea unui drept de folosință gratuită a unor terenuri, drept care ar fi aparținut unei persoane juridice care, la momentul emiterii actului administrativ, nu exista ca atare și, cu atât mai puțin, ca deținător al terenurilor respective. Sub acest aspect, judecătorul fondului a reținut situația de fapt potrivit căreia, în conformitate cu Dispoziția nr. 92 din 16 martie 1961 a fostului Consiliu de Miniștri, Camera de Comerț a Republicii Populare Române (cameră națională) a primit în administrare construcțiile și spațiile descoperite destinate expunerii situate pe terenurile în litigiu, iar terenurile au revenit în administrarea Sfatului Popular al capitalei. Ulterior, prin Decizia nr. 1146 din 28 august 1972, Comitetul Executiv al fostului CPMB a dat în administrarea Camerei de Comerț a RSR terenul în suprafață de 464.900 mp în litigiu, iar prin Decizia nr. 152 din 12 februarie 1973, i-a mai transmis pentru administrare, în scopul dezvoltării Târgului Internațional București și suprafața de 37.912 mp. Ca urmare a faptului că prin Sentința civilă nr. 226 din 22 aprilie 1993, rămasă definitivă, a fost anulată Hotărârea nr. 67 din 19 octombrie 1992, prin care Consiliul Local al Municipiului București anulase deciziile Comitetului executiv al fostului Consiliu Popular al Municipiului București, Camera de Comerț și Industrie a României a solicitat la 27 septembrie 1993 transcrierea dreptului său de administrare, aceasta realizându-se sub nr. 13008 în Registrul de Inscripțiuni și Transcripțiuni Imobiliare a fostului Notariat de Stat al Sectorului 1 București. În acest context, prima instanță a apreciat că este necontestat în cauză că terenurile care fac obiectul H.G. nr. 501/2010 sunt aceleași cu cele la care se referă actele administrative mai sus menționate și care au fost emise în favoarea Camerei de Comerț și Industrie a României, prin urmare, la data la care a fost adoptată H.G. nr. 501/2010, nu exista persoana juridică la care aceasta se referea. Având în vedere că actul administrativ este vătămător prin aceea că, deși nu se referă la deținătorul real al terenurilor, este apt să lipsească în fapt pe reclamantă de folosința acestora, instanța de fond, în baza art. 1 alin. (2), art. 2 alin. (1) lit. a) teza a II-a și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a apreciat că se impune admiterea în parte a acțiunii principale și, în tot, a acțiunii conexe, dispunând anularea H.G. nr. 501/2010 și a Rectificării publicate în M. Of. nr. 424/24.06.2010. Referitor la capătul de cerere din acțiunea principală având ca obiect anularea unor acte juridice (respectiv, Protocolul din 19 noiembrie 2004 între Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București și RA-APPS, din 24 noiembrie 2004, respectiv 19 noiembrie 2004, Procesul-verbal de predare-primire din 19 noiembrie 2004; Actul adițional la Protocolul de predare-primire din 19 noiembrie 2004 a terenului în suprafață de 9,83 ha, respectiv 1,8 ha dintre RA-APPS și Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București; Actul adițional la Protocolul din 19 noiembrie 2004; Extrasul de Carte Funciară din 24 iulie 2008 emis de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București; Încheierea din 24 iulie 2008 de la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București; Protocolul din 21 ianuarie 2005 încheiat între Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București din 21 ianuarie 2005 și RA-APPS din 21 ianuarie 2005; Anexa la Procesul-verbal de predare-primire din 21 ianuarie 2005; Schița-anexă la procesul-verbal din 21 ianuarie 2005; Act adițional la Protocolul din 21 ianuarie 2005 (pe baza căruia s-a încheiat anexa nr. 1, respectiv procesul-verbal de predare-primire din 21 ianuarie 2005) dintre Camera de Comerț și Industrie a României din 25 iulie 2008 și RA-APPS din 25 iulie 2008; Încheierea din 22 septembrie 2006 a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară București; Extras de Carte Funciară - conform cererii din 24 iulie 2008 emis de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București; Încheierea din 28 ianuarie 2009 a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară București; Extras de Carte Funciară - conform cererii din 25 februarie 2009 emis de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București, Curtea a constatat că reclamanta nu a invocat cauze de nulitate independente în raport cu fiecare dintre acestea, solicitând anularea lor doar ca o consecință a anulării H.G. nr. 1709/2004 și nici H.G. nr. 2127/2004, care însă nu a fost dispusă în cauză. În plus, Curtea a apreciat că actele menționate, anterioare H.G. nr. 501/2010, au o natură juridică civilă, pentru desființarea lor legea prevăzând alte competențe, decât cea a instanței de contencios administrativ, motiv pentru care cererea a fost respinsă. Cât privește solicitarea de a se constata legalitatea și legitimitatea transcrierii dreptului de administrare asupra terenurilor al Camerei de Comerț și Industrie a României în Registrul de transcripțiuni-inscripțiuni al Notariatului de Stat București din 7 septembrie 1993, în baza Sentinței civile definitive nr. 226/1993 a Tribunalului Municipiului București, Curtea a considerat că se impune ca aceasta să fie respinsă, câtă vreme nimeni nu a contestat această înscriere, iar, între timp, pentru terenurile în litigiu a fost deschisă carte funciară. De asemenea, a fost respinsă cererea de a se dispune intabularea dreptului de administrare, întrucât Legea nr. 7/1996 rep. și modificată prevede o procedură grațioasă pentru înscrierile în Cartea funciară, doar încheierea de respingere a cererii dată de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară fiind sus-pusă controlului judiciar în fața instanței judecătorești civile. În sfârșit, referitor la cererea de suspendare a executării H.G. nr. 501/2010 și la cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, Curtea a reținut că acestea nu au mai fost susținute de reclamantă. În ceea ce privește cererea de intervenție în interes propriu dar și în interesul pârâtului, formulată de R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, Curtea a apreciat că această cerere de constatare a dreptului de administrare al intervenientei asupra terenurilor în litigiu este neîntemeiată în raport cu dispozițiile legale care reglementează materia contenciosului administrativ, întrucât o cerere de recunoaștere a dreptului este subordonată de către legiuitor, în această materie, anulării unui act administrativ vătămător pentru dreptul respectiv, ceea ce nu este cazul intervenientei, care nu a fost vătămată prin actul administrativ emis în favoarea ei. 3. Recursurile exercitate în cauză Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, au declarat recurs reclamanta Camera de Comerț și Industrie a României, pârâtul Guvernul României cât și intervenienta Regia Autonomă "Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat". 3.1. Recursul reclamantei-recurente Camera de Comerț și Industrie a României (CCIR) Recurenta-reclamantă a invocat ca temei legal al căii de atac exercitate prevederile art. 304 pct. 9 și ale art. 304 1 C. proc. civ., indicând, în raport de soluția primei instanțe, că recursul de față vizează strict cel de-al doilea capăt de cerere din acțiunea introductivă de instanță și anume constatarea nulității absolute a H.G. nr. 1709/2004 și respectiv a H.G. nr. 2127/2004. În acest context și raportat la aspecte vizând situația de fapt, succint înfățișate, următoarele critici au fost dezvoltate de către recurenta CCIR: - în speța dedusă judecății, contrar celor reținute, nu este necesară și obligatorie plângerea prealabilă așa cum eronat a apreciat instanța de fond, respingând ca inadmisibile capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a H.G. nr. 1709/2004 și H.G. nr. 2127/2004 din acțiunea principală; - împrejurarea că recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea celor două hotărâri de guvern și pe calea excepției de nelegalitate, conform art. 4 din Legea nr. 554/2004, este de natură să conducă la o altă soluție față de cea pronunțată prin Încheierea din data de 2 martie 2011, când Curtea a admis excepția lipsei procedurii prealabile, astfel că recursul vizează implicit și încheierea premergătoare de la acea dată; - instanța de fond a nesocotit împrejurarea că potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și în baza art. 4 din lege, legalitatea H.G. nr. 1709/2004 și a H.G. nr. 2127/2004, ca acte administrative unilaterale cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu, sau la cererea părții interesate și cu atât mai mult cu cât, instituția excepției de nelegalitate este cunoscută atât în legislație cât și în doctrina comparată ca fiind o modalitate de apărare a unei părți dintr-un proces față de efectele unui act administrativ ilegal. 3.2. Motivele de recurs înfățișate de recurentul Guvernul României Recurentul-pârât Guvernul României, la rândul său a criticat soluția primei instanțe, apreciind hotărârea pronunțată ca fiind netemeinică și nelegală numai în ceea ce privește anularea H.G. nr. 501/2010 și a rectificării H.G. nr. 501/2010, publicată în M.Of. nr. 424/24.06.2010, arătând că prin aceasta din urmă s-a remediat o simplă eroare materială. A solicitat modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii integrale a cererilor conexe ale reclamantei-recurente. S-a mai arătat că prin apariția H.G. nr. 95/2005 și a H.G. nr. 709/2005, a fost înființată și recunoscută Camera de Comerț și Industrie a Municipiului București, ca și cameră de comerț distinctă de Camera de Comerț și Industrie a României. În fine, recurentul-pârât a susținut că instanța de fond dă o interpretare greșită Sentinței civile nr. 226 din 22 aprilie 1993 a Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal, în condițiile în care, chiar în considerentele acestei hotărâri se menționează că titularul dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu este statul și numai Guvernul poate dispune cu privire la acest teren. 3.3. Motivele de recurs înfățișate de intervenienta Regia Autonomă "Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat" (RAPPS) Invocând ca temei legal al demersului său procesual prevederile art. 299, art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ. recurentul intervenient principal și în interesul recurentului-pârât Guvernul României, RAPPS, a solicitat modificarea în parte a sentinței atacate, cu consecința respingerii în întregime a acțiunii principale și a celei conexe și a admiterii cererii de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României precum și a cererii de intervenție în interes propriu a RAPPS, în sensul constatării dreptului acestei autorități de administrare asupra terenurilor în suprafață de 9,83 ha din București. În esență, în contextul unei detaliate prezentări a situației de fapt, următoarele critici ale sentinței atacate au fost înfățișate și dezvoltate: - nelegalitatea hotărârii recurate în ce privește anularea Rectificării aduse H.G. nr. 501/2010 publicată în M. Of. nr. 424/24.06.2010, în sensul că atât constatările cât și concluziile din sentința atacată referitoare la neîndeplinirea procedurii prealabile pentru rectificare sunt greșite, fiind rezultatul unor interpretări și aplicări eronate a dispozițiilor legale; - au fost, în realitate, parcurse etapele corespunzătoare procedurii de rectificare a unei hotărâri de guvern, dovada realizării fiecăreia dintre acestea fiind făcută în fața instanței de fond, prin înscrisuri ce atestă (i) transmiterea către Secretariatului General al Guvernului (SGG) a textului vizat, în forma rectificată, de către autoritatea publică inițiatoare a proiectului de act normativ, cu justificarea îndreptării erorii materiale, (ii) obținerea avizului prealabil al Consiliului Legislativ la cererea SGG și (iii) publicarea unei note cuprinse în rectificările necesare; - îndreptarea erorii materiale nu trebuie să îmbrace forma unei hotărâri, contrar celor reținute de prima instanță; - nelegalitatea și netemeinicia sentinței recurate în privința concluziei primei instanțe în sensul că H.G. nr. 501/2010 și Nota de fundamentare fac referire la o singură entitate juridică, constituită la nivel teritorial, în condițiile în care prima instanță ar fi trebuit ca prin aplicarea dispozițiilor speciale care reglementau organizarea și funcționarea camerelor de comerț să stabilească situația juridică a fiecăreia dintre cele 3 entități în discuție, CCIR-MB, CCIR și CCIB astfel încât sintagma "Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București" din cuprinsul H.G. nr. 501/2010 și al Notei de fundamentare să fie înțeleasă și citită ca făcând referire la două entități juridice distincte, una organizată la nivel național (actuala CCIR) și o alta organizată la nivel teritorial (CCIB). - în contextul unei ample argumentații și prezentări a succesiunii actelor normative, emise începând cu 1925 și după 2005, până în prezent, în ceea ce privește denumirea purtată de CCIR, s-a susținut că este greșită concluzia primei instanțe în sensul că CCIR-MB este o cameră teritorială de comerț, iar nu una și aceeași entitate juridică cu actuala denumire CCIR, căci din analiza dispozițiilor H.G. nr. 1025/2002 se desprinde concluzia în sensul că, în fapt, CCIR-MB era denumirea de la acea dată a Camerei Naționale de Comerț și nu a camerei teritoriale de comerț. - în sprijinul concluziei că, în realitate, CCIR și CCIR MB reprezintă una și aceeași entitate juridică, cu statut de cameră națională de comerț și industrie, iar nu cameră teritorială, cum greșit a reținut prima instanță, o constituie împrejurarea că CCIR are calitatea de parte, sub semnătura Președintelui, dl. M.V.V., în cele două acte adiționale din 25 iulie 2008, încheiate la Protocolul din 19 noiembrie 2004 și respectiv la cel din 21 ianuarie 2005; - pasivitatea intimatei-reclamante CCIR anterior intrării în vigoare a H.G. nr. 501/2010 în contestarea actelor administrative care au ca obiect încetarea dreptului său de administrare asupra unor terenuri din proprietatea privată a statului și trecerea lor în administrarea recurentei-interveniente se impunea a fi calificată ca o recunoaștere a legalității acestora; - nelegalitatea și netemeinicia constatărilor primei instanțe cu privire la persoanele asupra cărora produc efecte juridice actele administrative anulate, respectiv cu privire la două camere de comerț; - nelegalitatea hotărârii recurate în ce privește anularea H.G. nr. 501/2010, instanța de fond apreciind, fără temei și fără o corectă aplicare a prevederilor legale speciale, că CCIR MB la care face referire această hotărâre este o entitate juridică inexistentă la data adoptării actului administrativ, în condițiile în care ar fi putut să constate prima instanță că în realitate, entitatea avută în vedere de H.G. nr. 501/2010 există, desfășurându-și activitatea sub o altă denumire; - nelegalitatea hotărârii recurate în ce privește respingerea cererii de intervenție principală privind constatarea existenței dreptului de administrare al RAPPS asupra terenurilor în suprafață de 9,83 ha și respectiv 403.867 m 2 , fiind rezultatul aplicării greșite a legii, a dispozițiilor care completează materia contenciosului administrativ, cu dispozițiile comune din codul de procedură civilă, respectiv art. 49 din acest din urmă cod. 4. Procedura de soluționare a recursurilor. Excepțiile invocate 4.1. Părțile au formulat întâmpinări reciproce la motivele de recurs invocate, depunând la dosar exemple de jurisprudență, acte, înscrisuri relevante. 4.2. Astfel au fost depuse o serie de înscrisuri ce atestă corespondența purtată între APPS SA și Guvernul României în legătură cu solicitarea de rectificare a erorii strecurate în cuprinsul H.G. nr. 501/2010, în vederea clarificării textului acestei hotărâri, Avizul consiliului legislativ cu privire la cererea de rectificare, alte corespondențe, copii acte adiționale. 4.3. Recurenta-reclamantă a solicitat prin întâmpinarea depusă față de recursul declarat de Guvernul României, ca instanța de recurs să rețină, în principal, nulitatea acestuia, dată fiind neindicarea motivelor de netemeinicie și nelegalitate pe care se sprijină recursul. În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului declarat de Guvernul României, ca nefondat, raportat la analiza legală și pertinentă a actelor și probelor dosarului, realizată de prima instanță. 4.4. Prin întâmpinarea depusă și de recurenta RAPPS, la recursul formulat de recurenta-reclamantă CCIR, s-a solicitat, în principal, anularea recursului acestei entități pentru lipsa calității de reprezentant a persoanei care a formulat și semnat recursul, raportat la art. 316 coroborat cu art. 161 alin. (2) C. proc. civ., într-un prim subsidiar, anularea recursului pentru nemotivarea acestuia și într-un al doilea subsidiar, respingerea lui ca nefondat, pentru argumentele pe larg expuse în respectiva întâmpinare. 4.5. La data de 18 ianuarie 2013 recurenta CCIR a depus la dosar acte reprezentând adrese emise de CCIR și înregistrate la consiliul legislativ în 12 decembrie 2012, răspunsurile consiliului legislativ ca și împuternicirea șefului cancelariei Camerei Naționale, semnatară a recursului, pentru a reprezenta CCIR, respectiv Dispoziția nr. 50 din 1 iunie 2011. 5. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor 5.1. Soluționând cu prioritate excepțiile invocate potrivit art. 316 cu referire la art. 298 și raportat la art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele, raportat la fiecare dintre excepțiile invocate prin întâmpinări și susținute oral în cursul dezbaterilor. 5.1.1. Cu referire la excepția de nulitate a recursului formulat de recurenta-reclamantă CCIR pentru lipsa calității de reprezentant a persoanei care a declarat și semnat recursul în numele acestei recurente. Recursul promovat de recurenta-reclamantă CCIR la data de 3 noiembrie 2011 împotriva Sentinței nr. 3127 din 2 mai 2011 a Curții de Apel București a fost semnat de d-na C.L.Ș., în calitate de Șef Cancelarie. Recurenta-intervenientă RAPPS a susținut că șeful cancelariei din cadrul CCIR nu poate avea calitatea de reprezentat al CCIR, față de dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 335/207 a camerelor de comerț din România, potrivit cu care numai Președintelui Camerei Naționale îi este conferită atribuția de reprezentare în relațiile cu persoane fizice și juridice, din țară sau din străinătate. S-a mai arătat că în ciuda dispozițiilor art. 37 din Legea nr. 335/2007, coroborate cu prevederile pct. 13 din Statutul CCIR ce prevăd posibilitatea acordată Președintelui CCIR de a delega o parte din atribuțiile sale, este de observat că semnarea unei cereri de recurs nu poate fi apreciată ca "o problemă curentă", în sensul legii, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 83 alin. (3) C. proc. civ. nu a fost îndeplinită nici obligația procesuală de depunere de către semnatar a unui eventual mandat, fiind ca atare incidente prevederile art. 161 alin. (2) C. proc. civ. La solicitarea instanței, conform art. 161 alin. (1) și (2) C. proc. civ., a fost depusă Dispoziția nr. 50 din 1 iunie 2011, emisă și semnată de Președintele CCIR, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 335/2007, modificată și completată, ale art. 34 pct. 13 din statutul Camerei Naționale privind posibilitatea delegării unei părți din atribuțiile sale precum și a dreptului de semnătură a unor documente ce privesc activitatea curentă a Camerei Naționale. Astfel, prin Dispoziția nr. 50 din 1 iunie 2011 au fost delegate șefului Cancelariei un număr de 7 (șapte) atribuiții ale Președintelui, între acestea fiind expres menționată (lit. d) din Dispoziție - dosar recurs) și atribuția de reprezentare a Camerei Naționale în relațiile cu autoritățile și instituțiile publice și în relațiile cu organele jurisdicționale, cu organizațiile neguvernamentale, cu precizarea că în îndeplinirea acestor atribuții șeful cancelariei are drept de semnătură, semnătura sa fiind opozabilă terților. Contrar celor susținute de recurenta-intervenientă, Înalta Curte reține că potrivit art. 161 alin. (1) și (2) C. proc. civ., reprezentantul recurentei CCIR și-a dovedit calitatea, delegarea atribuțiilor Președintelui fiind realizată pe temeiul legal ce permite o atare posibilitate, anterior datei de semnare și înregistrare a recursului. Înalta Curte apreciază că semnarea și declararea recursului de către Șeful Cancelariei se subsumează atribuțiilor ce i-au fost delegate legal, orice interpretare contrară, în lipsa unor limitări expres reglementate, echivalând practic cu ignorarea actului de delegare, fără a exista însă vreun temei și/sau justificare legală. În consecință, se va respinge ca nefondată această excepție. 5.1.2. Cu referire la excepția de nulitate a recursului formulat de recurenta-reclamantă CCIR în raport de prevederile art. 302 1 alin. (1) lit. c) și art. 306 alin. (3) C. proc. civ. Recurenta-intervenientă RAPPS a susținut, în esență, în invocarea acestei excepții că în cuprinsul cererii de recurs a CCIR nu se regăsesc critici propriu-zise cu privire la hotărârea atacată, nefiind indicat nici un motiv de nelegalitate a hotărârii atacate. Înalta Curte urmează a respinge și această excepție ca nefondată. Independent de împrejurarea că în chiar preambulul cererii sale de recurs recurenta-reclamantă a indicat ca temei legal al căii de atac exercitate prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., precizând totodată, în mod firesc, că odată fiind admiterea în parte a acțiunilor sale conexe, recursul vizează numai capătul de cerere ce a fost respins, Înalta Curte constată că au fost formulate critici evidente în raport de hotărârea atacată, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate invocat chiar de recurentă. Așa fiind, Înalta Curte va analiza aceste motive de recurs în cele ce urmează, apreciind ca evident nefondată susținerea referitoare la nemotivarea recursului de către recurenta-reclamantă. 5.1.3. Cu referire la excepția de nulitate a recursului formulat de recurentul-pârât Guvernul României în raport de prevederile art. 302 1 alin. (1) lit. c) și art. 306 alin. (3) C. proc. civ. La rândul său, recurenta-reclamantă CCIR a susținut și invocat nulitatea recursului declarat de Guvernul României, față de împrejurarea că în cuprinsul acestei cereri de recurs se regăsesc numai trimiteri la textele hotărârilor de guvern atacate în cauză, fără a fi expuse critici explicite față de soluția primei instanțe. Este adevărat, astfel cum se va arăta în detaliu și în continuare, că în cuprinsul cererii sale de recurs, recurentul Guvernul României, invocând dispozițiile art. 299 coroborat cu art. 301 și 304 1 C. proc. civ., se limitează numai la aprecieri generale în ceea ce privește soluția instanței de fond, pe care o apreciază ca fiind dată cu greșita aplicare a legii și interpretarea eronată a probelor administrate. Cu toate acestea, Înalta Curte apreciază că înfățișarea motivelor de recurs, chiar și numai în această manieră succintă și generală, face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., respectiv îngăduie determinarea limitelor judecății, astfel că acestea vor fi cercetate prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ., excepția de nulitate urmând a fi respinsă. 5.2. Asupra recursului promovat de recurenta-reclamantă Camera de Comerț și Industrie a României Trecând la examinarea punctuală a criticilor formulate de fiecare dintre cei trei recurenți, Înalta Curte reține, cu referire la motivele de recurs dezvoltate de recurenta-reclamantă CCIR, circumscrise astfel cum s-a menționat deja, motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și vizând numai partea din hotărâre prin care a fost soluționat strict capătul doi de cerere, respectiv constatarea nulității absolute a H.G. nr. 1709/2004 și a H.G. nr. 2127/2004, că acestea nu sunt întemeiate, neputând fi primite, în considerarea celor în continuare arătate. Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii atacate, de mai sus, instanța de fond, sesizată cu soluționarea acțiunii principale și a celei conexe, introduse de reclamanta CCIR, a respins ca inadmisibile capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a H.G. nr. 1709/2004 și a H.G. nr. 2127/2004, din acțiunea principală, constatând printr-o încheiere premergătoare, interlocutorie, lipsa procedurii prealabile în raport cu cele două acte administrative arătate. Nu este întemeiată susținerea recurentei dezvoltată prin motivele de recurs în sensul că în cauza de față, raportat la prevederile Legii nr. 554/2004, republicată, nu este necesară și nici obligatorie plângerea prealabilă, în sensul arătat și motivat de prima instanță. Înalta Curte a reținut în mod constant în practica sa, în interpretarea prevederilor art. 7 alin. (1) și următoarele din Legea nr. 554/2004, că parcurgerea procedurii prealabile administrative are un caracter obligatoriu, neîndeplinirea de către reclamanta-recurentă a acestei obligații imperative echivalând cu un fine de neprimire. Prin îndeplinirea procedurii prealabile administrative nu se încalcă accesul liber la justiție ci se respectă o condiție impusă de legea specială în materie pentru exercitarea dreptului la acțiune în contenciosul administrativ, fiind irelevantă invocarea nulității absolute sau a celei relative. Concluzionând pe acest aspect, Înalta Curte reține așadar că în mod corect prima instanță, reținând lipsa procedurii prealabile față de cele două hotărâri de guvern arătate și a căror nulitate s-a invocat, cu respectarea art. 109 alin. (2) C. proc. civ., a constatat inadmisibilitatea cererii pe acest aspect, sesizarea instanței competente putând fi făcută numai după parcurgerea obligatorie a acestei proceduri prevăzute de lege. Nefondate sunt și criticile recurentei CCIR referitoare la modalitatea de soluționare de către prima instanță a excepției de nelegalitate, invocată în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, republicată, cu privire la aceleași H.G. nr. 1709/2004 și respectiv H.G. nr. 2127/2004. Înalta Curte apreciază că prin soluția adoptată prima instanță a realizat o corectă aplicare și interpretare în cauză a prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, statuând în sensul că excepția de nelegalitate invocată nu mai putea fi examinată, câtă vreme reclamanta, care a solicitat inițial constatarea nulității pe cale principală, a pierdut dreptul de a o exercita pentru lipsa procedurii prealabile. Această soluție concordă de altfel cu practica consolidată a Înaltei Curți în această materie, în sensul că nelegalitatea unui act administrativ nu poate fi invocată în același timp, în cadrul aceluiași litigiu și pe calea acțiunii directe în contencios administrativ și pe calea incidentă a excepției de nelegalitate, fiind irelevantă din această perspectivă modalitatea de soluționare a acțiunii directe. În fine, pe acest aspect, este de menționat și că practica sus-amintită se află în concordanță cu normele din dreptul Uniunii Europene dar și cu jurisprudența Curții Europene de Justiție (CEJ). Curtea Europeană de Justiție a reținut, în ceea ce privește posibilitatea de invocare a excepției de nelegalitate cu privire la actele instituțiilor comunitare, că atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate (Hotărârea din 27 septembrie 1983, Univ. Hamburg, cauza C-216/82 pct. 5 și urm.; Hotărârea din 23 februarie 2006, Atzeni și alții, cauza C-346/03 și C -529/03, pct. 30 și urm.). Față de toate aspectele mai sus arătate, se va respinge așadar ca nefondat recursul formulat de recurenta-reclamantă, criticile aduse hotărârii primei instanțe, în limitele indicate, fiind neîntemeiate. 5.3. Asupra recursului promovat de recurentul-pârât Guvernul României Astfel cum s-a arătat deja, Înalta Curte a respins excepția de nulitate invocată de recurenta-reclamantă cu privire la această cerere de recurs, reținând însă caracterul general și totodată eliptic al considerațiunilor critice înfățișate, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând, așadar, acest recurs din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că nu sunt întemeiate și ca atare nu pot fi primite criticile recurentului-pârât vizând, în general, corecta aplicare și interpretare a legii de către prima instanță, prin sentința atacată. Printr-o primă critică decelată de instanța de recurs, recurentul-pârât a susținut că instanța de fond în mod eronat a admis în parte acțiunea reclamantei CCIR, anulând atât H.G. nr. 501/2010 cât și Rectificarea la acest act administrativ, fără a constata că prin rectificarea dispusă a fost remediată o simplă eroare materială. Întrucât asupra acestui aspect Înalta Curte urmează a înfățișa argumente detaliate și cu ocazia examinării motivelor de recurs, cuprinse în cererea de recurs a recurentei-interveniente RAPPS, în contextul analizei punctuale a recursului recurentului-pârât se va indica numai că prima instanță, și în opinia Înaltei Curți, cu deplin temei a reținut că în cauză, în realitate, nu a fost vorba de o simplă eroare materială, rectificabilă conform procedurii prevăzute de art. 71 din Legea nr. 24/2000 și respectiv art. 17 din Legea nr. 202/1998, ci de o modificare, de natură a afecta chiar substanța actului, în sensul că au fost schimbate entitățile juridice avute în vedere la elaborarea actului inițial. O altă critică distinctă a recurentului-pârât a vizat modalitatea de interpretare de către prima instanță a Sentinței civile nr. 226 din 22 aprilie 1993, apreciată ca eronată. Înalta Curte reține că nici această critică nu este fondată și ca atare nu poate fi primită câtă vreme, raportat la raționamentul judecătorului fondului în ceea ce privește cauzele de anulare a H.G. nr. 501/2010 și respectiv a rectificării acesteia din data de 24 iunie 2010 (M. Of. nr. 424), concluziile și statuările derivând din interpretarea conținutului acestei hotărâri nu au o natură determinantă, ci mai degrabă un caracter complementar. Nu mai puțin aspectele reținute de prima instanță, în sensul conturării vătămării produse reclamantei-recurente prin actele administrative atacate în prezenta cauză, cu referire la Sentința civilă nr. 226 din 22 aprilie 1993 a Tribunalului București corespund celor hotărâte prin respectiva sentință. Față de cele expuse urmează așadar ca și recursul recurentului-pârât să fie respins ca nefondat, criticile înfățișate nefiind de natură a antrena, fie modificarea, fie casarea hotărârii primei instanțe. 5.4. Asupra recursului promovat de intervenienta RAPPS RAPPS a promovat recurs în prezenta cauză, în calitate de recurentă-intervenientă principală și de recurentă-intervenientă în interesul pârâtului-recurent Guvernul României. Reținând că din expunerea sumarizată a considerentelor hotărârii atacate, de mai sus, rezultă atât situația de fapt, conținutul cererilor de chemare în judecată vizând anularea actelor atacate dar și al celorlalte acte procesuale precum și raționamentul judecătorului fondului în susținerea soluției adoptate, Înalta Curte nu va relua prezentarea in extenso a acestora, făcând numai trimiteri punctuale impuse de analiza motivelor de recurs. Totodată, reținând amploarea motivelor de recurs înfățișate de recurenta RAPPS și mai cu seamă împrejurarea că acestea cuprind deopotrivă critici explicite aduse hotărârii atacate dar și interpretări proprii ale actelor normative și ale situației de fapt, argumente/solicitări principale și subsidiare, Înalta Curte arată, cu titlu prealabil, că le va examina grupat, urmând a răspunde prin considerente comune, după cum urmează. (i) În ceea ce privește pretinsa nelegalitate a hotărârii atacate cu referire la anularea Rectificării H.G. nr. 501/2010, publicată în M.Of. 424 din 24 iunie 2010, incluzând procedura urmată în acest sens. În contextul dezvoltării acestui prim motiv de recurs, recurenta RAPPS a susținut, în esență, că argumentarea primei instanțe, în sensul că Rectificarea adusă H.G. nr. 501/2010, publicată în M. Of. 501/2010 este lovită de nulitate absolută, apare ca fiind și netemeinică și nelegală atât în ceea ce privește procedurile legale parcurse cât și cu referire la entitatea vizată și persoanele asupra cărora produc efecte juridice actele administrative anulate. Contrar celor arătate de recurentă, Înalta Curte, în acord cu argumentul conclusiv al primei instanțe, pe acest aspect, apreciază că Rectificarea adusă H.G. nr. 501/2010 nu poate fi apreciată ca legală și producătoare de efecte juridice, câtă vreme așa zisa eroare, cuprinsă în H.G. nr. 501/2010, nu era susceptibilă de o simplă rectificare, în maniera în care a fost aceasta efectuată. Prima instanță a reținut în mod corect că prin H.G. nr. 501/2010, publicat în M. Of. nr. 367/3.06.2010, privind încetarea dreptului de folosință gratuită asupra unor terenuri proprietate privată a statului, în art. 1 se prevede că: "Începând cu data intrării în vigoare a prezentei hotărâri încetează dreptul de folosință al Camerei de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București asupra imobilelor terenuri, identificate potrivit anexei care face parte integrantă din prezenta hotărâre, aflate în proprietatea privată a statului și în administrarea Regiei Autonome Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat", textul demonstrând cu evidență referirea la o singură entitate, respectiv la o singură cameră de comerț. De altfel și nota de fundamentare întocmită în vederea adoptării H.G. nr. 501/2010 ce nu a mai fost "rectificată", face și ea referire la aceeași singură entitate, respectiv Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București (pct. (1) și (2)) sintagmele folosite demonstrând că a fost avută în vedere o singură entitate juridică. Întrucât la data emiterii și publicării H.G. nr. 501/2010, entitatea menționată ca atare în cuprinsul actului nu există, cum în continuare se va arăta, s-a recurs la rectificarea, prin simpla înlocuire a denumirii așa zisei entități unice, cu cele două entități distincte, având fiecare personalitate juridică la data solicitării rectificării hotărârii, respectiv Camera de Comerț și Industrie a României și Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București. Înalta Curte apreciază, în acord de altfel și cu judecătorul fondului că în realitate, în cauză, în raport de situația juridică a entităților implicate, a efectelor și consecințelor juridico-economice generate de reglementarea adoptată, se impunea ca schimbarea textului H.G. nr. 501 din 26 mai 2010 să fie făcută, în sensul art. 59 și 61 din Legea nr. 24/2000, republicată, prin procedura "modificării" actului și nicidecum pe calea rectificării. Înlocuirea din textul inițial al unei entități juridice inexistente, cu alte două entități juridice, distincte, nu poate fi calificată ca o simplă eroare materială, de exprimare, echivalând, în realitate, cu o reală modificare a actului ce reclama schimbarea expresă a textului mai multor articole și redarea lor într-o formă clară, coerentă, lipsită de confuzie și echivoc. Că este așa o demonstrează și versiunea actualizată a H.G. nr. 501/2010, în urma publicării rectificării, în care la art. 3 se arată după cum urmează: "Camera de Comerț și Industrie a României și Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București are obligația predării imobilelor terenuri prevăzute la art. 1 către Regia Autonomă "Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat", în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri". Or, într-o hotărâre de guvern de o asemenea importanță, menținerea unei expresii incorecte nu numai sub aspect gramatical dar și generatoare de confuzii sub aspectul efectelor juridice generate, nu poate decât să confirme concluzia în sensul că nu rectificarea era procedura legală ce se impunea a fi urmată pentru a se remedia deficiențele constatate în cuprinsul H.G. nr. 501/2010. Drept urmare, încălcarea prevederilor cuprinse în art. 59 și 61 din Legea nr. 24/2000, republicată și respectiv în art. 29, 42 și 58 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 561/2009, atrage nulitatea actului intitulat "rectificare", fiind evident că instanța nu avea cum să remedieze o atare încălcare, trecând la schimbarea pe cale judecătorească a conținutului reglementării, astfel cum a susținut RAPPS. Din această perspectivă apare ca lipsită de efecte juridice efective împrejurarea, evidențiată de altfel și de RAPPS prin ample critice aduse hotărârii atacate, în sensul că a existat un aviz al consiliului legislativ, depus la dosar cu ocazia soluționării recursului, emis în procedura de rectificare. Cum însă s-a stabilit și de către instanța de control judiciar că operațiunea rectificării, astfel cum este ea reglementată de art. 17 din Legea nr. 202/1998 și respectiv art. 71 din Legea nr. 24/2000, nu poa