ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2907/2014

Asupra cauzei constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București la 23 septembrie 2009, sub nr. 2734073/2009, reclamanții C.L., M.R.A., M.I., K.D.F., K.A., K.A.D. au chemat în judecată pe pârâtele SC I. SA și SC P.B.R. SA, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată cea dintâi pârâtă să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul situat în București, sector 1 și să desființeze magazia metalică situată pe teren, să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de ipotecă din 30 mai 2008, încheiat între cele două pârâte, și să se instituie sechestrul judiciar asupra imobilului înscris în C.F., până la soluționarea irevocabilă a litigiului.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 480, 494, 948 C. civ., Legea nr. 7/1996, art. 1 din Primul Protocol adițional C.E.D.O. În motivarea cererii lor, reclamanții au arătat, în esență, că sunt succesorii în drepturi ai autorului comun A.M., care a dobândit terenul în suprafață de 435 mp situat în București, sector 1 în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 23 februarie 1932, dreptul de proprietate fiind înscris în cartea funciară conform procesului-verbal din 15 noiembrie 1946. În urma bombardamentelor din anul 1944, construcțiile situate pe teren au fost distruse, terenul devenind unul viran, însă nu a fost niciodată trecut în proprietatea statului, condiții în care dreptul de proprietate privitor la acesta s-a transmis pe cale succesorală de-a lungul timpului, reclamanții fiind în prezent înscriși cu rol fiscal pentru acest bun la D.I.T.L.

sector 1 și figurând ca plătitori de impozite pentru teren. De asemenea, reclamanții au precizat că în anul 1997, o parte dintre ei au mai promovat o acțiune în revendicare a aceluiași imobil, care a fost respinsă ca inadmisibilă pentru neîntrunirea unanimității sub aspect procesual activ. Terenul ce face obiectul litigiului a fost ocupat abuziv de către pârâta SC I. SA și înglobat într-un teren mai mare deținut de aceasta, figurând în prezent la adresa poștală, sector 1, de pe str. M.C. nemaiexistând fizic. Pârâta nu deține nici un titlu asupra imobilului revendicat și nu există niciun act oficial care să constate modificarea adresei poștale a acestuia.

Lipsa unui titlu valabil de proprietate al pârâtei asupra terenului constituie și motiv de nulitate absolută parțială a contractului de ipotecă din 30 mai 2008 încheiat între cele două pârâte, având în vedere că la momentul încheierii acestuia SC I. SA nu era titularul dreptului asupra întregului teren constituit garanție reală, iar societatea cunoștea această împrejurare. La termenul de judecată din 31 martie 2010, tribunalul a dispus disjungerea capătului de cerere având ca obiect instituirea unui sechestru judiciar asupra imobilului înscris în C.F., și formarea unui dosar distinct.

La 1 iulie 2010, judecarea prezentei cauze a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 544/2005, până la soluționarea excepției de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 13 martie 1995 deținut de pârâta SC I. SA Asupra excepției de nelegalitate, instanțele de contencios administrativ s-au pronunțat prin sentința civilă nr. 4635 din 4 iulie 2011 a Curții de Apel București și Decizia civilă nr. 5614 din 24 noiembrie 2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, prin care excepția de nelegalitate a fost respinsă ca inadmisibilă.

Prin sentința nr. 549 din 15 martie 2013, Tribunalul București a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect revendicare și a respins respectivul capăt de cerere, ca inadmisibil, a respins capetele de cerere privind desființarea magaziei metalice situate pe terenul revendicat și constatarea nulității absolute parțiale a contractului de ipotecă încheiat între cele două pârâte, ca neîntemeiate. Pentru a hotărâ în acest sens, tribunalul a constatat - cu referire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților - că aceasta nu este întemeiată întrucât reclamanții sunt succesori universali, respectiv cu titlu particular ai fostului proprietar al imobilului revendicat, M.A.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată, reținând că imobilul care face obiectul cererii se numără printre cele preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și a căror restituire face obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, conform art. 2 alin. (1) din această lege. Nu a putut fi reținută susținerea reclamanților, în sensul că imobilul situat în București, sector 1 nu a trecut niciodată în proprietatea statului. S-a arătat, în acest sens, că, chiar dacă nu s-a făcut dovada formală a preluării de către stat a terenului în litigiu, având în vedere că din probele administrate în cauză a reieșit că acesta se afla în anul 1986 în proprietatea statului, tribunalul a reținut că există o prezumție relativă de preluare abuzivă de către stat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. e) din H.G.

nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, prezumție care nu a fost răsturnată de pârâtă. Potrivit relațiilor privind istoricul de rol fiscal comunicate de D.I.T.L., sector 1, autorul reclamanților a figurat cu rol fiscal pentru imobil doar până în anul 1966. Tribunalul a mai reținut că Legea nr. 10/2001 reglementează o procedură specială pentru acordarea de măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură sau prin echivalent, persoanelor ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv de către stat sau de către alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, indiferent dacă imobilele au fost preluate cu sau fără titlu valabil și oricare ar fi fost destinația acestora la data preluării, cu excepția celor care fac obiectul altor legi cu caracter reparator ori pentru care urmează să se adopte acte normative speciale.

Imobilul în litigiu este deținut de pârâta SC I. SA, astfel cum a rezultat din raportul de expertiză extrajudiciară depus la dosar, care face parte dintre unitățile deținătoare menționate de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind societate comercială la care statul este acționar majoritar. Având în vedere că Legea nr. 10/2001 este o lege specială, cu caracter reparatoriu, care interesează ordinea publică, dispozițiile acestei legi sunt de imediată aplicare. Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența legii, persoanele îndreptățite pot obține măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent numai în condițiile acestei legi.

În consecință, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a unui imobil preluat în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, aflat în posesia uneia din “unitățile deținătoare” menționate de art. 21 alin. (1) din Lege, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun - art. 480-481 C. civ. - nu mai poate fi primită. Pe de altă parte, tribunalul a reținut cele statuate prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în secții unite, în soluționarea unui recurs în interesul legii, referitor la concursul dintre legea specială și legea generală. Din această decizie a Înaltei Curți, obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 C. proc.

civ., a rezultat că dispozițiile Legii nr. 10/2001, având caracter special și derogatoriu, se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării. Prin urmare, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor vizate de acest act normativ nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială. Numai persoanele exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare, cu condiția ca imobilul să nu fi fost cumpărat, cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acțiuni în revendicare, având în vedere regula „electa una via” și principiul securității juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. Or, reclamanții nu se regăsesc în niciuna din situațiile de excepție care ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, având în vedere că nu sunt exceptați de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici in rem (imobilul fiind preluat de stat fără titlu), nici in personam (reclamanții fiind moștenitorii fostului proprietar deposedat de stat, astfel că este incident art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001). Pe de altă parte, reclamanții M.I., M.R.A., C.A.

și K.D. au urmat procedura prevăzută de legea specială (prin formularea notificării din 09 octombrie 2001 comunicată Primăriei municipiului București prin intermediul B.E.J., S. și N., care se impune a fi transmisă de primărie unității deținătoare, SC I. SA), nemaiputând reitera pretenția lor pe calea dreptului comun. În ceea ce o privește pe reclamanta K.A., aceasta nu a relevat niciun motiv independent de voința sa pentru care nu a putut urma procedura legii speciale prin formularea notificării, în termenul legal. Referitor la aplicarea cu prioritate a Convenției Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a reținut că prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun nu se încălcă accesul liber la justiție al reclamanților, consacrat de art. 6 parag.

1 din Convenție. Instituirea de către legiuitor a unei proceduri prealabile sesizării instanței nu îngrădește accesul liber la justiție al reclamanților, deoarece dreptul de acces la justiție nu exclude respectarea anumitor proceduri si condiții prescrise de lege, în conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituția republicata, potrivit cu care competenta instanțelor judecătorești si procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. Astfel, legiuitorul a apreciat că este mai ușor ca procedura prealabilă să se desfășoare între deținătorul imobilului si persoana îndreptățită la restituire, deoarece, în final, tot instanțele judecătorești vor fi cele care vor hotărî asupra reparațiilor prevăzute de lege.

Și jurisprudența C.E.D.O. este în sensul că dreptul de acces la justiție implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări sau condiționări, atâta timp cât nu este atinsă substanța dreptului (a se vedea cauza Golder contra Regatului Unit).

Prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, Înalta Curte a rezolvat și problema dacă prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, în sensul că a statuat că nu este exclusă, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile legii speciale, în măsura în care reclamantul se poate prevala de un „bun”, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, fie a unui „bun actual”, fie a unei valori patrimoniale, inclusiv creanță, în virtutea căreia reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a beneficia efectiv de dreptul de proprietate.

Cu referire la cauza pendinte, s-a constatat că dreptul de proprietate, care s-a aflat inițial în patrimoniul fostului proprietar al imobilului în litigiu, nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu fiind stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970. În cauza Maria Atanasiu și alții contra României (hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010), instanța europeană a constatat că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. În speță, nicio instanță sau autoritate administrativă nu a recunoscut reclamanților în mod definitiv dreptul de a li se restitui imobilul în litigiu. Și captele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei SC I. SA la desființarea magaziei metalice de pe teren și constatarea nulității absolute parțiale a contractului de ipotecă din 30 mai 2008, au fost considerate neîntemeiate.

Tribunalul a avut în vedere că pârâta SC I. SA este proprietara terenului situat în București, sector 1 (în care este inclus terenul în litigiu), pe care este situată magazia metalică și care a format obiectul contractului de ipotecă, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 13 martie 1995. Câtă vreme capătul de cerere privind revendicarea a fost respins, pârâta a rămas în proprietatea și posesia terenului în litigiu, neexistând niciun motiv pentru a se dispune obligarea sa la desființarea construcției și nici vreun motiv de nulitate a contractului de ipotecă.

Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 239/A din 2 iunie 2014 Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, care a reținut în considerentele hotărârii sale că reclamanții au revendicat, pe calea dreptului comun și a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, imobilul situat în București, sector 1, solicitând și desființarea construcțiilor edificate pe terenul revendicat, precum și constatarea nulității unui contract de ipotecă încheiat de pârâtă cu SC P.B.R. SA pentru același teren litigios.

S-a observat că, deși reclamanții au susținut, atât în acțiune cât și în motivele de apel, că terenul nu a intrat în proprietatea statului și că nu le sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, tot aceștia au formulat notificarea din 2001 vizând restituirea imobilul litigios, notificare prin care au susținut, dimpotrivă, că bunului solicitat îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, cerând restituirea în natură și pe calea acestei legi. Instanța de apel a apreciat, bazându-se și pe adresa emisă de Primăria Municipiului București aflată la pagina 250 a dosarului de fond, că este corectă dezlegarea judecătorului fondului în sensul că imobilul a figurat în patrimoniul Statului Român, fiind dat spre administrare unei întreprinderi de stat.

Astfel fiind, criticile și susținerile reclamanților, în sensul că terenul nu a trecut în patrimoniul statului și că nu le sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, ci cele ale Legii nr. 213/1998, au fost respinse ca nefondate. Critica privind aplicarea greșită a prevederilor Deciziei Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 33/2008 a fost constatată, de asemenea, nefondată, reținându-se că nu doar decizia judecătorească criticată, dar și jurisprudența C.E.D.O.

în cauza Atanasiu stabilește neechivoc preeminența aplicării legii speciale în raport cu dreptul comun și impune implicit titularului de drept, mai exact celui ce pretinde că este deținătorul unui „bun” să promoveze dreptul său de restituire a „bunului” pe calea legii speciale de reparație și doar în subsidiar, în condițiile preexistenței unei hotărâri judecătorești de recunoaștere a dreptului și de obligare a autorității la restituirea în natură, să poată promova o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun. Compararea de titluri în aceste condiții, devine o operațiune subsecventă etapei de admisibilitate a acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun. S-a arătat că atât decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție, cât și hotărârea C.E.D.O.

în cauza Atanasiu impun însă, ca obligație, epuizarea procedurii legii speciale de reparație, inclusiv a căilor de atac în fața judecătorului național pe care respectiva lege le reglementează. O eventuală comparare de titluri în condițiile de mai sus nici nu este și nici nu ar fi relevantă pentru că titlul reclamanților nu are eficiență juridică potrivit legii speciale, deciziei Înaltei Curți și a hotărârii C.E.D.O., decât în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. Titlul nu ar avea eficiență juridică în temeiul dreptului comun, inclusiv din perspectiva admisibilității acțiunii, decât în condițiile de excepție prevăzute de decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție și de hotărârea C.E.D.O.

- Atanasiu, condiții care nu sunt îndeplinite în cauză. Așa fiind, s-a constatat că prezenta acțiune în revendicare a fost legal respinsă, ca inadmisibilă și că soluționarea celorlalte capete de cerere constituie o consecință a modului de soluționare a primul capăt de cerere, astfel încât prin prisma reținerii calității de proprietară a pârâtei asupra terenului a rezultat că și edificarea construcțiilor pe teren și încheierea contractului de ipotecă sunt legale. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții C.A.D., C.L., K.A., K.D.F., M.I. și M.R.A. În motivarea recursului declarat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., aceștia au invocat următoarele critici de nelegalitate: 1.) Hotărârea recurată este esențialmente nemotivată (art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.). În dezvoltarea acestei critici, recurenții au susținut că modul în care instanța de apel a dezlegat chestiunea controversată a speței, legată de regimul juridic al imobilului litigios - respectiv dacă acesta a făcut obiectul preluării de către stat și, implicit, dacă face obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 - prin trimiterea succintă la considerentele sentinței pronunțate la fond („așa cum a reținut și judecătorul fondului”) și la un singur act indicat numai prin numărul filei din dosar, nu constituie o motivare în sensul dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care prevăd cu caracter obligatoriu că hotărârea judecătoreasca trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

În opinia recurenților, nimic din cele reținute în considerentele hotărârii atacate nu poate fi considerat corespunzător exigențelor acestui text legal întrucât nu s-a răspuns în niciun fel la susținerile apelanților, formulate în mod amplu și explicit, în legătura cu neaplicabilitatea Legii nr. 10/2001, nu s-au analizat probele la care s-a făcut trimitere în apel și nu au fost arătate motivele pentru care argumentele și probele astfel menționate de apelanți, ar fi trebuit înlăturate. De asemenea, nu s-a justificat în mod convingător nici de ce instanța de apel si-a însușit concluzia judecătorului de fond, simpla trimitere la un act de la dosar neconstituind o reala motivare.

Jurisprudența Înaltei Curți, în acord cu cea a instanței europene, este foarte clară în sensul că o hotărâre se consideră motivată numai în măsura în care sunt luate în discuție toate argumentele părților din dosar, sunt analizate toate probele și sunt arătate motivele pentru care unele argumente sau probe sunt înlăturate, iar altele nu. Omisiunea de a motiva este echivalentă cu o lipsă de judecată a însuși fondului dreptului, ceea ce reprezintă și o încălcare a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Făcând trimitere la cauza Boldea împotriva României, recurenții susțin că instanța de contencios european a decis că trebuie să fie examinate în mod real problemele esențiale, care au fost supuse analizei instanței, iar în considerentele hotărârii să fie redate argumentele care au condus ta pronunțarea acesteia, chiar dacă obligația impusă instanțelor naționale prin dispozițiile art. 6 din Convenție, de a-și motiva deciziile, nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată. S-a mai susținut că nemotivarea decizie recurate este evidentă, prin raportare la cel dintâi motiv de apel, deoarece argumentelor și probelor invocate și indicate de către apelanți nu li s-a dat un răspuns de către instanța de apel ceea ce reprezintă o violare a art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. care justifică admiterea recursului de față pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ. Simpla afirmare a însușirii punctului de vedere al judecătorului fondului nu reprezintă o motivare, deoarece în apel s-au adus în discuție argumente suplimentare celor discutate la fond ori au fost expuse raționamente contrare celor ale judecătorului fondului, astfel încât înlăturarea motivelor de apel trebuia făcută prin referire concretă la acele motive, formulate ulterior pronunțării hotărârii de fond. Aceasta cu atât mai mult cu cât, așa cum se arată în motivul 1 de apel, inclusiv judecătorul fondului nu s-a pronunțat asupra unor probe și nici asupra unor argumente invocate de reclamanți.

Aceste argumente formulate în raport de considerentele de la fond nu pot fi înlăturate prin simpla referire la ceea ce a reținut judecătorul fondului fiindcă acesta nu a reținut și nici nu putea avea în vedere considerentele din apel, posterioare hotărârii pe care el a pronunțat-o. Pentru aceste motive, s-a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea acesteia spre rejudecare în apel, pentru luarea în considerare a tuturor probelor și argumentelor invocate în apel, nefiind posibila pronunțarea în recurs asupra unor chestiuni de fapt și probatorii, asupra cărora instanța de apel nu s-a pronunțat, modul cum a judecat instanța de apel făcând imposibil controlul judiciar în recurs. 2.) Hotărârea recurată este nelegală (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.). Prin această critică, recurenții au susținut că, în măsura în care se va aprecia că decizia atacată este, totuși, motivată, soluția potrivit căreia imobilului în litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 întrucât acesta s-ar fi aflat în patrimoniul statului, este nelegală deoarece se bazează pe un raționament ce interpretează greșit sau care contravine legilor aplicabile. Pornind de la motivarea instanței de fond (justificat de împrejurarea că instanța de apel nu are o motivare proprie, ci trimite la ceea ce a hotărât judecătorul fondului), care a considerat că, în lipsa unei dovezi formale de preluare de către stat a imobilului ce face obiectul litigiului, este aplicabilă prezumția relativă instituită de art. 1 lit. e) din H.G.

nr. 250/2007, recurenții au arătat că, fiind vorba despre o prezumție relativă, aceasta nu putea fi invocată din oficiu de instanță. Pe de altă parte, prezumția de preluare în patrimoniul statului este în favoarea persoanei îndreptățite, iar nu în favoarea persoanei deținătoare, reclamanții neinvocând-o și nedorind să se prevaleze de aceasta în litigiu. Utilizând, în afara voinței reclamanților, această prezumție, a fost încălcat principiul disponibilității, care este fundamental și obligatoriu în cadrul procesului civil. Afirmând aceasta, recurenții au subliniat că au învestit instanța cu o acțiune în revendicare de drept comun, arătând că nu au pierdut niciodată ei sau autorul lor dreptul de proprietate asupra terenului.

Instanța de fond, ca și instanța de apel, a aplicat direct normele metodologice la Legea nr. 10/2001, cu toate că aceste norme sunt date în organizarea executării acestui act normativ și nu pot adaugă la lege. Legile nr. 10/2001 și nr. 213/1998 sunt cele care definesc în mod clar noțiunea de preluare cu titlu valabil sau fără titlu valabil, în general, preluarea abuzivă de către stat a imobilelor în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, o atare definiție neputând rezulta din normele metodologice ale Legii nr. 10/2001 și, cu atât mai puțin, pe calea unei prezumții relative pe care respectivele norme metodologice nici nu o pot reglementa. Potrivit dispozițiilor art. 2 coroborate cu art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001, încadrarea imobilului în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 se face prin raportare la actul de expropriere, la procesul-verbal de expropriere, la alte înscrisuri, „în absenta unor probe contrare”.

Susțin recurenții că au făcut dovada transmiterii pe cale succesorală a imobilului ce face obiectul acțiunii, că au făcut dovada faptului că sunt titularii dreptului de proprietate, calitate în care achită și în prezent impozitul aferent proprietății, că au dedus judecații dreptul de proprietate asupra unui imobil care nu a ieșit din patrimoniul autorului comun și nu a trecut în patrimoniul statului. Contrar susținerilor instanței de apel, în speță este direct aplicabil art. 6 din Legea nr. 213/1998, care prevede situațiile exprese în care se consideră că un imobil a trecut în proprietatea statului în baza unui titlu valabil - alin. (1) sau fără un titlu valabil - alin. (2), în accepțiunea art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 fără titlu valabil însemnând trecerea în proprietatea statului în baza unui act legal, administrativ, judecătoresc dat cu încălcarea legilor în vigoare.

Or, chiar judecătorul fondului admite că nu există un asemenea act de trecere a imobilului în patrimoniul statului. Recurenții au criticat aceeași susținere a instanței de fond și pentru caracterul său contradictoriu, întrucât s-a pretins de către judecătorul fondului ca pârâta să fi făcut dovada contrară prezumției legale aplicate. Raționamentul a fost criticat în lumina dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (motivare vădit contradictorie) fiindcă statuează că prezumția ar fi trebuit să fie răsturnată de pârâta din acest proces, care însă nu are niciun interes să o răstoarne, de vreme ce, reținând că bunul a fost preluat de stat, pârâta câștigă procesul.

Aprecierea instanțelor de fond asupra preluării abuzive a imobilului de către stat a mai fost criticată și pentru că dovedește ignorarea nepermisă a dispozițiilor art. 88 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și activității notariale, în forma de la momentul emiterii certificatelor de moștenitor utilizate ca probe de către reclamanți, pe baza cărora s-a reținut calitatea procesuală activă a acestora, și care prevedeau că certificatul de moștenitor face dovada deplină în privința calității de moștenitor și a cotei sau bunurilor ce se cuvin fiecăruia dintre aceștia. Cum reclamanții făcuseră „proba deplină a cotelor și bunurilor ce se cuvin fiecărui moștenitor", între care se afla și terenul în litigiu, lor nu li se mai putea opune prezumția instituită de art. 3 lit. e) din H.G.

nr. 205/2007, care, în plus, era reglementată în favoarea lor, dar pe care ei nici nu o invocaseră, iar instanța nici nu a pus-o în discuție. Prezumția este un mijloc indirect de probă, care nu operează decât în lipsa probelor pozitive și directe, ori, în speță, câtă vreme există actul de proprietate al autorului reclamanților, certificatele de moștenitor și dovada înscrierii imobilului în rolul fiscal pe numele recurenților-reclamanți, o asemenea prezumție nu putea funcționa, împrejurarea ca rolul fiscal al autorului recurenților a fost închis cândva prin anul 1980, la inițiativa unui oarecare inspector fiscal, neconstituind o dovadă a trecerii imobilului în patrimoniul statului. Rolul fiscal a fost redeschis imediat ce procedura succesorală s-a încheiat, iar faptul că rolul a fost redeschis, ca expresie a continuității dreptului de proprietate, este încă o dovadă că însuși statul a recunoscut că nu a avut în proprietate vreodată acest teren.

Redeschiderea rolului constituie o prezumție mult mai puternică decât cea instituită de art. 1 lit. e) din H.G. nr. 205/2007. - Hotărârea este nelegală și întrucât instanța de apel a reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului, întemeindu-și convingerea pe adeverința din 25 iulie 2012 emisă de Primăria Municipiului București, apreciere care este vădit nelegală față de dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001 raportate la art. 6 din Legea nr. 213/1995. Aceasta întrucât adeverința în cauză menționează că în evidentele cadastrale - respectiv pe planurile cadastrale la nivelul anului 1986 - terenul reclamanților era inclus într-o parcelă de aproximativ 7.000 mp. care figura proprietate de stat.

Se face mențiunea însă, în adeverința din 13 decembrie 2001, act eliberat de aceeași Primărie a Municipiului București și care are un conținut similar cu cel al adeverinței din anul 2012 la care instanța de apel se referă, că în evidențele cadastrale, întocmite pe bază de declarații, la nivelul anului 1986, nu figurează pe strada M.C. Această mențiune din cuprinsul unui plan topografic, ce a fost preluată de Primăria Municipiului București, nu poate constitui, fără coroborarea cu alte probe, o dovadă a trecerii imobilului în proprietatea statului, cu atât mai mult cu cât se menționează expres că planul topografic a fost întocmit pe baza de declarații.

- Un alt motiv de nelegalitate a hotărârii recurate rezidă în însușirea sau menținerea argumentului primei instanțe decurgând din utilizarea principiului electa una via, principiu aplicabil atunci când pentru aceeași situație juridică se prevăd două căi procedurale distincte de urmat, ceea ce nu este cazul pentru litigiul pendinte. Legea nr. 10/20011 nu se aplică în cazul unui imobil care nu a intrat niciodată în patrimoniul statului, cum este cazul în speță, or, dacă Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă, principiul electa una via nu poate fi invocat. Prudența reclamanților de a fi formulat și notificare pe Legea nr. 10/2001, nu poate schimba regimul proprietății sau regimul juridic al terenului revendicat, și anume cel de a nu fi intrat vreodată în proprietatea statului.

Atitudinea subiectivă a reclamanților nu poate modifica situația juridică a unui bun imobil. - Greșita aplicare și interpretare a Deciziei nr. 33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curții de Casație și Justiție, la speța de față. Instanța de apel a menținut soluția instanței de fond sub aspectul inadmisibilității acțiunii în revendicarea unui bun ce face obiectul Legii speciale nr. 10/2001, soluția bazându-se pe nelegala interpretare a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 2 din Legea nr. 10/2001, respectiv pe reținerea caracterului de imobil preluat abuziv cu privire la imobilul în litigiu. Încadrarea imobilului în litigiu ca fiind în aria de aplicare a legii speciale este însă nelegală.

Soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă este nelegală, având în vedere faptul că reclamanții au un bun în sensul Convenției Europene. Titlul de proprietate al autorului comun, respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat din 23 februarie 1932, își produce și în prezent efectele, iar imobilul s-a transmis pe cale succesorală, conform certificatelor de moștenitor depuse la dosarul cauzei, însuși Statul Roman, prin organele sale fiscale, a dispus redeschiderea rolului fiscal pentru imobilul în litigiu și percepe de la recurenții reclamanți impozitul pentru proprietate. Pe baza acestor elemente, este clar că recurenții dețin un „bun”, în sensul definiției date de jurisprudența C.E.D.O., existând nu doar o „speranță justificată", ci chiar o certitudine în privința recuperării posesiei acestui bun de la posesorul neproprietar, care nu are un titlu opozabil și eficient față de recurenți.

Situația juridică dedusă judecații este complexă, iar instanța de apel în mod superficial a reținut ca reclamanții nu justifică un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului. Decizia nr. 33/2008 nu consacră imposibilitatea apriorică a formulării cererii în revendicare de drept comun împotriva cumpărătorilor de la stat (în speță, pârâta deține terenul în temeiul unui certificat de atestare a dreptului de proprietate), ci vizează mai mult modul de soluționare în fond al unei asemenea acțiuni, aducând o circumstanțiere importantă principiului aplicării legii speciale, în sensul că în cazul în care se constată neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeana a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Inadmisibilitatea unei cereri reprezintă o sancțiune care intervine pentru nerespectarea unor reguli procedurale, ceea ce nu este cazul în speță, iar respingerea de plano a acțiunii ca fiind inadmisibilă reprezintă și o violare a dreptului la un proces echitabil, drept consfințit de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit recurenților, ceea ce este particular în prezenta acțiune este că aceștia nu revendică un imobil preluat de stat, ci un imobil care nu a făcut obiectul vreunei exproprieri, nu a trecut în proprietatea statului, astfel încât este exclusă aplicarea legii speciale.

Premisa de la care pleacă instanța de apel este una complet greșită, în măsura în care se afirmă că există în mod aprioric o preeminenta a aplicării legii speciale în raport cu dreptul comun care impune implicit titularului de drept, mai exact celui ce pretinde că este deținătorul unui "bun", să promoveze dreptul său de restituire a "bunului" pe calea legii speciale de reparație și doar în subsidiar, în condițiile preexistentei unei hotărâri judecătorești de recunoaștere a dreptului și de obligare a autorității la restituirea în natură, să poată promova o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun.

Potrivit recurenților, Decizia nr. 33/2008 nu este nici măcar aplicabilă speței deoarece nu există pentru recurenți decât calea dreptului comun, din moment ce ei sunt înscriși ca proprietari în rolul fiscal, le-a fost transmis bunul prin moștenire de la adevăratul proprietar, care a dobândit în mod necontestat prin act de vânzare-cumpărare, iar certificatele de moștenitor, care își produc nestingherit efectele, constituie dovada deplină a bunurilor și/sau cotelor ce revin fiecărui moștenitor. Instanțele de fond nu s-au pronunțat asupra comparării titlurilor, așadar asupra a ceea ce constituia fondul cauzei, iar menținerea soluțiilor acestora, sub aspectul constatării caracterului de imobil preluat de statul comunist, ar echivala cu o expropriere a imobilului dobândit de reclamanți prin succesiune de la autorul lor, expropriere ce s-ar consfinți prin hotărâri judecătorești pronunțate sub imperiul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Respingerea ca inadmisibilă a excepției de nelegalitate formulată împotriva certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu are nicio relevanță în privința soluției ce se va da în comparația de titluri, câtă vreme recurenții opun un titlu translativ, provenit de la adevăratul proprietar, în timp ce pârâtele se folosesc de un așa zis titlu declarativ, emis de un neproprietar (statul român). Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei la instanța de apel în vederea judecării apelului. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9, art. 304 pct. 5, art. 304 pct. 7 C. proc. civ. La 22 octombrie 2014 intimata-pârâtă SC I. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precizând că obligația impusă instanțelor naționale prin dispozițiile art. 6 din C.E.D.O.

nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare problemă invocată, fiind suficient și un răspuns concis la problema ridicată. Având în vedere că în apel nu au fost administrate probe noi, curtea de apel a răspuns în mod concis argumentelor invocate de reclamanți, făcând trimitere la o probă a dosarului și menționând că își însușește argumentele instanței de fond. Făcând trimitere la înscrisurile cauzei, intimata precizează că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, conform art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, fiind dobândit în folosință de către societate, în baza protocolului de predare-primire încheiat cu SC E.S.

SA, la data de 26 martie 1991, pentru ca ulterior, la 13 martie 1995 Ministerul Industriilor să emită certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 6.676 mp situat în București, sector 1, ce a fost transcris în registrul de transcripțiuni din 11 iunie 1997. Trebuie avut în vedere că emiterea certificatelor suplimentare de moștenitor de care se prevalează reclamanții a avut loc la 27 de ani după momentul dezbaterii succesiunii lui A.M., în mod nelegal de vreme ce pentru terenul cu care s-a suplimentat masa succesorală rămasă de pe urma acestuia, nici nu mai exista deschis rol fiscal și nu se mai plătiseră impozitele. La data emiterii acestor certificate suplimentare fusese deja emis și transcris în registrul de transcripțiuni certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

Recurenții-reclamanți nu dețin un bun actual întrucât nici o instanța sau autoritate administrativă nu a dispus restituirea imobilului în litigiu, certificatele suplimentare de moștenitor neavând această valoare, iar datele de fapt ale speței conduc spre reținerea aplicabilității dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001. La termenul de judecată din 29 octombrie 2014 a depus la dosar întâmpinare și intimata-pârâtă SC P.B.R. SA, calificată drept note scrise în raport de depunerea acesteia la dosar cu depășirea termenului legal. În recurs nu au fost administrate probe suplimentare. Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat în considerarea următoarelor argumente.

Cea dintâi critică a recursului a invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. care se referă la obligația instanței de a motiva hotărârea pe care o adoptă, prin arătarea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Critica a fost susținută cu referire la acea parte a deciziei recurate care a tratat cel dintâi motiv de apel, prin care reclamanții și-au reafirmat argumentele în susținerea tezei lor, în sensul că bunul imobil revendicat nu a făcut obiectul preluării de către stat, și au criticat dezlegarea contrară dată prin hotărârea de primă instanță acestui element al cauzei.

Instanța de recurs apreciază critica drept nefondată întrucât răspunde deopotrivă exigențelor dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și celor ale art. 6 din Convenție atât acea motivare a instanței care denotă o analiză efectivă a motivelor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, cât și aceea care, fără să dea un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de parte, se referă în mod succint la elementele esențiale ale speței, a căror reținere este suficientă prin ea însăși pentru justificarea soluției adoptate ori care lipsesc de importanță înlăturarea expresă a altor argumente cu valoare secundară invocate de părți.

Este acesta din urmă cazul deciziei instanței de apel care, confruntată cu argumentele reclamanților ce invocau, pe baza probatoriilor administrate în primă instanță, lipsa oricărui act normativ, administrativ sau a oricărei dovezi de trecere în proprietatea statului a imobilului revendicat, și de aici, a faptului nepreluării bunului de către stat și, totodată, cu criticile îndreptate împotriva dezlegării contrare date de prima instanță acestui aspect, a validat soluția judecătorului fondului întemeindu-se, ca și acesta, pe înscrisul aflat la fila 250 din dosarul de fond ce constă într-o adresă a Primăriei Municipiului București - Direcția Patrimoniu. Respectiva adresă nu constituie altceva decât răspunsul acestei structuri funcționale la interpelarea instanței de judecată asupra situației juridice a terenului revendicat și constituie o probă standard în acțiunile patrimoniale, de drept comun ori de Lege nr. 10/2001, vizând imobilele terenuri și/sau construcții.

Instanța de apel a coroborat informațiile comunicate prin respectiva adresă, și care indicau faptul că, la nivelul anului 1986, terenul de la adresa vizată de reclamanți figura inclus în imobilul din, sector 1, ca proprietate de stat aflată în folosința unei întreprinderi de stat, cu situația legală actuală a bunului care a făcut obiectul unei notificări în baza Legii nr. 10/2001 chiar din partea reclamanților, notificare prin care aceștia au susținut, contrar afirmațiilor din actuala procedură, că imobilul intră în sfera de aplicare a actului normativ special amintit. Este, de asemenea, important de semnalat, în contextul analizei, că apelul declarat împotriva hotărârii de primă instanță nu a presupus administrarea de noi probe, care să nu se fi aflat la dispoziția tribunalului și care să fi fost cu relevanță în dezlegarea elementului disputat.

Fie și numai referindu-se la aceste două elemente probatorii, notificarea formulată de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001 și înscrisul de la fila 250 a dosarului de fond - pe baza căruia s-a reținut că imobilul în cauză a figurat în patrimoniul statului, fiind dat spre administrare unei întreprinderi de stat, și că, astfel fiind, el intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 - nu se poate reține critica de nemotivare a deciziei de apel. Chiar dacă de o manieră succintă, aceasta se referă la o probă esențială a speței (cu referire la înscrisul de la fila 250 a dosarului de fond), care și singură este în măsură să fundamenteze soluția adoptată.

Jurisprudența Înaltei Curți dintr-o cauză similară, la care recurenții au făcut trimitere în scopul obținerii pronunțării unei soluții de casare a deciziei atacate, pentru argumentul nemotivării sale, nu corespunde situației din prezenta speță, observându-se că în considerentele deciziei invocate s-a avut în vedere împrejurarea că instanța de apel din acel dosar și-a bazat statuările asupra situației de fapt „pe elemente colaterale, indirecte - deduse din formularea unei cereri și transmiterea unei notificări - fără să verifice, în limitele devoluțiunii fixate de părți prin criticile formulate, starea de fapt relevantă în legătură cu preluarea imobilului de către Stat, data la care a avut loc, deținătorul acestui bun.”Or, prin cele expuse anterior, s-a arătat că instanța de apel a cărei hotărâre se verifică, chiar dacă de o manieră succintă, a făcut referire, printre altele, chiar la probatoriul specific și relevant unor astfel de acțiuni.

Se înțelege din argumentarea deciziei de apel că informațiile relative la regimul juridic al bunului revendicat au fost apreciate ca relevante sub aspectul calificării imobilului ca fiind preluat de stat, chiar în absența unui act formal de preluare a acestuia în proprietatea statului și în pofida aparenței de rămânere a bunului în sfera proprietății particulare a autorului A.M., generată de înscrierea bunului în masa succesorală a acestuia și, actual, în rolul fiscal al succesorilor săi în drepturi. Această abordare a instanței de apel, ca și a celei de primă instanță, dedusă din modul de fundamentare a soluțiilor lor, este și corectă, fiind neîntemeiată și cea de-a doua critică de recurs prin care s-a susținut că decizia recurată este nelegală întrucât reține greșit că imobilul revendicat s-ar fi aflat în patrimoniul statului și că acestuia nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte apreciază că, incontestabil, bunul imobil revendicat în procedura pendinte a făcut obiectul preluării abuzive de către stat. Astfel, separat de faptul că, prin conținutul său, adresa de la fila 250 a dosarului de fond confirmă (în parte) susținerile reclamanților în sensul inexistenței de date asupra modalităților de trece în proprietatea statului a imobilului din, sector 1, se observă că aceasta relevă situația juridică a terenului exact pentru segmentul de timp pentru care informațiile acestora lipseau.

Căci prin acțiunea dedusă judecății, dar și prin motivele de apel, reclamanții au afirmat că în anul 1944 construcțiile situate pe terenul revendicat au fost distruse în urma bombardamentului, că după 1989 terenul a fost inclus în masa succesorală a autorului A.M., fiind evidențiat prin certificatele suplimentare de moștenitor emise în anul 1996 atât de pe urma acestuia, cât și a succesorilor săi în drepturi, și că, începând cu anul 2008, au redevenit titulari de rol fiscal și plătitori de impozite pentru terenul în litigiu, rezumându-se să declare că, dată fiind lipsa oricărui act normativ sau administrativ de preluare a bunului, acesta nu a fost niciodată preluat de stat, rămânând în mod continuu și neîntrerupt în sfera patrimoniului autorului și, implicit, a patrimoniului lor propriu.

În opoziție cu situația juridică descrisă de reclamanți și sprijinită pe probele menționate prin motivele de apel, înscrisul de la fila 250 a dosarului de fond prezintă situația de fapt și cea juridică a imobilului de la adresa vizată prin cererea de chemare în judecată, arătându-se că respectiva parcelă de teren a fost inclusă, încă din anul 1986 în imobilul ce figurează la adresa poștală din București, sector 1 (totalizând aproape 7.000 mp), evidențiat ca proprietate de stat, cu posesor de parcelă la data întocmirii evidențelor (1986) Baza aprovizionare-desfacere utilaje construcții.

Această informație relativă la situația juridică a bunului și care se referă chiar la perioada de timp relevantă pentru determinarea regimului juridic al imobilului, dominată de politicile și acțiunile statului comunist de preluare masivă a proprietăților private și convertire a acestora în proprietatea socialistă de stat, nu a rămas una izolată în cadrul probatoriului dosarului - după cum fără temei au criticat recurenții - reținându-se de către ambele instanțe de fond că tocmai în acele împrejurări terenul revendicat a ajuns a fi dat spre administrare unei întreprinderi de stat, ce a devenit ulterior și proprietar al acestuia (intimata-pârâtă) ca efect al aplicării dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990.

Altfel spus, regimul juridic al bunului evidențiat prin înscrisul aflat la fila 250 a dosarului de fond se regăsește în mod fidel în regimul său juridic actual, de bun evidențiat în proprietatea unei societăți comerciale la care statul e acționar majoritar, fiind deținut pe baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului din 13 martie 1995 emis de Ministerul Industriilor în favoarea SC I. SA, regim juridic ce se reflectă în elementele raportului juridic litigios dedus judecății, în care reclamanții opun dreptul lor pretins a avea o origine succesorală, celui ce-l deține actual de la stat, pe baza unui titlu valabil emis de autoritățile acestuia, în cadrul politicilor sale de dezetatizare, în care se înscrie și Legea nr. 15/1990.

Elementele privitoare la situația juridică a imobilului la care au făcut trimitere instanțele de fond în hotărârile lor, îndreptățesc aprecierea că, în tot cazul, în privința acestuia a avut loc o preluare de facto (în fapt) de către stat, în lipsa oricărui act de preluare stricto senso, în accepțiunea de intrumentum, de vreme ce rolul fiscal al autorului A.M. existent pentru acest bun a existat doar până în anul 1966, iar la nivelul anului 1986 imobilul figura înglobat în proprietatea mai mare din Str. F. aparținând statului, cu posesor de parcelă B.A.D.U.C.

Contrar susținerilor recurenților, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 doctrina, dar și jurisprudența, au stabilit în mod unanim că reprezintă preluarea fără titlu (valabil) în primul rând ipoteza în care imobilul a fost preluat în fapt, fără întocmirea niciunei formalități care să dispună ori să constate această preluare - cazul în speță - pe lângă alte ipoteze, cum ar fi aceea a imobilelor preluate în baza unui titlu (act administrativ, act juridic civil, fapt juridic stricto sensu), dar cu încălcarea dispozițiilor legale atunci în vigoare, ori a imobilelor preluate printr-un titlu cu respectarea actului normativ ce a stat la baza emiterii lui, dar care este contrar Constituției sub imperiul căreia fusese adoptat, sau a imobilelor preluate în baza unui titlu (act administrativ) fără temei legal, adică emis în absența oricărei dispoziții legale pe care s-ar fi putut întemeia.

Constant și unanim s-a decis că imobilele aflate în aceeași situație juridică cu cel revendicat de recurenți, adică preluat în fapt de stat, intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, al cărei domeniu este unul cuprinzător, incluzând toate modalitățile posibile în care bunurile imobile de orice fel au ajuns în sfera de dispoziție a statului, organizațiilor cooperatiste ori a altor persoane juridice (de stat) în perioada 6 martie 1945 - 22decembrie 1989, precum și cele preluate în baza Legii nr. 139/1940.

Înalta Curte precizează că reglementarea domeniului de aplicare al Legii nr. 10/2001, prin alin. (1) al art. 2 este una exhaustivă iar nu limitativă, după cum pretind recurenții atunci când, referindu-se la dispozițiile art. 2 coroborate cu cele ale art. 23 și 24 din Lege, deduc eronat faptul că domeniul de aplicare al acestui act normativ s-ar circumscrie exclusiv cazurilor de preluare abuzivă realizate în baza unui act normativ, administrativ sau judecătoresc de aplicare a legii, în sens larg (lato sensu). Concluzia în acest sens rezultă cu evidență din dispozițiile de la lit. h) și i) ale art. 2 alin. (1), dispoziții care acoperă sfera tuturor modalităților de preluare, oda