ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2907/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2907/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei

constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Tribunalului București la 23 septembrie 2009, sub nr. 2734073/2009,

reclamanții C.L., M.R.A., M.I., K.D.F., K.A., K.A.D. au chemat în judecată pe

pârâtele SC I. SA și SC P.B.R. SA, solicitând ca, prin hotărârea ce se va

pronunța, să fie obligată cea dintâi pârâtă să le lase în deplină proprietate

și liniștită posesie terenul situat în București, sector 1 și să desființeze

magazia metalică situată pe teren, să se constate nulitatea absolută parțială a

contractului de ipotecă din 30 mai 2008, încheiat între cele două pârâte, și să

se instituie sechestrul judiciar asupra imobilului înscris în C.F., până la

soluționarea irevocabilă a litigiului.

În drept, cererea a

fost întemeiată pe prevederile art. 480, 494, 948 C. civ., Legea nr. 7/1996, art.

1 din Primul Protocol adițional C.E.D.O.

În motivarea cererii

lor, reclamanții au arătat, în esență, că sunt succesorii în drepturi ai

autorului comun A.M., care a dobândit terenul în suprafață de 435 mp situat în

București, sector 1 în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 23

februarie 1932, dreptul de proprietate fiind înscris în cartea funciară conform

procesului-verbal din 15 noiembrie 1946. În urma bombardamentelor din anul

1944, construcțiile situate pe teren au fost distruse, terenul devenind unul

viran, însă nu a fost niciodată trecut în proprietatea statului, condiții în

care dreptul de proprietate privitor la acesta s-a transmis pe cale succesorală

de-a lungul timpului, reclamanții fiind în prezent înscriși cu rol fiscal pentru

acest bun la D.I.T.L. sector 1 și figurând ca plătitori de impozite pentru

teren.

De asemenea,

reclamanții au precizat că în anul 1997, o parte dintre ei au mai promovat o

acțiune în revendicare a aceluiași imobil, care a fost respinsă ca inadmisibilă

pentru neîntrunirea unanimității sub aspect procesual activ.

Terenul ce face

obiectul litigiului a fost ocupat abuziv de către pârâta SC I. SA și înglobat

într-un teren mai mare deținut de aceasta, figurând în prezent la adresa

poștală, sector 1, de pe str. M.C. nemaiexistând fizic. Pârâta nu deține nici

un titlu asupra imobilului revendicat și nu există niciun act oficial care să

constate modificarea adresei poștale a acestuia.

Lipsa unui titlu

valabil de proprietate al pârâtei asupra terenului constituie și motiv de

nulitate absolută parțială a contractului de ipotecă din 30 mai 2008 încheiat

între cele două pârâte, având în vedere că la momentul încheierii acestuia SC

I. SA nu era titularul dreptului asupra întregului teren constituit garanție

reală, iar societatea cunoștea această împrejurare.

La termenul de

judecată din 31 martie 2010, tribunalul a dispus disjungerea capătului de

cerere având ca obiect instituirea unui sechestru judiciar asupra imobilului

înscris în C.F., și formarea unui dosar distinct.

La 1 iulie 2010,

judecarea prezentei cauze a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 4 alin.

(1) din Legea nr. 544/2005, până la soluționarea excepției de nelegalitate a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 13 martie 1995

deținut de pârâta SC I. SA Asupra excepției de nelegalitate, instanțele de

contencios administrativ s-au pronunțat prin sentința civilă nr. 4635 din 4

iulie 2011 a Curții de Apel București și Decizia civilă nr. 5614 din 24

noiembrie 2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție,

prin care excepția de nelegalitate a fost respinsă ca inadmisibilă.

Prin sentința nr. 549

din 15 martie 2013, Tribunalul București a respins excepția lipsei calității

procesuale active a reclamanților, a admis excepția inadmisibilității capătului

de cerere având ca obiect revendicare și a respins respectivul capăt de cerere,

ca inadmisibil, a respins capetele de cerere privind desființarea magaziei

metalice situate pe terenul revendicat și constatarea nulității absolute

parțiale a contractului de ipotecă încheiat între cele două pârâte, ca

neîntemeiate.

Pentru a hotărâ în

acest sens, tribunalul a constatat - cu referire la excepția lipsei calității

procesuale active a reclamanților - că aceasta nu este întemeiată întrucât

reclamanții sunt succesori universali, respectiv cu titlu particular ai

fostului proprietar al imobilului revendicat, M.A.

În ceea

ce privește excepția inadmisibilității capătului de cerere privind

revendicarea, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată, reținând că

imobilul care face obiectul cererii se numără printre cele preluate de stat în

mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și a căror restituire

face obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, conform art. 2 alin. (1)

din această lege.

Nu a putut fi

reținută susținerea reclamanților, în sensul că imobilul situat în București,

sector 1 nu a trecut niciodată în proprietatea statului. S-a arătat, în acest

sens, că, chiar dacă nu s-a făcut dovada formală a preluării de către stat a

terenului în litigiu, având în vedere că din probele administrate în cauză a

reieșit că acesta se afla în anul 1986 în proprietatea statului, tribunalul a

reținut că există o prezumție relativă de preluare abuzivă de către stat,

astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007 pentru

aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

prezumție care nu a fost răsturnată de pârâtă.

Potrivit relațiilor

privind istoricul de rol fiscal comunicate de D.I.T.L., sector 1, autorul

reclamanților a figurat cu rol fiscal pentru imobil doar până în anul 1966.

Tribunalul a mai

reținut că Legea nr. 10/2001 reglementează o procedură specială pentru

acordarea de măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură sau prin

echivalent, persoanelor ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv de

către stat sau de către alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, indiferent dacă imobilele au fost preluate cu sau fără titlu

valabil și oricare ar fi fost destinația acestora la data preluării, cu excepția

celor care fac obiectul altor legi cu caracter reparator ori pentru care

urmează să se adopte acte normative speciale.

Imobilul în litigiu

este deținut de pârâta SC I. SA, astfel cum a rezultat din raportul de

expertiză extrajudiciară depus la dosar, care face parte dintre unitățile

deținătoare menționate de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind

societate comercială la care statul este acționar majoritar.

Având în vedere că

Legea nr. 10/2001 este o lege specială, cu caracter reparatoriu, care interesează

ordinea publică, dispozițiile acestei legi sunt de imediată aplicare. Odată cu

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub

incidența legii, persoanele îndreptățite pot obține măsuri reparatorii constând

în restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent

numai în condițiile acestei legi. În consecință, după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a unui imobil preluat în mod abuziv

de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, aflat în posesia uneia din

“unitățile deținătoare” menționate de art. 21 alin. (1) din Lege, întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun - art. 480-481 C. civ. - nu mai poate fi primită.

Pe de altă parte,

tribunalul a reținut cele statuate prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în secții unite, în

soluționarea unui recurs în interesul legii, referitor la concursul dintre

legea specială și legea generală.

Din această decizie a

Înaltei Curți, obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

C.

proc. civ., a rezultat că dispozițiile Legii nr. 10/2001, având caracter

special și derogatoriu, se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C.

civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.

Prin urmare, după

data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a

imobilelor vizate de acest act normativ nu mai este admisibilă pe calea

dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura

stabilită de legea specială.

Numai persoanele

exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, precum și cele care,

din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această

procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare, cu

condiția ca imobilul să nu fi fost cumpărat, cu bună credință și cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Cu atât mai mult,

persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita

ulterior acțiuni în revendicare, având în vedere regula „electa una via” și

principiul securității juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

Or,

reclamanții nu se regăsesc în niciuna din situațiile de excepție care ar

justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, având în

vedere că nu sunt exceptați de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici

in rem (imobilul fiind preluat de stat fără titlu), nici in personam

(reclamanții fiind moștenitorii fostului proprietar deposedat de stat, astfel

că este incident art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001). Pe de altă parte,

reclamanții M.I., M.R.A., C.A. și K.D. au urmat procedura prevăzută de legea

specială (prin formularea notificării din 09 octombrie 2001 comunicată

Primăriei municipiului București prin intermediul B.E.J., S. și N., care se

impune a fi transmisă de primărie unității deținătoare, SC I. SA), nemaiputând

reitera pretenția lor pe calea dreptului comun. În ceea ce o privește pe

reclamanta K.A., aceasta nu a relevat niciun motiv independent de voința sa

pentru care nu a putut urma procedura legii speciale prin formularea

notificării, în termenul legal.

Referitor la

aplicarea cu prioritate a Convenției Europene a Drepturilor Omului, tribunalul

a reținut că prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun nu se încălcă accesul liber la

justiție al reclamanților, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție.

Instituirea de către

legiuitor a unei proceduri prealabile sesizării instanței nu îngrădește accesul

liber la justiție al reclamanților, deoarece dreptul de acces la justiție nu

exclude respectarea anumitor proceduri si condiții prescrise de lege, în

conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituția republicata, potrivit cu

care competenta instanțelor judecătorești si procedura de judecată sunt

prevăzute numai prin lege. Astfel, legiuitorul a apreciat că este mai ușor ca

procedura prealabilă să se desfășoare între deținătorul imobilului si persoana

îndreptățită la restituire, deoarece, în final, tot instanțele judecătorești

vor fi cele care vor hotărî asupra reparațiilor prevăzute de lege.

Și jurisprudența

C.E.D.O. este în sensul că dreptul de acces la justiție implică, prin natura

sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări sau condiționări,

atâta timp cât nu este atinsă substanța dreptului (a se vedea cauza Golder

contra Regatului Unit).

Prin decizia în

interesul Legii nr. 33/2008, Înalta Curte a rezolvat și problema dacă

prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului poate fi dată în cadrul

unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o

astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la

o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale

legii speciale, în sensul că a statuat că nu este exclusă, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile

legii speciale, în măsura în care reclamantul se poate prevala de un „bun”,

potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Aprecierea existenței

unui „bun” în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul

noțiunii explicitate în jurisprudența C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în

cauzele împotriva României, fie a unui „bun actual”, fie a unei valori

patrimoniale, inclusiv creanță, în virtutea căreia reclamantul poate pretinde

că are cel puțin o „speranță legitimă” de a beneficia efectiv de dreptul de

proprietate.

Cu referire la cauza

pendinte, s-a constatat că dreptul de proprietate, care s-a aflat inițial în

patrimoniul fostului proprietar al imobilului în litigiu, nu este garantat de

prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, principiul în acest domeniu fiind stabilit de Comisia Europeană încă

din anii 1970.

În cauza Maria

Atanasiu și alții contra României (hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010),

instanța europeană a constatat că existența unui „bun actual” în patrimoniul

unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă

și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și

dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri

constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima

frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

și de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales, a

Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă

fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

În speță, nicio

instanță sau autoritate administrativă nu a recunoscut reclamanților în mod

definitiv dreptul de a li se restitui imobilul în litigiu.

Și captele de cerere

având ca obiect obligarea pârâtei SC I. SA la desființarea magaziei metalice de

pe teren și constatarea nulității absolute parțiale a contractului de ipotecă

din 30 mai 2008, au fost considerate neîntemeiate.

Tribunalul a avut în

vedere că pârâta SC I. SA este proprietara terenului situat în București,

sector 1 (în care este inclus terenul în litigiu), pe care este situată magazia

metalică și care a format obiectul contractului de ipotecă, conform certificatului

de atestare a dreptului de proprietate din 13 martie 1995. Câtă vreme capătul

de cerere privind revendicarea a fost respins, pârâta a rămas în proprietatea

și posesia terenului în litigiu, neexistând niciun motiv pentru a se dispune

obligarea sa la desființarea construcției și nici vreun motiv de nulitate a

contractului de ipotecă.

Apelul declarat de

reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia

nr. 239/A din 2 iunie 2014

Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă, care a reținut în considerentele

hotărârii sale că reclamanții au revendicat, pe calea dreptului comun și a art.

1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

imobilul situat în București, sector 1, solicitând și desființarea

construcțiilor edificate pe terenul revendicat, precum și constatarea nulității

unui contract de ipotecă încheiat de pârâtă cu SC P.B.R. SA pentru același

teren litigios.

S-a observat că, deși

reclamanții au susținut, atât în acțiune cât și în motivele de apel, că terenul

nu a intrat în proprietatea statului și că nu le sunt aplicabile prevederile

Legii nr. 10/2001, tot aceștia au formulat notificarea din 2001 vizând

restituirea imobilul litigios, notificare prin care au susținut, dimpotrivă, că

bunului solicitat îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, cerând

restituirea în natură și pe calea acestei legi.

Instanța de apel a

apreciat, bazându-se și pe adresa emisă de Primăria Municipiului București aflată

la pagina 250 a dosarului de fond, că este corectă dezlegarea judecătorului

fondului în sensul că imobilul a figurat în patrimoniul Statului Român, fiind

dat spre administrare unei întreprinderi de stat. Astfel fiind, criticile și

susținerile reclamanților, în sensul că terenul nu a trecut în patrimoniul

statului și că nu le sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, ci cele ale

Legii nr. 213/1998, au fost respinse ca nefondate.

Critica privind

aplicarea greșită a prevederilor Deciziei Înaltei Curții de Casație

și Justiție nr. 33/2008 a fost constatată, de asemenea, nefondată,

reținându-se că nu doar decizia judecătorească criticată, dar și jurisprudența

C.E.D.O. în cauza Atanasiu stabilește neechivoc preeminența aplicării legii

speciale în raport cu dreptul comun și impune implicit titularului de drept,

mai exact celui ce pretinde că este deținătorul unui „bun” să promoveze dreptul

său de restituire a „bunului” pe calea legii speciale de reparație și doar în

subsidiar, în condițiile preexistenței unei hotărâri judecătorești de

recunoaștere a dreptului și de obligare a autorității la restituirea în natură,

să poată promova o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun.

Compararea de titluri

în aceste condiții, devine o operațiune subsecventă etapei de admisibilitate a

acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun. S-a arătat că atât decizia Înaltei

Curții de Casație și Justiție, cât și hotărârea C.E.D.O. în

cauza Atanasiu impun însă, ca obligație, epuizarea procedurii legii speciale de

reparație, inclusiv a căilor de atac în fața judecătorului național pe care

respectiva lege le reglementează.

O eventuală comparare

de titluri în condițiile de mai sus nici nu este și nici nu ar fi relevantă

pentru că titlul reclamanților nu are eficiență juridică potrivit legii

speciale, deciziei Înaltei Curți și a hotărârii C.E.D.O., decât în procedura prevăzută

de Legea nr. 10/2001. Titlul nu ar avea eficiență juridică în temeiul dreptului

comun, inclusiv din perspectiva admisibilității acțiunii, decât în condițiile

de excepție prevăzute de decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție și de

hotărârea C.E.D.O. - Atanasiu, condiții care nu sunt îndeplinite în cauză.

Așa fiind, s-a

constatat că prezenta acțiune în revendicare a fost legal respinsă, ca

inadmisibilă și că soluționarea celorlalte capete de cerere constituie o consecință

a modului de soluționare a primul capăt de cerere, astfel încât prin prisma

reținerii calității de proprietară a pârâtei asupra terenului a rezultat că și edificarea

construcțiilor pe teren și încheierea contractului de ipotecă sunt legale.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții C.A.D., C.L., K.A., K.D.F.,

M.I. și M.R.A.

În motivarea

recursului declarat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc.

civ., aceștia au invocat următoarele critici de nelegalitate:

1.) Hotărârea

recurată este esențialmente nemotivată (art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 304 pct.

7 C. proc. civ.).

În dezvoltarea

acestei critici, recurenții au susținut că modul în care instanța de apel a

dezlegat chestiunea controversată a speței, legată de regimul juridic al

imobilului litigios - respectiv dacă acesta a făcut obiectul preluării de către

stat și, implicit, dacă face obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 -

prin trimiterea succintă la considerentele sentinței pronunțate la fond („așa

cum a reținut și judecătorul fondului”) și la un singur act indicat numai prin

numărul filei din dosar, nu constituie o motivare în sensul dispozițiilor art. 261

pct. 5 C. proc. civ., care prevăd cu caracter obligatoriu că hotărârea

judecătoreasca trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

În opinia

recurenților, nimic din cele reținute în considerentele hotărârii atacate nu

poate fi considerat corespunzător exigențelor acestui text legal întrucât nu

s-a răspuns în niciun fel la susținerile apelanților, formulate în mod amplu și

explicit, în legătura cu neaplicabilitatea Legii nr. 10/2001, nu s-au analizat

probele la care s-a făcut trimitere în apel și nu au fost arătate motivele

pentru care argumentele și probele astfel menționate de apelanți, ar fi trebuit

înlăturate. De asemenea, nu s-a justificat în mod convingător nici de ce

instanța de apel si-a însușit concluzia judecătorului de fond, simpla trimitere

la un act de la dosar neconstituind o reala motivare.

Jurisprudența Înaltei

Curți, în acord cu cea a instanței europene, este foarte clară în sensul că o

hotărâre se consideră motivată numai în măsura în care sunt luate în discuție

toate argumentele părților din dosar, sunt analizate toate probele și sunt

arătate motivele pentru care unele argumente sau probe sunt înlăturate, iar

altele nu.

Omisiunea de a motiva

este echivalentă cu o lipsă de judecată a însuși fondului dreptului, ceea ce

reprezintă și o încălcare a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeana a

Drepturilor Omului.

Făcând trimitere la

cauza Boldea împotriva României, recurenții susțin că instanța de contencios

european a decis că trebuie să fie examinate în mod real problemele esențiale,

care au fost supuse analizei instanței, iar în considerentele hotărârii să fie

redate argumentele care au condus ta pronunțarea acesteia, chiar dacă obligația

impusă instanțelor naționale prin dispozițiile art. 6 din Convenție, de a-și

motiva deciziile, nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare

problemă ridicată.

S-a mai susținut că

nemotivarea decizie recurate este evidentă, prin raportare la cel dintâi motiv

de apel, deoarece argumentelor și probelor invocate și indicate de către

apelanți nu li s-a dat un răspuns de către instanța de apel ceea ce reprezintă

o violare a art. 261 pct. 5 C. proc. civ. care justifică admiterea recursului

de față pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ.

Simpla afirmare a

însușirii punctului de vedere al judecătorului fondului nu reprezintă o

motivare, deoarece în apel s-au adus în discuție argumente suplimentare celor

discutate la fond ori au fost expuse raționamente contrare celor ale

judecătorului fondului, astfel încât înlăturarea motivelor de apel trebuia

făcută prin referire concretă la acele motive, formulate ulterior pronunțării

hotărârii de fond. Aceasta cu atât mai mult cu cât, așa cum se arată în motivul

1 de apel, inclusiv judecătorul fondului nu s-a pronunțat asupra unor probe și

nici asupra unor argumente invocate de reclamanți. Aceste argumente formulate

în raport de considerentele de la fond nu pot fi înlăturate prin simpla

referire la ceea ce a reținut judecătorul fondului fiindcă acesta nu a reținut

și nici nu putea avea în vedere considerentele din apel, posterioare hotărârii

pe care el a pronunțat-o.

Pentru aceste motive,

s-a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea acesteia spre rejudecare

în apel, pentru luarea în considerare a tuturor probelor și argumentelor

invocate în apel, nefiind posibila pronunțarea în recurs asupra unor chestiuni

de fapt și probatorii, asupra cărora instanța de apel nu s-a pronunțat, modul

cum a judecat instanța de apel făcând imposibil controlul judiciar în recurs.

2.) Hotărârea

recurată este nelegală (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Prin această critică,

recurenții au susținut că, în măsura în care se va aprecia că decizia atacată

este, totuși, motivată, soluția potrivit căreia imobilului în litigiu îi sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 întrucât acesta s-ar fi aflat în

patrimoniul statului, este nelegală deoarece se bazează pe un raționament ce

interpretează greșit sau care contravine legilor aplicabile.

Pornind de la

motivarea instanței de fond (justificat de împrejurarea că instanța de apel nu

are o motivare proprie, ci trimite la ceea ce a hotărât judecătorul fondului), care

a considerat că, în lipsa unei dovezi formale de preluare de către stat a

imobilului ce face obiectul litigiului, este aplicabilă prezumția relativă

instituită de art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007, recurenții au arătat că,

fiind vorba despre o prezumție relativă, aceasta nu putea fi invocată din

oficiu de instanță.

Pe de altă parte,

prezumția de preluare în patrimoniul statului este în favoarea persoanei

îndreptățite, iar nu în favoarea persoanei deținătoare, reclamanții

neinvocând-o și nedorind să se prevaleze de aceasta în litigiu.

Utilizând, în afara

voinței reclamanților, această prezumție, a fost încălcat principiul

disponibilității, care este fundamental și obligatoriu în cadrul procesului

civil. Afirmând aceasta, recurenții au subliniat că au învestit instanța cu o

acțiune în revendicare de drept comun, arătând că nu au pierdut niciodată ei

sau autorul lor dreptul de proprietate asupra terenului.

Instanța de fond, ca

și instanța de apel, a aplicat direct normele metodologice la Legea nr. 10/2001,

cu toate că aceste norme sunt date în organizarea executării acestui act

normativ și nu pot adaugă la lege. Legile nr. 10/2001 și nr. 213/1998 sunt cele

care definesc în mod clar noțiunea de preluare cu titlu valabil sau fără titlu

valabil, în general, preluarea abuzivă de către stat a imobilelor în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989, o atare definiție neputând rezulta din normele

metodologice ale Legii nr. 10/2001 și, cu atât mai puțin, pe calea unei

prezumții relative pe care respectivele norme metodologice nici nu o pot

reglementa.

Potrivit

dispozițiilor art. 2 coroborate cu art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001,

încadrarea imobilului în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 se face prin

raportare la actul de expropriere, la procesul-verbal de expropriere, la alte

înscrisuri, „în absenta unor probe contrare”.

Susțin recurenții că

au făcut dovada transmiterii pe cale succesorală a imobilului ce face obiectul

acțiunii, că au făcut dovada faptului că sunt titularii dreptului de

proprietate, calitate în care achită și în prezent impozitul aferent

proprietății, că au dedus judecații dreptul de proprietate asupra unui imobil

care nu a ieșit din patrimoniul autorului comun și nu a trecut în patrimoniul

statului.

Contrar susținerilor

instanței de apel, în speță este direct aplicabil art. 6 din Legea nr. 213/1998,

care prevede situațiile exprese în care se consideră că un imobil a trecut în

proprietatea statului în baza unui titlu valabil - alin. (1) sau fără un titlu

valabil - alin. (2), în accepțiunea art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998

fără titlu valabil însemnând trecerea în proprietatea statului în baza unui act

legal, administrativ, judecătoresc dat cu încălcarea legilor în vigoare.

Or, chiar judecătorul

fondului admite că nu există un asemenea act de trecere a imobilului în

patrimoniul statului.

Recurenții au

criticat aceeași susținere a instanței de fond și pentru caracterul său

contradictoriu, întrucât s-a pretins de către judecătorul fondului ca pârâta să

fi făcut dovada contrară prezumției legale aplicate. Raționamentul a fost

criticat în lumina dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (motivare vădit

contradictorie) fiindcă statuează că prezumția ar fi trebuit să fie răsturnată

de pârâta din acest proces, care însă nu are niciun interes să o răstoarne, de

vreme ce, reținând că bunul a fost preluat de stat, pârâta câștigă procesul.

Aprecierea

instanțelor de fond asupra preluării abuzive a imobilului de către stat a mai

fost criticată și pentru că dovedește ignorarea nepermisă a dispozițiilor art. 88

alin. (1) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și activității notariale,

în forma de la momentul emiterii certificatelor de moștenitor utilizate ca

probe de către reclamanți, pe baza cărora s-a reținut calitatea procesuală

activă a acestora, și care prevedeau că certificatul de moștenitor face dovada

deplină în privința calității de moștenitor și a cotei sau bunurilor ce se cuvin

fiecăruia dintre aceștia.

Cum reclamanții

făcuseră „proba deplină a cotelor și bunurilor ce se cuvin fiecărui

moștenitor", între care se afla și terenul în litigiu, lor nu li se mai

putea opune prezumția instituită de art. 3 lit. e) din H.G. nr. 205/2007, care,

în plus, era reglementată în favoarea lor, dar pe care ei nici nu o invocaseră,

iar instanța nici nu a pus-o în discuție.

Prezumția este un

mijloc indirect de probă, care nu operează decât în lipsa probelor pozitive și

directe, ori, în speță, câtă vreme există actul de proprietate al autorului

reclamanților, certificatele de moștenitor și dovada înscrierii imobilului în

rolul fiscal pe numele recurenților-reclamanți, o asemenea prezumție nu putea

funcționa, împrejurarea ca rolul fiscal al autorului recurenților a fost închis

cândva prin anul 1980, la inițiativa unui oarecare inspector fiscal,

neconstituind o dovadă a trecerii imobilului în patrimoniul statului. Rolul

fiscal a fost redeschis imediat ce procedura succesorală s-a încheiat, iar

faptul că rolul a fost redeschis, ca expresie a continuității dreptului de

proprietate, este încă o dovadă că însuși statul a recunoscut că nu a avut în

proprietate vreodată acest teren. Redeschiderea rolului constituie o prezumție

mult mai puternică decât cea instituită de art. 1 lit. e) din H.G. nr. 205/2007.

- Hotărârea este

nelegală și întrucât instanța de apel a reținut că imobilul a trecut în

proprietatea statului, întemeindu-și convingerea pe adeverința din 25 iulie 2012

emisă de Primăria Municipiului București, apreciere care este vădit nelegală

față de dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001 raportate la art. 6 din Legea

nr. 213/1995.

Aceasta întrucât

adeverința în cauză menționează că în evidentele cadastrale - respectiv pe

planurile cadastrale la nivelul anului 1986 - terenul reclamanților era inclus

într-o parcelă de aproximativ 7.000 mp. care figura proprietate de stat. Se

face mențiunea însă, în adeverința din 13 decembrie 2001, act eliberat de

aceeași Primărie a Municipiului București și care are un conținut similar cu

cel al adeverinței din anul 2012 la care instanța de apel se referă, că în

evidențele cadastrale, întocmite pe bază de declarații, la nivelul anului 1986,

nu figurează pe strada M.C.

Această mențiune din

cuprinsul unui plan topografic, ce a fost preluată de Primăria Municipiului

București, nu poate constitui, fără coroborarea cu alte probe, o dovadă a

trecerii imobilului în proprietatea statului, cu atât mai mult cu cât se

menționează expres că planul topografic a fost întocmit pe baza de declarații.

- Un alt motiv de

nelegalitate a hotărârii recurate rezidă în însușirea sau menținerea

argumentului primei instanțe decurgând din utilizarea principiului electa una

via, principiu aplicabil atunci când pentru aceeași situație juridică se prevăd

două căi procedurale distincte de urmat, ceea ce nu este cazul pentru litigiul

pendinte.

Legea nr. 10/20011 nu

se aplică în cazul unui imobil care nu a intrat niciodată în patrimoniul

statului, cum este cazul în speță, or, dacă Legea nr. 10/2001 nu este

aplicabilă, principiul electa una via nu poate fi invocat. Prudența

reclamanților de a fi formulat și notificare pe Legea nr. 10/2001, nu poate

schimba regimul proprietății sau regimul juridic al terenului revendicat, și

anume cel de a nu fi intrat vreodată în proprietatea statului. Atitudinea

subiectivă a reclamanților nu poate modifica situația juridică a unui bun

imobil.

- Greșita aplicare și

interpretare a Deciziei nr. 33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curții

de Casație și Justiție, la speța de față.

Instanța de apel a

menținut soluția instanței de fond sub aspectul inadmisibilității acțiunii în

revendicarea unui bun ce face obiectul Legii speciale nr. 10/2001, soluția

bazându-se pe nelegala interpretare a dispozițiilor art. 6 din Legea nr.

213/1998 și art. 2 din Legea nr. 10/2001, respectiv pe reținerea caracterului

de imobil preluat abuziv cu privire la imobilul în litigiu. Încadrarea

imobilului în litigiu ca fiind în aria de aplicare a legii speciale este însă

nelegală.

Soluția de respingere

a acțiunii ca inadmisibilă este nelegală, având în vedere faptul că reclamanții

au un bun în sensul Convenției Europene. Titlul de proprietate al autorului

comun, respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat din 23 februarie 1932,

își produce și în prezent efectele, iar imobilul s-a transmis pe cale

succesorală, conform certificatelor de moștenitor depuse la dosarul cauzei,

însuși Statul Roman, prin organele sale fiscale, a dispus redeschiderea rolului

fiscal pentru imobilul în litigiu și percepe de la recurenții reclamanți

impozitul pentru proprietate.

Pe baza acestor

elemente, este clar că recurenții dețin un „bun”, în sensul definiției date de

jurisprudența C.E.D.O., existând nu doar o „speranță justificată", ci

chiar o certitudine în privința recuperării posesiei acestui bun de la

posesorul neproprietar, care nu are un titlu opozabil și eficient față de

recurenți.

Situația juridică

dedusă judecații este complexă, iar instanța de apel în mod superficial a reținut

ca reclamanții nu justifică un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor

Omului.

Decizia nr. 33/2008

nu consacră imposibilitatea apriorică a formulării cererii în revendicare de

drept comun împotriva cumpărătorilor de la stat (în speță, pârâta deține

terenul în temeiul unui certificat de atestare a dreptului de proprietate), ci

vizează mai mult modul de soluționare în fond al unei asemenea acțiuni, aducând

o circumstanțiere importantă principiului aplicării legii speciale, în sensul

că în cazul în care se constată neconcordanțe între legea specială și Convenția

Europeana a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Inadmisibilitatea

unei cereri reprezintă o sancțiune care intervine pentru nerespectarea unor

reguli procedurale, ceea ce nu este cazul în speță, iar respingerea de plano a

acțiunii ca fiind inadmisibilă reprezintă și o violare a dreptului la un proces

echitabil, drept consfințit de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Potrivit

recurenților, ceea ce este particular în prezenta acțiune este că aceștia nu

revendică un imobil preluat de stat, ci un imobil care nu a făcut obiectul

vreunei exproprieri, nu a trecut în proprietatea statului, astfel încât este

exclusă aplicarea legii speciale. Premisa de la care pleacă instanța de apel

este una complet greșită, în măsura în care se afirmă că există în mod aprioric

o preeminenta a aplicării legii speciale în raport cu dreptul comun care impune

implicit titularului de drept, mai exact celui ce pretinde că este deținătorul

unui "bun", să promoveze dreptul său de restituire a

"bunului" pe calea legii speciale de reparație și doar în subsidiar,

în condițiile preexistentei unei hotărâri judecătorești de recunoaștere a

dreptului și de obligare a autorității la restituirea în natură, să poată

promova o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun.

Potrivit

recurenților, Decizia nr. 33/2008 nu este nici măcar aplicabilă speței deoarece

nu există pentru recurenți decât calea dreptului comun, din moment ce ei sunt

înscriși ca proprietari în rolul fiscal, le-a fost transmis bunul prin

moștenire de la adevăratul proprietar, care a dobândit în mod necontestat prin

act de vânzare-cumpărare, iar certificatele de moștenitor, care își produc

nestingherit efectele, constituie dovada deplină a bunurilor și/sau cotelor ce

revin fiecărui moștenitor.

Instanțele de fond nu

s-au pronunțat asupra comparării titlurilor, așadar asupra a ceea ce constituia

fondul cauzei, iar menținerea soluțiilor acestora, sub aspectul constatării

caracterului de imobil preluat de statul comunist, ar echivala cu o expropriere

a imobilului dobândit de reclamanți prin succesiune de la autorul lor,

expropriere ce s-ar consfinți prin hotărâri judecătorești pronunțate sub

imperiul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Respingerea ca

inadmisibilă a excepției de nelegalitate formulată împotriva certificatului de

atestare a dreptului de proprietate nu are nicio relevanță în privința soluției

ce se va da în comparația de titluri, câtă vreme recurenții opun un titlu

translativ, provenit de la adevăratul proprietar, în timp ce pârâtele se

folosesc de un așa zis titlu declarativ, emis de un neproprietar (statul

român).

Pentru aceste motive,

s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și

trimiterea cauzei la instanța de apel în vederea judecării apelului.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9, art. 304 pct. 5, art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

La 22 octombrie 2014

intimata-pârâtă SC I. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat

respingerea recursului ca nefondat, precizând că obligația impusă instanțelor

naționale prin dispozițiile art. 6 din C.E.D.O. nu presupune existența unui

răspuns detaliat la fiecare problemă invocată, fiind suficient și un răspuns

concis la problema ridicată. Având în vedere că în apel nu au fost administrate

probe noi, curtea de apel a răspuns în mod concis argumentelor invocate de

reclamanți, făcând trimitere la o probă a dosarului și menționând că își

însușește argumentele instanței de fond.

Făcând trimitere la

înscrisurile cauzei, intimata precizează că imobilul în litigiu a fost preluat

de stat fără titlu valabil, conform art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, fiind

dobândit în folosință de către societate, în baza protocolului de

predare-primire încheiat cu SC E.S. SA, la data de 26 martie 1991, pentru ca

ulterior, la 13 martie 1995 Ministerul Industriilor să emită certificatul de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 6.676 mp

situat în București, sector 1, ce a fost transcris în registrul de

transcripțiuni din 11 iunie 1997. Trebuie avut în vedere că emiterea

certificatelor suplimentare de moștenitor de care se prevalează reclamanții a

avut loc la 27 de ani după momentul dezbaterii succesiunii lui A.M., în mod

nelegal de vreme ce pentru terenul cu care s-a suplimentat masa succesorală

rămasă de pe urma acestuia, nici nu mai exista deschis rol fiscal și nu se mai

plătiseră impozitele. La data emiterii acestor certificate suplimentare fusese

deja emis și transcris în registrul de transcripțiuni certificatul de atestare

a dreptului de proprietate.

Recurenții-reclamanți

nu dețin un bun actual întrucât nici o instanța sau autoritate administrativă

nu a dispus restituirea imobilului în litigiu, certificatele suplimentare de

moștenitor neavând această valoare, iar datele de fapt ale speței conduc spre

reținerea aplicabilității dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001.

La termenul de

judecată din 29 octombrie 2014 a depus la dosar întâmpinare și intimata-pârâtă SC

P.B.R. SA, calificată drept note scrise în raport de depunerea acesteia la

dosar cu depășirea termenului legal.

În recurs nu au fost

administrate probe suplimentare.

Analizând criticile

de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat

în considerarea următoarelor argumente.

Cea dintâi critică a

recursului a invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 261

pct. 5 C. proc. civ. care se referă la obligația instanței de a motiva

hotărârea pe care o adoptă, prin arătarea motivelor de fapt și de drept care au

format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat

cererile părților. Critica a fost susținută cu referire la acea parte a

deciziei recurate care a tratat cel dintâi motiv de apel, prin care reclamanții

și-au reafirmat argumentele în susținerea tezei lor, în sensul că bunul imobil

revendicat nu a făcut obiectul preluării de către stat, și au criticat

dezlegarea contrară dată prin hotărârea de primă instanță acestui element al

cauzei.

Instanța de recurs

apreciază critica drept nefondată întrucât răspunde deopotrivă exigențelor

dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și celor ale art. 6 din Convenție

atât acea motivare a instanței care denotă o analiză efectivă a motivelor,

argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, cât și aceea care, fără să

dea un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de parte, se referă în mod

succint la elementele esențiale ale speței, a căror reținere este suficientă

prin ea însăși pentru justificarea soluției adoptate ori care lipsesc de

importanță înlăturarea expresă a altor argumente cu valoare secundară invocate

de părți.

Este acesta din urmă

cazul deciziei instanței de apel care, confruntată cu argumentele reclamanților

ce invocau, pe baza probatoriilor administrate în primă instanță, lipsa

oricărui act normativ, administrativ sau a oricărei dovezi de trecere în

proprietatea statului a imobilului revendicat, și de aici, a faptului

nepreluării bunului de către stat și, totodată, cu criticile îndreptate

împotriva dezlegării contrare date de prima instanță acestui aspect, a validat

soluția judecătorului fondului întemeindu-se, ca și acesta, pe înscrisul aflat

la fila 250 din dosarul de fond ce constă într-o adresă a Primăriei

Municipiului București - Direcția Patrimoniu.

Respectiva adresă nu

constituie altceva decât răspunsul acestei structuri funcționale la

interpelarea instanței de judecată asupra situației juridice a terenului

revendicat și constituie o probă standard în acțiunile patrimoniale, de drept

comun ori de Lege nr. 10/2001, vizând imobilele terenuri și/sau construcții.

Instanța de apel a

coroborat informațiile comunicate prin respectiva adresă, și care indicau

faptul că, la nivelul anului 1986, terenul de la adresa vizată de reclamanți

figura inclus în imobilul din, sector 1, ca proprietate de stat aflată în folosința

unei întreprinderi de stat, cu situația legală actuală a bunului care a făcut

obiectul unei notificări în baza Legii nr. 10/2001 chiar din partea

reclamanților, notificare prin care aceștia au susținut, contrar afirmațiilor

din actuala procedură, că imobilul intră în sfera de aplicare a actului

normativ special amintit.

Este, de asemenea,

important de semnalat, în contextul analizei, că apelul declarat împotriva

hotărârii de primă instanță nu a presupus administrarea de noi probe, care să

nu se fi aflat la dispoziția tribunalului și care să fi fost cu relevanță în dezlegarea

elementului disputat.

Fie și numai

referindu-se la aceste două elemente probatorii, notificarea formulată de

reclamanți în baza Legii nr. 10/2001 și înscrisul de la fila 250 a dosarului de

fond - pe baza căruia s-a reținut că imobilul în cauză a figurat în patrimoniul

statului, fiind dat spre administrare unei întreprinderi de stat, și că, astfel

fiind, el intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 - nu se poate reține

critica de nemotivare a deciziei de apel.

Chiar dacă de o

manieră succintă, aceasta se referă la o probă esențială a speței (cu referire

la înscrisul de la fila 250 a dosarului de fond), care și singură este în

măsură să fundamenteze soluția adoptată.

Jurisprudența Înaltei

Curți dintr-o cauză similară, la care recurenții au făcut trimitere în scopul

obținerii pronunțării unei soluții de casare a deciziei atacate, pentru

argumentul nemotivării sale, nu corespunde situației din prezenta speță,

observându-se că în considerentele deciziei invocate s-a avut în vedere

împrejurarea că instanța de apel din acel dosar și-a bazat statuările asupra

situației de fapt „pe elemente colaterale, indirecte - deduse din formularea

unei cereri și transmiterea unei notificări - fără să verifice, în limitele

devoluțiunii fixate de părți prin criticile formulate, starea de fapt relevantă

în legătură cu preluarea imobilului de către Stat, data la care a avut loc,

deținătorul acestui bun.”Or, prin cele expuse anterior, s-a arătat că instanța

de apel a cărei hotărâre se verifică, chiar dacă de o manieră succintă, a făcut

referire, printre altele, chiar la probatoriul specific și relevant unor astfel

de acțiuni.

Se înțelege din

argumentarea deciziei de apel că informațiile relative la regimul juridic al

bunului revendicat au fost apreciate ca relevante sub aspectul calificării

imobilului ca fiind preluat de stat, chiar în absența unui act formal de

preluare a acestuia în proprietatea statului și în pofida aparenței de rămânere

a bunului în sfera proprietății particulare a autorului A.M., generată de

înscrierea bunului în masa succesorală a acestuia și, actual, în rolul fiscal

al succesorilor săi în drepturi.

Această abordare a instanței

de apel, ca și a celei de primă instanță, dedusă din modul de fundamentare a

soluțiilor lor, este și corectă, fiind neîntemeiată și cea de-a doua critică de

recurs prin care s-a susținut că decizia recurată este nelegală întrucât reține

greșit că imobilul revendicat s-ar fi aflat în patrimoniul statului și că acestuia

nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte

apreciază că, incontestabil, bunul imobil revendicat în procedura pendinte a

făcut obiectul preluării abuzive de către stat.

Astfel, separat de

faptul că, prin conținutul său, adresa de la fila 250 a dosarului de fond

confirmă (în parte) susținerile reclamanților în sensul inexistenței de date

asupra modalităților de trece în proprietatea statului a imobilului din, sector

1, se observă că aceasta relevă situația juridică a terenului exact pentru

segmentul de timp pentru care informațiile acestora lipseau. Căci prin acțiunea

dedusă judecății, dar și prin motivele de apel, reclamanții au afirmat că în

anul 1944 construcțiile situate pe terenul revendicat au fost distruse în urma

bombardamentului, că după 1989 terenul a fost inclus în masa succesorală a

autorului A.M., fiind evidențiat prin certificatele suplimentare de moștenitor

emise în anul 1996 atât de pe urma acestuia, cât și a succesorilor săi în

drepturi, și că, începând cu anul 2008, au redevenit titulari de rol fiscal și

plătitori de impozite pentru terenul în litigiu, rezumându-se să declare că,

dată fiind lipsa oricărui act normativ sau administrativ de preluare a bunului,

acesta nu a fost niciodată preluat de stat, rămânând în mod continuu și

neîntrerupt în sfera patrimoniului autorului și, implicit, a patrimoniului lor

propriu.

În opoziție cu

situația juridică descrisă de reclamanți și sprijinită pe probele menționate

prin motivele de apel, înscrisul de la fila 250 a dosarului de fond prezintă

situația de fapt și cea juridică a imobilului de la adresa vizată prin cererea

de chemare în judecată, arătându-se că respectiva parcelă de teren a fost

inclusă, încă din anul 1986 în imobilul ce figurează la adresa poștală din

București, sector 1 (totalizând aproape 7.000 mp), evidențiat ca proprietate de

stat, cu posesor de parcelă la data întocmirii evidențelor (1986) Baza

aprovizionare-desfacere utilaje construcții.

Această informație

relativă la situația juridică a bunului și care se referă chiar la perioada de

timp relevantă pentru determinarea regimului juridic al imobilului, dominată de

politicile și acțiunile statului comunist de preluare masivă a proprietăților

private și convertire a acestora în proprietatea socialistă de stat, nu a rămas

una izolată în cadrul probatoriului dosarului - după cum fără temei au criticat

recurenții - reținându-se de către ambele instanțe de fond că tocmai în acele

împrejurări terenul revendicat a ajuns a fi dat spre administrare unei

întreprinderi de stat, ce a devenit ulterior și proprietar al acestuia

(intimata-pârâtă) ca efect al aplicării dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990.

Altfel spus, regimul

juridic al bunului evidențiat prin înscrisul aflat la fila 250 a dosarului de

fond se regăsește în mod fidel în regimul său juridic actual, de bun evidențiat

în proprietatea unei societăți comerciale la care statul e acționar majoritar,

fiind deținut pe baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenului din 13 martie 1995 emis de Ministerul Industriilor în favoarea

SC I. SA, regim juridic ce se reflectă în elementele raportului juridic

litigios dedus judecății, în care reclamanții opun dreptul lor pretins a avea o

origine succesorală, celui ce-l deține actual de la stat, pe baza unui titlu

valabil emis de autoritățile acestuia, în cadrul politicilor sale de

dezetatizare, în care se înscrie și Legea nr. 15/1990.

Elementele privitoare

la situația juridică a imobilului la care au făcut trimitere instanțele de fond

în hotărârile lor, îndreptățesc aprecierea că, în tot cazul, în privința

acestuia a avut loc o preluare de facto (în fapt) de către stat, în lipsa

oricărui act de preluare stricto senso, în accepțiunea de intrumentum, de vreme

ce rolul fiscal al autorului A.M. existent pentru acest bun a existat doar până

în anul 1966, iar la nivelul anului 1986 imobilul figura înglobat în proprietatea

mai mare din Str. F. aparținând statului, cu posesor de parcelă B.A.D.U.C.

Contrar susținerilor

recurenților, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 doctrina, dar și

jurisprudența, au stabilit în mod unanim că reprezintă preluarea fără titlu

(valabil) în primul rând ipoteza în care imobilul a fost preluat în fapt, fără

întocmirea niciunei formalități care să dispună ori să constate această

preluare - cazul în speță - pe lângă alte ipoteze, cum ar fi aceea a imobilelor

preluate în baza unui titlu (act administrativ, act juridic civil, fapt juridic

stricto sensu), dar cu încălcarea dispozițiilor legale atunci în vigoare, ori a

imobilelor preluate printr-un titlu cu respectarea actului normativ ce a stat

la baza emiterii lui, dar care este contrar Constituției sub imperiul căreia

fusese adoptat, sau a imobilelor preluate în baza unui titlu (act

administrativ) fără temei legal, adică emis în absența oricărei dispoziții

legale pe care s-ar fi putut întemeia.

Constant și unanim

s-a decis că imobilele aflate în aceeași situație juridică cu cel revendicat de

recurenți, adică preluat în fapt de stat, intră în sfera de aplicare a Legii nr.

10/2001, al cărei domeniu este unul cuprinzător, incluzând toate modalitățile

posibile în care bunurile imobile de orice fel au ajuns în sfera de dispoziție

a statului, organizațiilor cooperatiste ori a altor persoane juridice (de stat)

în perioada 6 martie 1945 - 22decembrie 1989, precum și cele preluate în baza

Legii nr. 139/1940.

Înalta Curte

precizează că reglementarea domeniului de aplicare al Legii nr. 10/2001, prin

alin. (1) al art. 2 este una exhaustivă iar nu limitativă, după cum pretind

recurenții atunci când, referindu-se la dispozițiile art. 2 coroborate cu cele

ale art. 23 și 24 din Lege, deduc eronat faptul că domeniul de aplicare al

acestui act normativ s-ar circumscrie exclusiv cazurilor de preluare abuzivă

realizate în baza unui act normativ, administrativ sau judecătoresc de aplicare

a legii, în sens larg (lato sensu).

Concluzia în acest

sens rezultă cu evidență din dispozițiile de la lit. h) și i) ale art. 2 alin.

(1), dispoziții care acoperă sfera tuturor modalităților de preluare, oda