ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 765/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 765/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a, civilă din data de 8 februarie 2010,

reclamantul C.G. a chemat în judecată pe pârâta Agenția Domeniilor Statului,

prin care a solicitat să se constate că imobilul-teren în suprafață de

31.620,554 mp, situat în București, str. P., sector 6, a fost preluat abuziv și

să-i fie restituit în natură, iar în caz de imposibilitate să-i fie acordate

măsuri reparatorii în echivalent prin compensare cu alte bunuri.

În motivarea cererii

reclamantul a arătat că părinții săi A.C. și A.D. au dobândit prin actul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 12045/1918, transcris sub nr. 5319/1918

la Tribunalul Ilfov, secția notariat în suprafața de 40.000 m.p., teren situat

în București, str. P., sector 6, preluat abuziv de statul comunist.

Că, în prezent,

terenul este ocupat de sere, un siloz, magazii și construcții administrative

din cadrul Complexului de Sere Militari, fiind concesionat către SC M. SA

București, pe o perioadă de 99 de ani, conform contractului de concesiune din

22 iulie 2002.

Prin cererea de intervenție

accesorie formulată de către intervenienta SC M. SA în favoarea pârâtei s-a

solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, întrucât are calitatea de

proprietară asupra construcțiilor, clădiri, sere, anexe, aflate pe suprafața de

75 ha, potrivit contractului de concesiune din 22 iulie 2002.

Prin Sentința civilă

nr. 1464 din 25 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul C.G. decedat pe

parcursul procesului și continuată de reclamanta M.A.M. ca nefondată.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele argumente

în cuprinsul soluției adoptate:

Pentru a dovedi

dreptul de proprietate pentru imobilul ce face obiectul notificării, s-a

invocat și s-a depus de către reclamant actul de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 02045 din 3 decembrie 1918, vizat spre neschimbare la data de 9 iulie

1929, prin care s-a dobândit de către D.C., A.G. și C.A.G., 4 ha teren, la

câmp, situat în marginea orașului București, pe șoseaua D., înainte de moșia

Ciurel și a Mănăstirii Mihai Vodă.

Prin cererea de

chemare în judecată reclamantul a susținut că a fost preluată abuziv de către

stat suprafața de 31.620,554 m.p., diferența de teren de 8.375,446 m.p.,

rămânând în proprietatea autorilor săi, însă din certificatul de moștenitor nr.

5/59/1948 ca urmare a decesului numitului A.C., se reține că făcând parte din

masa succesorală terenul viran în suprafață de 8380 m.p., situat în B-dul G.,

fără ca la dosarul cauzei să se fi depus vreo dovadă de preluare a imobilului

de către stat.

Situația juridică a

terenului în litigiu este contrazisă și de certificatul de moștenitor nr.

132/1986, eliberat ca urmare a decesului numitei A.D., cealaltă cumpărătoare a

imobilului, în masa succesorală rămasă de pe urma acesteia intrând suprafața de

2500 m.p., și nu 8.380 m.p., cât se susține ca făcând parte din masa

succesorală rămasă de pe urma defunctului A.C., iar preluarea de către stat s-a

invocat ca fiind făcută anterior anului 1985.

Cu privire la terenul

ce face obiectul notificării, așa cum acesta a fost identificat în cadrul

raportului de expertiză judiciară, suprafața de teren de 31.620,554 m.p., se

găsește în Complexul de Sere Militari, fiind concesionat către intervenienta SC

M. SRL.

A mai reținut prima

instanță că prin Hotărârea nr. 44 din 18 mai 1992 a Comisiei Municipiului

București și S.A.I. de aplicare a Legii nr. 18/1991 a fost validat dreptul de

proprietate pentru suprafața de 2,80 ha teren, pentru C.Ș., C.P., Ș.G., G.P.,

L.C.G., toți în calitate de moștenitori ai defunctului C.A., înscris în anexa

7, poziția 8, iar ulterior pe baza adeverinței din 12 ianuarie 1994 emisă de

C.A.P. Măgurele, s-a pronunțat Hotărârea nr. 44/1998, fiind emisă o nouă

Hotărâre cu nr. 276/1994 în care s-a acordat dreptul de proprietate pentru 0,70

ha.

În anul 1998, în

temeiul Legii nr. 18/1991, C.G. a solicitat reconstituirea dreptului de

proprietate pentru terenul în suprafață de 31.620 m.p., astfel că, tribunalul a

reținut în raport de actele administrative de care s-a făcut vorbire anterior,

că, terenul în litigiu face obiectul Legii nr. 18/1991, este un teren agricol,

pentru care s-a urmat procedura prevăzută de acest act normativ putând contesta

hotărârea comisiei la instanța de judecată.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel reclamanta M.A.M., continuatoarea lui C.G.

În motivarea apelului

s-a arătat că pentru a respinge acțiunea ca neîntemeiată, instanța de fond a

reținut în esență, inaplicabilitatea prevederilor Legii nr. 10/2001 raportat la

natura terenului revendicat. În acest sens, instanța a argumentat că din

înscrisurile aflate la dosarul cauzei, respectiv înscrisuri ale instituțiilor

abilitate în acest sens, expertize și acte autentice ar rezulta natura de teren

extravilan, care nu poate face decât obiectul legii speciale de reparație,

respectiv al Legii nr. 18/1991.

Apelanta reclamantă a

solicitat să se ia act de interpretarea greșită a probatoriului administrat în

cauză, și de greșita aplicare a legii, deși din înscrisurile care se regăsesc

la dosarul cauzei rezultă în mod indubitabil faptul că terenul revendicat, în

suprafață de 31.629,554 mp, are natura juridică de teren intravilan.

Regimul intravilan al

terenului rezultă în mod clar și din două aspecte reliefate de expertizele

aflate la dosar, respectiv din împrejurarea că pe acest teren sunt edificate

construcții și că acestea sunt specifice unui teren intravilan.

Având în vedere

faptul că terenul este pe de o parte construit iar pe de altă parte

construcțiile sunt specifice unei zone intravilane, cu instalații de canalizare

și electrificare, este evidentă eroarea instanței de fond, care reține că

acesta ar fi situat în extravilan.

Nu poate fi primită

nici argumentarea că imobilul ar fi înconjurat de alte terenuri care au făcut

obiectul retrocedărilor întemeiate pe Legea nr. 18/1991.

Acest fapt nu are

nicio influență asupra naturii juridice a terenului care rezultă din elementele

analizate anterior.

În consecință, dată

fiind natura juridică de teren intravilan, s-a solicitat să se ia act de

eronata aplicare a legii, precum și de împrejurarea că în prezenta cauză sunt

perfect aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind obligativitatea

restituirii imobilelor (teren), iar nu dispozițiile Legii fondului funciar nr.

18/1991.

În mod greșit,

instanța de fond a reținut faptul că în speță sunt incidente dispozițiile art.

8 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că nu intră sub incidența acestei legi de

reparație terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării

abuzive sau la data notificării.

Din înscrisurile

depuse în susținerea cererii de chemare în judecată rezultă în mod neechivoc

faptul că terenul a cărui revendicare o solicită nu a avut regim juridic de

extravilan nici la momentul vânzării sale (anul 1918), și nici la momentul

formulării notificării, în temeiul Legii nr. 10/2001 (27 septembrie 2001).

Astfel, din cuprinsul

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 12045 din 03 decembrie

1918 reiese că autorii apelantului-reclamant au cumpărat patru hectare de teren

"situat în marginea orașului București".

Această formulare

exclude posibilitatea ca terenul să fi fost extravilan, caz în care formularea

ar fi trebuit să fie situat în afara/lângă orașul București.

Mai mult decât atât,

din adresa din 08 iunie 2005 a Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate

Imobiliară - Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară al Municipiului

București, rezultă că terenul a cărui revendicare face obiectul prezentului

dosar face parte din intravilanul orașului București, conform PUG aprobat prin

Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 26/2000.

Față de data emiterii

HCGMB, respectiv anul 2000, este evident că la data notificării, respectiv 27

septembrie 2001, terenul în suprafață de 31.620,554 mp., situat în București,

Str. P., sector 6, proprietatea apelantului-reclamant, avea regim juridic de

intravilan.

În argumentarea

soluției de respingere a cererii de chemare în judecată motivat de neaplicarea

în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, instanța de fond a reținut că

apelantul-reclamant a formulat în anul 1998, deci anterior intrării în vigoare

a Legii nr. 10/2001, o cerere de restituire a terenului în suprafață de

31.620,554 mp., situat în București, Str. P., sector 6, pe care a întemeiat-o

pe dispozițiile Legii nr. 18/1998.

Față de această

împrejurare, instanța de fond concluzionează în mod contrar legii, că terenul

menționat nu poate face decât obiectul unei restituiri întemeiate pe Legea nr.

18/1990.

Această susținere a

instanței de fond nu poate fi primită atâta timp cât întemeierea pe Legea nr.

18/1990 a cererii de retrocedare a fost făcută de către apelantul-reclamant

întrucât, la data formulării cererii, legea menționată era singura lege de

reparație emisă de către legiuitorul român.

În concret, pentru

valorificarea dreptului său de proprietate, apelantul-reclamant a uzat de

instrumentele legale pe care le avea la dispoziție, respectiv de Legea nr.

18/1990.

Împrejurarea că

ulterior formulării acestei cereri au fost edictate alte legi de reparație,

precum și nesoluționarea întocmai a cererii inițiale, l-au îndreptățit pe

apelantul-reclamant să formuleze o cerere de restituire întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Învederăm asupra

faptului că apelantul-reclamant nu a beneficiat de nicio măsură reparatorie în

temeiul Legii nr. 18/1990, singura cale pe care acesta a ales să continue

demersurile în vederea restituirii imobilului său fiind valorificarea

notificării nr. 3009 din 27 septembrie 2001, formulată în temeiul Legii nr.

10/2001.

Hotărârea apelată a

fost pronunțată cu greșita interpretare a situației de fapt dedusă judecății.

Instanța de fond a

pronunțat hotărârea atacată reținând că în cauză apelantul-reclamant nu a făcut

dovadă calității de persoană îndreptățită, conform Legii nr. 10/2001.

În cadrul probei cu

înscrisuri administrată la cererea apelantului-reclamant de către instanța de

fond, au fost depuse acte de stare civilă și înscrisuri care atestă atât

succesiunea dintre apelantul-reclamant și autorii săi, cât și dreptul de

proprietate asupra imobilului revendicat.

În susținerea acestui

punct de vedere, instanța de fond invocă trei argumente, respectiv: - o

presupusă neconcordanță dintre suprafețele menționate în actul de proprietate

(contractul de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1918) și actele care atestă

dezbaterea succesiunilor după autorii apelantului-reclamant: - lipsa înscrierii

imobilului teren revendicat în evidențele fiscale, pe numele autorilor

apelantului-reclamant; - nedovedirea preluării abuzive de către Statul Român a

terenului în suprafață de 31.620,554 mp., situat în București, Str. P., sector

2.

În ceea ce privește

presupusa neconcordanță dintre suprafețele menționate în actul de proprietate

(contractul de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1918) și actele care atestă

dezbaterea succesiunilor după autorii apelantului-reclamant se învederează că

toate aceste înscrisuri sunt acte autentice, care, până la proba contrara, se

bucură de prezumția deplinei lor legalități.

Nici instanța, și

nici intimata-pârâtă nu a contestat vreunul dintre înscrisurile depuse la

dosarul cauzei, astfel încât, eventualele inadvertențe existente între

mențiunile care se regăsesc în cuprinsul acestora nu pot fi invocate de către

instanță ca fiind dovada lipsei calității de persoană îndreptățită conform

Legii nr. 10/2001.

De altfel, singurele

neconcordanțe dintre actele prin care s-a dezbătut succesiunea de pe urma

autorilor reclamantului (respectiv succesiunea defuncților A.C. și A.D.)

privesc o altă suprafață de teren decât cea care face obiectul prezentei cauze,

respectiv o suprafață de doar 8.380 mp, situată la aceeași adresă ca și

imobilul revendicat.

Această suprafață mai

mică de teren este de altfel cea rămasă autorilor apelantului-reclamant după

preluarea abuzivă de către Statul Român a suprafeței revendicate în prezenta

cauză. În concret, din lotul inițial de 40.000 mp (4 ha, conform titlului de

proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1918),

Statul Român a preluat abuziv 31.620,554 mp (imobil revendicat în prezentul

dosar), restul de 8.379,446 mp (prin rotunjire, 8.380 mp) fiind teren

intravilan care a rămas în proprietatea autorilor apelantului.

Mai mult decât atât,

actele de moștenire depuse, fiind acte autentice, fac dovada deplină a

împrejurărilor de fapt și de drept consemnate în cuprinsul lor, astfel încât nu

se poate contesta faptul că nu a fost făcută dovada calității de moștenitor și,

implicit, cea de persoană îndreptățită, în temeiul Legii nr. 10/2001 la

restituirea imobilelor notificate.

În ceea ce privește

lipsa înscrierii imobilului teren revendicat în evidențele fiscale, pe numele

autorilor apelantului-reclamant se învederează că acest fapt juridic nu

răstoarnă prin el însuși dovada dreptului de proprietate, care a fost făcută cu

un titlu de proprietate autentic, respectiv prin contractul de

vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1918.

Înscrierea unui

imobil în vederea impunerii fiscale a proprietarilor săi nu are niciun efect

asupra proprietății însăși, lipsa acesteia putând aduce, cel mult, sancțiuni

contravenționale, și nici de cum pierderea proprietății însăși, cum greșit

reține instanța de fond.

De altfel, principiul

rolului activ al judecătorului, dădea instanței de fond dreptul și totodată

posibilitatea ca, în cazul în care ar fi apreciat necesară, astfel cum reține

în considerente și cum s-a menționat anterior, administrarea de probe noi în

vederea aflării adevărului, să le dispună din oficiu (art. 129 alin. (5) C.

proc. civ.), respectiv să dispună efectuarea unor adrese către instituțiile abilitate,

prin care să solicite date suplimentare cu privire la bazele de impozitare

aferente anului 1918.

Consideră că în

situația în care instanța ar fi considerat oportună administrarea de noi

dovezi, ar fi trebuit să pună în discuția părților acest aspect, respectiv

necesitatea completării probatoriului.

În ceea ce privește

nedovedirea preluării abuzive de către Statul Român a terenului în suprafață de

31.620,554 mp situat în București, Str. P., sector 6 se apreciază că reținând

acest motiv drept temei al respingerii cererii formulate de

apelantul-reclamant, instanța a ignorat prezumția legală instituită de Legea

nr. 10/2001 și de Normele Metodologice emise în vederea aplicării acesteia,

respectiv prezumția relativă a preluării abuzive a bunurilor preluate de Statul

Român în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de la cetățeni în vederea

instaurării regimului comunist, care a vizat și a avut drept scop o

uniformizare și o egalizare a claselor sociale.

Față de existența

acestei prezumții este evident că apelantul-reclamant nu era ținut să facă

dovada confiscării abuzive de către Statul Român a imobilului revendicat,

obligație care nu este reglementată de niciun text de lege ca fiind în sarcina

notificatorului.

Faptul că nu s-a

depus niciun act de preluare abuzivă a imobilului de către Statul Român, nu

poate conduce la soluția adoptată de către instanța de fond, care reține

această împrejurare drept argument pentru ideea lipsei dovezii calității

apelantului de persoană îndreptățită, conform Legii nr. 10/2001, la

retrocedare, ci trebuie să fie interpretată conform dispozițiilor art. 2 lit.

i) din Legea nr. 10/2001, respectiv la concluzia că preluarea în fapt a operat

abuziv.

În niciun caz, lipsa

înscrisului care atestă preluarea abuzivă nu poate fi apreciată ca o probă a

lipsei dovezii de proprietate a autorilor apelantului-reclamant. Este real

faptul că, în condițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, actul de preluare

abuzivă a imobilului de către stat generează, în mod indirect, o prezumția de

proprietate a persoanei care revendică. În cazul inexistenței acestui act de

preluare, revendicatorul nu putem beneficia de prezumția de proprietate

instituită de lege, însă în cauză apelantul-reclamant nu invocă și nici nu

necesită beneficiul acestei prezumții, întrucât contractul autentic de

vânzare-cumpărare din anul 1918, cu puterea probatorie conferită de lege unui

astfel de înscris, face pe deplin dovada proprietății și, implicit, pe cea de

persoană îndreptățită, conform Legii nr. 10/2001, la restituirea bunului revendicat.

În cauză s-a

administrat proba cu înscrisuri, precum și expertiză tehnică topografică, cât

și expertiză tehnică specialitatea construcții în legătură cu care, apelanta

reclamantă a formulat obiecțiuni asupra căreia, expertul tehnic M.E. s-a pronunțat,

iar cererea apelantei reclamantei pentru efectuarea unei noi expertize tehnice

construcții, a fost respinsă de instanță, în raport de concluziile, astfel cum

au fost precizate de către expert, iar pe de altă parte, ținând seama că o nouă

expertiză tehnică construcții nu ar fi utilă în cauză.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 173 A din 10 mai 2013

a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta - reclamantă M.A.M., reținând

următoarele considerente:

În esență instanța de

fond a respins acțiunea ca neîntemeiată având în vedere dispozițiile imperative

ale art. 8 din Legea nr. 10/2001 precum și normele de aplicare ale Legii nr.

10/2001 în sensul că nu intră sub incidența acestui act normativ terenurile

situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data

notificării precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea

nr. 18/1991 republicată, Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de

proprietate asupra terenurilor agricole și cele forestiere solicitate potrivit

prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997

astfel cum au fost modificate și completate.

Considerentul

respingerii acțiunii pe acest temei juridic l-a reprezentat situația de fapt

reținută din probele administrate în sensul că terenul în litigiu este teren

agricol pentru care părțile au posibilitatea valorificării drepturilor

conferite prin Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 1/2000.

În apel deși s-au

încuviințat probe cu înscrisuri apelanta reclamantă nu a depus la dosar

înscrisuri relevante în combaterea celor reținute în considerentele sentinței

civile apelate relativ la regimul juridic al terenului revendicat, acela de

teren agricol.

Expertiza tehnică

topografică efectuată în apel de către expert A.D. și necontestată de părți nu

identificat terenul decât prin mijlocirea concluziilor unui raport de expertiză

extrajudiciar efectuat de către expert S.H. invocându-se lipsa înscrisurilor

relevante - hărți, planuri, schițe, - prin care să poată identifica nemijlocit

terenul ce face obiectul pretențiilor reclamantei.

Așadar în faza

procesuală a apelului reclamanta nu a făcut dovada contrară celor susținute în

sentința civilă apelată că terenul în suprafață de 31.620 mp este teren

intravilan și nu teren agricol la data preluării de către stat în condițiile în

care potrivit Decretului nr. 119 din 10 octombrie 1974 terenul a fost preluat

de la Cooperativele Agricole Asociate de către Centrala pentru Legume Fructe

din subordinea Ministerului Agriculturii, Industriei Alimentare și Apelor,

având regim juridic al unui teren cooperativizat.

Cele două rapoarte de

expertiză efectuate în apel cu statuările experților în lipsa dovezilor

solicitate în apel privind amplasamentul terenului în litigiu, nefiind apte să

ducă la dezlegarea pricinii nu pot fi omologate de către instanță.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri a declarat recurs reclamanta M.A.M. invocând motivele prevăzute

de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., în a căror dezvoltare a susținut

următoarele critici de nelegalitate:

Instanța de apel a

analizat și s-a pronunțat doar cu privire la primul motiv de apel,

aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, la terenul în speță, însă nu a analizat cel

de-al doilea motiv de apel privind calitatea de persoană îndreptățită la

restituire.

Procedând în acest

fel, instanța a încălcat dispozițiile art. 129 și urm. și art. 295 C. proc.

civ., care impun obligația instanței de a analiza și a se pronunța pe cererea

de apel cu privire la toate motivele pentru care a fost atacată hotărârea

fondului.

Consecința reținerii

cu autoritate de lucru judecat a lipsei calității de persoană îndreptățită

constă în imposibilitatea unei eventuale restituiri a terenului în procedura

Legii fondului funciar și nu a Legii nr. 10/2001.

Prin criticile formulate

recurenta a mai susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit

dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001.

Regimul intravilan al

terenului rezultă în mod clar din împrejurarea că pe terenul în litigiu sunt

edificate construcții specifice unei zone intravilane, cu instalații de

canalizare și electrificare, fiind evidentă eroarea instanțelor de fond și

apel, care rețin că terenul s-ar afla situat în extravilan.

Din înscrisurile

depuse la dosar în susținerea cererii de chemare în judecată rezultă în mod

neechivoc că terenul în litigiu nu a avut regim juridic de extravilan nici la

momentul cumpărării sale (anul 1918), și nici la momentul formulării

notificării, în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv 27 septembrie 2001.

Astfel, din cuprinsul

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 142045 din 3 decembrie

1918, reiese că autorii săi au cumpărat patru hectare de teren "situat în

marginea orașului București", ce exclude posibilitatea ca terenul să fi

fost în extravilan.

Din adresa din 8

iunie 2005 a Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară - Oficiul

de Cadastru și Publicitate Imobiliară a Municipiului București, rezultă că

terenul a cărui revendicare face obiectul prezentului dosar, este situat în

intravilanul Municipiului București, conform P.U.G. aprobat prin Hotărârea

Consiliului General al Municipiului București nr. 26/2000.

Față de data emiterii

hotărârii, respectiv anul 2000, este evident că la data formulării notificării,

respectiv 27 septembrie 2001, terenul în litigiu avea regim juridic de

intravilan.

În argumentarea

soluției de respingere, motivată pe neaplicarea în cauză a dispozițiilor Legii

nr. 10/2001, instanța de apel, în mod greșit, a reținut că terenul în litigiu

nu poate face decât obiectul unei restituiri întemeiate pe Legea nr. 18/1991.

Această susținere nu

poate fi primită atât timp cât întemeierea pe Legea nr. 18/1991 a cererii de

retrocedare a fost făcută întrucât la acea dată, legea menționată era singura

lege de reparație emisă de către legiuitorul român.

Față de cele expuse,

recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei

atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Examinând decizia

recurată în raport de criticile formulate ce pot fi încadrate în cazurile de

modificare prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este fondat pentru considerentele ce succed:

Dispozițiile art. 261

pct. 5 C. proc. civ., prevăd obligația instanței de judecată de a arăta, în

cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea,

precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților,

nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii.

În speță, instanța de

fond a respins acțiunea dedusă judecății, reținând printre alte argumente și

faptul că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada calității de persoană

îndreptățită la restituire conform Legii nr. 10/2001.

Prin cererea de apel,

recurenta-reclamantă a criticat și greșita interpretare a situației de fapt,

învederând că în cadrul probei cu înscrisuri au fost depuse acte de stare

civilă și înscrisuri care atestă atât succesiunea dintre apelantul-reclamant și

autorii săi cât și dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat.

Ignorând acest motiv

de apel și analizând cererea din perspectiva dispozițiilor art. 8 din Legea nr.

10/2001, instanța de apel i-a cauzat recurentei o vătămare încălcând

dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Și critica privind

greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 este fondată.

Potrivit art. 8 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, nu intră sub incidența acestei legi terenurile

situate în intravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data

formulării notificării.

Art. 8 din Legea nr.

10/2001 delimitează sfera de aplicare a acestei legi de cea a unora din actele

normative ce au caracter reparator.

Printre aceste legi

sunt enumerate Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar și Legea nr. 1/2000,

pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și

celor forestiere.

În susținerea cererii

de chemare în judecată recurenta-reclamantă a depus la dosarul cauzei mai multe

înscrisuri.

Astfel, din cuprinsul

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 142045 din 3 decembrie

1918, reiese că autorii recurentei au cumpărat patru hectare de teren

"situat în marginea orașului București".

Din adresa din 8

iunie 2005 a Agenției Notariale de Cadastru și Publicitate Imobiliară - Oficiul

de Cadastru și Publicitate Imobiliară a Municipiului București, rezultă că

terenul a cărui revendicare face obiectul prezentului dosar face parte din

intravilanul Municipiului București, conform P.U.G. aprobat prin Hotărârea

Consiliului General al Municipiului București nr. 26/2000.

În apel, s-a dispus

efectuarea unui raport de expertiză tehnică judiciară având ca obiectiv

stabilirea regimului juridic al terenului situat în București, str. P., sector

6, respectiv amplasamentul acestuia în raport cu actele depuse.

Din concluziile

expertizei rezultă că identificarea terenului în litigiu în suprafață de 31620

m.p. ce a făcut obiectul actului de vânzare-cumpărare nr. 12045/1918, nu poate

fi făcută deoarece la dosar nu există dovezi care să cuprindă informațiile

necesare.

Mai rezultă că

"Prezentul raport de expertiză tratează/analizează în continuare terenul

în suprafață de 31.620,55 m.p., astfel cum este individualizat în raportul de

expertiză extrajudiciară efectuat de ing. S.H., dar subsemnatul nu confirmă

legătura de identitate între acesta și terenul transmis prin act 12045/1918.

Prezentul raport nu exclude posibilitatea existenței legăturii de identitate a

terenului identificat în raportul extrajudiciar și terenul transmis prin actul

nr. 12045/1918, dar având în vedere lipsa dovezilor/mărturiilor cartografice,

aceasta nu se verifică la acest moment".

La pct. 3 din

raportul de expertiză tehnică, expertul A.D. analizează regimul juridic al

terenului astfel cum a fost individualizat în raportul de expertiză tehnică,

extrajudiciară efectuat de ing. S.H.

Din raportul de

expertiză tehnică judiciară - specialitatea construcții întocmit de expert

E.P.M. rezultă că pe terenul în litigiu există un număr de șapte construcții,

de diferite dimensiuni, nedemontabile, expertul nefiind abilitat să efectueze

cercetări asupra clădirilor, rezistență, stare tehnică, etc.

Expertul desemnat în

specialitatea construcții E.P.M. a răspuns numai cu privire la construcțiile

aflate pe terenul în suprafață de 7.617 m.p., motivând că pentru terenul în

suprafață de 832 m.p. și respectiv 23.171 m.p., nu are baza de informații

confirmate de expertul topografic, geodezie, cadastru.

Cererea

recurentei-reclamante de completare a raportului de expertiză și pentru ca

expertul tehnic să răspundă și cu privire la terenurile de 832 m.p. și 23.171

m.p. a fost respinsă de instanța de apel ca neîntemeiată.

Din considerentele

deciziei instanței de apel, rezultă că reclamanta nu a depus la dosar

înscrisuri relevante în combaterea celor reținute în considerentele sentinței

civile apelate relativ la regimul juridic al terenului revendicat, acela de

teren agricol.

Or, în speță,

dovezile produse de recurenta-reclamantă în apel nu au fost analizate de

instanță, după cum nici expertizele tehnice dispuse în cauză nu au stabilit

regimul juridic al terenului în litigiu, nefiind omologate.

În aceste condiții,

interpretarea dată dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

întemeiată pe aprecieri fără suport legal, este vădit greșită.

Dispozițiile art. 8

din Legea nr. 10/2001, exclud în mod explicit de la incidența acestui act

normativ terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării

abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este

reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991.

Prin urmare, instanța

de apel, în virtutea rolului său activ, avea obligația să determine regimul

juridic al terenului în litigiu la data preluării abuzive sau la data

notificării, în raport cu dovezile produse de recurenta-reclamantă și

neanalizate de instanța de apel.

Nu au fost verificate

și analizate nici susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora pe o parte

din terenul în litigiu se află construcții specifice unei zone intravilane, cu

instalații de canalizare și electrificare.

În ceea ce privește

dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii conform Legii

nr. 10/2001, instanța de apel nu a analizat această critică prin prisma actelor

de stare civilă și a înscrisurilor care atestă succesiunea dintre reclamantă și

autorii săi cât și dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat.

Condiționat de

rezolvarea acestor chestiuni, instanța de apel va administra dovezi referitoare

la regimul juridic al terenului în litigiu, inclusiv prin ordonarea unor

expertize tehnice de specialitate pentru identificarea imobilului în litigiu și

pentru a se stabili dacă construcțiile pe teren atestă regimul juridic de teren

intravilan sau arabil.

Cum toate aceste

aspecte sunt, în sensul art. 314 C. proc. civ., împrejurări de fapt rămase

nestabilite care împiedică Înalta Curte să hotărască asupra fondului pricinii,

va admite recursul, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterea cauzei

spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanta M.A.M. împotriva Deciziei nr. 173 A din 10 mai 2013 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează.

Trimite cauza spre

rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședința

publică, astăzi, 6 martie 2014.

Procesat

de GGC - NN