ÎCCJ, decizie (scj.ro #119932)

Hotărâre arbitrală definitivă. Putere de lucru judecat. Consecințe

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Arbitrajul

Index alfabetic: acțiune în pretenții

hotărâre arbitrală

putere de lucru judecat

C. proc. civ. din 1865, art. 366, art. 367

1

Aspectele privind interpretarea unui articol dintr-un contract încheiat de părți, tranșate printr-o sentință arbitrală, definitivă, se impun părților cu putere de lucru judecat, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 367

1

C.proc.civ., o hotărâre arbitrală definitivă se bucură de aceleași efecte ca o hotărâre judecătorească.

În cazul în care se invocă existența unui conflict între hotărârea arbitrală, definitivă, și o hotărâre judecătorească, irevocabilă, care analizează același contract, dar care a fost pronunțată într-un litigiu care nu a avut ca obiect stabilirea unei modalități de interpretare a unui articol din cuprinsul lui - aceasta formând doar obiect al hotărârii arbitrale, căreia legea îi recunoaște aceeași forță ca și unei hotărâri judecătorești, odată ce a devenit definitivă -, a nu i se recunoaște acesteia din urmă un astfel de efect ar presupune, în realitate, o încălcare a legii, respectiv a art. 367

1

C.proc.civ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1019 din 14 martie 2014

Judecata în fața primei instanțe. Obiectul cererii de chemare în judecată. Aspecte relevante în desfășurarea procesului și sentința Tribunalului București

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a comercială, la data de 15.09.2005, reclamantul Municipiul B., reprezentat prin Primarul General a solicitat obligarea pârâtei SC M.D.R. SRL la plata sumelor de 130.757,49 lei, cu titlu de sumă minimă garantată potrivit contractului de asociere în participațiune nr. 1173/16.09.1994, aferentă perioadei 01.01.2003-30.04.2005, dar și a sumei de 21.315,27 lei, reprezentând dobânda legală calculată în raport cu debitul principal.

La cererea pârâtei, instanța de fond a dispus la data de 15.12.2005, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., suspendarea judecății cauzei, până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. xx990/2002 al Tribunalului București, motivat de faptul că în cadrul respectivului dosar urmează a se stabili modul de calcul al sumei pretinse cu titlu de sumă minimă garantată, reglementat în art. 3 din contractul părților - aspect în privința căruia acestea se situau pe poziții divergente.

Ulterior pronunțării deciziei comerciale nr. 98/19.02.2009 a Curții de Apel București, Secția a V-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 807/02.03.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prezentul dosar a fost repus pe rol, dar la data de 28.10.2011, prima instanță a dispus din nou suspendarea judecății, în temeiul aceluiași art. 244 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., de data aceasta la cererea reclamantului, până la soluționarea dosarului nr. xx2/DDP/2011 al Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, care fusese învestită cu o cerere de interpretare a clauzei cuprinse în art. 3 din contract.

Prin sentința civilă nr. 16851/09.11.2012, Tribunalul București,  Secția a VI-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul Municipiul B., reprezentat prin Primarul General, în contradictoriu cu pârâta SC M.D.R. SRL, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumelor de 53.219,04 lei, cu titlu de sumă minimă garantată potrivit contractului de asociere în participațiune nr. 1173/16.09.1994, aferentă perioadei 01.01.2003 - 30.04.2005, de 13.028,53 lei, reprezentând dobânda legală calculată în raport cu debitul principal, până la data de 15.09.2005 și a mai obligat pârâta să plătească reclamantului și suma de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că între reclamant, în calitate de proprietar, și pârâtă, în calitate de asociat, s-a încheiat la data de 16.09.1994 contractul de asociere în participațiune nr. 1173, în temeiul căruia proprietarul i-a pus la dispoziție asociatului spațiile descrise în anexa contractului, iar asociatul s-a obligat să plătească pentru folosința spațiilor, lunar, o sumă egală cu 3% din încasările lunare ale restaurantului M.D. ce funcționează în cadrul asocierii, dar nu mai puțin de echivalentul în lei al sumei de 3.000 de dolari americani.

A mai reținut că părțile au stabilit, în art. 3 din contract, că suma minimă urma să fie indexată conform "indicelui de creștere a prețurilor publicat de Comisia Națională de Statistică din România, iar baza pentru indicele de creștere a prețurilor este cea din luna în care M.D. deschide restaurantul pentru public. Suma minimă va fi recalculată în luna decembrie a fiecărui an pentru următorul an calendaristic, prin compararea indicelui de creștere a prețurilor pentru decembrie sau, dacă acest indice nu este anunțat încă, ultimul indice de creștere a prețurilor anunțat, cu ultimul indice al prețurilor pentru aceeași lună a anului precedent. Modificările indicelui de creștere a prețurilor de 10% sau mai puțin nu vor fi luate în calcul, dar asemenea modificări vor fi luate în calcul în anii următori, pentru efectuarea calculului. Noul indice de creștere a prețurilor (recalculat) va fi baza pentru calculul oricăror modificări ulterioare".

În continuare, instanța de fond a notat că părțile s-au situat pe poziții divergente în legătură cu interpretarea art. 3 din contract, citat mai sus și în aceste condiții, Municipiul B. a solicitat Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României să interpreteze respectiva clauză.

Învestită în acest mod, instanța arbitrală a pronunțat sentința arbitrală nr. 89/07.05.2012 prin care, admițând cererea reclamantului, a stabilit că dispozițiile art. 3 din contract urmează a se interpreta astfel: "calculul sumei inițiale lunare datorate (denumită în contract sumă datorată), la data deschiderii restaurantului pentru public, octombrie 2005, se efectuează prin aplicarea la suma minimă datorată (3.000 USD/lună) a indicelui de creștere a prețurilor, pentru perioada cuprinsă între luna decembrie 1994 și până la deschiderea restaurantului pentru public în luna octombrie 1995"; de asemenea, a mai stabilit modalitatea în care urma a se lua în considerare modificările indicelui de creștere a prețurilor, astfel: dacă într-un an, indicele era mai mic de 10%, pentru anul următor suma datorată lunar nu se indexa, dar valoarea indicelui urma să fie cumulat cu cel din anul subsecvent, așa încât suma datorată lunar pentru cel de-al doilea an trebuia să fie rezultanta acestui cumul. Totodată, instanța de arbitraj a statuat că această interpretare a clauzelor va privi întreaga perioadă a desfășurării contractului pentru locația din B-dul M.K. nr. 23, (…).

În aceste condiții, instanța de fond a apreciat că aspectele privind interpretarea art. 3 din contract, tranșate prin sentința arbitrală nr. 89/2012, definitivă, au putere de lucru judecat față de părțile litigante, deoarece potrivit art. 367

1

și 368 C.proc.civ., o hotărâre arbitrală definitivă se bucură de aceleași efecte și poate fi executată silit întocmai ca și o hotărâre judecătorească.

Cum obiectul litigiului este reprezentat de pretenții ce se referă la obligațiile de plată asumate de pârâtă prin art. 3 din contract, respectiv suma minimă garantată aferentă perioadei 01.01.2003 - 30.04.2005, prima instanță a apreciat că pentru stabilirea cuantumului sumelor datorate cu acest titlu trebuie să se raporteze la calculul realizat în cadrul obiecțiunilor la raportul de expertiză contabilă, varianta I, deoarece doar acela a avut în vedere interpretarea dată clauzelor contractuale prin sentința arbitrală nr. 89/2012, devenită obligatorie prin efectul puterii de lucru judecat.

Reținând că, potrivit variantei de calcul alese, suma minimă garantată aferentă perioadei 01.01.2003 - 30.04.2005 se ridică la valoarea totală de 370.441,4 lei, din care pârâta a achitat suma de 317.222,36 lei, Tribunalul, dând deplină eficiență forței obligatorii a convențiilor consacrate în art. 969 C.civ., a obligat pârâta la plata către reclamant a diferenței de sumă, în cuantum de 53.219,04 lei și, în raport de art. 43 C.com., cu aplicarea art. 3 din O.G. nr. 9/2000, la plata dobânzii legale, în sumă de 13.028,53 lei, calculată până la data sesizării, 15.09.2005, cu cheltuieli de judecată, conform art. 274 C.proc.civ., în cuantum de 1.500 lei, cu titlu de onorariu de expert.

Apelurile. Decizia instanței de prim control judiciar

Ambele părți au apelat sentința primei instanțe, reclamantul fără să își motiveze calea de atac, iar pârâta susținând, în esență, că și-a îndeplinit în integralitate obligațiile contractuale și că în mod eronat prima instanță a apreciat că prevalează cele statuate prin hotărârea arbitrală nr. 89/2012 - care dispune doar pentru viitor -, iar nu aspectele tranșate irevocabil prin hotărârile judecătorești (decizia comercială nr. 98/19.02.2009 a Curții de Apel București, Secția a V-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 807/02.03.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Prin decizia civilă nr. 146/29.04.2013, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, a respins apelurile ca nefondate.

Pentru a decide astfel, instanța de control devolutiv a examinat în mod prioritar apelul pârâtei și a constatat că, în condițiile în care părțile nu au căzut de acord asupra modalității de interpretare a clauzei art. 3 din contract, aceasta s-a făcut judiciar, în cadrul unor litigii succesive.

Astfel, a notat că două dintre aceste procese (respectiv dosarul nr. xx17/1/2005 și prezentul dosar) s-au aflat simultan pe rolul instanțelor și, dacă dosarul de față are ca obiect pretenții aferente perioadei 1.01.2003 - 30.04.2005, celălalt a vizat o perioadă anterioară, cuprinsă între 1.01.1998 și 30.06.2002.

În acest context, instanța de apel a considerat că în mod corect Tribunalul a dispus, la data de 15.12.2005, suspendarea judecății cauzei, apreciind că în privința interpretării clauzelor contractuale se va putea opune, cu autoritate de lucru judecat, decizia instanței supreme.

Însă, cum la data de 07.05.2012, a fost pronunțată sentința arbitrală nr. 89, prin care a fost interpretată clauza cuprinsă în art. 3 din contract, Curtea de apel a apreciat că aspectele statuate prin hotărârile judecătorești anterioare, chiar intrate în puterea lucrului judecat, nu mai pot fi opuse în prezentul litigiu, cu atât mai mult cu cât hotărârea arbitrală are în speță un caracter declarativ, care produce efecte retroactiv. De aceea, a reținut că cele dispuse prin hotărârea arbitrală își găsesc aplicarea și în litigiul de față, care de altfel, în considerarea acestor principii, a fost suspendat la data de 28.10.2011.

În continuare, instanța de apel a luat act de faptul că apelanta-pârâtă a susținut autoritatea de lucru judecat a hotărârilor anterior pronunțate de către instanțele judecătorești, raportându-se la soluția de respingere a pretențiilor Municipiului B. pentru o altă perioadă decât cea dedusă judecății, dar a subliniat că autoritatea de lucru judecat nu putea fi invocată pentru aspectele dezlegate în dispozitiv, ci cel mult în ceea ce privește modalitatea de calcul a sumei minime garantate conform art. 3 din contract, reținută în considerente, în măsura în care se recunoaște acest efect considerentelor hotărârii judecătorești. Dar, cum interpretarea clauzei neclare a format obiectul unui litigiu distinct, soluționat definitiv de către o instanță arbitrală, Curtea de apel a considerat că de autoritate de lucru judecat se bucură numai dispozitivul hotărârii arbitrale.

De aceea, a mai apreciat că, în urma interpretării în mod judicios a înrâuririi hotărâtoare a dispozitivului sentinței arbitrale, prima instanță a dat eficiență în mod corect variantei I din răspunsul la obiecțiunile la raportul de expertiză contabilă, care a stabilit modalitatea de calcul a sumei minime garantate prin raportare la interpretarea dată clauzelor contractuale prin sentința arbitrală nr. 89/2012, devenită obligatorie prin efectul puterii de lucru judecat.

În condițiile în care apelul promovat de Municipiul B. nu a fost motivat, acesta a fost examinat potrivit art. 292 alin. (2) C.proc.civ., prin raportare la susținerile acestei părți în fața primei instanțe și, astfel, s-a luat act că acesta solicitase admiterea cererii de chemare în judecată și, ca urmare a omologării variantei II din răspunsul la obiecțiunile la raportul de expertiză contabilă, obligarea pârâtei la plata sumei de 88.886,52 lei, cu titlu de sumă minimă garantată și dobânda legală aferentă și, doar în subsidiar, validarea variantei I.

Însă, în considerarea argumentelor expuse anterior, instanța de apel a notat că modalitatea de calcul a sumei datorate, avută în vedere în varianta II, nu corespunde sensului dat clauzei art. 3 prin sentința arbitrală și, prin urmare, nici voinței reale a părților.

De aceea, în temeiul art. 296 C.proc.civ., a respins ambele apeluri, ca nefondate.

Recursul. Motivele de nelegalitate invocate

Împotriva acestei decizii, SC M.D.R. SRL a declarat recurs, solicitând modificarea sa în parte, în sensul admiterii apelului pe care l-a promovat și schimbării sentinței primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

În motivare, recurenta a făcut un scurt istoric al situației litigioase, după care a apreciat că prin decizia atacată, instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a aplicat greșit legea; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ.

Cum recurenta nu a procedat la o dezvoltare a criticilor subsumat fiecărui motiv de recurs invocat, ci le-a prezentat în mod grupat, ele vor fi în același mod expuse în continuare, în cadrul considerentelor deciziei de față.

Astfel, a susținut că în mod incorect instanțele de fond s-au raportat la autoritatea de lucru judecat a sentinței arbitrale nr. 89/07.05.2012, deoarece interpretarea dată art. 3 din contract a avut în vedere numai litigiile viitoare - în aceste limite fiind de altfel sesizat tribunalul arbitral.

Mai mult, recurenta a invocat și o contradicție în considerentele deciziei de apel, în care, deși în paragrafele 4 și 5 din fila 6 se reține că

"în privința interpretării clauzelor contractuale se poate opune în prezentul dosar, cu autoritate de lucru judecat, decizia instanței supreme (...)"

, în următorul paragraf, se conchide că

"cele dispuse prin hotărârile menționate în cadrul procesului derulat în fața instanțelor judecătorești, chiar intrate în puterea de lucru judecat, nu mai pot fi opuse în prezentul litigiu (...)"

.

Recunoscând existența a două hotărâri diferite, recurenta a reiterat problema celor două suspendări ale cursului procesului și, în esență, a susținut că dispozițiile sentinței arbitrale nu puteau fi aplicate în prezentul proces, întrucât ele vizau doar litigiile viitoare.

Astfel, a arătat că, la data de 15.12.2005, prima instanță a dispus suspendarea judecății cauzei, până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. xx900/2002 al Tribunalului București, Secția a VI-a comercială, aflat în recurs atunci pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția comercială, sub nr. xx01/2005. Recurenta a apreciat că între respectivul dosar și cel de față există tripla identitate de părți, obiect și cauză și a arătat că prin decizia nr. 1849/25.05.2006, instanța supremă a admis recursul, a casat decizia de apel și a trimis cauza, spre rejudecare, Curții de Apel București, dosarul fiind reînregistrat sub nr. xx17/1/2005. A mai precizat că, în rejudecare, au fost administrate alte două expertize contabile, pe lângă cea din fața primei instanțe, care au relevat faptul că nu datorează nicio sumă de bani, considerent care a stat la baza respingerii apelului Municipiului B., prin decizia comercială nr. 98/19.02.2009 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă apoi prin respingerea recursului.

În urma ultimei decizii a Înaltei Curți, recurenta a arătat că dosarul de față a fost repus pe rol, dar la data de 28.10.2011, la cererea părții adverse, a fost din nou suspendat, până la soluționarea dosarului arbitral nr. xx2/2011 al Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în cadrul căruia s-a solicitat instanței arbitrale să interpreteze art. 3, pentru viitor, până la finalizarea contractului. În urma pronunțării sentinței arbitrale nr. 89/07.05.2012, judecata în dosarul de fond a fost din nou redeschisă.

În aceste condiții, recurenta a afirmat că se află în situația în care Înalta Curte a exprimat o opinie, iar instanța arbitrală o alta, ambele vizând același contract, dar perioade diferite: instanța supremă s-a referit la perioada 1999-2002, iar Curtea de Arbitraj a avut în vedere timpul ce urma a se scurge de la data pronunțării hotărârii sale, până la finalizarea contractului, aceasta fiind limita sesizării sale, în cadrul căreia trebuia să arbitreze.

Recurenta a susținut că a supus examinării instanței de apel aceste aspecte, legate așadar de modalitatea de soluționare a conflictului dintre două hotărâri deopotrivă aplicabile în prezentul litigiu, dar ele au rămas nelămurite, ceea ce face ca decizia sa să fie confuză și contradictorie, pronunțată, astfel, cu aplicarea greșită a legii.

În altă ordine de idei, recurenta a arătat că instanța de apel ar fi trebuit să își fundamenteze decizia pe întregul probatoriu administrat, iar nu să se limiteze la un singur înscris și, în măsura în care ar fi procedat astfel, ar fi constatat că toate expertizele de specialitate efectuate în cauză au stabilit că SC M.D.R. SRL a achitat integral sumele cuvenite intimatului, iar, câteodată, chiar și sume suplimentare; în acest context, a prezentat pe larg concluziile acestor lucrări de expertiză.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

În mod expres, recurenta a invocat două motive de recurs, respectiv cele reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ., texte de lege potrivit cărora hotărârea atacată va fi modificată atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia sau atunci când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În condițiile în care recurenta nu și-a prezentat criticile, în mod subsumat fiecăruia dintre cele două motive de recurs, Înalta Curte va proceda, în analiza sa, la o examinare prioritară a textelor de lege mai sus evocate și, în măsura în care va identifica, între criticile recurentei, aspecte care vor putea fi circumscrise acestor dispoziții legale, le va detalia în mod distinct; de asemenea, în cazul în care va rezulta că anumite critici pot fi circumscrise altor motive de recurs decât cele invocate expres de către autoarea căii de atac, le va încadra din oficiu, conform art. 306 alin. (3) C.proc.civ. În acest context, se impune a se atrage atenția părților că aspectele legate de interpretarea probatoriului, în speță, a concluziilor diferitelor rapoarte de expertiză, nu vor face obiect al examinării instanței supreme, a cărei analiză este limitată, de chiar conținutul introductiv al art. 304 C.proc.civ., doar criticilor de nelegalitate, nu și celor de netemeinicie, de vreme ce recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă.

Astfel, prima observație care trebuie făcută este că recurenta și-a întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ. pe împrejurarea că instanța de apel ar fi interpretat greșit actul juridic dedus judecății.

Însă, Înalta Curte subliniază că exclusiv interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății - chiar reală dacă ar fi - nu se circumscrie ipotezei reglementate de art. 304 pct. 8 C.proc.civ., care sancționează nu interpretarea greșită, în sine, ci schimbarea naturii sau înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, realizată ca urmare a unei interpretări greșite a acestuia.

Această concluzie rezultă cu evidență din interpretarea gramaticală a textului art. 304 pct. 8 C.proc.civ., din utilizarea de către legiuitor a verbului "a interpreta" la modul gerunziu; prin urmare, interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății trebuie înțeleasă doar în dependență cu verbul la modul personal, care în textul legii are în vedere schimbarea naturii sau înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

De aceea, cum recurenta nu a invocat că instanța de apel ar fi schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, ca efect al unei interpretări greșite a acestuia, instanța supremă a reținut că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ. este nefondat.

Pe de altă parte, recurenta a invocat și o contradicție în considerentele deciziei de apel, în sensul că, deși în paragrafele 4 și 5 din fila 6 s-a reținut că

"în privința interpretării clauzelor contractuale se poate opune în prezentul dosar, cu autoritate de lucru judecat, decizia instanței supreme (...)"

, în următorul paragraf, s-a conchis că

"cele dispuse prin hotărârile menționate în cadrul procesului derulat în fața instanțelor judecătorești, chiar intrate în puterea de lucru judecat, nu mai pot fi opuse în prezentul litigiu (...)"

.

O asemenea susținere, pe care Înalta Curte o încadrează din oficiu în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., este nefondată, deoarece ea pleacă de la o prezentare trunchiată a considerentelor reținute de instanța de apel; astfel, cu referire la primul citat de mai sus, trebuie să fie subliniat că acesta nu reprezintă un argument propriu al Curții de apel, ci el se constituie într-un considerent pe care aceasta l-a expus, dar care aparținuse instanței de fond și pe care aceasta își întemeiase măsura de suspendare a judecății, adoptată prin încheierea de la data de 15.12.2005.

Așa fiind, examinarea de detaliu a deciziei nu relevă o contradicție între considerente, care să conducă spre concluzia că decizia nu ar fi în realitate motivată; dimpotrivă, silogismul judiciar a fost expus în mod amplu de către instanța de prim control judiciar și este apt să reflecte dispozitivul, așa încât și această critică este nefondată.

În altă ordine de idei, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. conține trei ipoteze: lipsa de temei legal a hotărârii, pronunțarea acesteia cu încălcarea legii sau cu greșita ei aplicare; dintre acestea, recurenta a invocat doar aplicarea eronată a legii.

Astfel, a susținut că în mod incorect instanțele de fond s-au raportat la autoritatea de lucru judecat a sentinței arbitrale nr. 89/07.05.2012, arătând în esență că interpretarea dată art. 3 din contract a avut în vedere numai litigiile viitoare - în aceste limite fiind și sesizat tribunalul arbitral.

Recurenta a reiterat problema celor două suspendări ale cursului procesului și a arătat că dacă prin decizia comercială nr. 98/19.02.2009 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, a fost soluționat un litigiu în sensul respingerii pretențiilor reclamantului-intimat derivate din același contract de asociere din care izvorăsc și cele din dosarul pendinte, dar care priveau o altă perioadă de timp, respectiv 1999-2002, motivat de faptul că probele au impus concluzia că nicio sumă nu mai este datorată, prin sentința arbitrală nr. 89/07.05.2012 a Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României s-a procedat la interpretarea art. 3 din contractul părților, pentru viitor, până la finalizarea contractului.

În aceste condiții, recurenta a afirmat că se află în situația în care Înalta Curte a exprimat o opinie, iar instanța arbitrală o alta, ambele vizând același contract, dar perioade diferite: instanța supremă s-a referit la perioada 1999-2002, iar Curtea de Arbitraj a avut în vedere timpul ce urma a se scurge de la data pronunțării hotărârii sale, până la finalizarea contractului, aceasta fiind limita sesizării sale, în cadrul căreia trebuia să arbitreze.

Așa fiind, în opinia recurentei, problema de drept de care depinde soluționarea cauzei stă în dezlegarea modalității de apreciere asupra conflictului dintre două hotărâri deopotrivă aplicabile în prezentul litigiu.

Înalta Curte reține nu doar că decizia comercială nr. 98/19.02.2009 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, nu este aplicabilă în prezentul litigiu, așa cum a afirmat recurenta, dar mai subliniază și că, în raționamentul său, recurenta a pornit de la o premisă fundamental eronată, în sensul că a considerat că instanța arbitrală a statuat asupra interpretării ce urma să fie dată art. 3 din contract doar pentru viitor; o asemenea afirmație este însă contrazisă de însuși textul dispozitivului sentinței arbitrale, în care s-a consemnat în mod expres că interpretarea clauzei privește întreaga perioadă a desfășurării contractului pentru locația din B-dul M.K. nr. 23 (…).

Or, chiar dacă instanța arbitrală ar fi depășit limitele învestirii sale, o asemenea împrejurare este lipsită de relevanță atât timp cât părțile nu au înțeles să apeleze la singurul mijloc procedural pe care legea îl oferă pentru a obține desființarea sentinței arbitrale, respectiv la acțiunea în anulare reglementată de art. 366 C.proc.civ.

De aceea, aspectele privind interpretarea art. 3 din contract, tranșate prin sentința arbitrală nr. 89/2012, definitivă, se impun părților cu putere de lucru judecat, deoarece potrivit art. 367

1

C.proc.civ., o hotărâre arbitrală definitivă se bucură de aceleași efecte ca o hotărâre judecătorească.

În acest context, sunt nefundamentate juridic susținerile recurentei în sensul că decizia comercială nr. 98/19.02.2009 a Curții de Apel București, irevocabilă prin respingerea recursului, s-ar impune în prezentul litigiu cu putere de lucru judecat, deoarece litigiul finalizat prin respectiva decizie a avut un obiect diferit față de prezentul dosar - atât timp cât pretențiile reclamantului din acel dosar au vizat o perioadă de timp diferită față de cea din cauza prezentă. Și, chiar dacă se acceptă că sunt atașate puterii de lucru judecat nu doar dispozitivul, ci și considerentele unei hotărâri, Înalta Curte subliniază că acestea din urmă se cuprind în puterea de lucru judecat doar în măsura în care se reflectă în dispozitiv.

Referindu-se la conflictul dintre hotărârea instanței judecătorești și a celei arbitrale, recurenta a arătat că, dând prevalență sentinței arbitrale, instanța de apel a aplicat greșit legea - fără însă a fi în măsură să indice vreun text de lege încălcat sau greșit aplicat.

Or, dimpotrivă, Înalta Curte reține că atât timp cât litigiul derulat în fața instanțelor de judecată nu a avut ca obiect stabilirea unei modalități de interpretare a art. 3 din contractul părților - aceasta formând doar obiect al hotărârii arbitrale, căreia legea îi recunoaște aceeași forță ca și unei hotărâri judecătorești, odată ce a devenit definitivă -, a nu i se recunoaște acesteia din urmă un astfel de efect ar presupune, în realitate, o încălcare a legii, respectiv a art. 367

1

C.proc.civ.

Așa fiind, rezultă că în mod legal instanțele anterioare au apreciat că pentru stabilirea cuantumului sumelor datorate cu acest titlu trebuie să se raporteze la calculul realizat în cadrul obiecțiunilor la raportul de expertiză contabilă, varianta I, deoarece doar acela a avut în vedere interpretarea dată clauzelor contractuale prin sentința arbitrală nr. 89/2012, devenită obligatorie prin efectul puterii de lucru judecat.

De aceea, nu este întemeiat nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Celelalte susțineri ale recurentei, vizând faptul că instanța de apel ar fi trebuit să își fundamenteze decizia pe întregul probatoriu administrat și, în măsura în care ar fi procedat astfel, ar fi constatat că toate expertizele de specialitate efectuate în cauză au stabilit că SC M.D.R. SRL a achitat integral sumele cuvenite intimatului, iar câteodată, chiar și sume suplimentare, scapă însă examinării instanței supreme, a cărei analiză, după cum s-a arătat și mai sus, este limitată, de chiar conținutul introductiv al art. 304 C.proc.civ., doar criticilor de nelegalitate, nu și celor de netemeinicie.

Având în vedere toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte a constatat că instanța de apel a pronunțat o decizie legală, motivele de recurs invocate nejustificând modificarea sa, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.