ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 404/2014

Deliberând asupra apelurilor penale de față, constată că,

Prin sentința penală nr. 55/F din 28 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, s-a dispus, în temeiul art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două acte materiale), condamnarea inculpatului T.S. la pedeapsa de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen.

În temeiul art. 26 C. pen. rap. la art. 255 alin. (1) C. pen., art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două acte materiale), același inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen.

În temeiul art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele astfel aplicate, stabilindu-se ca inculpatul T.S. să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen.

În temeiul art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii și arestării preventive de la data de 12 septembrie 2013 până la 15 noiembrie 2013, iar, în temeiul art. 189 și art. 191 alin. (1) și (2) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata cheltuiehlor judiciare către stat.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a făcut, în primul rând, referire la împrejurările faptice ale cauzei reținute prin rechizitoriu, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate în cursul urmăririi penale, arătând că martorul P.Ș. a fost administrator al SC A.H. SRL și SC A.P. SRL, societăți ce aveau ca obiect de activitate cultivarea cerealelor (exclusiv orez), plantelor leguminoase și a plantelor producătoare de semințe oleaginoase. în această calitate, în perioada 2007-2011, a solicitat A.P.I.A., Centrul județean Călărași, acordarea de plăți unice pe suprafață agricolă, nerambursabile, din fonduri comunitare și naționale, pentru mai multe suprafețe de teren. După acordarea sumelor menționate, A.P.I.A. a constatat că societățile ar fi exploatat ilegal o parte din suprafața pentru care s-a solicitat acordarea de subvenții, suprafață, ce ar aparține A.D.S., astfel că au obținut în mod ilegal o parte din aceste fonduri. În acest context, A.P.I.A. Călărași a întocmit procese verbale de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, creanțe a căror valoare a fost de 7.088.751,36 lei pentru perioada 2007-2010, dosarul aferent campaniei din 2011 fiind reinstrumentat și în curs de autorizare, iar pentru recuperarea prejudiciului fiind instituite măsuri asigurătorii.

Litigiile generate de contestarea proceselor verbale de constatare și sancționare a contravențiilor s-au aflat în diverse stadii de soluționare, însă situația creată l-a împiedicat pe P.Ș. să acceseze alte fonduri oferite prin programul S.A.P.S. Această situație litigioasă a fost cunoscută de inculpatul T.S., comisar în cadrul S.I.F. a I.P.J. Călărași, inclusiv din cele relatate lui de martorul G.M., iar situația dificilă a lui P. a fost percepută ca o oportunitate de către inculpat, deoarece acesta deținea un teren în suparafață de cea-50.000 mp în satul Cegani, com. Burdușani, jud. Ialomița și era interesat să îl vândă, iar martorul, cunoscut ca fiind implicat în activități agricole, preocupat de extinderea activității sale economice și, prin urmare, de achiziția de noi terenuri, cu posibilități financiare semnificative, era persoana în măsură să cumpere un teren de o asemenea mărime și la un preț bun pentru inculpat. Discuții cu privire la vânzarea acestui teren au existat și anterior anului 2013 între inculpat și P.Ș., însă cel din urmă, deși interesat de cumpărarea terenului, nu a dat un răspuns ferm, amânând mereu luarea unei decizii.

Potrivit declarației martorului G.M., care era la curent cu intenția inculpatului de a vinde terenul menționat lui P.Ș., în cursul anului 2013 s-a întâlnit cu T.S., iar acesta, știind că este în relații foarte apropiate cu P.Ș., l-a întrebat dacă cel din urmă a luat vreo decizie. Martorul i-a relatat lui P.Ș. despre întâlnirea cu inculpatul și despre întrebarea adresată de acesta, ocazie cu care P. a afirmat că ar fi dispus să cumpere terenul, dar că mai întâi ar vrea sa vadă actele și poziționarea acestuia. După această discuție, P.Ș. a menționat că, dacă recolta din anul 2013 va fi vândută la un preț bun, ar putea să cumpere acest teren. Ulterior, întâlnindu-se din nou cu inculpatul și întrebat fiind de acesta dacă are noutăți cu privire la cumpărarea terenului de către P.Ș., martorul G.M. a declarat că i-a spus acestuia despre condițiile în care P.Ș. ar fi în măsură să cumpere terenul, cu precizarea că, deocamdată, acesta are dificultăți financiare din cauză că fondurile sale sunt blocate de A.P.I.A. Călărași ca urmare a existenței unor litigii, în urma unor demersuri inițiate de D.B., directorul executiv adjunct al acestei instituții. Martorul G.M. a arătat că, aflând acest lucru, inculpatul T.S. a susținut că îl cunoaște pe D.B. și că poate discuta cu acesta pentru rezolvarea problemelor întâmpinate de P.Ș., fără a preciza în acel moment alte detalii. Date fiind acestea, martorul G.M. a discutat cu P.Ș. despre cele afirmate de inculpat, P.Ș. fiind de acord cu demersul inculpatului, dacă totul ar fi legal și, în cazul în care fondurile societăților sale ar fi deblocate, ar putea să cumpere terenul inculpatului (vol. I, filele 63-74).

În paralel, inculpatul a căutat o modalitate de a discuta cu D.B.D., în condiții favorabile, care să îi permită să aducă în atenția directorului executiv adjunct de la A.P.I.A. Călărași situația lui P.Ș. și, urmărind strict interesul său, să facă tot ce era necesar să asigure o soluție convenabilă tuturor, chiar dacă detaliile intervenției pe lângă D.B.D. nu fuseseră expuse în discuția cu martorul G.D. Astfel, cunoscând relația de prietenie a lui D.B.D. cu inculpatul G.V., inculpatul T.S. l-a contactat pe acesta pentru a-i facilita o întâlnire cu directorul executiv adjunct de la A.P.I.A. Călărași și i-a relatat, totodată, că P.Ș. ar fi dispus să remită suma de 100.000 de euro pentru soluționarea favorabilă a litigiilor cu A.P.I.A., în sensul anulării sau reducerii debitelor societăților administrate de martor. Cu același prilej, inculpatul T.S. i-a promis inculpatului G.V. o parte din suma pe care o va primi de la P.Ș. pentru sprijinul pe care i-l va acorda în demersul său pe lângă D.B.D.

Existența acestei înțelegeri anterioare între inculpații T.S. și G.V. a rezultat din evenimentele care au urmat, când, pentru început, cel din urmă a intermediat o primă întâlnire, a pus la dispoziție un loc propice, într-un cadru confidențial, pentru discuțiile ce urmau a avea loc și a garantat seriozitatea și credibilitatea inculpatului T.S., apoi a continuat să îl sprijine pe acesta în demersul său, facilitând întâlnirile cu D.B.D., insistând față de el să accepte propunerea făcută de inculpatul T.S. și să accepte banii pe care urma să îi remită P.Ș. prin intermediul ofițerului de poliție.

Astfel, așa cum a rezultat din declarația lui D.B.D., în data de 20 august 2013, a fost apelat de inculpatul G.V., care i-a solicitat o întrevedere, ocazie cu care i-a spus că vine din partea unui prieten de-al său, fără a-i menționa numele, care îl roagă să ajungă la o înțelegere cu P.Ș. și că acesta din urmă este dispus să ofere suma de 100.000 de euro pentru rezolvarea tuturor problemelor. D.B.D. a refuzat această ofertă, însă, în seara aceleiași zile, considerând că ar fi util să cunoască cine este persoana care a intervenit căruia i-a cerut detalii cu privire la cele discutate anterior și la identitatea "prietenului comun" care a intervenit pentru P.Ș. Cu acest prilej, inculpatul G.V. i-a comunicat că persoana care a făcut acest demers este inculpatul T.S., ofițer în cadrul S.I.F. din cadrul I.P.J. Călărași. In continuare, inculpatul G.V. i-a adus la cunoștință lui D.B.D. că a fost identificată o modalitate de disimulare a sumei de 100.000 de euro ce trebuia să fie remisă, aceasta urmând a fi inclusă în prețul unui teren pe care inculpatul T.S. l-ar vinde lui P.Ș. în acest mod, terenul ar fi fost supraevaluat și, din suma de 130.000 de euro reprezentând prețul mărit artificial, ar putea fi retrasă suma de 100.000 de euro. Totodată, inculpatul G.V. i-a explicat și că, din suma de 100.000 de euro, o parte ar reveni și inculpatului T.S. și l-a sfătuit să se gândească bine la ofertă, iar dacă va.accepta, s-a obligat să îl pună în legătură cu inculpatul T.S. Deși denunțătorul i-a subliniat inculpatului G.V. că nu este interesat de propunerea făcută, acesta a insistat să reflecteze în continuare.

Imediat după ce a luat cunoștință despre aceste aspecte, D.B.D. a sesizat D.N.A. - Serviciul Teritorial București.

În data de 25 august 2013, în jurul orei 14:30, D.B.D. a fost apelat de inculpatul G.V., care i-a solicitat să vină la imobilul său situat în Călărași, str. Ciocârliei, nr. 19bis, unde are un depozit de lemne, spunându-i că vine și "prietenul". D.B.D. a declarat că, la depozit, l-a găsit pe inculpatul G.V. și că, după circa două minute, a venit și inculpatul T.S., inculpatul G. conducându-i pe cei doi într-un birou, unde i-a lăsat să discute. Potrivit celor declarate de D.B.D., acesta i-a spus inculpatului T.S. că ar fi de acord cu cele transmise de P.Ș., moment în care inculpatul a început să îi explice detaliile remiterii mitei. Astfel, i-a relatat că primirea sumei de 100.000 de euro va fi ascunsă prin încheierea unui contract de vânzare-cumpărare pentru un teren între inculpat și P.Ș., în prețul căruia va intra și suma remisă pentru rezolvarea problemelor lui P.Ș., astfel că rumeni nu va cunoaște destinația banilor. După exprimarea acordului de către D.B.D., inculpatul T.S. a susținut că va lua legătura cu G.M., care este prietenul lui și al lui P.Ș., pentru finalizarea "tranzacției", stabilind, totodată, o întâlnire pentru data de 26 august 2013.

D.B.D. l-a contactat pe inculpatul G.V. în data de 26 august 2013 și a amânat întâlnirea pentru a doua zi, 27 august 2013, dar pentru că atât D.B.D., cât și inculpatul G.V. au fost ocupați, au convenit să se vadă în data de 28 august 2013, la ora 17:00, la depozitul de lemne al inculpatului G.V. în ziua respectivă, D.B.D. a ajuns la depozitul din Călărași, unde se afla inculpatul G.V. înainte de a ajunge inculpatul T.S., D.B.D. a ținut să se asigure de seriozitatea acestuia, a lui G.M. și a lui P.Ș., iar inculpatul G.V. a garantat siguranța celor discutate și seriozitatea persoanelor implicate (vol. II, filele 41-42). După sosirea inculpatului T.S., acesta a reluat discuțiile legate de crearea unei aparențe de legalitate pentru circuitul sumei de 100.000 de euro pe care pretindea că P.Ș. intenționa să o dea pentru rezolvarea conflictelor cu A.P.I.A. Călărași, prin încheierea contractului. de vânzare-cumpărare la un preț supraevaluat, din care urma să fie extrasă suma de 100.000 de euro. Pe parcursul discuției, inculpatul G.V. a fost prezent și, fiind la curent cu intențiile frauduloase ale inculpatului T.S., l-a susținut pe acesta, fiind direct interesat în obținerea unei sume de bani din cei 100.000 de euro pentru "serviciile sale". Astfel, convorbirea purtată în data de 28 august 2013 a evidențiat faptul că suma de 100.000 de euro nu era destinată în întregime lui D.B.D., ci o parte urma să revină și celor doi inculpați pentru intervenția făcută, iar inculpatul G.V. i-a explicat lui D.B.D. care ar fi modalitatea de distribuire a banilor între ei (vol. II, filele 40-63).

Fiind puse la punct detaliile cu D.B.D. și asigurâridu-se de disponibilitatea acestuia pentru rezolvarea problemei analizate așa cumlși-a dorit, inculpatul T.S. s-a întâlnit în data de 02 septembrie 2013 cu martorul G.M. pentru a-i comunica rezultatul întrevederii cu D.B.D. Dacă până la această dată inculpatul T.S. nu a avansat nicio sumă de bani pentru anularea/reducerea debitelor înregistrate de firmele lui P.Ș. la A.P.I.A. Călărași, cu această ocazie inculpatul a fost tranșant și a pretins suma de 100.000 de euro, sumă din care urma să primească o parte pentru intervenția făcută și care urma să fie continuată, oferindu-se totodată să remită lui D.B.D. o altă parte din sumă în numele lui P.Ș. pentru ca directorul executiv adjunct de la A.P.I.A. Călărași să nu își îndeplinească atribuțiile de serviciu. Inculpatul T.S. a explicat în detaliu ce urma să se întâmple, a garantat rezolvarea problemelor existente și a arătat cum se vor împărți banii între persoanele implicate, inclusiv inculpatul G.V. (vol. II, filele 64-81).

Pentru că P.Ș. și G.M. au avut suspiciuni cu privire la intențiile inculpatului T.S., au convenit ca martorul G.M. să înregistreze convorbirea purtată cu acesta.

După întâlnire, martorul G.M. l-a înștiințat pe P.Ș. cu privire la conținutul convorbirii și, constatând că este vorba despre săvârșirea unor infracțiuni de corupție, P.Ș. a decis să sesizeze autoritățile competente.

Până la depunerea unui denunț de către P.Ș., inculpatul T.S. l-a vizitat la domiciliul său din satul Căscioarele, jud. Călărași, pe martorul G.M. în data de 04 septembrie 2013, ocazie cu care martorul a înregistrat din nou discuția purtată cu acesta. Așa cum rezultă din înregistrarea pusă la dispoziție de martor, acesta și inculpatul T.S. au părăsit locul în care se aflau mai multe persoane și s-au retras într-o încăpere, unde a avut loc o discuție legată de necesitatea emiterii unor adeverințe de către D.B.D. pentru trei dintre firmele lui P.Ș., care să ateste că societățile nu înregistrează debite, fapt care i-ar fi permis lui P.Ș. să obțină un credit bancar total de aproximativ 920.000 de euro, reprezentând 90% din cuantumul de 110 euro/ha din plata unică pe suprafața agricolă finanțată de U.E. - S.A.P.S. Dintre societățile administrate de P.Ș., două, însă, nu îndeplineau condițiile de eligibilitate, fiind înregistrate cu debite la A.P.I.A. Călărași, dar inculpatul T.S. și-a exprimat întreaga disponibilitate de a rezolva și această situație, subliniind că are o mare influență asupra lui D.B.D. și că nu va fi .nicio problemă, chiar dacă nu a discutat în prealabil cu acesta, pentru că va face cum îi va spune. Totodată, inculpatul a explicat că, pentru aceasta, P.Ș. va trebui să dea suma de 40.000 de euro, din care urma să îi revină suma de 10.000 de euro. Pentru aceasta, inculpatul T.S. urma să apeleze din nou la inculpatul G.V. pentru a-i facilita o nouă întâlnire cu D.B., în cadrul căreia să îi solicite ajutorul pentru P.Ș. și să îi ofere, din partea acestuia, suma de 10.000 de euro. La rândul său, inculpatul G.V. urma a fi recompensat cu suma de 10.000 de euro (vol. II, filele 82-93).

Discuția purtată de inculpatul T.S. cu martorul G.M. și înregistrată de acesta a fost prezentată lui P.Ș. și, așa cum a rezultat din declarațiile lui P.Ș. și G.M., au stabilit să sesizeze D.N.A., având în vedere că au strâns suficiente probe. Pentru aceasta, în data de 06 septembrie 2013, G.M. s-a prezentat la sediul D.N.A., la Serviciul de Registratură, Grefă, Arhivă și Relații cu Publicul, unde a dorit să înmâneze suportul conținând înregistrările care dovedeau săvârșirea unor infracțiuni de corupție, însă a fost îndrumat să depună un denunț în scris, în care să explice cele petrecute și cine sunt persoanele implicate. După ce i-a adus la cunoștință lui P.Ș. cerința procedurală, acesta din urmă a luat legătura cu avocatul său, care l-a îndrumat cu privire la redactarea denunțului, astfel că, imediat după acest moment, P.Ș. a depus un denunț la D.N.A., unde a venit însoțit de G.M., care a dat declarații cu privire la cele constatate.

După discuția dintre martorul G.M. și T.S., care a avut loc în data de 04 septembrie 2013, acesta din urmă a luat legătura cu inculpatul G.V. și au organizat o nouă întâlnire cu denunțătorul D.B.D. pentru a-i prezenta și această ofertă și a-i promite o parte din suma de 40.000 de euro pretinsă de inculpat.

A doua zi, în 05 septembrie 2013, a avut loc întâlnirea dintre D.B. și inculpații T.S. și G.V., la imobilul acestuia din urmă, discuțiile fiind înregistrate în mediu ambiental în baza autorizației emise de instanță. Modul în care au decurs discuțiile au dovedit fără dubiu că inculpatul G.V. cunoștea că, de această dată, era necesar să îl convingă pe D.B.D. să elibereze adeverințele necesare lui P.Ș. pentru accesarea unor fonduri europene pentru agricultură, în schimbul unor sume de bani, demonstrând, totodată, existența unei înțelegeri anterioare între inculpații G.V. și T.S.. Discuția s-a purtat inițial între D.B.D. și inculpatul G.V., timp în care denunțătorul a fost pus la curent cu toate detaliile problemei de rezolvat de către acesta, însă apoi s-a alăturat lor și inculpatul T.S., acesta confirmând că, în plus față de rezolvarea litigiilor societăților administrate de P.Ș., martorul are nevoie și de emiterea unor adeverințe care să-i permită accesarea unor fonduri suplimentare și că, pentru aceasta, prin intermediul lui, P.Ș. îi va da suma de 10.000 de euro (vol. II, filele 96-110). Discuția s-a încheiat cu promisiunea denunțătorului că va face demersuri în vederea eliberării adeverințelor, urmând ca inculpatul T.S. să facă demersuri pe lângă P.Ș. pentru a obține suma de 40.000 de euro până în data de 09 septembrie 2013.

După sesizarea instanței cu rechizitoriul procurorului, prin încheierea din 25 octombrie 2013, Curtea a dispus disjungerea cauzei cu privire la inculpatul T.S., motivat de faptul că inculpatul G.V. a solicitat judecarea cauzei în procedura simplificată prev. de art. 320

1

C. proc. pen., sens în care, prin sentința penală nr. 581 din 01 noiembrie 2013, acesta a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 2 ani închisoare, cu aplicarea art. 81 C. pen.

Făcând, în continuare, referire la materialul probator administrat în faza cercetării judecătorești, instanța de fond a arătat că, în declarația dată, inculpatul T.S. (fila 135) a recunoscut împrejurările în care s-au derulat faptele, susținând, însă, că el urmărea să vândă un teren ce-i aparținea din satul Cegani, județul Ialomița, iar discuția cu privire la sumele de bani priveau această tranzacție. Posibilul cumpărător, martorul P.Ș., nu dispunea de mijloace financiare întrucât firmele pe care le administra aveau litigii cu A.P.I.A. (unde director executiv era martorul D.B.D.), astfel că inculpatul T.S. s-a hotărât să intermedieze o soluționare a acestor litigii, care ar fi permis lui P.Ș. să poată cumpăra terenul. Inculpatul a recunoscut toate întâlnirile avute cu D.B.D., discuțiile purtate, la unele participând și inculpatul G.V., dar a menționat că niciodată nu a exercitat vreo influență asupra lui D.B.D., deoarece „nu îl cunoștea atât de bine", demersul său urmărind obținerea de către P.Ș. de fonduri A.P.I.A., care i-ar fi permis să cumpere și terenul de la inculpat, fără a-l ajuta să dea o sumă de bani lui D.B.D. pentru rezolvarea problemelor financiare ale firmelor pe care le administra.

Cu privire la cei trei martori audiați în fața instanței, s-a arătat că aceștia și-au menținut declarațiile date anterior, toți reliefând întâlnirile avute cu inculpatul T.S., în care s-au purtat discuțiile redate în procesele verbale aflate la dosar (necontestate nici de inculpatul T.S. și nici de martori sub aspectul realității). Astfel, martorul D.B.D. (fila 227) a arătat că inculpatul T.S. i-a spus expres că P.Ș. îi va oferi o sumă de bani dacă, în calitate de director executiv A.P.I.A., va rezolva pozitiv situația iar suma de bani, care va fi regăsită în contravaloarea tranzacției cu privire la vânzarea-cumpărarea terenului aparținând lui T.S. Același martor a mai arătat că tot inculpatul T.S. i-a solicitat eliberarea unor adeverințe de bonitate pentru firmele administrate de P.Ș., în baza cărora acesta putea obține fondurile A.P.I.A., și, cu toate că nu putea da curs respectivei solicitări pentru că unele litigii erau pe rolul instanțelor, a lăsat ca faptele să se deruleze în continuare întrucât martorul formulase un denunț.

în ce-l privește pe martorul P.Ș. (fila 229), acesta a susținut că, într-adevăr, inculpatul i-a propus să-i cumpere terenul, dar acțiunea nu s-a materializat din cauza dificultăților sale financiare. A arătat martorul că a avut o singură întâlnire cu inculpatul T.S. pe 06 septembrie 2013, în parcarea magazinului B., loc ales de inculpat, context în care acesta i-a spus că îi va rezolva problemele financiare, că a discutat chiar cu directorul A.P.I.A., D., care s-a arătat dispus să le rezolve, inculpatul dându-i, însă, de înțeles că „atitudinea pozitivă" a directorului trebuie recompensată. Totodată, martorul a arătat că inculpatul, deși i-a spus că a discutat cu D., nu i-a relatat în detaliu ce demersuri a făcut pentru a-i rezolva problemele financiare.

Audiat fiind, martorul G.M. (fila 231) a declarat că toate înregistrările convorbirilor avute cu inculpatul T.S. redau întocmai discuțiile purtate, cel din urmă oferindu-se să rezolve problemele financiare ale martorului P.Ș. cu A.P.I.A. și chiar discutând cu D.B., în schimbul unei sume de bani - 100.000 euro. A mai menționat martorul că demersurile inculpatului pot fi circumscrise interesului acestuia de a-și vinde terenul.

În privința înregistrărilor convorbirilor telefonice și a celor din mediul ambiental, s-a constatat că unele au fost făcute în baza autorizaților emise de Curtea de Apel București, potrivit art. 91 C. proc. pen., altele au fost realizate de martorul G.M. și se circumscriu cerințelor art. 91 alin. (2) C. proc. pen. (discuțiile purtate de martor cu inculpatul T.S. și cu D.B.), considerându-se, astfel, că sunt mijloace de probă administrate legal, care, de altfel, nu au fost contestate sub aspectul realității ori legalității.

Examinând mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale și în faza cercetării judecătorești, Curtea a reținut că inculpatul T.S., chiar dacă și-a justificat demersurile prin scopul vânzării terenului ce-i aparținea, era la curent cu problemele financiare ale martorului P.Ș., dar a și condus actele/întâlnirile/discuțiile, astfel încât să influențeze deciziile directorului A.P.I.A., fără, însă, a-l încunoștința pe P.Ș., deși vorbea despre rezolvarea problemelor financiare ale acestuia și chiar s-a întâlnit cu el în parcarea magazinului B., fără i-a da detalii despre demersurile sale. în opinia judecătorului fondului, modul său de acțiune relevă un comportament tipic ilicit, acesta prezentându-i martorului P.Ș., la întâlnirea din parcarea magazinului B., că atitudinea pozitivă a directorului A.P.I.A. trebuie recompensată, martorul P. înțelegând solicitarea inculpatului și replicând ferm că nu va oferi nicio recompensă. S-a arătat sub acest aspect că, în contextul întâlnirilor reciproce dintre participanții la acest angrenaj, chiar a apărut (potrivit.

Înregistrărilor și declarațiilor de martori) întrebarea/propunerea ca inculpatul T.S. să „fie lăsat" de o parte și problemele să fie rezolvate fără intermedierea lui, aspect ce relevă că rolul său și-l asumase/prezentase singur celorlalți, încercând să-și contureze o rezolvare și derulare a actelor potrivit propriului interes. Această împrejurare a reieșit, pe de o parte, din faptul că inculpatul nu comunica în detaliu celorlalți, demersurile făcute, deși îi priveau direct, iar, pe de altă parte, în calitatea sa de polițist, acesta era la curent cu rigorile legii pentru demersurile pe care le-a întreprins și, cu toate acestea, nu a încetat acțiunile, știind chiar, așa cum a declarat în fața instanței (fila 135), că discuțiile purtate erau înregistrate.

S-a reținut, astfel, că, din probele administrate, rezultă în mod cert că inculpatul T.S. a fost cel care a inițiat întâlnirea cu directorul A.P.I.A. apelând la inculpatul G.V., despre care știa că este prieten cu D.B., a participat la mai multe întâlniri cu cel din urmă, în care a prezentat modalitatea în care se poate rezolva problema financiară a martorului P., dar, separat, și la întâlniri cu martorul G.M. (inclusiv la martor acasă), prin intermediul căruia a încercat să-l determine pe P.Ș. să ofere sume de bani lui D., atât pentru diminuarea ori anularea debitelor, cât și pentru eliberarea unor adeverințe de bonitate, cel care a stabilit sumele de bani care urmau să fie oferite/primite și modul de împărțire între participanți (aspecte reieșite și din convorbirile din 04 septembrie 2013, înregistrate de martorul G.), afișând o mare siguranță în posibilitățile de rezolvare prin influența avută asupra martorului D. (aspect reieșit din aceeași convorbire, când spune "Nu hotărăsc eu, dar dacă eu am zis așa, așa face. Dacă eu îți spun că am mare putere acolo. Dacă eu spun așa, așa e!").

Referitor la apărarea inculpatului în sensul că se preocupa doar de vânzarea terenului său, s-a constatat de către Curte că aceasta este contrazisă nu doar de modul de acțiune, derularea evenimentelor, discuțiile purtate, dar și de modul conspirativ în care se desfășurau întâlnirile, prin luarea unor măsuri de siguranță pentru evitarea înregistrării (se adunau telefoanele, mergeau în camere separate unde se purtau discuțiile).

De asemenea, s-a apreciat că apărarea inculpatului în sensul că nu a comis faptele este contrazisă de dovezile produse, astfel încât temeiul prevăzut de art. 10 lit. c) C. proc. pen. nu are un suport faptic. Sub acest aspect, Curtea a menționat că respectivele dispoziții își găsesc aplicare numai în ipoteza în care inculpatul nu a comis niciun act constitutiv al infracțiunii de care este acuzat, deși aceasta există în materialitatea sa. Or, probele administrate demonstrează netemeinicia susținerii potrivit căreia martorii denunțători D. și P. ar fi autori ai infracțiunilor, iar inculpatul ar fi acționat doar pentru a depista actele ilicite comise de aceștia.

În acest sens, s-a arătat că cei doi martori au "formulat denunțuri la organele judiciare, D.B. la data de 23 august 2013, iar P.Ș. la data de 11 septembrie 2013, motiv pentru care față de ei s-a dispus neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., soluție necontestată de inculpat.

Pe de altă parte, s-a menționat de către judecătorul fondului că instanța a fost învestită prin rechizitoriu cu obiectul și persoana cauzei de față,- fiind legată de cerințele art. 317 C. proc. pen., constatându-se, totodată, că niciunul dintre cei doi martori nu a avut o contribuție la luarea rezoluției infracționale de către inculpat, căruia i-a aparținut inițiativa cu privire la întâlnirile și discuțiile cu martorul D.B. și cu ceilalalți participanți, fixând locul de întâlnire cu martorul P.Ș., deplasându-se acasă la martorul G.M., prezentând modalitatea în care suma traficată solicitată oferită se regăsea în tranzacția ce urma a fi încheiată cu privire la terenul ce-i aparținea, neputând fi primită solicitarea acestuia de a constata nelegalitatea înregistrărilor, prin prisma dispozițiilor art. 68 alin. (2) C. proc. pen.

Ca urmare, s-a concluzionat de către Curte că dovezile administrate probează comiterea infracțiunilor de către inculpatul T.S., acesta acționând cu vinovăție în forma intenției directe, întrucât a prevăzut rezultatul faptei și a urmărit producerea lui.

În drept, s-a apreciat că fapta inculpatului T.S., comisar de poliție în cadrul I.P.J. Călărași - S.I.F., care, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în perioada august-septembrie 2013, a pretins de la P.Ș., prin intermediul lui G.M., suma de 100.000 de euro, din care câte 25.000 urmau să-i revină lui, inculpatului G.V. și lui G.M., pentru a interveni pe lângă D.B.D., director executiv adjunct la A.P.I.A. Călărași, asupra căruia a afirmat că are influență, pentru a-l determina să anuleze sau să diminueze debitele înregistrate de societățile administrate de P.Ș. la A.P.I.A. Călărași, precum și suma de 40.000 de euro, din care câte 10.000 urmau să-i revină lui, inculpatului G.V. și lui G.M., pentru a interveni pe lângă D.B.D., asupra căruia a afirmat că are influență, pentru a-l determina să elibereze trei adeverințe pentru societățile reprezentate de P.Ș., care să permită acestuia accesarea unor fonduri europene, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (două acte materiale).

Cu privire la fapta inculpatului care, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în perioada august-septembrie 2013, după ce s-a convins că D.B.D. este dispus să nu își îndeplinească atribuțiile de serviciu sau să și le îndeplinească în mod necorespunzător, în schimbul unor sume de bani, a promis lui P.Ș. că îl va ajuta să îi ofere lui D.B.D. suma de 25.000 de euro pentru ca acesta să anuleze sau să diminueze debitele înregistrate de societățile administrate de martor la A.P.I.A. pentru ca acesta să elibereze trei adeverințe pentru societățile reprezentate de P.Ș., care să permită acestuia accesarea unor fonduri europene, fapte urmate de demersurile necesare (identificarea unei persoane care să îi faciliteze contactul cu D.B.D., stabilirea unor întâlniri cu acesta, prezentarea întregii situații, oferirea sumelor de bani menționate, confirmarea seriozității ofertei), s-a considerat că aceasta constituie complicitate la infracțiunea de dare de mită, prev. de art. 26 C. pen. raportat la art. 255 alin. (1) C. pen., art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (două acte materiale).

La individualizarea pedepselor, au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., instanța orientându-se spre un cuantum situat peste minimul special stabilit de lege, față de modul de acțiune al inculpatului, scopul urmărit, darf-și calitatea lui de lucrător de poliție, acesta derobându-se de la obligațiile cei reveneau potrivit legii. S-a mai arătat, sub același aspect, că infracțiunile reținute'în sarcina inculpatului sunt circumscrise infracțiunilor de corupție care afectează relațiile sociale privind exercitarea funcțiilor instituțiilor statului, fiind, prin natura lor și gradul de pericol social, fapte grave, care perturbă echilibrul instituțional, dar au și un impact negativ în opinia publică, aspecte ce trebuie să se reflecte și în aplicarea sancțiunii penale.

S-a avut, de asemenea, în vedere și multitudinea actelor materiale comise, varietatea acestora, modul în care, deși știa că discuțiile erau înregistrate (dovadă că la unele întâlniri nu aveau telefoanele în preajmă), inculpatul a continuat săvârșirea de acte materiale ilicite, fiind mai important sistemul relațional și traficarea influenței. Nu a fost ignorată nici poziția procesuală a inculpatului, care a negat comiterea faptelor, deși probele dovedesc contrariul.

Față de faptul că infracțiunile comise (infracțiuni de corupție) atrag nedemnitatea pentru ocuparea unor funcții publice ori a celor de natura celei de care s-a folosit pentru comiterea faptelor, Curtea, în temeiul art. 71 C. pen., a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen.

În ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei, instanța a constatat că aceasta nu poate fi decât în regim de detenție, fiind singura de natură să asigure scopul prevăzut de art. 52 C. pen.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. și incidpatul T.S., pentru nelegalitate și netemeinicie.

În apelul său, Ministerul Public a invocat netemeinicia hotărârii atacate sub aspectul modalității de individualizare judiciară a sancțiunilor penale aplicate inculpatului, apreciind, pe de o parte, că pedepsele principale în cuantumul stabilit de judecătorul fondului sunt insuficiente pentru realizarea scopului prevăzut de art. 52 C. pen.(1969), iar, pe de altă parte, că natura și gravitatea infracțiunilor de corupție săvârșite, frecvența actelor materiale și calitatea intimatului de ofițer de poliție la I.P.J. Călărași - S.I.F. reclamau aplicarea pedepsei complementare a interzicerii dreptului prev. de art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. (1969) pe o perioadă de cel puțin 2 ani după executarea pedepsei principale, sancțiune care, în opinia procurorului, ar contribui la protejarea relațiilor sociale privind ordinea publică, recâștigarea încrederii comunității în buna funcționare a instituțiilor statului și conștientizarea consecințelor faptelor sale de către acuzat.

În ceea ce îl privește pe inculpat, acesta a solicitat, în principal, admiterea apelului declarat, desființarea sentinței atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel București, arătând, în esență, că, în mod neîntemeiat, procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale față de denunțătorii D.B.D., P.Ș. și M.G., nesocotind dispozițiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 și plasându-i, astfel, în categoria martorilor, cu toate că denunțătorii nu pot avea această calitate în procesul penal, iar declarațiile lor nu sunt incluse în categoria mijloacelor de probă prevăzute de lege.

În subsidiar, reiterând parțial apărările formulate în fața instanței de fond, inculpatul apelant a criticat sentința atacată pentru greșita sa condamnare, solicitând pronunțarea unei soluții de achitare pentru ambele infracțiuni ce au format obiectul acuzației penale, în temeiul art. 17 alin. (2) teza a IV-a raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. în acest sens, făcând trimitere la probatoriul administrat în ambele faze procesuale, apelantul a susținut că acesta nu demonstrează că a comis faptele penale reținute în sarcina sa, arătând, pe de o parte, că infracțiunea de trafic de influență a fost săvârșită de către denunțătorul G.M., iar, pe de altă parte, că nu poate fi complice la dare de mită, atâta timp cât nu există un autor al acestei infracțiuni și a celei de luare de mită, față de presupușii făptuitori (D.B.D. și P.Ș.) dispunându-se o soluție de neîncepere a urmăririi penale întemeiată pe dispozițiile art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.(1968).

În susținerea aceleiași solicitări, s-a mai menționat că înregistrările ambientale efectuate de denunțătorii D.B.D. (la data de 28 august 2013) și G.M. (la datele de 2 și 4 septembrie 2013) se impun a fi înlăturate din ansamblul materialului probator administrat, având în vedere că au fost efectuate anterior începerii urmăririi penale, încălcându-se astfel prevederile art. 911 și urm. C. proc. pen.(1968), că nu au fost propuse de acuzare spre administrare nemijlocită în faza cercetării judecătorești, că nu se încadrau fn categoria mijloacelor de probă la care se referea art. 916 alin. (2) C. proc. pen.(1968) și că se circumscriu noțiunii de provocare, fiind interzise de prevederile art. 68 alin. (2) C. proc. pen.(1968).

Într-o altă teză subsidiară, inculpatul a solicitat renunțarea la aplicarea pedepsei sub aspectul ambelor infracțiuni de care este acuzat, în conformitate cu prevederile art 80 C. pen., arătând, în motivare, că sunt îndeplinite, în cauză, toate cerințele textului de lege invocat.

Sub aspectul aplicării dispozițiilor art. 5 C. pen., apelantul a apreciat că legea penală mai favorabilă este, în speță, noul C. pen., raportat la limitele de pedeapsă prevăzute de normele de incriminare a celor două infracțiuni reținute în sarcina sa, menționând, totodată, în acest sens, că nu se impune, cu ocazia reîncadrării faptelor în noile texte de lege, reținerea agravantelor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 78/2000 întrucât nu a avut atribuții de constatare sau sancționare a contravențiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracțiunilor ori de control, iar presupusele fapte de care este acuzat nu au avut nicio legătură cu atribuțiile sale de serviciu.

Examinând cauza atât în privința motivelor de apel invocate, cât și din oficiu, conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt și de drept, Înalta Curte apreciază apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. și de inculpatul T.S. ca fiind nefondate, având în vedere în acest sens următoarele considerente:

Verificând în acest cadru legal susținerile inculpatului apelant, prin raportare la dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. (conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 255/2010), care preiau în esență prevederile art. 379 pct. 2 lit. b) din Legea de procedură penală anterioară, Înalta Curte constată că acestea, reglementând soluțiile ce pot fi pronunțate de instanța de apel, enumera în mod limitativ situațiile în care, urmare admiterii căii de atac și desființării sentinței fondului, se poate dispune rejudecarea cauzei de către prima instanță, cele două ipoteze avute în vedere de legiuitor referindu-se la lipsa de la judecarea cauzei a unei părți nelegal citate sau care, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate (teza I) și la existența unuia din cazurile de nulitate absolută prevăzute de lege (teza a II-a).

În speță, însă, deși a solicitat desființarea sentinței Curții de apel și trimiterea dosarului spre rejudecare la aceeași instanță, apelantul nu a precizat în care din cele două situații reglementate expres și limitativ de art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. s-ar încadra cererea sa și nu a indicat vreunul din cazurile de nulitate absolută prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen.(1968) ce ar putea avea incidență în cauză, iar instanța de apel, efectuând propriul examen sub acest aspect, nu a identificat, din oficiu, vreo încălcare de către judecătorul fondului a unor dispoziții care reglementează desfășurarea procesului penal, ce ar putea fi subsumate textului de lege menționat și care ar putea atrage nulitatea hotărârii atacate, cu consecința rejudecării cauzei de către prima instanță.

În acest sens, Înalta Curte arată că aspectul invocat de inculpat cu privire la încălcarea de către procuror a dispozițiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, prin dispunerea unei soluții de neîncepere a urmăririi penale față de martorii D.B.D., P.Ș. și G.M., nu poate forma obiectul verificării instanței în cadrul procesual de față, judecătorul fiind sesizat exclusiv cu examinarea temeiniciei acuzațiilor penale aduse împotriva apelantului, iar nu cu verificarea situației juridice a persoanelor față de care nu s-a dispus trimiterea în judecată, remediul procesual la care inculpatul ar fi putut apela în acest din urmă caz fiind cel reglementat de art. 278

1

C. proc. pen.(1968), procedură de care, însă, nu a înțeles să uzeze.

Pe de altă parte, împrejurarea că, față de denunțătorii D.B.D. și P.Ș., precum și față de martorul G.M., Parchetul a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.(1968), neînceperea urmăririi penale sub aspectul infracțiunilor de luare de mită, prev. de art. 254 alin. (1), (2) C. pen.(1969) raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.1969 (în ce-l privește pe D.B.D.), dare de mită, prev. de art. 255 alin. (1) C. pen.(1969) raportat la art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.(1969), cumpărare de influență, prev. de art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.1969 (în ce-l privește pe P.Ș.), complicitate la dare de mită, prev. de art. 26 raportat la art. 255 alin. (1) C. pen.(1969) și art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.(1969) și complicitate la cumpărare de influență, prev. de art. 26 C. pen.(1969) raportat la art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.1969 (în ce-l privește pe G.M.), nu prezintă, în opinia instanței de ultim control judiciar, nicio relevanță în ce privește temeinicia acuzațiilor penale formulate împotriva inculpatului, așa cum a susținut, în mod neîntemeiat, acesta în cuprinsul motivelor de apel. In acest sens, Înalta Curte arată că actele de executare la care se referă, pe de o parte, art. 257 alin. (1) C. pen.1969 (art. 291 alin. (1) noul C. pen.) și art. 6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (art. 292 alin. (1) noul C. pen.), iar, pe de altă parte, art. 255 alin. (1) C. pen.1969 (art. 290 alin. (1) noul C. pen.) și art. 254 alin. (1) și (2) C. pen.1969 (art. 289 alin. (1) noul C. pen.) au fost mcriniinate de legiuitor ca infracțiuni de sine stătătoare, având conținuturi constitutive distincte și a căror săvârșire nu este condiționată de preexistenta sau întrunirea elementelor de conținut ale celeilalte infracțiuni. Ca urmare, având un caracter autonom, infracțiunile de trafic de influență și de dare de mită (inclusiv sub forma complicității) pot exista chiar dacă se constată că fapta persoanei bănuite de cumpărare de influență, respectiv de luare de mită, nu poate fi inclusă în sfera ilicitului penal datorită neîntrunirii unuia din elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 sau, după caz, de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen.(1969), cum este cazul și în speța de față (procurorul constatând lipsa laturii subiective).

Totodată, contrar susținerii instanța de apel constată că, în cauză, au fost pe deplin respectate atât de organele de urmărire penală, cât și de către judecătorul fondului, cu ocazia cercetării judecătorești, dispozițiile art. 78 și art. 83 C. proc. pen.(1968) referitoare la persoana ce poate avea calitatea de martor și la obligația acesteia de a se prezenta în fața organelor judiciare și de a declara tot ce știe referitor la faptele cauzei.

Astfel, nu poate fi primită susținerea apelantului în sensul că exista o incompatibilitate între calitatea de denunțător și cea de martor, având în vedere în acest sens atât dispozițiile art. 78 C. proc. pen.(1968), care defineau martorul ca fiind persoana ce are cunoștință despre vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal, cât și prevederile art. 223 din același cod care, reglementând unul din modurile de sesizare a organelor judiciare, stabileau că denunțătorul este persoana care a luat cunoștință de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și care încunoștiirițează despre aceasta organele de urmărire penală. Așadar, denunțătorul, având cunoștință despre comiterea unei fapte penale și despre împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, putea fi audiat în calitate de martor în cursul procesului penal, lucru care s-a întâmplat și în cauză când, după ce s-a dispus prin rechizitoriu neînceperea urmăririi penale față de denunțătorii D.B.D. și P.Ș. sub aspectul infracțiunilor de corupție anterior menționate, aceștia au fost audiați de Curtea de apel în calitate de martori, conform art. 78 și urm. C. proc. pen.(1968). În ceea ce îl privește pe G.M., se observă că acesta nu a formulat un denunț în cauză, în sensul art. 223 C. proc. pen.(1968), fiind audiat în faza actelor premergătoare în legătură cu faptele reclamate de P.Ș. (filele 63-68 vol. I d.u.p.), iar, ulterior, după începerea urmăririi penale, în calitate de martor (filele 69-74 vol. I d.u.p.).

Referitor la pretinsa încălcare a dispozițiilor procedurale cu ocazia audierii de către judecătorul fondului a celor doi denunțători și a numitului G.M. (fără a se indica, însă, de către apelant prevederile legale care ar fi fost nesocotite), Înalta Curte constată, dimpotrivă, că au fost respectate de către acesta toate reglementările ce guvernau, la momentul respectiv, desfășurarea cercetării judecătorești în primă instanță, ascultarea martorilor realizându-se în strictă conformitate cu prevederile art. 83 și urm. C. proc. pen. (1968). In acest sens, se observă, contrar susținerilor apărării, că proba testimonială constând în audierea celor trei martori a fost propusă de reprezentantul Ministerului Public și încuviințată de instanță în ședința publică din 25 octombrie 2013 (pag. 4 alin. (7) și pag. 5 alin. (2) din încheiere - filele 1-6 dos. fond), fiind dispusă citarea acestora pentru data de 22 noiembrie 2013 și, ulterior, prin rezoluție, pentru 22 ianuarie 2014 (ca urmare a admiterii cererii de abținere a judecătorului investit inițial cu soluționarea cauzei și rerepartizării aleatorii a dosarului unui alt complet - filele 9-11, 208 verso, 224-226 dos.fond), termen la care a fost administrată în condiții de publicitate și contradictorialitate (filele 227-232 dos. fond), cu respectarea dispozițiilor art. 85, art. 86 și art. 327 C. proc. pen.(1968).

De asemenea, se mai constată că, deși procurorul nu a solicitat ascultarea înregistrărilor convorbirilor telefonice și ambientale interceptate și efectuate în cauză conform art. 911 și art. 916 C. proc. pen.(1968), acesta a menționat în mod expres tot la termenul din 25 octombrie 2013 că, dacă apărarea va propune ascultarea lor în ședință publică, nu se va opune încuviințării respectivei cereri (pag. 4 alin. (9) din încheiere). însă, la data de 22 ianuarie 2014, inculpatul (prin apărătorul său ales), invocând provocarea la comiterea infracțiunilor de care este acuzat, a solicitat doar audierea înregistrărilor convorbirilor ambientale realizate de martorul G.M., dar nu în ședință publică, context în care, față de conținutul cererii formulate și precizările făcute, Curtea a constatat că acesta nu contestă înregistrările efectuate în cauză sub aspectul realității și veridicității, respingând, astfel, cererea formulată (pag. 1 alin. final și pag. 2 alin. (2) din încheiere - filele 262-263 dos. fond).

În legătură cu înregistrările convorbirilor telefonice și ambientale valorificate în plan probator de instanța fondului, Înalta Curte nu poate reține nici susținerile apelantului inculpat referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 64 alin. (2) C. proc. pen.(1968), constatând că acestea au fost realizate cu respectarea dispozițiilor art. 911 art. 916 C. proc. pen.(1968)."

Astfel, potrivit art. 911 alin. (1) C. proc. pen.(1968), „interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru stabilirea situației de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată". în temeiul art. 91 din același Cod, aceste dispoziții se aplică în mod corespunzător și în cazul înregistrărilor în mediul ambiental.

Rezultă, așadar, contrar susținerilor inculpatului, că autorizarea interceptării și înregistrării convorbirilor telefonice și ambientale nu era condiționată, de legea de procedură penală în vigoare la data respectivă, de declanșarea procesului penal, prin rezoluția de începere a urmăririi penale în cauză, o asemenea cerință nefiind reglementată în mod expres de textul de lege menționat, așa cum se prevedea, spre exemplu, în procedura de autorizare a percheziției domiciliare (art. 100 alin. (3) C. proc. pen.anterior).

Pe de altă parte, se observă că, pentru autorizarea de către judecător a interceptării și înregistrării convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare, precum și a înregistrărilor în mediul ambiental, legiuitorul a instituit cerința existenței unor date sau indicii temeinice privind nu doar săvârșirea, dar și pregătirea unei infracțiuni grave, ceea ce înseamnă că era permisă această autorizare chiar și înainte de comiterea unei astfel de fapte prevăzută de legea penală, în legătură cu care organele judiciare dețineau informații și date care conduceau la presupunerea rezonabilă că se afla în curs de pregătire și că persoana ale cărei convorbiri sau comunicări urmau a fi interceptate și înregistrate participa la această activitate. Ca urmare, atâta timp cât înregistrările audio și ambientale puteau fi autorizate atunci când existau date sau indicii temeinice despre pregătirea săvârșirii unor infracțiuni grave, fiind necesare pentru stabilirea situației de fapt ori pentru identificarea sau localizarea participanților, ceea ce implica și o muncă de informare, rezultă că, în lipsa unei dispoziții legale contrare, aceste înregistrări puteau fi efectuate și ca act premergător, dacă erau autorizate potrivit legii. (în acest sens, a se vedea Deciziile penale nr. 10 din 7 ianuarie 2008, nr. 836 din 13 februarie 2012, nr. 1974 din 7 iunie 2013 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, precum și G. Teodora - Tratat de Drept procesul penal, Editura Hamangiu, București 2008, pag. 416,1. Gh. Gorgăneanu - „înregistrările audio sau video și fotografiile", în R.D.P. nr. 1/1997, pag. 50, C.S. Paraschiv și M. Damaschin - „înregistrările audio sau video și fotografiile", în R.D.P., nr. 3/2001