ÎCCJ, decizie (scj.ro #118600)

Trafic de influență. Dare de mită. Provocare

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni de corupție și de serviciu

Indice alfabetic:

Drept penal

-

trafic de influență

-

dare de mită

-

provocare

C. pen.,

art. 290, art. 291

Legea nr. 78/2000,

art. 7

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

art. 6

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 404/A din 27 noiembrie 2014

Prin sentința nr. 55/F din 28 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I penală, s-a dispus, în temeiul art. 257 alin. (1) C. pen. anterior raportat la art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (două acte materiale), condamnarea inculpatului T.S. la pedeapsa de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. anterior.

În temeiul art. 26 C. pen. anterior raportat Ia art. 255 alin. (1) C. pen. anterior, art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (două acte materiale), același inculpat a fost condamnat Ia pedeapsa de 2 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. anterior.

În temeiul art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, au fost contopite pedepsele astfel aplicate, stabilindu-se ca inculpatul T.S. să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. anterior.

După sesizarea instanței cu rechizitoriul procurorului, prin încheierea din 25 octombrie 2013, curtea de apel a dispus disjungerea cauzei cu privire la inculpatul T.S., motivat de faptul ca inculpatul G.V. a solicitat judecarea cauzei în procedura simplificată prevăzută în art. 320

1

C. proc. pen. anterior, sens în care, prin sentința penală nr. 581 din 1 noiembrie 2013, acesta a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 2 ani închisoare, cu aplicarea art. 81 C. pen. anterior.

În drept, s-a apreciat că fapta inculpatului T.S., comisar de poliție în cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului Călărași - Serviciul de Investigare a Fraudelor, care, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în perioada august-septembrie 2013, a pretins de la P.Ș., prin intermediul lui G.M., suma de 100.000 de euro, din care câte 25.000 urmau să-i revină lui, inculpatului G.V. și lui G.M., pentru a interveni pe lângă D.B., director executiv adjunct al A.P.I.A. Călărași, asupra căruia a afirmat că are influență, pentru a-l determina să anuleze sau să diminueze debitele înregistrate de societățile administrate de P.Ș. la A.P.I.A. Călărași, precum și suma de 40.000 de euro, din care câte 10.000 urmau să-i revină lui, inculpatului G.V. și lui G.M., pentru a interveni pe lângă D.B., asupra căruia a afirmat că are influență, pentru a-l determina să elibereze trei adeverințe pentru societățile reprezentate de P.Ș., care să permită acestuia accesarea unor fonduri europene, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prevăzută în art. 257 alin. (1) C. pen. anterior raportat la art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (două acte materiale).

Cu privire la fapta inculpatului care, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în perioada august-septembrie 2013, după ce s-a convins că D.B. este dispus să nu își îndeplinească atribuțiile de serviciu sau să și le îndeplinească în mod necorespunzător, în schimbul unor sume de bani, a promis lui P.Ș. că îl va ajuta să îi ofere lui D.B. suma de 25.000 de euro pentru ca acesta să anuleze sau să diminueze debitele înregistrate de societățile administrate de martor la A.P.I.A. Călărași și suma de 10.000 de euro pentru ca acesta să elibereze trei adeverințe pentru societățile reprezentate de P.Ș., care să permită acestuia accesarea unor fonduri europene, fapte urmate de demersurile necesare (identificarea unei persoane care să îi faciliteze contactul cu D.B., stabilirea unor întâlniri cu acesta, prezentarea întregii situații, oferirea sumelor de bani menționate, confirmarea seriozității ofertei), s-a considerat că aceasta constituie complicitate la infracțiunea de dare de mită, prevăzută în art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. anterior, art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (două acte materiale).

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, între alții, inculpatul T.S., pentru nelegalitate și netemeinicie.

Examinând cauza atât în privința motivelor de apel invocate, cât și din oficiu, conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt și de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază apelul declarat de inculpatul T.S. ca fiind nefondat, având în vedere în acest sens, între altele, următoarele considerente:

Sub acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că, în conformitate cu jurisprudența instanței de contencios european referitoare la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și cu dispozițiile art. 68 alin. (2) C. proc. pen. anterior, activitatea investigatorului sub acoperire, a colaboratorului acestuia și a altor persoane care acționează pentru organul judiciar, așa cum este martorul denunțător, respectă garanțiile conferite de art. 6 din Convenție și norma internă menționată, neexistând o provocare, dacă se limitează la examinarea, de o manieră pasivă, a activității infracționale și punerea la dispoziția organelor judiciare a datelor necesare pentru dovedirea faptelor și tragerea la răspunderea penală a făptuitorului, fără a exercita asupra persoanei o influență de natură a instiga la comiterea unei infracțiuni care, altfel, nu ar fi fost săvârșită, în scopul de a face posibilă constatarea infracțiunii (cauzele Ramanauskas c. Lituaniei, Ludi c. Elveției, Teixeira c. Portugaliei și cauza Constantin și Stoian împotriva României).

În jurisprudența sa recentă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat conceptul de „provocare” distinct de folosirea legitimă a operațiunilor sub acoperire, subliniind încă o dată obligația instanțelor naționale de a proceda la o examinare atentă a materialului din dosar în cazul în care inculpatul invocă instigarea din partea poliției.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai stabilit că nu se poate reține provocarea acuzatului de către organele judiciare, în măsura în care intenția infracțională era deja luată, existând predispoziția făptuitorului de a comite infracțiunea (și nu creată prin acțiunea organului judiciar), iar autoritățile judiciare aveau motive întemeiate să suspecteze activitățile ilicite ale persoanei respective.

În ceea ce privește prima condiție în raport cu care instanțele naționale apreciază asupra existenței provocării în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la probarea situației infracționale prin solicitarea investigatorului ori colaboratorului sau la existența unei invitații exprese la comiterea faptei din partea unui denunțător ori a unui martor anonim, se constată, din probele administrate în cauză în ambele faze procesuale, că, dimpotrivă, inculpatului T.S. i-a aparținut inițiativa comiterii faptelor penale de care este acuzat, acesta fiind cel care, în vederea satisfacerii unui interes personal, constând în înstrăinarea către martorul P.Ș. a terenului agricol pe care îl deținea în satul C., anterior sesizării organelor judiciare de către denunțători și a efectuării cu mijloace tehnice proprii a înregistrărilor de către martorul G.M., a conceput întregul angrenaj infracțional, iar, ulterior, a condus discuțiile între participanți și a stabilit întâlnirile cu aceștia, sumele de bani ce urmau a fi primite/date/traficate, dar și modul în care ele urmau a fi împărțite și disimulate în prețul contractului de vânzare-cumpărare a terenului, fără ca cei trei martori să aibă vreo contribuție în luarea și punerea în executare a rezoluției infracționale de către apelant.

Astfel, în declarațiile sale, confirmate de cele ale denunțătorului P.Ș., martorul G.M. a arătat că inculpatul a fost cel care, în virtutea relației de prietenie pe care martorul o avea cu P.Ș., l-a abordat de mai multe ori în cursul anului 2013 pentru a vorbi cu acesta din urmă în vederea cumpărării terenului agricol, T.S. fiind cel care, cu ocazia unei întâlniri avute înaintea datei de 2 septembrie 2013, când a procedat la efectuarea primei înregistrări ambientale, i-a spus că îl cunoaște pe directorul A.P.I.A. Călărași, oferindu-se să vorbească cu el pentru a rezolva diferendele pe care denunțătorul Ie avea cu respectiva instituție.

Totodată, așa cum reiese din depozițiile martorului D.B., pentru a-și pune, în continuare, în aplicare planul infracțional și a obține rezolvarea problemelor lui P.Ș., ceea ce i-ar fi permis să-i vândă acestuia terenul, T.S., în paralel, a apelat la coinculpatul G.V. pentru a-l pune în legătură cu directorul executiv adjunct al A.P.I.A. Călărași, spunându-i, totodată, că P.Ș. este dispus să remită suma de 100.000 euro pentru soluționarea litigiilor pe care le avea cu instituția menționată (cu toate că nu purtase vreo discuție în acest sens cu martorul G.M. și, cu atât mai puțin, cu denunțătorul P.Ș.). A mai precizat, de asemenea, martorul D.B. că, în data de 20 august 2013, a purtat o discuție cu coinculpatul G.V. în legătură cu respectivele aspecte și s-a întâlnit personal cu acesta, ocazie cu care coinculpatul a dezvăluit identitatea persoanei care dorește să apeleze la el și, pentru a-l convinge să accepte propunerea, i-a prezentat, în plus, modalitatea de disimulare a sumei de 100.000 euro stabilită de T.S.

Rezultă, așadar, că hotărârea infracțională era luată de inculpatul T.S. cu mult timp înaintea datei de 23 august 2013, când a fost formulat primul denunț de către martorul D.B., organele judiciare având, astfel, motive rezonabile să suspecteze activitățile ilicite ale acestuia, care justificau pe deplin supravegherea convorbirilor și comunicărilor sale telefonice, precum și a întâlnirilor cu celelalte persoane suspecte, în baza autorizațiilor emise de judecător. Mai mult, se observă, din declarațiile aceluiași martor denunțător, confirmate implicit de coinculpatul G.V., care și-a recunoscut faptele și și-a însușit probatoriul administrat în faza de urmărire penală, că T.S. a inițiat cele două întâlniri din datele de 25 și 28 august 2013, din discuțiile purtate cu aceste ocazii reieșind că inculpatul a fost cel care a condus dialogul cu interlocutorii săi, explicându-i lui D.B. modalitatea în care va ajunge la el suma de bani ce urma a-i fi remisă pentru a-și îndeplini necorespunzător atribuțiile de serviciu.

În mod similar, T.S. a inițiat cele două întâlniri cu martorul G.M. din datele de 2 și 4 septembrie 2013 (ultima dată deplasându-se personal la domiciliul celui din urmă) pentru a pune la punct detaliile referitoare la circumstanțele în care urmau a fi rezolvate problemele cu A.P.I.A. pe care le avea P.Ș., inculpatul, în mod tranșant, pretinzând de la acesta, prin intermediul martorului, inițial suma de 100.000 euro (ce urmau a fi împărțiți între cei doi, martorul D.B. și coinculpatul G.V.), iar, în plus, suma de 40.000 euro pentru eliberarea de către directorul executiv adjunct al A.P.I.A. Călărași a celor trei adeverințe care să ateste o situație nereală cu privire la firmele lui P.Ș., astfel că nu se poate susține că aspectele la care a făcut referire inculpatul cu ocazia celor două întâlniri, înregistrate cu mijloace tehnice proprii de către martorul G.M., ar fi rezultatul acțiunilor de provocare ale acestuia din urmă, așa cum s-a susținut de către apărare.

Așadar, inculpatul T.S. a fost cel căruia i-a aparținut inițiativa efectuării demersurilor ilegale pentru soluționarea favorabilă a litigiilor martorului P.Ș. cu A.P.I.A. Călărași, cel care a intermediat așa-zisa înțelegere între cel din urmă și D.B., implicându-l în acest sens și pe martorul G.M., cel care a stabilit suma de bani ce urma a fi dată și primită, precum și modalitatea în care trebuia împărțită între participanți, context în care Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că activitatea celor doi denunțători, precum și a martorului G.M. respectă garanțiile dreptului la un proces echitabil și dispozițiile art. 68 alin. (2) C. proc. pen. anterior, neexistând o provocare în sensul acestui text de lege.

În același sens, instanța de apel arată că nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiție a provocării, respectiv existența unor indicii că fapta nu ar fi fost săvârșită fără intervenția martorului denunțător. Astfel, așa cum s-a arătat, din materialul probator administrat rezultă că activitatea infracțională a inculpatului a fost anterioară momentului la care martorii denunțători au sesizat organele judiciare, iar martorul G.M. a înregistrat convorbirile purtate cu ocazia întâlnirilor avute cu acuzatul. După formularea denunțurilor, organele judiciare, având indicii ale comiterii unor fapte de corupție și cu privire la o posibilă implicare a celor doi inculpați (T.S. și G.V.), au efectuat activitățile specifice pentru stabilirea adevărului și tragerea la răspundere a persoanelor vinovate, constatând că aspectele relevate de martorii denunțători sunt confirmate de probatoriul administrat. Pe de altă parte, folosirea înregistrărilor în mediu ambiental, realizate de către martorul G.M., nu constituie o încălcare a normei penale, având în vedere că inculpatul T.S. a luat hotărârea să comită și a comis faptele de trafic de influență în forma autoratului și a complicității la dare de mită fără vreo intervenție a denunțătorilor sau a martorului G.M. Prin urmare, din momentul în care acuzatul și-a dat seama că îndeplinește un act ce cade sub incidența legii penale, și-a asumat riscul de a întâlni un funcționar al poliției infiltrat și care încearcă în realitate să-l demaște (cauza Ludi c. Elveției) sau de a fi informate organele judiciare de către persoana căreia acesta intenționează să-i dea mită sau care a cumpărat influență.

Ca urmare, având în vedere cele statuate, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014, prin care s-a constatat că dispozițiile art. 5 C. pen. sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile, și realizând o comparare a prevederilor din ambele Coduri și, respectiv din legea specială, în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiții de incriminare, de tragere la răspundere penală și de sancționare) și cu privire la fiecare instituție incidentă în speța dedusă judecății și, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive care este mai blândă, în ansamblul dispozițiilor sale, instanța de ultim control judiciar constată că legea penală mai favorabilă este, în cauză, cea anterioară, aceasta conducând, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru inculpatul T.S.

Astfel, apelantul a fost trimis în judecată și condamnat în primă instanță pentru comiterea, în formă continuată, a infracțiunii de trafic de influență, prevăzută în art. 257 alin. (1) C. pen. anterior raportat la art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, sancționată cu pedeapsa închisorii de la 2 la 12 ani, ce își găsește corespondent în noua reglementare în dispozițiile art. 291 alin.  (1)  C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 lit. c) teza I din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., fiind pedepsită cu închisoarea de la 2 ani și 8 luni la 9 ani și 4 luni.

Totodată, inculpatul a mai fost acuzat de săvârșirea, în formă continuată, a infracțiunii de complicitate la dare de mită, prevăzută în art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. anterior, art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, pentru care se prevedea pedeapsa închisorii de la 6 luni Ia 7 ani, în timp ce, în noua reglementare, respectiv art. 48 C. pen. raportat Ia art. 290 alin. (1) C. pen. și art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., limitele pedepsei au fost modificate, fiind cuprinse între 2 și 7 ani închisoare.

Deși apelantul inculpat a susținut că, în mod nelegal, a fost trimis în judecată și condamnat de curtea de apel pentru variantele agravate ale infracțiunilor de trafic de influență și dare de mită (ultima în forma complicității), prevăzute în art. 7 alin. (3) și, respectiv, alin. (2) din Legea nr. 78/2000, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, dimpotrivă, la data comiterii infracțiunii prevăzute în art. 257 alin. (1) C. pen. anterior, acesta îndeplinea atribuții de constatare și urmărire a infracțiunilor, făcând parte, așa cum rezultă din procesul-verbal întocmit la data de 26 august 2013, din categoria organelor de cercetare penală ale poliției judiciare (conform avizului de numire al procurorului), iar, în ceea ce privește infracțiunea prevăzută în art. 26 C. pen. anterior raportat Ia art. 255 alin. (1) C. pen. anterior, aceasta a fost săvârșită față de un funcționar cu atribuții de control (denunțătorul D.B. fiind director executiv adjunct al A.P.I.A. Călărași), situație în care, așa cum, în mod corect, a considerat și judecătorul fondului, erau incidente dispozițiile legii speciale (art. 7 din Legea nr. 78/2000) privind forma calificată a infracțiunilor de corupție reținute în sarcina inculpatului.

Pentru aceleași considerente, prevederile art. 7 lit. c) teza I din Legea nr. 78/2000 (astfel cum au fost modificate prin art. 79 pct. 4 și art. 247 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal) trebuie reținute și în încadrarea juridică a infracțiunii de trafic de influență conform noii reglementări penale generale, urmând să se țină seama în procesul de stabilire a legii mai favorabile de regimul sancționator prevăzut de aceste dispoziții din legea specială, care prevăd majorarea cu o treime a limitelor de pedeapsă instituite de art. 291 alin. (1) C. pen. Având în vedere aceste aspecte, dar și împrejurarea că infracțiunea de dare de mită, în forma complicității, a fost comisă de către inculpat față de un funcționar public propriu-zis, prevăzut în art. 175 alin. (1) C. pen. (director executiv adjunct al A.P.I.A. Călărași), iar nu față de un funcționar privat, în sensul art. 308 alin. (1) C. pen., instanța de ultim control judiciar constată că, în speță, nu se regăsește varianta atenuată a infracțiunii reglementată de respectivele dispoziții legale, nefiind incidente prevederile alin. (2) al art. 308 C. pen. referitoare la reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă, așa cum, în mod neîntemeiat, a susținut apelantul.

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție arată, contrar susținerilor inculpatului, că, pentru reținerea variantei agravate prevăzută în art. 7 din Legea nr. 78/2000, nu prezintă nicio relevanță dacă acuzatul a comis infracțiunile de trafic de influență sau de dare de mită în legătură cu atribuțiile sale de serviciu, textul de lege neprevăzând o asemenea condiție, ci doar cerința întrunirii în persoana făptuitorului (în situația infracțiunii de trafic de influență) sau, după caz, a celui față de care se săvârșește darea de mită a uneia dintre calitățile expres enumerate în conținutul său (cu mențiunea că, spre deosebire de reglementarea anterioară, în prezent Legea nr. 78/2000 nu mai prevede în art. 7 o variantă calificată a infracțiunii de dare de mită).

Referitor la sancționarea infracțiunii continuate, se observă că ambele legi penale succesive reglementează, în aceste cazuri, stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, precum și posibilitatea aplicării unui spor facultativ, dacă se apreciază că maximul pedepsei este neîndestulător. Deși Codul penal în vigoare (art. 36) prevede un spor mai redus (până la 3 ani, față de 5 ani, cum prevedea legea anterioară în cazul pedepsei închisorii), această împrejurare nu prezintă relevanță în cauză sub aspectul determinării legii mai favorabile, din moment ce prima instanță nu a dat eficiență acestei cauze de agravare a pedepsei, iar apelul parchetului nu vizează aspectul respectiv, astfel încât, în concret, raportarea trebuie făcută la limitele de pedeapsă prevăzute de legile penale succesive pentru infracțiunile deduse judecății.

Ca urmare, având în vedere că, pentru ambele infracțiuni ce formează obiectul acuzației penale, prima instanță a aplicat câte o pedeapsă orientată spre minimul special, iar, potrivit noii reglementări, acest minim este mai mare decât cel prevăzut de codificarea anterioară (2 ani și 8 luni închisoare față de 2 ani închisoare în cazul infracțiunii de trafic de influență; 2 ani închisoare față de 6 luni închisoare în ceea ce privește infracțiunea de complicitate la dare de mită), Înalta Curte de Casație și Justiție, ținând seama și de prevederile care reglementează tratamentul penal al pluralității de infracțiuni sub forma concursului, constată că legea care, în ansamblul dispozițiilor sale incidente în speță, conduce, în concret, la un rezultat mai favorabil pentru inculpatul T.S. este legea penală anterioară, iar nu cea în vigoare la data soluționării prezentelor apeluri.

În acest sens, instanța de apel arată că, spre deosebire de vechea reglementare care, în materia sancționării concursului de infracțiuni, prevedea sistemul cumulului juridic cu spor facultativ (art. 34 C. pen. anterior), codificarea actuală instituie cumulul juridic cu spor fix și obligatoriu (art. 39 C. pen.), astfel încât, în situația în care, în cauză, faptele inculpatului ar fi reîncadrate în noile texte de incriminare, iar pedepsele adaptate în raport cu limitele prevăzute de acestea, prin valorificarea acelorași criterii de individualizare, s-ar ajunge, ca efect al aplicării tratamentului penal al pluralității de infracțiuni, la o pedeapsă rezultantă ce ar depăși cuantumul sancțiunii penale stabilite prin hotărârea primei instanțe, în temeiul legii penale anterioare.

În plus, față de faptul că apelantul inculpat T.S. a solicitat pronunțarea unei soluții de renunțare Ia aplicarea pedepsei sub aspectul ambelor infracțiuni de care este acuzat, în conformitate cu prevederile art. 80 C. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va face o analiză din perspectiva art. 5 C. pen. și cu privire la cele două instituții ce se regăsesc în legile penale succesive și care ar putea avea incidență în speța dedusă judecății în raport cu critica formulată în acest sens de către acuzat.

Astfel, ca o consecință a reglementării în art. 17 C. pen. anterior a pericolului social ca trăsătură esențială a infracțiunii, legiuitorul a prevăzut posibilitatea achitării inculpatului atunci când fapta comisă nu prezenta, în concret, un asemenea pericol (art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. b

1

C. proc. pen. anterior); or, în noul Cod penal, ca efect al renunțării la noțiunea de pericol social ca trăsătură caracteristică a conceptului de infracțiune (art. 15), acest caz de stingere a acțiunii penale nu a mai fost consacrat, fiind reglementată în art. 80 - 81 C. pen. instituția renunțării la aplicarea pedepsei, Ia care judecătorul poate apela în cazul îndeplinirii cumulative a condițiilor expres prevăzute de aceste texte de lege.

Realizând o comparație, în abstract, a celor două instituții, se constată că cea prevăzută de legea anterioară oferea o situație mai avantajoasă pentru inculpat a cărui faptă, ca urmare a incidenței dispozițiilor art. 18

1

C. pen. anterior, nu mai constituia infracțiune, urmând a se pronunța o soluție de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. (1) lit. b

1

) C. proc. pen. anterior, spre deosebire de noul Cod penal potrivit căruia, deși fapta constituie infracțiune, instanța apreciază, pe baza unor criterii prevăzute expres de lege, că nu se impune aplicarea unei pedepse, existând, totodată, și posibilitatea anulării măsurii de clemență conferită de judecător în situația în care se constată, în termen de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii, că persoana față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei săvârșise anterior o altă infracțiune pentru care i s-a stabilit o pedeapsă.

Ca urmare, și din această perspectivă, tot dispozițiile Codului penal anterior (art. 18

1

) se învederează ca fiind mai favorabile și, deși apelantul nu le-a invocat, Înalta Curte de Casație și Justiție verificând, în raport cu dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 a Curții Constituționale, aplicabilitatea lor, constată, pe baza materialului probator administrat, că acestea nu sunt incidente în speță, întrucât faptele inculpatului, prin gravitatea lor dată de împrejurările în care au fost comise, numărul actelor materiale săvârșite și consecințele produse, prezintă, în concret, gradul de pericol social al infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată și condamnat de prima instanță, acțiunile ilicite reținute în sarcina acestuia, prin atingerea importantă adusă valorilor sociale ocrotite de lege și prin conținutul lor concret, justificând aplicarea unor pedepse, iar nu a unei sancțiuni cu caracter administrativ, conform dispozițiilor art. 91 C. pen. anterior.

În consecință, având în vedere toate aceste considerente anterior expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că hotărârea pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva sentinței nr. 55/F din 28 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I penală.