ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3109/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3109/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

recursului penal de față:

Prin

Sentința penală nr. 279 din 31 octombrie 2012 a Tribunalului Brașov s-a dispus:

În

baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. a dispus

achitarea inculpaților M.G.D. și M.M.Z. pentru săvârșirea fiecare a câte unei

infracțiuni de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. - 25 acte materiale.

În

temeiul art. 346 C. proc. pen. a lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată

de Statul Român prin ANAF - prin DGFP a județului Brașov.

În

baza art. 353 alin. (3) C. proc. pen. cu referire la art. 346 alin. (4) C.

proc. pen. a menținut popririle asigurătorii asupra conturilor bancare

aparținând celor doi inculpați, măsuri asigurătorii instituite prin ordonanțele

din data de 30 mai 2011 date de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov în

Dosarul nr. 488/P/2011.

A

respins cererea Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov de instituire a unor

măsuri asigurătorii asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale inculpaților

indicați.

Pentru

a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că:

Prin

mai multe contracte de vânzare-cumpărare (care vor fi menționate mai jos)

inculpații M.G.D. și M.M.Z. au înstrăinat, începând cu luna aprilie 2007 și

până în luna noiembrie 2009, mai multe imobile după cum urmează:

-

contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 339  din 24

aprilie 2007 având ca obiect un teren - loc de casă și imobil în curs de

construcție situat în comuna Hărman, în valoare de 150.134 RON,

-

contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 872  din 17

aprilie 2007 având ca obiect un teren intravilan situat în comuna Bod în

valoare de 2539 RON,

-

contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 1137  din 24

mai 2007 având ca obiect un teren intravilan situat în comuna Bod, înscris în

CF nr. X1 a localității Bod, număr cadastral 1390, suma primită de inculpați

fiind 14715 RON,

-

contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 1137  din 24

mai 2007 având ca obiect un teren intravilan situat în comuna Bod, înscris în

CF nr. X1 a localității Bod, număr cadastral 1392, suma primită de inculpați

fiind 3270 RON,

-

contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 1174  din 29

mai 2007 având ca obiect un teren intravilan (parcela 3) situat în comuna Bod,

înscris în CF nr. X1 a localității Bod, număr cadastral 1391, suma primită de

inculpați fiind 9401 RON,

-

contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 2174 din 02

iulie 2007 având ca obiect un teren intravilan, situat în comuna Bod, înscris

în CF nr. X1 a localității Bod, număr cadastral 1393, suma primită de inculpați

fiind 11039 RON,

-

contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 2023 din 08

august 2007 având ca obiect un teren intravilan situat în comuna Bod, înscris

în CF nr. X1 a localității Bod, număr cadastral 1394, suma primită de inculpați

fiind 2855 RON,

-

contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 3644 din 23

august 2007 având ca obiect un teren intravilan și construcție nouă situat în

localitatea Săcele, str. B., suma primită de inculpați fiind 2992 RON,

-

contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 3970 din 07

septembrie 2007 având ca obiect un teren intravilan și construcție nouă situate

în localitatea Săcele str. B., suma primită de inculpați fiind 33 200 RON,

-

contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 2691 din 03

octombrie 2007 având ca obiect două parcele de teren arabile intravilane, suma

primită de inculpați fiind 21912 RON,

-

contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 2708 din 04

octombrie 2007 având ca obiect un teren arabil intravilan (teren de

construcții) situat în municipiul Brașov zona T., X2 suma primită de inculpați

fiind 10121 RON,

-

contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 2709 din 04

octombrie 2007 având ca obiect un teren arabil intravilan (teren de

construcții) situat în municipiul Brașov zona T., X3 suma primită de inculpați

fiind 10121 RON,

-

contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 5067 din 27

noiembrie 2007 având ca obiect cota de 1/2 din etajul imobilului, construcție

nouă, situat în localitatea Săcele, str. B., suma primită de inculpați fiind

49.363 RON

-

contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 3527 din 13

decembrie 2007 având ca obiect un teren intravilan situat în comuna Feldioara,

înscris în CF nr. X4 a localității Feldioara, număr cadastral 690 suma primită

de învinuiți fiind 16207 RON,

-

contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 3528 din 13

decembrie 2007 având ca obiect un teren intravilan situat în comuna Feldioara,

înscris în CF nr. X4 a localității Feldioara, număr cadastral 691 suma primită

de inculpați fiind 17264 RON,

-

contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 3529 din 13

decembrie 2007 având ca obiect un teren intravilan situat în comuna Feldioara,

înscris în CF nr. X4 a localității Feldioara, număr cadastral 689 și fundație,

suma primită de inculpați fiind 19.026 RON,

-

contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 5290 din 13

decembrie 2007 având ca obiect cota de 1/2 din imobilul - lotul 3, construcție

nouă, situat în localitatea Săcele, str. B., suma primită de inculpați fiind

37840 RON,

-

contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 399 din 28

februarie 2008 având ca obiect un imobil-apartament 4, lotul 4 situat în

localitatea Săcele, str. B., FN, suma primită de inculpați fiind 59.391 RON,

-

contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 422 din 29

februarie 2008 având ca obiect un imobil (casă și teren intravilan - grădină)

situat în localitatea Cața, jud. Brașov, suma primită de inculpați fiind 14908

RON,

-

contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 1246 din 14

mai 2008 având ca obiect un imobil/teren intravilan, suma primită de inculpați

fiind 5502 RON,

-

contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 960 din 11

aprilie 2008 având ca obiect un imobil - teren arabil intravilan construibil

situat în mun. Brașov, str. B.Z., FN, suma primită de inculpați fiind 1987 RON,

-

contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 3022 din 16

octombrie 2008 având ca obiect cota de 1/2 dintr-un imobil - loc de casă,

situat în localitatea Feldioara, jud. Brașov, înscris în CF X5 a localității

Feldioara, suma primită de inculpați fiind 18876 RON,

-

contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 3249 din 07

noiembrie 2008 având ca obiect cota de VA din două imobile - terenuri arabile

situate intravilan, în mun. Brașov, str. A., FN, suma primită de inculpați

fiind 74542 RON,

-

contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 2542 din 26

noiembrie 2009 având ca obiect cota de 1/3 dintr-un imobil- teren, situat în

localitatea Rotbav, jud. Brașov, suma primită de inculpați fiind 4273 RON,

-

convenția de dare în plată imobiliară autentificată prin încheierea nr.  2680

din 15 noiembrie 2009 având ca obiect cota de 11/20 din imobilul - teren arabil

intravilan, situat în localitatea Feldioara, suma primită de inculpați fiind

8503 RON.

Inculpații

M.G.D. și M.M.Z. au fost trimiși în judecata - și se solicita condamnarea lor -

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 241/2005 care constă în "ascunderea bunului ori a sursei impozabile

sau taxabile" în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor

fiscale.

Este

evident că elementul material al laturii obiective constă în neîndeplinirea

obligațiilor fiscale prin ascunderea bunului sau a sursei impozabile sau

taxabile.

Acțiunea

de "ascundere" a bunului implică efectuarea unor operațiuni pentru a

face ca bunul sau activitățile economice să nu fie cunoscute autorităților

fiscale, fie prin ascunderea fizică (tăinuirea unor bunuri, acte etc.), fie

prin ascunderea lor scriptică (neînregistrarea bunurilor sau a activităților

sau înregistrarea lor sub alte denumiri).

Tribunalul

a constatat că operațiunile (contractele) de vânzare-cumpărare care formează

obiectul judecății - în sensul art. 317 C. proc. pen. - în prezenta cauză au

fost efectuate după înregistrarea la administrația financiară locală a

imobilelor tranzacționate.

Apare

ca esențial în cauza de față faptul că, în chiar cuprinsul contractelor de

vânzare-cumpărare indicate, se indică expres că au fost avut în vedere, la

încheierea actelor autentice, inclusiv certificatele de atestare fiscală și

s-au efectuat și demersurile ce țin de publicitatea imobiliară a respectivelor

tranzacții fiind astfel evident că inculpații M.G.D. și M.M.Z. au prezentat

autorităților sursa impozabilă - achitând inclusiv impozitul aferent acestor

contracte - drept pentru care apare ca excesiv a se aprecia ca aceștia ar fi

"ascuns" bunul (sursa) impozabil(ă) în înțelesul art. 9 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 241/2005.

În

același sens tribunalul nu poate ignora că birourile notariale - la sediile

cărora s-au încheiat actele autentice de către inculpat - au depus la

administrația fiscală lista cu persoanele care au încheiat tranzacții

imobiliare precum și sumele ce au fost reținute cu titlu de impozit nefiind

vorba de operațiuni "oculte" cum prevede expres și neechivoc art. 9

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

Normele

penale sunt de strictă interpretare și aplicare și nu pot cuprinde o sferă mai

extinsă decât cea vizată de legiuitor la momentul incriminării.

Este

evident că toate contractele care formează obiectul judecății în prezenta cauză

au fost prezentate organului fiscal pentru înregistrare ori a se aprecia

actualmente ca inculpații M.G.D. și M.M.Z. ar fi procedat la "ascunderea

bunului ori a sursei impozabile sau taxabile" în scopul sustragerii de la

îndeplinirea obligațiilor fiscale - în înțelesul art. 9 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 241/2005 - apare a excede elementului material descris expres de

norma incriminatoare dar și rațiunii acestei norme penale.

Mai

este de observat că legea penală nu prevede că "neînregistrarea

fiscală" a unei persoane fizice constituie infracțiune - cum pare a se

aprecia de către procuror în cuprinsul actului de sesizare relativ la

neînregistrarea inculpaților M.G.D. și M.M.Z. ca persoane care ar fi datorat

TVA pentru anumite tranzacții care au avut un anume caracter de continuitate -

ci doar că ascunderea bunului sau a sursei impozabile întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală conform art. 9 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 241/2005 pentru care au fost trimiși în judecată cei doi

inculpați indicați.

Pe

de altă parte este evident că o anume dispoziție fiscală (ca și orice

dispoziție legală în general) - precum cea din care s-ar fi născut obligația

inculpaților M.G.D. și M.M.Z. de persoane care ar fi datorat TVA pentru anumite

tranzacții - trebuie să fie clară, precisă, să nu dea loc la interpretări în

ceea ce privește obligația de plată precum a fost cea "nerespectată"

de către inculpații din prezenta cauza.

Este

esențial de observat că deși legea fiscală a suferit numeroase modificări -

relativ la aspectele cu relevanță în cauza de față - abia în anul 2009 sunt

completate dispozițiile art. 127 din Legea nr. 571/2003, dispoziții avute în

vedere în cuprinsul raportului de inspecție fiscală și ulterior în

rechizitoriu, clarificându-se astfel anumite obligații fiscale ambigue până la

acel moment.

Astfel

prin O.U.G. nr. 109/2009, art. 127 al Legii nr. 571/2003 se modifică, fiind

introdus art. 127 alin. (2

1

) cu următorul conținut: "Situațiile

în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin

persoane impozabile sunt explicitate prin norme", iar textul legal intră

în vigoare din luna mai 2010.

Este

de observat că acest text de lege a fost necesar a fi introdus în condițiile în

care dispozițiile legale referitoare la persoanele fizice plătitoare de TVA

puteau primi interpretări diferite ori nu se poate actualmente a se dispune

condamnarea unor persoane pentru nerespectarea unor norme legale cu un anume

grad de ambiguitate.

În

același sens este de observat că doar prin Ordinul nr. 1415/2009 emis de ANAF

s-a aprobat modelul și conținutul formularelor ce urmau a fi utilizate în

activitatea de inspecție fiscală "pentru acele persoane care realizau

venituri impozabile nedeclarate organelor fiscale, instrucțiunile minimale

privind conținutul și obiectivele raportului de inspecție fiscală încheiat la

persoane fizice, decizia de impunere privind impozitul pe venit stabilit de

inspecția fiscală pentru persoane care realizează venituri impozabile din

activități economice nedeclarate". În cuprinsul ordinului - care vine să

expliciteze Legea nr. 571/2003 - sunt prevăzute instrucțiunile de urmat de

inspectorii fiscali în aprecierea unei persoane fizice ca fiind plătitor de

TVA.

Tribunalul

a observat că, pentru a constata dacă ne aflăm în prezența infracțiunilor de

evaziune fiscală pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților

M.G.D. și M.M.Z., orice instanța penală nu trebuie să analizeze cu prioritate

dacă inculpații indicați aveau sau nu obligația de a se înregistra ca plătitori

de TVA (aspect de natură civilă), ci dacă aceștia au ascuns sursa impozabilă în

înțelesul art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 ori, așa cum s-a

arătat, cei doi inculpați din cauza de față nu au făcut acest lucru.

Spre

deosebire de legea penală, unde necunoașterea sau cunoașterea greșită a

dispozițiilor legale nu apără de pedeapsă, dispozițiile codului fiscal (lege

civilă) nu sunt obligatorii a fi cunoscute de către toți cetățenii; obligațiile

instituite de legea fiscală, precum și normele de interpretare sau de aplicare

a acesteia, trebuie aduse la cunoștința populației, impuse de organele

abilitate ale statului și nu lăsate la aprecierea contribuabilului; doar după

ce s-a stabilit că o persoană trebuie să se supună legii fiscale și aceasta nu

respectă dispoziția de înregistrare sau înregistrează în mod necorespunzător veniturile,

se poate aprecia asupra existenței unei infracțiuni cu caracter fiscal.

Inculpaților

M.G.D. și M.M.Z., cu prilejul înregistrării fiscale a tranzacțiilor pentru care

au plătit și impozit, nu li s-a adus la cunoștință că trebuie înregistrați ca

plătitori de TVA ori este de presupus ca organul fiscal este cel care cunoaște

cel mai bine dispozițiile codului fiscal și avea posibilitatea să anunțe

contribuabilul de faptul că există anumite prevederi legale care impun

înregistrarea persoanei fizice în scopuri de TVA.

Or,

în cauza de fata se impune inculpaților să adopte un "comportament

fiscal" de o anume diligentă - și li se impută chiar comiterea unor

infracțiuni de "evaziune fiscala" - fără însă ca organele fiscale să

dovedească o diligență similară.

Împrejurarea

că o anumită persoană a omis a se înregistra ca plătitor de TVA, nu determină

automat încadrarea sa în dispozițiile art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005,

iar a se aprecia în sens contrar, ar presupune ca toate persoanele care omit să

înregistreze un bun impozabil la administrația financiară în termenele

prevăzute de lege, s-ar face culpabile de infracțiunea prevăzute de art. 9 lit.

a) din Legea nr. 241/2005 ori legea fiscală sancționează contravențional (și nu

penal) acest comportament al contribuabilului.

Tribunalul

a mai constatat că acțiunea de stabilire a taxelor și impozitelor precum și

obligația de plată a acestora este o problemă care excede instanței penale care

nu este în măsură a aprecia asupra legalității și temeiniciei unui act administrativ

fiscal decât în situația în care reține existența vreunei infracțiuni în

strânsă legătură cu acest act, ceea ce, așa cum s-a arătat, nu este cazul în

prezentul proces penal.

Pe

de altă parte, titlul executoriu emis de organele fiscale nu poate fi cenzurat,

în condițiile expuse, de către instanța penală atât timp cât se constată că

faptele inculpaților M.G.D. și M.M.Z. nu sunt prevăzute de legea penală iar

eventuala anulare (modificare) a acestui înscris nu se poate dispune decât în

cazul constatării unei infracțiuni de fals - ceea ce nu este cazul în speță -

sau al constatării netemeiniciei acestuia iar acest din urmă aspect, așa cum

s-a arătat anterior, excede procesului penal.

Față

de toate cele expuse tribunalul - reținând că faptele inculpaților M.G.D. și

M.M.Z. nu sunt prevăzute de legea penală, acestea putând conduce însă la o

răspundere de o altă natură (contravențională, administrativă), a dispus

achitarea acestora, în temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen.

Pentru

considerentele arătate tribunalul, în baza art. 346 alin. (4) C. proc. pen. a

lăsat nesoluționată acțiunea civilă exercitată în procesul penal de către

partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Brașov.

În

baza art. 353 alin. (3) C. proc. pen. cu referire la art. 346 alin. (4) C.

proc. pen. a menținut popririle asigurătorii asupra conturilor bancare

aparținând celor doi inculpați, măsuri asigurătorii instituite prin ordonanțele

din data de 30 mai 2011 date de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov în

Dosarul nr. 488/P/2011.

A

respins cererea Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov de instituire a unor

măsuri asigurătorii asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale inculpaților

indicați.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov și

partea civilă ANAF, DGFP Brașov.

Ministerul

Public a criticat hotărârea pentru netemeinicie în ce privește soluția de

achitare a inculpaților, arătând, în esență, că textul de lege este clar, iar

interpretarea instanței de fond este parțială și incorectă. Față de

dispozițiile art. 126 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, inculpații trebuiau să

se înscrie ca persoane fizice, ca plătitori de TVA.

În

dezvoltarea motivelor de apel, aflate la dosar, Ministerul Public a arătat că

raționamentul primei instanțe este greșit, deoarece în Codul fiscal sunt

reglementate anumite noțiuni cum sunt cele de persoană impozabilă, asociere,

etc, că dispozițiile art. 127 alin. (1) și art. 154 sunt clare, definesc

noțiunea de asociere din punct de vedere al TVA, iar O.M.F.P. nr. 1415/2009

precizează că se va considera asociere și atunci când două persoane sunt parte

în operațiunea sau activitatea economică impozabilă și nu există contract de

asociere, dar ambele persoane sunt parte în operațiunea sau activitatea

desfășurată, sens în care inculpații se încadrează în noțiunea de asociere.

Ministerul

Public a mai arătat că sfera art. 9 lit. A) din Legea nr. 241/2005 nu poate fi

restrânsă numai pentru că persoanele care s-au înregistrat sau au fost înregistrate

din oficiu ca plătitor de TVA și nu au declarat sursa impozabilă sau a declarat

parțial și că ANAF ar fi putut intra în posesia datelor privind tranzacțiile

încheiate de inculpați și implicit, ar fi putut să înscrie din oficiu ca

plătitori de TVA, dacă ar fi evidențiat aceste activități în declarația anuală

depusă la ANAF.

Ministerul

Public a mai precizat că în mod eronat prima instanță a apreciat că legea

penală nu sancționează neînregistrarea în scopul impozitării, ci sancționează,

ascunderea sursei impozabile, că este o chestiune ce ține de aplicarea legii

civile și nu penale, că în mod greșit a constatat prima instanță că

dispozițiile Codului fiscal nu sunt obligatoriu a fi cunoscute de către

cetățeni, la fel și obligațiile instituite de legea fiscală, acreditând ideea

că acestea ar trebui aduse la cunoștința publicului, de către organele statului

și nu lăsate la aprecierea contribuabilului, deoarece în această situație ne

aflăm în prezența unei obligații de cunoaștere a legilor în măsura în care sunt

îndeplinite cerințele de accesibilitate și previzibilitate.

Referitor

la accesibilitatea legii, Ministerul Public a arătat că "legea trebuie să

fie suficient de accesibilă", în sensul că, cetățeanul trebuie să poată

dispune de informații suficiente în legătură cu normele juridice aplicabile

unui caz dat. Pe de altă parte, legea "trebui să fie enunțată cu

suficientă precizie" astfel încât o persoană să fie capabilă să prevadă

"cu un grad de exactitate rezonabil", ținând seama de circumstanțele

ce pot decurge dintr-un act determinat comis de ea.

Noțiunea

de previzibilitate, se arată de către Ministerul Public, explicată de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, depinde mult de conținutul textului în cauză,

de domeniul lui de aplicare, de calitatea destinatarilor în anumite situații

speciale, instanța europeană utilizând criteriul practic al "sfaturilor

lămuritoare" din partea unor profesioniști ai dreptului, pentru a evalua

în mod rezonabil după circumstanțele cauzei consecințele ce pot rezulta dintr-un

act determinat și că profesioniștii în anumite domenii au o obligație de

prevedere a unei norme penale mai importantă decât o persoană particulară

obișnuită.

Față

de acest precizări, Ministerul Public a arătat că inculpații se fac vinovați de

comiterea infracțiunii de evaziune fiscală, că normele ce stabilesc conduita

fiscală îndeplinesc condițiile de legalitate și previzibilitate, că

accesibilitatea legii privește, în principal, aducerea ei la cunoștință prin

publicarea actelor normative, iar efectele se produc după intrarea în vigoare,

că deși inculpații nu sunt profesioniști ce activează în domeniu, au acționat

conștient în scopul obținerii de venituri.

Ministerul

Public a mai invocat în susținerea apelului o hotărâre pronunțată de Curtea de

Justiție a Uniunii Europene în procedura trimiterii unei întrebări prealabile

privind exact această problemă și că instanța europeană a statuat că dacă o

persoană fizică, în vederea realizării operațiunilor de vânzare a terenurilor,

ia măsuri active de comercializare a terenurilor prin utilizarea unor mijloace

similare celor adoptate de un producător, de un comerciant sau de un prestator

de servicii, această persoană trebuie considerată că exercită "o

activitate comercială" și în consecință trebuie considerată persoană impozabilă

în scopuri de taxă pe valoarea adăugată - cauza Slaby C-180/10.

În

acest sens, Ministerul Public a apreciat că nimeni nu își poate invoca propria

turpitudine în necunoașterea legii, că inculpații aveau obligația de a se

informa cu privire la aceste norme, dar au ales un comportament contrar.

Partea

civilă ANAF, DGFP Brașov a criticat sentința în ce privește nesoluționarea

acțiunii civile formulate împotriva inculpaților și că instanța a menținut

măsura popririi conturilor fără să indice și prejudiciul ce urmează a fi

recuperat și destinația acestuia, respingând instituirea măsurilor asigurătorii

asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale inculpaților, arătând că

instanța avea și posibilitatea disjungerii acțiunii civile de acțiunea penală,

pentru a asigura statului pârghiile necesare recuperării prejudiciului.

Verificând

hotărârea atacată în raport cu prevederile art. 378 C. proc. pen., s-a

constatat că apelurile sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:

În

ce privește starea de fapt, s-a apreciat de către instanța de apel, că a fost

corect reținută de prima instanță, în deplină concordanță cu probele

administrate în cauză.

Astfel,

apare cu evidență din probele administrate, așa cum corect a constatat și prima

instanță, că faptele imputate inculpaților nu sunt prevăzute de legea penală.

Așa

cum a arătat prima instanță, cu o motivare pe care instanța de apel și-a

însușit-o integral, atât Ministerul Public, cât și partea civilă, se prevalează

de dispoziții legale care la momentul comiterii presupuselor fapte, nu erau în

vigoare.

O

primă precizare ce se impune, în plus față de cele reținute de prima instanță,

vizează problema juridică a existenței sau nu a calității de plătitor de TVA în

perioada aprilie 2007 - noiembrie 2009, dată la care se reține că ar fi fost

comise faptele pentru care inculpații au fost trimiși în judecată.

Problema

juridică dedusă este una complexă, sub aspectul aplicării normelor juridice în

timp (unele acte normative incidente au fost adoptate ori modificate în cursul

anilor 2007 - 2009, altele au fost adoptate numai începând din data de 01

ianuarie 2010), astfel încât se pune problema esențială de fond de stabilire a

momentului de la care este legală taxarea cu TVA a operațiunilor de vânzare de

terenuri de către persoane fizice.

O

astfel de problemă juridică, în succesiunea logică a operațiunilor juridice ce

conduc finalmente la forma cea mai aspră de răspundere juridică, trece

inevitabil printr-o primă etapă de evaluare a legislației de natură fiscală pe

baza căreia se poate defini în mod corect, judicios, ce înseamnă persoană

fizică plătitor de TVA pentru tranzacții cu terenuri și alte imobile, care sunt

criteriile legale ce conduc la concluzia obligației de plată a TVA, cu

consecința impunerii măsurilor fiscale corelative de către autoritățile sau

instituțiile publice abilitate de lege și, ca ultim pas în raționamentul

juridic punitiv/represiv, declanșarea procedurilor de tragere la răspundere

penală a agentului economic - persoană fizică, definit conform celor de mai sus,

pentru încălcarea cu vinovăție a normelor juridice penale care se întemeiază pe

raționamentul juridic de natură fiscală prealabil și esențialmente necesar.

S-a

observat că în privința taxării cu TVA a operațiunilor din materie imobiliară

efectuate de persoanele fizice, prevederile legale incidente (codul fiscal,

printr-o corelare a mai multor texte din conținutul acestuia, cu modificări

succesive în timp, cu numeroase modificări intervenite după anul 2007, hotărâri

de guvern date în aplicarea Codului fiscal și a numeroaselor sale modificări,

ordine ale ministrului de finanțe ori ale președintelui ANAF, diferite

circulare adresate de ANAF direcțiilor județene ale finanțelor publice pe

această temă) sunt foarte stufoase, cu numeroase modificări și completări

succesive, de forță juridică diferită, prin intermediul cărora s-au

circumstanțiat criteriile pe baza cărora se face taxarea cu TVA a acestor

operațiuni, ajungându-se la o definire mult mai complexă și riguroasă a

tranzacțiilor pentru care persoanele fizice ar trebui să plătească TVA, făcând

astfel legea previzibilă și mult mai ușor de aplicat.

Astfel,

sub aspectul analizei în materie penală, atenția organelor judiciare este

focalizată, în mod logic și necesar, potrivit principiului legalității

incriminării, pe infracțiunea de evaziune fiscală indicată în procesul-verbal

de începere a urmăririi penale și pentru care inculpații au fost trimiși în

judecată, anume art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen., iar situația premisă ce generează comportamentul

infracțional al persoanei puse sub învinuire este cea în care se constată de

către autoritățile publice abilitate, anume de către organele fiscale în mod

logic, faptul că o persoană este supusă taxării cu TVA pentru anumite

operațiuni cu terenuri și alte imobile, operațiuni constând în mod concret

într-o anumită stare de fapt.

Așadar,

pentru construirea raționamentului juridic complet care ar permite tragerea la

răspundere juridică a unei astfel de persoane fizice, s-a apreciat ca absolut

necesară parcurgerea unor etape în cadrul cărora, pe baza rigorilor explicite

și exprese ale legii, utilizând limbajul juridic legal riguros și precis, sunt

definite, dincolo de orice dubiu, stările de fapt care atrag impozitarea/taxarea

cu TVA în cazul concret supus jurisdicției administrative fiscale, apoi penale,

anume cazul tranzacțiilor cu terenuri de către persoanele fizice.

Într-o

a doua etapă organul abilitat de lege stabilește dacă persoana fizică

controlată trebuie să plătească TVA și în ce cuantum, moment de la care se

poate construi și un eventual raționament juridic în materie penală pentru o

infracțiune de evaziune fiscală suspicionată a fi fost săvârșită.

Însă,

definirea elementelor pe baza cărora se poate construi raționamentul juridic

penal se face, conform principiului legalității incriminării, după lămurirea

prealabilă a raționamentului fiscal și a stării de fapt care stă la baza

acesteia, fir logico-juridic ce condiționează decisiv și, de asemenea, logic o

eventuală răspundere penală denumită generic de legiuitor "infracțiunea de

evaziune fiscală".

Este

îndeobște cunoscut atât în jurisprudență, cât și în doctrină, faptul că în

materie penală sunt interzise incriminările prin analogie, iar principiul

legalității incriminării obligă atât legiuitorul, cât și organele judiciare, să

identifice cu precizie comportamentul prohibit care poate atrage răspunderea

penală a destinatarilor legii.

La

rândul lor, normele juridice din domeniul extrapenal care au efect represiv ori

care impun obligații cetățenilor în relația de subordonare față de autoritățile

statale, cum este și cazul prevederilor legale din domeniul taxelor și

impozitelor (materia fiscală lato sensu), trebuie să aibă un conținut normativ

clar, explicit, previzibil și predictibil, astfel încât obligațiile

destinatarilor legii să fie lesne identificabile și lesne de aplicat.

Prin

urmare, organul judiciar este chemat să definească termenii din materia fiscală

(stufoasă) plurinormativă ce reglementează operațiunile de tranzacționare a

terenurilor și altor imobile care sunt efectuate de către contribuabili

persoane fizice, astfel încât lămuririle terminologice juridice și fiscale date

de organul fiscal să poată constitui repere specializate pentru investigațiile

penale centrate pe probleme fiscale de mare finețe juridică.

Cu

privire la claritatea, previzibilitatea, predictibilitatea și accesibilitatea

legii, invocate și de Ministerul Public în motivele de recurs, instanța de apel

a făcut câteva precizări:

O

lege este accesibilă nu prin publicarea ei, ci prin utilizarea unor exprimări

conforme normelor de tehnică a elaborării actelor normative, astfel încât să

poată fi ușor înțeleasă de destinatar, care destinatar nu trebuie să fie

obligat a apela la profesioniștii în domeniu, ci trebuie să fie clară

destinatarului cetățean obișnuit, cu un nivel mediu de pregătire.

În

al doilea rând, legea trebuie să fie previzibilă, adică să fie redactată cu

suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane (care la

nevoie poate apela la consultanță de specialitate) să-și corecteze conduita.

Persoana trebuie să fie capabilă să prevadă într-o măsură rezonabilă

consecințele unei acțiuni, în circumstanțele date. Aceste consecințe nu trebuie

să fie previzibile cu absolută certitudine. Deși certitudinea este dezirabilă,

aceasta poate atrage o rigiditate excesivă, iar legea trebuie să fie capabilă

să țină pasul cu circumstanțele în schimbare. Prin urmare, multe legi sunt

redactate în mod inevitabil în termeni care sunt vagi într-o mică sau mai mare

măsură și a căror interpretare și aplicare sunt chestiuni de practică.

Legea

trebuie să fie suficient de clară cu privire la împrejurările sau condițiile

care justifică aplicarea ei și să conțină măsuri de protecție a persoanei

împotriva ingerințelor arbitrare, în special în materie penală (Curtea

Europeană a drepturilor omului, hotărârea din 1 aprilie 2008, în cauza Varga

contra României, parag. 68; hotărârea din 26 martie 1987, în cauza Leander

contra Suediei, parag. 52-57).

Curtea

Europeană a arătat în cauza Rotaru vs. România că sintagma "prevăzut de

lege" înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, dar și

calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei

și previzibilă [a se vedea și Hotărârea Amann împotriva Suediei (GC) nr.

27.798/95, parag. 65, CEDO 2000].

În

ceea ce privește cerința previzibilității legii, instanța de apel a arătat că:

"o normă este "previzibilă" numai atunci când este redactată cu

suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane - care, la

nevoie, poate apela la consultanță de specialitate - să își corecteze conduita.

S-a mai arătat că sintagma "prevăzută de lege" nu se referă doar la

dreptul intern, ci vizează și calitatea "legii"; prin această

expresie se înțelege compatibilitatea legii cu principiul preeminenței

dreptului, menționat explicit în preambulul convenției (...)".

S-a

precizat de asemenea faptul că inculpații nu sunt persoane care activează ca

profesioniști în anumite domenii, astfel că nu s-a putut aprecia că aceștia ar

fi avut o obligație de prevedere a unei norme penale mai importantă decât o

persoană particulară obișnuită (Curtea Europeană a drepturilor omului, secția

II, Decizia Eurofinacom versus Franța, 7 septembrie 2004).

Art.

7 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților sale

fundamentale reglementează principiul "nici o pedeapsă fără lege",

ceea ce presupune ca legea penală să fie suficient de precisă pentru a asigura

previzibilitatea faptului că un anumit act constituie infracțiune.

Același

principiu impune neaplicarea legii penale în mod extensiv în dezavantajul

acuzatului, de exemplu prin analogie. Rezultă că legea trebuie să definească în

mod clar infracțiunile și sancțiunile care le pedepsesc (Achour împotriva

Franței [MC], nr. 67.335/01, § 41, 29 martie 2006).

Noțiunea

"drept" ("law") folosită la art. 7 corespunde noțiunii

"lege" ce apare în alte articole din Convenție; ea înglobează dreptul

de origine atât legislativă, cât și jurisprudențială și implică condiții

calitative, printre altele, pe cele ale accesibilității și previzibilității

(Cantoni împotriva Franței, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, parag. 29, Coeme

și alții împotriva Belgiei, parag. 145, CEDO 2000-VII, și E.K. împotriva

Turciei, parag. 51,7 februarie 2002).

Curtea

Europeană a arătat că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o

mare măsură de conținutul textului de care este vorba, de domeniul pe care îl

acoperă, precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi (Groppera Radio

AG și alții împotriva Elveției, 28 martie 1990, seria A nr. 173, p. 26,

paragraful 68).

Urmând

linia acestui raționament, se impune precizarea că dreptul penal are la bază

principii fundamentale ce călăuzesc elaborarea și realizarea normelor de drept

penal, fiind prezente în întreaga reglementare juridico-penală și exprimă o

anumită concepție de politică penală.

Alături

de principiile fundamentale, dreptul penal mai cuprinde principii generale și

principii instituționale.

Principiile

fundamentale sunt reguli de drept cu incidență generală și absolută, ce nu pot

fi nesocotite de alte principi, pe când principiile generale sunt reguli

derivate din cele dintâi și subordonate acestora, având și ele incidență

generală, dar restrânsă la anumite laturi ale reglementării juridico-penale.

Principiile

instituționale sunt subordonate atât principiilor fundamentale, cât și celor

generale, fiind aplicabile numai în cadrul instituțiilor la care se referă.

Principiile

fundamentale includ nu numai principiile comune întregului sistem de drept, ci

și acelea proprii dreptului penal, ca ramură a sistemului de drept.

În

acest sens, principiul legalității incriminării este înscris în art. 2 C. pen.

care prevede că: "Legea prevede care fapte constituie infracțiuni,

pedepsele ce se aplică infractorilor și măsurile ce se pot lua în cazul

săvârșirii acestor fapte".

Acest

principiu exprimă regula că întreaga activitate de apărare împotriva

criminalității trebuie să se desfășoare pe baza legii și în strictă

conformitate cu legea, adică atât conduita pretinsă membrilor societății (fapta

interzisă sau, dimpotrivă, ordonată) cât și sancțiunea la care aceștia se expun

în caz de nerespectare a legii penale trebuie să fie prevăzute de lege, iar

realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal să fie efectuată în

deplină conformitate cu legea.

Principiul

legalității în domeniul dreptului penal se exprimă în regulile nullum crimen

sine lege și nulla poena sine lege.

În

virtutea acestor reguli, o faptă, oricât de periculoasă ar fi, nu poate

constitui infracțiune dacă nu este prevăzută ca atare de lege, iar o

constrângere aplicată unei persoane nu constituie pedeapsă, ci o manifestare de

violență arbitrară, dacă nu este prevăzută de lege.

Astfel

conceput și formulat, principiul legalității a fost și este destinat să

servească drept garanție a libertății persoanei împotriva arbitrariului în

activitatea judiciară, ca și împotriva unei legi care ar incrimina ex novoo o

faptă care, în momentul în care a fost săvârșită nu era prevăzută de lege ca

infracțiune.

Principiul

se opune ca o persoană care a săvârșit o faptă ce nu era prevăzută ca

infracțiune, să fie surprinsă prin apariția unei legi care ar incrimina acea

faptă și care s-ar aplica retroactiv, ceea ce înseamnă că infracțiunea și

pedeapsa trebuie să fie prevăzute printr-o lege anterioară comiterii faptei, pe

considerentul că legea avertizează înainte de a pedepsei - lex moneatprius quam

feriat.

Argumentele

anterior menționate se impun a fi coroborate și cu principiul

neretroactivității legii penale, înscris în art. 11 C. pen.

Din

această perspectivă, instanța de apel a observat că faptele imputate celor doi

inculpați s-au derulat în perioada 17 aprilie 2007 - 26 noiembrie 2009, în care

inculpații au încheiat 25 contracte de vânzare-cumpărare a unor terenuri pe care

le dețineau în calitate de proprietari, în cuprinsul raportului de inspecție

fiscală arătându-se că aceștia au efectuat un număr de 49 de vânzări de imobile

în perioada 2005 - 2009 și că începând din anul 2007 aveau obligația să se

înscrie ca plătitori de TVA.

Organele

de inspecție fiscală au reținut că bunurile vândute au fost deținute în

coproprietate de cei doi inculpați, motiv pentru care din punct de vedere al

taxei pe valoarea adăugată inculpații, ce au calitatea de soți, au fost tratați

ca o formă de asociere în scopuri economice fără personalitate juridică în

conformitate cu art. 154 din Legea nr. 571/2005, deși acest aspect nu rezultă

cu claritate din actul de sesizare al instanței, fiind invocate în acest act

doar generic, prevederile Legii nr. 571/2005.

Fără

a considera că aceștia au fost tratați ca o formă de asociere în scopuri

economice, nu ar fi posibilă discuția despre TVA datorată statului, chiar dacă

acest aspect nu rezultă explicit din raportul de inspecție fiscală și actul de

sesizare al instanței, dar rezultă, exemplificativ, din înștiințarea pentru

discuția finală întocmită de ANAF, nr. 6549 din 25 iunie 2010.

Instanța

de apel a reținut faptul că potrivit legii civile române soții nu dețin

bunurile în coproprietate, ci în comun, forma specifică a proprietății în

devălmășie, existând diferențe, de regim juridic între cele două noțiuni:

astfel în timp ce în cazul coproprietății fiecare proprietar cunoaște cota de

proprietate pe care o are, în cazul bunurilor comune nu se cunoaște cota de

proprietate pe care o are fiecare proprietar (chiar dacă aceasta s-ar putea

stabili).

Deși

legea fiscală a suferit numeroase modificări, abia în anul 2009 sunt completate

dispozițiile art. 127 din Legea nr. 571/2003, dispoziții avute în vedere în

cuprinsul raportului de inspecție fiscală, adică ulterior derulării acestor

activități de către inculpați, astfel că la acel moment nici nu se poate vorbi

de existența datorării TVA-ului de către inculpați.

Prin

urmare, legea civilă, fiscală, ordinele președintelui ANAP sau ale MFP nu pot

adăuga la legea penală și să atragă răspunderea penală pentru acte sau fapte ce

la momentul încheierii sau săvârșirii nu era prevăzute în lege.

De

altfel, ordinele menționate nici nu au forța juridică necesară pentru a adăuga

la o lege penală, din perspectiva izvoarelor de drept și rangului acestora.

În

acest sens, instanța penală este obligată să aibă în vedere dispozițiile

Deciziei nr. 4349/2011 pronunțată în Dosarul nr. 6383/2/2010 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție - SCAF, (decizie de îndrumare) în care s-a

statuat că: "În situația în care autoritățile stabilesc impozite și aplică

sancțiuni în mod arbitrar sub unicul pretext că acesta ar fi ordinul la nivel

național, în mod cert nu există concordanță cu principiul certitudinii

impunerii, coroborat cu principiul statului de drept și al egalității în fața

legii".

Instanța

de apel a precizat că toate modificările aduse Codului fiscal trebuie judecate

prin prisma principiului tempus regit actum, pentru fiecare modificare în

parte.

Instanța

supremă a mai statuat, în această decizie de îndrumare, faptul că nici Codul

fiscal, nici normele metodologice nu precizau expres până la 31 decembrie 2009

că obținerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea imobilelor din

patrimoniul personal are caracter de continuitate, și nu defineau

continuitatea.

S-a

precizat că ultimul contract a fost încheiat de inculpați în noiembrie 2009,

iar modificarea legislativă relevantă s-a produs la 31 decembrie 2009, adică

după săvârșirea ultimului act material.

Decizia

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este de asemenea relevantă și

prin prisma analizei patrimoniului personal.

Instanța

de apel a observat că până la apariția Noului C. civ., patrimoniul de

afectațiune nu era clar definit, tranzacțiile imobiliare nefiind tratate de

vechiul C. civ. ca fapte de comerț. Trecerea de la vechiul C. civ. la noul C.

civ. lărgește aspectul comercial al tranzacțiilor imobiliare efectuate de

persoane fizice, în sensul unei activități economice, mai aproape de legislația

fiscală europeană și că abia după intrarea în vigoare a Codului civil putem

vorbi de obligații fiscale legate de patrimoniul de afectațiune, așa cum de

fapt O.U.G. nr. 125/2011 la art. 48 inclusiv la normele metodologice le-a și

modificat.

Prin

urmare, instanța supremă a interpretat calitatea de persoană fizică și nu de

comerciant/persoană taxabilă, aceasta neîndeplinind acte de comerț din cele

reglementate de art. 3 C. com., pentru care există obligația de plată a TVA

înainte de 2010.

Pentru

a constata dacă ne aflăm în prezența infracțiunilor de evaziune fiscală pentru

care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților, instanța nu trebuie să

analizeze dacă inculpații aveau obligația de a se înregistra ca plătitori de TVA

(aspect de natură civilă), ci dacă aceștia au ascuns sursa impozabilă, așa cum

prevăd dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, acesta

fiind verbum regens.

Tocmai

de aceea, instanța de apel a remarcat că prima dată ar trebui să se stabilească

dacă inculpații aveau obligația de a se înregistra ca și "asociație"

fiscală și abia apoi dacă, în această calitate, au omis a evidenția contabil

sumele încasate cu diverse titluri. Pentru că în situația în care inculpații

sunt priviți ca asociație, ei trebuie să dețină un sediu fiscal, acte contabile

etc., iar în lipsa acestora se poate aprecia că au comis și alte fapte penale.

Or,

în lipsa constatării în mod definitiv a legalității și temeiniciei raportului

de inspecție fiscală și a deciziei de impunere - acte care pot fi și au fost

contestate în instanță de inculpați în modalitățile prevăzute de lege -

instanța de apel a apreciat că este imposibil să se constate dacă un fapt poate

constitui sau nu infracțiune. S-a pus întrebarea dacă fapta (penală) există, în

situația în care nu s-a dovedit încă legalitatea și, mai ales, temeinicia

actelor administrativ-fiscale încheiate de organul de inspecție fiscală.

Instanța

de apel a constatat ca și instanța de fond de altfel, că instanța penală nu

poate dispune anularea actelor fiscale care stau la baza acuzării întrucât nu

acestea formează obiectul acțiunii penale prezente (ci doar dacă s-ar constata

că sunt întocmite în fals).

Spre

deosebire de legea penală, unde necunoașterea sau cunoașterea greșită a dispozițiilor

legale nu apără de pedeapsă, dispozițiile codului fiscal (lege civilă) nu sunt

obligatorii a fi cunoscute de către toți cetățenii, așa cum a susținut

Ministerul Public; obligațiile instituite de legea fiscală, precum și normele

de interpretare sau de aplicare a acesteia, trebuie aduse la cunoștința

populației, impuse de organele abilitate ale statului și nu lăsate la

aprecierea contribuabilului; doar după ce s-a stabilit că o persoană trebuie să

se supună legii fiscale și aceasta nu respectă dispoziția de înregistrare sau

înregistrează în mod necorespunzător veniturile, se poate aprecia asupra

existenței unei infracțiuni cu caracter fiscal.

Instanța

de apel a precizat că, împrejurarea că mai multe persoane s-au înregistrat ca

plătitori de TVA nu poate fi imputată inculpaților, așa cum s-a susținut de

către Ministerul Public, câtă vreme nu se știe cine au fost acele persoane și

nici dacă situația lor este identică situației în care se află inculpații,

fiind o chestiune ce excede acestei proceduri penale.

S-a

remarcat faptul că inculpaților nu li s-a adus la cunoștință de către notarul

public (organ colector de taxe și impozite) că ar avea de plată și alte

obligații fiscale, altele decât cele deja menționate în cuprinsul actelor

notariale.

De

asemenea, organul fiscal, cel care cunoaște cel mai bine dispozițiile codului

fiscal, avea posibilitatea să anunțe contribuabilii (în momentul parcelării

loturilor de teren) că există anumite prevederi legale care impun

înregistrarea, persoanei fizice sau asociației, în scopuri de TVA; chiar dacă

acest fapt nu s-a produs, nimic nu a împiedicat organul fiscal să aprecieze

asupra calității de comerciant a asociației și să impună acesteia să plătească

taxe și impozite în plus față de cele deja achitate (impozitul pe venitul

realizat din tranzacțiile încheiate).

Instanța

de apel a observat că, deși s-a apreciat că inculpații ar fi realizat

activități comerciale în perioada 2007 - 2009, nu s-a impus acestora să se

înregistreze ca și plătitor de TVA pentru tranzacțiile viitoare, apreciindu-se

că infracțiunea/infracțiunile s-ar fi comis în anii anterior menționați (nu că

ar continua și pe viitor).

Prin

urmare, în opinia Ministerul Public, dar și a părții civile, inculpații

trebuiau să se înregistreze ca și "asociație" la data la care

constatau că au depășit plafonul (care a suferit modificări din anul 2009)

respectiv din luna noiembrie 2010, iar la o dată ulterioară - care se constată

ca fiind în anul 2010 să ceară radierea lor ca asociație întrucât nu au mai

încheiat contracte translative de proprietate.

Instanța

penală nu este însă ținută, în opinia instanței de apel, la aprecierea

întrunirii elementelor constitutive a infracțiunii de evaziune fiscală de

raportul de inspecție fiscală și a constatat că, dacă s-ar aprecia asupra

infracțiunii prevăzute de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005, ar fi trebuit

avută în vedere întreaga activitate desfășurată de inculpați, neputându-se

concluziona că intenția acestora a existat doar de la data la care s-ar fi

depășit plafonul de 35.000 euro în echivalent în RON; "intenția

penală" a unei persoane nu se apreciază în funcție de valoarea

prejudiciului, fapta inculpaților (de natură civilă sau penală) existând de la

momentul desfășurării așa numitei activității comerciale; doar prejudiciul,

latura civilă a cauzei, se poate stabili în funcție de un anumit plafon

prevăzut de lege.

Împrejurarea

că inculpații ar fi trebuit să se înregistreze ca plătitori de TVA și datorau

venituri și taxe suplimentare bugetului de stat era o problemă care trebuia

apreciată de legea civilă (sau în latura civilă a cauzei), însă potrivit legii

penale infracțiunea de evaziune fiscală există și trebuie analizată de la data

începerii "activității comerciale", întrucât în funcție de întreaga

activitate desfășurată se stabilește când a început activitatea infracțională

și când s-a consumat infracțiunea.

Instanța

de apel a precizat că inculpații sunt trimiși în judecată doar pentru 25 de

acte materiale; restul activității desfășurate de inculpați nu a format

obiectul trimiterii în judecată, deci fapta acestora nu poate fi considerată ca

având caracter penal doar după ce a atins un anumit cuantum prejudiciul.

Aprecierea

unei infracțiuni doar în funcție de cuantumul prejudiciului care se poate

atinge într-un an fiscal este o chestiune periculoasă și, mai mult, este

interzisă de Constituția României - nimeni nu poate fi tras la răspundere

penală pentru alte fapte decât cele care rezultă din fapte penale.

Instanța

de apel mai a mai observat că inculpații sunt tratați, potrivit procesului-verbal

fiscal, ca fiind o asociație fiscală, iar operațiunile de vânzare-cumpărare

încheiate de această asociație sunt apreciate ca fiind fapte de comerț;

instanța reamintește că tranzacțiile imobiliare sunt guvernate de legea civilă,

iar de legea fiscală doar în ceea ce privește declararea prețului și achitarea

impozitelor.

Inculpații

au vândut imobilele în mod public, prin act autentic și au achitat impozitele

și taxele aferente stabilite de legea fiscală. Organul de cercetare penală nu a

dovedit că inculpații au cunoscut că trebuiau să se înscrie ca și plătitor de

TVA, nu s-a învederat în ce modalitate se putea realiza declarația de impunere

în condițiile în care normele de aplicare și de stabilire a taxei au apărut și

intrat în vigoare prin Ordinul nr. 1415/2009 emis de președintele ANAF ce apare

în august 2009 (în cauză s-a reținut eronat că ar fi vorba de Ordinul

Ministerului Finanțelor Publice).

Încheierea

ultimei tranzacții de către inculpați a avut loc în noiembrie 2009.

Organul

fiscal amintește printre dispozițiile legale nerespectate de inculpați: art.

127 alin. (1), 2 din Legea nr. 241/2005. Organul fiscal vorbește despre

inculpați considerându-i când persoane fizice impozabile - art. 127 C. fisc.,

când există asociație fiscală între persoane fizice; nu instanța penală este

cea în măsura a aprecia asupra acestor clasificări fiscale ale persoanelor

fizice care în prezenta cauză sunt inculpate, însă instanța penală are în

vedere faptul că organele fiscale nu au stabilit cu certitudine în care

categorie fiscală și prin urmare ce text de lege se aplică inculpaților.

Potrivit

art. 127 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 este "considerat persoană

impozabilă orice persoană care desfășoară de o manieră independentă și

indifere