ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3706/2013

Deliberând asupra recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov și de partea civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva deciziei penale nr. 22/ AP din 12 februarie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, privind pe inculpații H.P. și P.M.A., constată următoarele: I. Prin sentința penală nr. 250/ S pronunțată la 09 octombrie 2012, Tribunalul Brașov a respins cererea formulată de inculpați privind schimbarea încadrării juridice dată faptelor de evaziune fiscală prin rechizitoriu: - pentru inculpata P.M.A.: din 3 infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen.

și art. 33 lit. a) C. pen. într-o singură infracțiune de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen. - pentru inculpatul H.P. din 3 infracțiuni de complicitate la evaziune fiscală prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 33 lit. a) C. pen. într-o singură infracțiune de complicitate la evaziune fiscală,prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen.; În baza art. 334 C. pr. pen., a admis cererea formulată de Ministerul Public privind schimbarea încadrării juridice dată faptelor prin rechizitoriu: - pentru inculpata P.M.A.

din 3 infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen. și 3 infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., într-o infracțiune de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 41 alin. (2) C. pen. (3 acte materiale) și o infracțiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (3 acte materiale) și art. 33 lit. a) C. pen.; - pentru inculpatul H.P. din 3 infracțiuni de complicitate la evaziune fiscală prevăzută de art. 26 C. pen.

raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen. și 203 infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. într-o singură infracțiune de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 26 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 41 alin. (2) C. pen. (3 acte materiale) și o infracțiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (203 acte materiale), cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. a C. pen.

raportat la art. 10 lit. d) C. pen. a achitat: Inculpata P.M. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 41 alin. (2) C. pen. (3 acte materiale) și a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (3 acte materiale) și inculpatul H.P. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 41 alin. (2) C. pen.

(3 acte materiale) și a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (203 acte materiale); A respins pretențiile civile formulate de Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală. În baza art. 357 alin. (2) lit. c) C. proc. pen., a revocat măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanța procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov din data de 20 mai 2009 și a procesului verbal de sechestru asigurător din data de 27 mai 2009 al I.P.J. Brașov - SIF asupra dreptului de uzufruct viager în cota de 5/8 deținut de inculpata P.M.A. din imobilului înscris sub CF a localității Brașov (rezultat din conversia de pe hârtie a CF a localității Brașov), situat în mun.

Brașov, str. Roșiorilor, compus din subsol cu o bucătărie, parter cu 3 camere, antreu, cămară, pod și acoperișul de deasupra apartamentului identificat cu nr. top (6727/28/1, 6727/28/2, 6729/l/a/2/l)/I la A+l înscris in CF în baza Încheierii nr. 56057/2006 și asupra dreptului de uzufruct viager în cota de 27/48 deținut de inculpata P.M.A. din imobilului înscris sub CF a localității Brașov (rezultat din conversia de pe hârtie a CF a localității Brașov), situat in mun. Brașov, str. Roșiorilor, compus din subsol cu o pivniță, parter cu 2 camere, bucătărie, antreu, cămară, baie, un garaj, pod și acoperișul de deasupra apartamentului, cât și 90% din părțile de uz comun, identificat cu nr. top (6727/28/1, 6727/28/2, 6729/l/a/2/l)/II la A+l înscris în CF în baza Încheierii nr. 26724/2008.

În baza art. 357 alin. (2) lit. c) C. pr. pen., a revocat măsura asigurătorie dispusă prin ordonanța procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov din data de 20 mai 2009 și a procesului verbal de sechestru asigurător din data de 27 mai 2009 al I.P.J. Brașov - SIF asupra imobilului deținut în proprietate comună de inculpatul H.P. și soția sa H.E.G., înscris sub CF a localității Brașov (rezultat din conversia de pe hârtie a CF a localității Brașov), situat in mun. Brașov, str. Roșiorilor, nr. 13, compus din teren în suprafață totală de 453 mp și casa de locuit compusa din 2 camere, o bucătărie, baie și cămară, cu nr. top 6727/26/1, 6727/27/1, 6729/l/a/2/3 la A+l si 6727/26/1, 6727/27/1, 6729/l/a/2/3 la A+l., înscris in CF în baza Încheierii nr. 15928/1997.

În baza art. 348 C. pr. pen. a dispus desființarea, în parte, a facturilor aflate la filele 5-224 din volumul II al dosarului de urmărire penală (Dosar nr. 3755/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov), respectiv mențiunile privind furnizorul și datele privind expediția, cu menținerea celorlalte date. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, la data de 23 mai 2006, a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov adresa nr. 302846/BV din 29 martie 2006 emisă de către Garda Financiară - Comisariatul Regional Brașov, la care a fost anexat un dosar cuprinzând 275 de file, printre care și procesul verbal întocmit de aceasta instituție la data de 29 martie 2006 privind controlul efectuat la SC A. SRL Brașov.

Prin procesul verbal încheiat la data de 29 martie 2006, Garda Financiară Brașov a reținut următoarele aspecte: în perioada 05 septembrie 2003 - 12 septembrie 2005 SC A. SRL Brașov a înregistrat în evidențele contabile un număr total de 206 facturi fiscale emise de diverși furnizori; În urma verificărilor efectuate și datelor solicitate de la O.R.C. și D.G.F.P. din județele unde au fost eliberate cele 206 facturi (verificări anexate la procesul verbal din 29 martie 2006 - filele 14-24) a rezultat ca societățile care figurează ca emitente fie nu există, fie nu au deținut facturile respective sau aceste facturi sunt fictive.

Prin înregistrarea în contabilitate a acestor facturi, care nu reflectă operațiuni comerciale reale, SC A. SRL Brașov a exercitat, în mod ilegal, dreptul de deducere a TVA-ului și dreptul de deducere a cheltuielilor aferente acestor facturi, sustrăgându-se, astfel, de la plata sumei de 218.565,37 lei reprezentând TVA și a sumei de 320.251,41 lei reprezentând impozit pe profit. Toate aceste constatări au fost efectuate în prezenta reprezentanților SC A. SRL P.M.A. și H.P., care au și semnat procesul verbal întocmit de comisarii Gărzii Financiare. Prin adresa nr. 302845 din 29 martie 2006 înaintată către D.G.F.P. Brașov, Garda Financiară Brașov a solicitat acestei instituții calcularea, în întregime, a obligațiilor fiscale de la a căror plata s-a sustras SC A. SRL.

În notele explicative date de către H.P. și P.M.A. la data de 30 ianuarie 2006, aceștia au recunoscut că facturile identificate de către comisarii Gărzii Financiare au fost completate de către H.P. și nu de către reprezentanții societăților furnizoare. În declarația sa olografa din data de 12 iunie 2006, inculpata P.M.A. a relatat că ea a completat, în numele furnizorilor, un număr de trei facturi din 13 octombrie 2003, din 12 septembrie 2003 și 10 octombrie 2003, însă nu a trecut datele de identitate ale reprezentantului furnizorului care a livrat marfa și nici numărul de înmatriculare a mijlocului de transport. De asemenea, inculpatul H.P. a declarat că el a completat, în același mod, un număr de 196 facturi fiscale, documente care au fost aduse în alb de către delegații care aduceau marfa.

Pe lângă verificările efectuate de Garda Financiară cu privire la autenticitatea celor 206 facturi amintite, au fost efectuate verificări și de către organele de cercetare penală, constatându-se, de asemenea, că societățile menționate în aceste facturi la rubrica furnizor nu au existat și nu au fost înmatriculate în Registrul Comerțului sau unele dintre facturi nu se regăsesc între formularele înscrise și numerotate în evidentele Companiei Naționale „Imprimeria Națională” SA. De asemenea reprezentanții anumitor societăți cu denumire reala care apăreau la rubrica furnizor au declarat că nu au avut nici un fel de relații comerciale cu SC A. SRL Brașov, nu au vândut niciodată piei de animale către această societate și nu-i cunosc pe inculpați.

A fost întocmit, în acest sens, procesul verbal din data de 25 aprilie 2006 (filele 101-125) care reflectă situația celor 206 de facturi fiscale care fac obiectul cauzei. La data de 01 august 2006 a fost întocmit raportul de constatare tehnico-științifică, prin care s-a concluzionat ca un număr de 203 din cele 206 facturi fiscale în litigiu au fost completate și semnate la rubrica „semnătura de primire” de către inculpatul H.P., iar restul de 3 facturi au fost completate de inculpata P.M.A., împreună cu H.P. și semnate la rubrica „semnătura de primire” tot de către acesta din urmă. Nu s-a putut stabili cine a semnat cele 206 facturi la rubrica „semnătura și stampila furnizorului”. Atât P.M.A., cât și H.P.

sunt asociați ai SC A. SRL Brașov, societatea fiind administrată pe perioada supusă verificării numai de către inculpata P., începând cu data de 06 iunie 2001. Inculpatul H.P. a devenit administrator al acestei societăți din data de 03 octombrie 2005. Din declarațiile martorilor C.I., B.P., M.D. toți angajați ai SC A. SRL Brașov, rezultă că aceștia nu au participat sub nici o formă la completarea celor 206 facturi amintite. La data de 08 iunie 2006 a fost finalizat raportul de inspecție fiscală (fila 223) întocmit de inspectori din cadrul D.G.F.P.

Brașov - Direcția de Control Fiscal și care a fost înregistrat din 08 iunie 2006. Din cuprinsul acestui raport, cât și din procesul verbal încheiat de aceiași inspectori la data de 05 iunie 2006, s-au desprins următoarele aspecte: - SC A. SRL a înregistrat în evidențele contabile, în perioada 05 septembrie 2003 - 12 septembrie 2005, cheltuieli cu costul mărfurilor achiziționate de la diverși furnizori în sumă totală de 562.828,6 lei, cheltuieli care nu sunt deductibile fiscal deoarece au fost consemnate în documente ce contravin prevederilor legale; s-a calculat astfel un impozit pe profit suplimentar in cuantum de 121.944,86 lei. - în perioada 05 septembrie 2003 - 12 septembrie 2005 societatea a dedus TVA în sumă de 104.369,69 lei aferentă facturilor fiscale care provin de la furnizori nereali; așadar suma de 104.369,69 lei reprezentând TVA este nedeductibilă fiscal.

Deși cei doi reprezentanți ai societății au declarat ca nu au avut cunoștință că facturile sunt false, echipa de inspecție fiscală nu și-a însușit explicațiile inculpaților deoarece, potrivit art. 6 din H.G. nr. 831/1997 „utilizarea de formulare tipizate cu regim special de înseriere și numerotare din alte surse decât cele prevăzute în prezenta hotărâre sunt interzise”. De asemenea potrivit art. 29 pct. 8 lit. b) din Legea nr. 345/2002 privind TVA, reprezentanții SC A. SRL aveau obligația să solicite de la furnizori facturi fiscale ori documente legal aprobate și să verifice întocmirea corectă a acestora.

Au fost invocate și prevederile art. 3 din Ordinul nr. 29 din 14 ianuarie 2003 și Decizia nr. V din 15 ianuarie 2007 publicată in M. Of., Partea I nr. 732 din 30 octombrie 2007 dată de Înalta Curte de Casație si Justiție, secțiile unite, prin care s-a stabilit că taxa pe valoarea adăugată nu poate fi dedusă și nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în situația în care documentele justificative prezentate nu conțin sau nu furnizează toate informațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la data efectuării operațiunii pentru care se solicită deducerea TVA. În ceea ce privește încadrarea juridică a faptelor tribunalul a reținut că inculpații au fost trimiși în judecată astfel: Inculpata P.M.A.

pentru săvârșirea a 3 infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 33 lit. a) C. pen. și 3 infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Inculpatul H.P. pentru 3 infracțiuni de complicitate la evaziune fiscală prev. de art. 26 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen. și 203 infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Tribunalul a analizat, inițial, aspectele ce țin de încadrarea juridică a faptelor descrise în actul de sesizare a instanței, având în vedere numeroasele discuții și solicitări privind acest aspect formulate pe parcursul soluționării cauzei în primul ciclu procesual și în recurs.

Astfel, cei doi inculpați, prin avocatul ales, au solicitat schimbarea încadrării pentru infracțiunile de evaziune fiscală și respectiv complicitate la evaziune fiscală din câte trei fapte în câte o singură faptă, arătându-se în motivare că fapta, prin natura ei, este continuă, epuizarea fiind dată de momentul intervenției organelor de cercetare penală. Ministerul Public a solicitat schimbarea încadrării din câte trei infracțiuni de evaziune fiscală în forma autoratului și respectiv a complicității în câte o infracțiune în formă continuată cu câte trei acte materiale. Instanța a apreciat că această din urmă solicitare este întemeiată. Astfel infracțiunea continuă se caracterizează prin prelungirea, în chip natural, a acțiunii sau inacțiunii ce constituie elementul material al laturii obiective, după consumare, până la intervenția unei forțe contrare.

în speță elementul material al infracțiunii constă în evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni; ”evidențierea” reprezintă o acțiune ce se execută dintr-o dată, prin înscrierea în documente a cheltuielilor sau operațiunilor fictive, nefiind o acțiune care durează în timp (cum sunt „deținerea”, rămânerea”, „purtarea”, etc.) pentru a putea fi caracterizată ca fiind continuă.

Pe de altă parte, în măsura în care s-ar reține că inculpații au acționat în sensul indicat de Ministerul Public, evidențiind sau sprijinind în orice fel evidențierea unor cheltuieli fictive sau a unor operațiuni fictive, această faptă ar întruni elementele unei infracțiuni continuate, fiind realizate mai multe acte materiale (anume 3) constând în completarea documentelor contabile aferente anilor fiscali 2003, 2004 și 2005, în care au fost evidențiate cheltuielile corespunzătoare celor 206 facturi despre care se arată că sunt false, în realizarea aceleași rezoluții infracționale. Tribunalul Brașov, în baza art. 334 C. pr. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptelor în sensul arătat mai sus.

În privința infracțiunilor de fals, s-a solicitat de către Ministerul Public schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în rechizitoriu din trei infracțiuni de fals material în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. într-o infracțiune în formă continuată cu trei acte materiale prev. de art. 290 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. pentru inculpata P. și din 203 infracțiuni de fals material în înscrisuri oficiale prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. într-o infracțiune în formă continuată cu 203 acte materiale prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Și această solicitare a fost apreciată ca întemeiată, fiind evident că inculpații au acționat în baza unei rezoluții unice, completând facturile în discuție la diferite intervale de timp.

S-a considerat că sunt probate mai presus de orice dubiu, prin actele de urmărire penală, aspectele care țin de modul de completare a facturilor în discuție și de faptul că societățile menționate în aceste facturi la rubrica furnizor nu au existat și nu au fost înmatriculate în Registrul Comerțului sau unele dintre facturi nu se regăsesc între formularele înscrise și numerotate în evidentele Companiei Naționale „Imprimeria Națională” SA și că anumite societăți cu denumire reală care apăreau la rubrica furnizor nu au avut nici un fel de relații comerciale cu SC A. SRL Brașov, nu au vândut niciodată piei de animale către această societate și nu-i cunosc pe inculpați. Apărările formulate de inculpați au fost în sensul că nu aveau obligația de verifica autenticitatea formularelor sau a mențiunilor din facturi privind furnizorii.

Din declarațiile inculpaților, coroborate cu declarațiile martorului C.I. (audiat în primul ciclu procesual), a rezultat că modalitatea de recepție a pieilor de către SC A. SRL implica o verificare calitativă, existând posibilitatea refuzării mărfii necorespunzătoare, dar și cântăririi mărfurilor. Din acest motiv faptul că furnizorii nu completau rubricile privind denumirea produselor, cantitatea, prețul și valoarea este justificat de maniera de recepție a mărfii, iar completarea de către inculpați a acestor rubrici nu constituie o încălcarea normelor în materie, câtă vreme aspectele consemnate corespund realității. Este adevărat că nu au fost corect completate rubricile vizând identificarea persoanei care livrează bunurile și mijlocul de transport, în sensul că inculpații și-au trecut propriile nume și date de identificare, deși în realitate erau cei care efectuau recepția mărfurilor, și nu cei care le livrau.

Din probatoriul administrat a rezultat însă că firma a preluat cantitatea de marfă menționată în aceste facturi, a prelucrat-o și a furnizat-o la rândul ei societăților cu care colabora, aspect confirmat de documentele contabile ale firmei. In acest sens s-au formulat constatările raportului de expertiză tehnică contabilă judiciară realizat în cadrul Dosarului nr. 9278/62/2007, având ca obiect contestația depusă de SC A. SRL împotriva deciziei de impunere privind obligațiile fiscale ce fac și obiectul prezentului dosar (filele 150-160 din primul dosar de fond), raport în concluziile căruia se arată că mărfurile înregistrate în contabilitate pe baza documentelor justificative, constând în cele 206 facturi ce fac obiectul prezentului dosar, au fost revândute și operațiunile au fost corect înregistrate în documentele contabile.

Prin urmare, tribunalul a reținut că cheltuielile cu achizițiile mărfurilor sunt reale și justifică deducerile pe baza cărora s-a calculat impozitul pe profit. În ceea ce privește rambursarea TVA, tribunalul a constatat că, potrivit declarațiilor inculpaților, care nu au fost combătute cu nici un mijloc de probă, sumele integrale menționate în facturile falsificate au fost achitate de inculpați delegaților care au predat mărfurile, astfel încât și deducerile de TVA au justificare, iar raportul de expertiză tehnică contabilă sus-menționat a confirmat legalitatea operațiunii de deducere a taxei pe valoare adăugată.

Referitor la susținerile Ministerului public privind obligațiile inculpaților de a verifica conformitatea facturilor cu realitatea, prima instanță a constatat că nu există o obligație legală a beneficiarului mărfurilor livrate pe bază de factură de a verifica existența furnizorului sau autenticitatea formularelor tipizate; deși s-a invocat interesul inculpaților de întocmi facturi care să ateste preluarea mărfurilor de la persoane juridice și nu de la persoane fizice, pentru a se deduce în mod nejustificat taxa pe valoare adăugată, care nu se plătește în cazul mărfurilor preluate pe bază de bon de la persoanele fizice, tribunalul a constatat că nu există probe din care să rezulte că, în realitate, pentru pieile menționate în facturile în litigiu s-au plătit sume mai mici, care să nu includă TVA, iar furnizorii de mărfuri (piei de animale) justifică în aceeași* măsură interesul de a încasa prețuri mai mari, care să includă nejustificat TVA, astfel încât este plauzibil ca persoanele fizice care au interesul de a obține astfel prețuri mai mari să falsifice facturi, atribuindu-și calitatea de reprezentanți ai unor firme furnizoare.

S-a reținut că dubiul în această situație nu poate profita decât inculpaților. Tribunalul a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, nici pentru faptele reținute în sarcina inculpatei P. și nici pentru inculpatul H., acuzat de complicitate la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.

Astfel, potrivit art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale „(1) Constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale: c) evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive;” Or, prima instanță a reținut că cheltuielile constând în plata mărfurilor preluate pe baza facturilor falsificate sunt reale, au fost efectuate de inculpați, iar operațiunea nu poate fi calificată ca fictivă, întrucât mărfurile au existat în gestiunea societății, fiind ulterior revândute.

Faptul că furnizorii menționați în facturile pe baza cărora au fost achiziționate mărfurile nu ar fi reali, acest aspect nu afectează nici realitatea operațiunii și nici realitatea cheltuielilor, consecințele sub aspectul îndeplinirii de către societatea petentă a obligațiilor fiscale fiind inexistente. Prin urmare, prima instanță nu reținut îndeplinirea laturii obiective a infracțiunii în sarcina niciunuia dintre inculpați. În ceea ce privește susținerile privind eludarea prevederilor art. 6 din H.G. nr. 831/1997 (pentru aprobarea modelelor formularelor comune privind activitatea financiară și contabilă și a normelor metodologice privind întocmirea și utilizarea acestora) s-a constatat că încălcarea acestor prevederi nu poate fi reținută în sarcina inculpaților.

Instanța de fond a considerat că nu s-a dovedit că inculpații au procurat și utilizat formulare tipizate cu regim special din alte surse decât cele prevăzute de lege. Facturile (care constituie astfel de formulare cu regim special) au fost aduse de către persoanele care se prezentau la sediul firmei inculpaților cu mărfurile și prezentau aparența unor formulare ce respectă prevederile legale, iar prevederile H.G. nr. 831/1997 nu impun obligația beneficiarilor produselor livrate de a verifica autenticitatea documentelor emise de furnizori. S-a constatat însă încălcarea prevederilor art. 3 din Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 29/2003 privind aplicarea prevederilor H.G. nr. 831/1997, în sensul că au fost menționate pe facturi numele și datele de identificare ale inculpaților în calitate de delegați ai furnizorilor și nu s-au menționat informațiile privind mijloacele de transport cu care au fost aduse pieile de animale.

Sub acest aspect, tribunalul a apreciat că această modalitate de completare a facturilor a fost adoptată conjunctural de către inculpați, fiind solicitată de către persoanele care s-au prezentat ca delegați ai firmelor furnizoare, persoane despre care inculpații au arătat că erau analfabete și au cerut inculpaților să completeze ei datele respective în această manieră. S-a apreciat că însuși faptul că au fost menționate numele inculpaților și datele din actele de identitate a acestora și nu numele unor persoane fictive, face dovada lipsei intenției de a încălca dispozițiile legale în scopul fraudării normelor privind disciplina fiscală. Pruna instanță a reținut că prețurile menționate în aceste facturi sunt comparabile cu cele practicate de inculpați în aceeași perioadă, în raporturile cu alți furnizori, așa cum rezultă din bonurile și documentele de recepție a mărfii depuse de inculpați la dosarul de urmărire penală.

În ceea ce privește dispozițiile art. 5 din O.G. nr. 15/1996, s-a apreciat de prima instanță că acestea nu au relevantă în analiza întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunilor imputate inculpaților, întrucât nu s-a făcut dovada efectuării unor plăți ce depășesc plafonul impus de acest act normativ. De asemenea, prevederile art. 21 alin. (4) lit. f) și art. 145 alin. (8) din Legea nr. 571/2003 privind deducerea cheltuielilor în lipsa documentelor justificative și exercitarea dreptului de deducere a TVA în lipsa documentelor nu sunt aplicabile, întrucât inculpații au obținut deducerile respective pe baza documentelor justificative anexate cererilor. Constatarea ulterioară a neconformității cu realitatea a datelor înscrise la rubricile privind furnizorii din cadrul documentelor nu echivalează cu lipsa documentelor, în contextul în care, așa cum am arătat, inculpații nu puteau și nu aveau obligația stabilirii autenticității acestor documente.

Pentru a reține aceste aspecte, Tribunalul Brașov a avut în vedere motivele de recurs ale Ministerul public din cuprinsul cărora rezultă că s-a admis faptul că, privite în mod separat, încălcările dispozițiilor H.G. nr. 831/1997, ale Ordinului nr. 29/2003 al Ministrului Finanțelor, ale O.G. nr. 15/1996 și ale art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 nu constituie infracțiuni, parchetul apreciind însă că întreaga conduită a inculpaților, privită global, ar conduce la concluzia întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005. De asemenea, prima instanță a reținut că nu sunt întrunite nici elementele constitutive ale infracțiunilor de fals în înscrisuri sun semnătură privată, lipsind latura subiectivă a infracțiunii.

Infracțiunea de fals material în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 C. pen. se săvârșește cu vinovăție sub forma intenției directe, calificate prin scopul urmărit, anume acela de a se produce consecințe juridice. Inculpații au completat facturile în discuție în virtutea unui mod de lucru asumat ca o practică de preluare a mărfurilor și nu au urmărit producerea de consecințe juridice. Caracterul necorespunzător realității al mențiunilor completate vizează numai calitatea inculpaților de delegați ai firmelor furnizoare, celelalte mențiuni fiind reale, așa cum am arăta mai sus. Constatând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată inculpații, astfel cum se rețin prin schimbarea încadrării juridice, tribunalul a dispus achitarea inculpaților în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen. În ceea ce privește latura civilă a cauzei, tribunalul a constatat că Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, s-a constituit parte civilă solicitând obligarea inculpaților la plata sumei de 323.081 lei reprezentând TVA, impozit pe profit și dobânzi și penalități de întârziere. Atât taxa pe valoare adăugată, cât și impozitul pe profit se referă la deducerile realizate în baza facturilor care conțin date necorespunzătoare realității, acestea fiind considerate documente ce nu pot justifica din punct de vedere fiscal operațiunile pe care le constată. Tribunalul a reținut că, în cadrul procesului penal, constituirea de parte civilă se realizează în temeiul răspunderii civile delictuale.

Izvorul obligației de reparație a prejudiciului este, în acest cadru procesual, delictul civil, identic cu încălcarea normelor penale care au condus la angajarea răspunderii penale a inculpaților. Constatând în speță lipsa elementului material al laturii obiective a infracțiunii de evaziune fiscală, dedusă din caracterul real al cheltuielilor efectuate și caracterul real al operațiunii comerciale constând în achiziționarea de materie primă, respectiv piei de animale - prima instanță, reținând că pieile au fost cumpărate, prețul integral al acestora a fost plătit, bunurile au fost înregistrate în gestiunea SC A. SRL și ulterior revândute după prelucrare, a concluzionat că elementele răspunderii civile delictuale nu sunt întrunite, astfel încât nu poate dispune obligarea inculpaților la plata sumelor solicitate.

Instanța de fond nu a constatat existența unui prejudiciu care să fie consecința infracțiunii de evaziune fiscală săvârșită de inculpați. Imposibilitatea verificării ulterioare a circuitului sumelor de bani achitate de inculpați furnizorilor nu a fost considerată a constitui un prejudiciu concret, determinat, care să se afle în legătură de cauzalitate cu faptele inculpaților, astfel încât pretențiile formulate de Statul Român au fost respinse, subliniindu-se că această soluție nu împiedică valorificarea pretențiilor Statului pe un alt temei decât răspunderea civilă delictuală (prin valorificarea raporturilor de drept fiscal față de SC A. SRL). II. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov și partea civilă Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov a criticat sentința pronunțată de prima instanță sub aspecte de netemeinicie relativ la soluția de achitare a celor doi inculpați, în raport de următoarele considerente: În ceea ce privește infracțiunile de evaziune fiscala, respectiv de complicitate la evaziune fiscală reținute în sarcina inculpaților, prima instanță a apreciat că sumele integrale, menționate în facturile fiscale completate de către cei doi inculpați au fost achitate delegaților care au predat mărfurile, astfel încât deducerile de TVA au justificare și că, de altfel, marfa preluată în modul arătat de către inculpați a fost vândută mai departe, operațiunile fiind înregistrate în contabilitate.

Însă, în rechizitoriu, nu s-a susținut că inculpații au achiziționat facturile din alte surse decât cele prevăzute de lege, ci că ele au fost aduse la sediul firmei SC A. SRL de către persoane fizice, completate de către inculpați (3 de către inculpata P.M.A. și 203 de către inculpatul H.P.) ca și cum ar fi provenit de la persoane juridice, iar în baza lor inculpații și-au exercitat dreptul de a deduce TVA-ul aferent. Legea nr. 241/2005 incriminează în art. 9 alin. (1) lit. c) „evidențierea, în actele contabile sau în documentele legale, a cheltuielilor care nu au la baza operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive”.

Prin Decizia nr. V din 15 ianuarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, s-a stabilit că nu se poate exercita dreptul de deducere a TVA-ului și nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în situația în care documentele justificative prezentate nu conțin sau nu furnizează toate informațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la data efectuării operațiunii pentru care se solicită deducerea acestei taxe. Or, în cazul de față, inculpații si-au exercitat acest drept de deducere în baza unor facturi care nu conțineau toate datele prevăzute de legislația în vigoare, ba, mai mult decât atât, erau chiar completate de către inculpați.

Prima instanță a apreciat că inculpații nu aveau obligația de a verifica autenticitatea formularelor sau a mențiunilor din facturi privind furnizorii. în opinia parchetului, în sarcina oricărui comerciant, există obligația, cel puțin de diligentă, de a se asigura că actele întocmite sau folosite în realizarea scopului pentru care s-a înființat societatea sunt corecte și conforme cu realitatea. In cazul de față, inculpații au achiziționat pieile, așa cum au recunoscut de altfel inculpații și cum au atestat și martorii audiați, de la persoane de etnie rromă, care afirmau că nu știu să scrie și să citească și, în aceste condiții, inculpații au fost de acord să completeze ei facturile în speță.

Or, în opinia parchetului, inculpații nici măcar nu și-au pus problema de a verifica existența firmelor care figurau pe antetul facturii, deși nu mai avuseseră relații comerciale cu acestea, iar modul în care facturile erau aduse ridicau suspiciuni, în sensul că nu erau completate și erau aduse de persoane care nu aveau nici o dovadă că erau reprezentanții sau delegații firmelor respective. De altfel, pe facturi era obligatoriu de trecut numele, prenumele și actul de identitate al delegatului firmei. Facturile pe care le primeau inculpații nu aveau indicate aceste elemente deși, în mod evident, ar fi trebuit completate dacă erau, într-adevăr, emise de firmele menționate pe antete, întrucât și acestea ar fi putut ști că delegații lor nu sunt în măsura să treacă pe ele datele solicitate.

Toate aceste informații ar fi fost în măsură să ridice semne de întrebare cu privire la veridicitatea sau autenticitatea facturilor, pe care inculpații, dacă ar fi avut într-adevăr interes, le-ar fi valorificat prin efectuarea de verificări. însă nu acesta a fost cazul de față. Inculpații cunoșteau faptul că achiziționează marfa de la persoane fizice, care se foloseau de facturi aparent emise de societăți comerciale și au acceptat acest lucru în vederea deducerii TVA-ului, imposibil de realizat dacă ar fi cumpărat marfa de la persoane fizice, pe cale de consecință și diminuarea bazei impozabile pentru calcularea impozitului pe profit. S-a susținut că nu are relevanță faptul că inculpații și-au înregistrat acele facturi în actele contabile și de asemenea și operațiunile subsecvente, respectiv vânzarea mărfurilor, întrucât activitatea lor pornea de la o operațiune nereală.

Marfa a existat în mod fizic și a fost comercializată, însă cu nerespectarea prevederilor legale care guvernează modalitatea de circulație, întocmire și înregistrare în evidențele contabile a documentelor justificative care au rolul de a dovedi legalitatea si corectitudinea actelor juridice încheiate. Astfel, nu se poate dovedi cine a adus de fapt marfa, ce cantitate a fost adusă și ce preț s-a plătit de fapt pentru această marfă, toate aceste date neputând fi folosite de inculpați după bunul lor plac și neputând fi verificate. În ceea ce privește infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată reținute în sarcina inculpaților, având în vedere cele expuse mai sus cu privire la existența infracțiunilor de evaziune fiscală, parchetul a apreciat că nu se pune problema neîndeplinirii laturii subiective în cazul infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Atâta vreme cât inculpații au acționat în cunoștință de cauză, ei au urmărit, evident, producerea de consecințe juridice. Astfel, au completat facturile în cauză tocmai în considerarea faptului de a le folosi, respectiv înregistra în contabilitate, cu toate consecințele ce decurg din acest lucru - deducerea TVA-ului aferent și diminuarea bazei impozabile pentru calculul impozitului pe profit. S-a apreciat că, în mod greșit, prima instanță a apreciat că inculpații au completat în mod nereal doar datele privind delegații firmelor câtă vreme, din declarațiile lor, dar și ale martorilor, ar rezulta faptul că aceștia completau și datele referitoare la cantitate și preț. Inculpații cunoșteau de fapt că mărfurile preluate proveneau de la persoane fizice care, într-adevăr, nu aveau cunoștințele necesare completării lor și au ales să completeze ei înșiși facturile cu datele pe care le doreau, fără a exista posibilitatea verificării veridicității acestora.

Partea civilă Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov adus critici de netemeinicie relativ la soluția de respingere a acțiunii civile ce a fost alăturată celei penale. Această apelantă a menționat în memoriul cu motivele de apel (filele 3-4 dosar apel) că prejudiciul cu care s-a constituit parte civilă reprezintă obligații fiscale stabilite de către organele de control prin raportul de inspecție fiscală nr. 2529 din 08 iunie 2006, ca urmare a înregistrării în contabilitatea SC A. SRL a unor facturi fictive. III.

Prin decizia penală nr. 22/ AP din 12 februarie 2013, Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov și partea civilă Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov împotriva sentinței penale nr. 250/ S din 09 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Brașov, pe care a menținut-o. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a avut în vedere următoarele considerente: S-a considerat că prezumția de nevinovăție determină structura procesului penal, aceasta operând atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de cercetare judecătorească.

Potrivit acestei prezumții, nicio persoană nu poate fi trasă la răspundere penală decât pe bază de probe, găsindu-și funcționalitatea în toate momentele instrucției penale, dar și în cursul judecății, până la rămânerea definitivă a hotărârii. Autoritățile judiciare au obligația de a porni de la prezumția de nevinovăție, sarcina probațiunii trecând de la organul de urmărire penală care solicită condamnarea inculpatului, la instanța de judecată, care poate dispune condamnarea numai atunci când probele demonstrează vinovăția persoanei trimisă în judecată.

S-a arătat că prin adoptarea prezumției de nevinovăție, ca principiu distinct de celelalte drepturi ale inculpatului în cursul procesului penal, organele judiciare trebuie să aibă în vedere și să respecte următoarele cerințe: vinovăția se stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției; sarcina probelor revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului penal. Până la adoptarea unei hotărâri de condamnare, inculpatul are statutul de persoană nevinovată, iar după adoptarea unei hotărâri de condamnare definitivă, prezumția de nevinovăție este răsturnată cu efecte erga omnes.

Curtea a apreciat criticile aduse de cei doi apelanți ca nefondate, nefiind răsturnată prezumția de nevinovăție de care beneficiază cei doi inculpați. Astfel, în criticile pe care parchetul le-a adus sentinței apelate, s-a susținut că nu se poate dovedi cine a adus de fapt marfa, ce cantitate a fost adusă și ce preț s-a plătit de fapt pentru această marfă, toate aceste date neputând fi folosite de inculpați după bunul lor plac și neputând fi verificate. Or, din analiza documentelor contabile ale SC A. SRL, Curtea a reținut că s-a făcut dovada deplină a efectuării operațiunilor menționate în facturile în litigiu, câtă vreme există o identitate între intrările de marfă evidențiate în aceste documente cu stocurile înregistrate și cu livrările pe care SC A. SRL le-a efectuat partenerilor săi de afaceri.

De asemenea, Curtea a reținut că această dovadă este pusă în evidență și de plățile pe care aceiași parteneri de afaceri le-au efectuat pentru marfa achiziționată de SC A. SRL, marfa ce a fost evidențiată în facturile fiscale reținute prin raportul de inspecție fiscală întocmit de comisarii gărzii financiare. Aceleași aspecte au fost constatate și prin raportul de expertiză contabilă judiciară realizat în cadrul Dosarului civil nr. 9278/62/2007 de pe rolul Secției comerciale și de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Brașov, acest dosar formându-se urmare a contestării deciziei de impunere nr. 221 din 09 iunie 2006, expertul concluzionând că operațiunile au fost corect înregistrate în documentele contabile.

Instanța de apel a considerat că până în acest moment al procesului penal, faptele de fals în înscrisuri sub semnătură privată de care sunt acuzați cei doi inculpați nu sunt stabilite cu certitudine, nefăcându-se dovada că inculpații ar fi consemnat, după bunul lor plac, în cadrul facturilor fiscale, anumite cantități de piei care să conducă din punct de vedere juridic la eludarea normelor care disciplinează în materie fiscală. Mai mult decât atât, în situația în care inculpații ar fi încercat să eludeze aceste norme, nimic nu i-ar fi împiedicat să completeze la rubrica furnizor din cadrul facturilor fiscale numele unor persoane fictive, în loc de numele proprii.

În ceea ce privește susținerile potrivit cărora inculpații ar fi fost datori să facă verificări în ceea ce privește existența furnizorului sau autenticitatea formularelor tipizate, Curtea a reținut că nicio normă în materie nu impune o astfel de obligație, observând că a impune oricărui comerciant ca în desfășurarea activităților comerciale să facă verificări cu privire la existența sau nu a societăților comerciale menționate de către persoanele care s-au prezentat ca fiind delegații acestora din urmă, ar conduce la o întârziere nejustificată a activității respectivei societăți comerciale, întârziere ce nu se constituie în specificul raporturilor comerciale. Mai mult, s-a subliniat că astfel de verificări nu cad în sarcina reprezentanților societăților comerciale, abilitarea legală aparținând organelor statului cu rol în domeniu.

Nici criticile care vizează completarea de către cei doi inculpați, în cadrul facturilor fiscale, a cantităților livrate și prețului pieilor, nu au fost apreciate ca fiind fondate. în primul rând, Curtea a constatat că există o identitate între intrările de marfa evidențiate în aceste documente cu stocurile înregistrate și cu livrările pe care SC A. SRL le-a efectuat partenerilor săi de afaceri. In al doilea rând, după cum rezultă din declarațiile inculpaților și martorilor audiați în cauză, „noi completam doar la rubricile privind cantitatea, prețul care era stabilit după recepție și valoarea totală. Acestea nu se puteau stabili decât după recepția mărfii. De multe ori am refuzat marfa pentru că nu corespundea” (declarație inculpat, fila 27 dosar Tribunal Brașov), respectiv „activitatea mea consta în aceea de descărcare a pieilor brute, curățarea acestora, cântărirea și apoi punerea la sare.

[…] De regulă, șoferul sau delegatul firmelor care aduceau piei la societatea A. veneau cu o factură care nu era însă completată cu privire la greutate, întrucât urma să fie cântărită, sortată și după ce avea loc operațiunea de sortare și curățare, dl H., de față cu delegatul, completa cantitatea de piei pe factură” (declarație martor, fila 63 dosar Judecătoria Brașov, primul ciclu procesual). Așadar, s-a reținut ca fiind firească completarea ulterioară de către inculpații a facturilor fiscale, după recepția calitativă și, ulterior, cantitativă a pieilor livrate către SC A. SRL.

În ceea ce privește criticile aduse de către partea civilă, Curtea le-a respins ca nefondate, câtă vreme s-a dovedit prin raportul de expertiză caracterul real al operațiunilor de achiziționare a materiei prime de către cei doi inculpați și cel al cheltuielilor efectuate în cadrul acestor operațiuni, apelantul-parte civilă reluând aspectele menționate în cuprinsul constituirii de parte civilă și citând textele de lege care reglementează majorările și penalitățile de întârziere în materie fiscală. Instanța de apel a constatat că pe parcursul soluționării procesului penal a intervenit prescripția specială a răspunderii penale relativ la acuzațiile ce i se aduc inculpatei P.M.A. cu privire la falsificarea unui număr de trei facturi fiscale, încadrate din punct de vedere juridic în infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen., cu reținerea dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen.

Astfel, în actul de sesizare s-a reținut că aceste facturi fiscale ar fi fost completate de către inculpată în datele de 12 septembrie 2003, 10 octombrie 2003 și 13 octombrie 2003. Cum pedeapsa prevăzută de lege este de la 3 luni la 2 ani sau amendă, văzând dispozițiile art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. raportat la art. 124 C. pen. ce reglementează prescripția specială a răspunderii penale, Curtea a reținut că termenul de prescripție a răspunderii penale de 7 ani și 6 luni s-a împlinit în data de 12 aprilie 2011. La solicitarea instanței, inculpata P.M.A. a solicitat, în baza art. 13 C. proc. pen., continuarea procesului penal, Curtea constatând că sunt aplicabile dispozițiile art. 13 alin. (2) C. proc.

pen. În consecință, în lumina aspectelor de fapt și de drept de mai sus, în baza art. 379 pct. l lit. b) C. pr. pen., instanța de apel a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov și partea civilă Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, împotriva sentinței penale nr. 250/ S din 09 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Brașov, pe care a menținut-o. IV. Împotriva hotărârii pronunțate de către instanța de apel au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov și partea civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală. În cadrul motivelor de apel scrise, depuse la dosarul cauzei la 29 mai 2013, Ministerul Public a invocat inițial incidența cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. pr.

pen., susținând, în esență, că în mod greșit, atât instanța de fond cât și instanța de apel au dispus achitarea inculpaților pentru săvârșirea faptelor pentru care au fost trimiși în judecată deși materialul probatoriu administrat dovedește că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 și, respectiv, art. 290 alin. (1) din C. pen., atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective, solicitând instanței de recurs să pronunțe condamnarea inculpaților pentru infracțiunile de evaziune fiscală și, respectiv, de complicitate la evaziunea fiscală. Cu referire la infracțiunile de evaziune fiscală și, respectiv, de complicitate la evaziune fiscală, s-a arătat că înregistrarea mărfurilor în contabilitate s-a realizat cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data efectuării operațiunilor, inculpații exercitând dreptul de ducere de T.V.A.

în baza unor facturi care nu conțineau toate datele prevăzute de legislația în vigoare, fiind completate chiar de către inculpați, contrar celor stabilite prin decizia nr. V din 15 ianuarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii. S-a mai criticat hotărârea pronunțată de către instanța de apel datorită faptului că inculpații nu au verificat existența firmelor care figurau pe antetul facturilor, deși persoanele care le prezentau nu au făcut dovada calității de reprezentanți sau delegați ai respectivelor societăți, iar facturile nu cuprindeau numele, prenumele și actul de identitate al delegațiilor firmelor furnizoare.

Parchetul a concluzionat că inculpații cunoșteau faptul că achiziționează mărfuri de la persoane fizice care se folosesc de facturi aparent emise de societăți comerciale și au acceptat această modalitate de lucru în vederea deducerii T.V.A.-ului și, pe cale de consecință, diminuării bazei impozabile pentru calcularea impozitului pe profit, în ciuda caracterului nereal al operațiunilor desfășurate. Tot în cadrul motivelor scrise de recurs formulate de către Ministerul Public s-a invocat incidența cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 15 C. proc. pen., în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. raportat la art. 124 C. pen., împlinindu-se termenele de prescripție a răspunderii penale de 7 ani și 6 luni la datele de 12 aprilie 2011, în privința faptelor săvârșite de inculpata P.M.A.

și, respectiv de 11 martie 2013, în cazul inculpatului H.P., în raport de datele săvârșirii de către inculpați a infracțiunilor prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., anume 13 octombrie 2003 în cazul inculpatei P.M.A. și, respectiv, 12 septembrie 2005 în cazul inculpatului H.P. În fața instanței de recurs, la termenul din 25 noiembrie 2013, cu ocazia dezbaterilor asupra recursului, Ministerul Public a invocat și dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., susținând că hotărârea atacată a reprezentat consecința unei grave erori de fapt a instanței de apel. Recursul părții civile a vizat cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc.

pen. sub aspectul laturii civile, susținându-se că prin decizia penală criticată, instanța de judecată a realizat o greșită aplicare a legii și, de asemenea, o interpretare eronată a probatoriului administrat în cauză. S-a precizat că respingerea acțiunii civile de către instanțe este nejustificată, întrucât prejudiciul cauzat de incul