ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2536/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2536/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului

penal de față:

Prin decizia penală nr, 13/AP din

5 februarie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu

minori s-a admis apelul declarat de inculpata D.M. împotriva sentinței penale

nr. 239/2012 a Tribunalului Brașov, ce a fost desființată sub aspectul laturii penale.

Rejudecând în

aceste limite, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art.

10 lit. d) C. proc. pen., Curtea de Apel Brașov achită pe inculpa D.M. cu privire

la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, faptă prevăzută și pedepsită de

art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Înlătură din hotărârea

atacată aplicarea dispozițiilor art. 64, 71 C. pen. și art. 81-83 C. pen.

Menține celelalte

dispoziții ale hotărârii atacate.

În temeiul

art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. respinge ca nefondat apelul declarat de Parchetul

de pe lângă Tribunalul Brașov.

Instanța de apel

a reținut următoarele:

Prin sentința

penală nr 239/2012, Tribunalul Brașov a dispus după cum urmează: în baza art. 9

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit.

a) și alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 76 lit. d) C. pen., condamnă inculpata

D.M. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală la pedeapsa de 4 luni închisoare.

Face aplicarea

art. 71 alin. (1)-art. 64 alin. (1) lit. a) teza a lI-a și lit. b) C. pen. în baza

art. 81 C. pen., art. 71 alin. (5) C. pen. suspendă condiționat executarea pedepsei

închisorii și a pedepsei accesorii pe durata unui termen de încercare de 2 ani și

4 luni, stabilit potrivit art. 82 C. pen.

Atrage atenția

inculpatei asupra consecințelor săvârșirii unei alte infracțiuni în termenul de

încercare precum respectiv revocarea suspendării condiționate potrivit art. 83 și

84 C. pen.

Respinge acțiunea

civilă alăturată procesului penal formulată de Statul Român prin A.N.A.F.

Ridică măsura

sechestrului asigurător instituit prin ordonanța procurorului din data de 22

iunie 2011 asupra imobilului înscris în CF nr. AA Brașov cu nr. top X1, X2

, X3

proprietatea inculpatei  și asupra cotei

de 6/32 din imobilul înscris în CF nr. BB Brașov nr. top X4, X5, proprietatea inculpatei.

Dispozițiile prezentei

hotărâri se înscriu în cazierul fiscal și se comunică Oficiului Registrului Comerțului.

În baza art. 191

alin. (1) C. proc. pen. obligă inculpata să plătească statului cheltuielile judiciare

avansate în cuantum total de 700 RON.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe

lângă Tribunalul Brașov din data de 20 decembrie 2012 s-a dispus punerea în mișcare

a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatei D.M. pentru săvârșirea

infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 241/2005.

În fapt, în cuprinsul

actului de sesizare se reține în esență că inculpata, în calitate de administrator

al SC R.M. SRL nu a evidențiat în documentele contabile avansul în sumă de 69.000

euro încasat în urma încheierii unui antecontract de vânzare cumpărare, în scopul

sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, respectiv plata TVA.

În ceea ce privește

împrejurările în care s-a săvârșit fapta, în actul de sesizare al instanței se reține

că SC R.M. SRL Brașov a fost înființată la data de 4 septembrie 2002, administrator

fiind inculpata. La sfârșitul lunii august 2005, de comun acord cu D.C.T., inculpata

a decis înființarea unei societăți comerciale SC R.E.C. SRL care să gestioneze/coordoneze

dezvoltarea unui complex rezidențial. Până la îndeplinirea formalităților de înregistrare

ale noii societăți.inculpata a decis ca operațiunile comerciale în legătură cu Proiectul

C. să fie efectuate în numele SC R.M. SRL.

La solicitarea

martorei I.A.C., inculpata a fost de acord ca martora și alte persoane să achiziționeze

o parcelă de tren în acest parc rezidențial. Ca urmare, prin încheierea din 26

octombrie 2005 se autentifică antecontractul de vânzare-cumpărare intervenit între

SC R.M. SRL prin reprezentant D.M., în calitate de promitent vânzător și 12 persoane

fizice, în calitate de promitenți-cumpărători, având ca obiect terenul de 23.000

mp situat în Parcul R.C. pe raza localității V. O parte dintre promitenții-cumpărători

au fost reprezentanți de către martora I.A.C.

În baza acestui

antecontract, D.M. a primit suma de 69.000 euro emițând chitanțe doveditoare astfel:

martorei I.A.C. chitanța din 24 octombrie 2005, martorei B.M. chitanța din 24

ianuarie 2005 și martorei I.N.L. chitanța din 24 octombrie 2005. Aceste trei chitanțe

fac vorbire de trei facturi fiscale din 24 octombrie 2005, care nu s-au regăsit

în actele contabile ale SC R.M. SRL, iar martorii promitenți cumpărători nu au primit

vreun exemplar. Potrivit raportului de constare tehnico-științifică din 4 iulie

2011, scrisul și semnătura de pe chitanțe la rubrica casier aparține inculpatei.

Veniturile încasate de către inculpată nu au fost înregistrate în jurnalul de vânzări

pentru luna octombrie 2005 și nici în registrul de casă pentru data de 25

ianuarie 2005, sumele nu au fost predate la casierie sau depuse în conturile societății.

Se reține în actul

de sesizare relativ la acest aspect că inculpata a declarat că sumele de bani au

fost folosite pentru achiziționarea de terenuri necesare dezvoltării acestui proiect

imobiliar. În perioada următoare încheierii antecontractului, inculpata a achiziționat

mai multe terenuri pentru proiectul C., în nume propriu, ulterior înstrăinându-le

către SC R.E.C. SRL cu contractul de vânzare cumpărare autentificat din 21

februarie 2006.

În ceea ce privește

activitatea SC R.E.C. SRL, se reține faptul că la data de 31 noiembrie 2005 s-a

încheiat un înscris intitulat „cesiunea drepturilor și obligațiilor aferente proiectului

R.C.” prin care SC R.E.C. SRL prelua toate drepturile și obligațiile aferente din

demararea proiectului C., urmând ca cesiunea creanțelor să se facă în formă

autentică în termen de 3 luni, potrivit art. 5 din contract. Controlul efectuat

a relevat faptul că SC R.E.C. SRL nu a înregistrat nici cesiunea și nici avansul

încasat în baza antecontractului.

În drept, fapta

descrisă a fost încadrată în conținutul concret al infracțiunii de evaziune fiscală

în forma prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

În faza actelor

premergătoare, în declarația olografă din data de 4 august 2009, D.M. relatează

împrejurările în care a ajuns să încheie în numele SC R.M. SRL antecontractul de

vânzare-cumpărare, care a fost destinația sumei încasate de 69.000 euro, iar referitor

la neînregistrarea în contabilitate a sumei menționate arată că recunoaște că SC

R.E.C. SRL nu a înregistrat în contabilitate avansul și nici cesiunea, dar în ceea

ce privește prejudiciul acesta nu este corect calculat.

La dosar au fost

depuse înscrisuri respectiv actele constitutive ale societăților comerciale SC R.M.

SRL SC R.E.C. SRL, documente contabile de interes pentru prezenta cauză ale celor

două societăți, copie a antecontractului de vânzare-cumpărare, înscrisul intitulat

cesiunea drepturilor și obligațiilor aferente proiectului R.C., chitanțele eliberate,

procesul verbal de predare primire a sumelor de bani, registrul de casă al SC

R.M. SRL și jurnalul de vânzări al acestei societăți, contractul de vânzare-cumpărare

intervenit între D.M. și SC R.E.C. SRL, au fost depuse rapoartele de inspecție fiscală

și s-a efectuat un raport de constatare tehnico-științifică asupra scrisului și

semnăturilor de pe chitanțele eliberate dovadă a încasării avansului, s-a depus

raportul de inspecție fiscală și anexele întocmite, au fost audiați martori.

A.N.A.F. prin

Administrația Finanțelor Publice Brașov s-a constituit parte civilă cu suma de 469.430

RON reprezentând impozit pe profit în cuantum de 157.499 RON și dobândă aferentă

sumei de 1.938 RON, TVA în sumă de 235.264 RON și dobânda aferentă sumei de 57.051

RON și impozit pe veniturile microîntreprinderilor de 436 RON.

În cursul cercetării

judecătorești au fost readministrate în mod nemijlocit probele din cursul urmăririi

penale.

Astfel, a fost

audiată inculpata D.M., care a recunoscut faptul că nu a înregistrat în contabilitatea

societății antecontractul de vânzare-cumpărare, dar, în ceea ce privește culpa sa

consideră că aceasta nu există întrucât neînregistrarea în contabilitate s-a datorat

contabilei G.A. care deși cunoștea de existența antecontractului nu a procedat în

consecință. în apărarea sa, inculpata a mai arătat că relația sa cu martora G.A.

nu era tocmai bună în sensul că aceasta nu i-a permis să aibă un control asupra

modului de întocmire a actelor contabile. Inculpata a mai arătat că a acționat ca

mandatară a societății SC R.M. SRL, că a utilizat sumele de bani primite în scopul

demarării proiectului C., precum și că, în urma înființării SC R.E.C. SRL, toate

terenurile ce au făcut obiectul promisiunilor de vânzare anterioare și pentru care

încasase în avans suma de 69.000 de euro, au fost înstrăinate prin acte autentice

de către această a doua societate care a preluat drepturile și obligațiile aferente

proiectului R.C. în baza actului intitulat cesiune și datat 30 noiembrie 2005.

De asemenea, au

fost audiați martorii: G.A., care a îndeplinit funcția de contabil al SC R.M.

SRL și SC R.E.C. SRL după înființarea acesteia și care a negat faptul că ar fi intrat

în posesia antecontractului de vânzare-cumpărare la momentul încheierii acestuia

dar că ulterior predării arhivei a aflat de existența acestui act, a dat sfaturi

în sensul înregistrării acestuia în contabilitatea celor două societăți și chiar

a efectuat calcule în urma cărora a rezultat TVA de plată; I.A.C., care a arătat

care au fost împrejurările în care a fost încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare,

a subliniat faptul că a remis suma de 69.000 de euro inculpatei și aceasta reprezenta

50% din prețul terenului ce urma a fi intabulat, supus unor lucrări de amenajare

în sensul dotării cu utilități, precum și că la perfectarea contractelor în formă

autentică nu s-a mai plătit nicio diferență de preț, avansul devenind prețul contractului.

Martora C.P. a

relatat faptul că relația inculpatei cu martora G.A. nu era tocmai bună în

sensul că prima, în calitatea sa de administrator, nu avea controlul modului de

întocmire a actelor contabile. De asemenea, martora arată că atunci când s-a predat

arhiva de acte contabile aceasta nu era organizată ci au fost lăsate la sediul firmei

mai multe pungi. Relativ la modul de lucru, martora a arătat că de câte ori se achiziționa

un bun ea era aceea care efectua înregistrarea în registru și preda bonul de achiziție

contabilei. În ceea ce privește înregistrarea în contabilitatea a actului în discuție,

martora a relatat că auzit discuții între cele două numai în anul 2009.

Martorul D.C.T.

nu a putut relata nimic în legătură cu înregistrarea sau nu a actului amintit și

nici despre modul de contabilizare a sumei încasată cu titlu de avans, cunoscând

doar faptul că suma încasată cu titlu de avans a devenit ulterior prețul total datorită

neîndeplinirii unor obligații de către vânzător.

Instanța a încuviințat

efectuarea unei expertize contabile care a avut ca obiective stabilirea sumei datorată

cu titlu de TVA aferent avansului în sumă de 69.000 euro și care este suma achitată

cu titlu de TVA de către R.E.C., obligații fiscale rezultate din vânzarea terenurilor

ce inițial au făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, față de faptul

că în cursul judecății inculpata a depus la dosar contractele de vânzare-cumpărare

încheiate de R.E.C. având ca obiect terenurile ce inițial au făcut obiectul antecontractului

de vânzare-cumpărare intervenite între această societate și promitenții cumpărători

sau avânzii cauză ai acestora.

Examinând actele

și lucrările dosarului, prima instanță a constatat că s-a dovedit cu certitudine

faptul că inculpata, în calitate de administrator al SC R.M. SRL, nu a evidențiat

în documentele contabile avansul în sumă de 69.000 euro încasat în urma încheierii

unui antecontract de vânzare-cumpărare, în scopul sustragerii de la îndeplinirea

obligațiilor fiscale, respectiv plata TVA.

În principiu,

a reținut prima instanță, conform Legii societăților comerciale administratorii

răspund pentru toate obligațiile prevăzute în dispozițiile legale sau în actul constitutiv.

Administratorii au calitatea de mandatari ai acționarilor, aceștia din urma neputând,

datorită formei de organizare a societății, să exercite singuri actele de comerț

din obiectul de activitate al companiei.

Potrivit art.

9 din Legea nr. 241/2005 constituie infracțiuni de evaziune fiscală „omisiunea,

în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale,

a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate”.

Subiect activ

al acestei infracțiuni este circumstanțiat, în sensul că nu poate fi decât administratorul

ori persoana fizică sau juridică ce are obligația legală sau contractuală de a organiza

și conduce contabilitatea. De asemenea, a reținut prima instanță, în practică s-a

decis că poate fi condamnat pentru infracțiunea de evaziune fiscală atât administratorul

cât și persoana care exercită în fapt atribuțiile de administrator. În doctrină

au fost discuții în legătură cu împrejurarea în care o persoană din conducerea unei

societăți comerciale nu predă contabilului documentele fiscale, fapt ce are ca consecință

neînregistrarea acestora în evidența financiar-contabilă. Unii autori au apreciat

că o astfel de persoană poate fi considerată subiect activ al infracțiunii în timp

ce într-o altă opinie, se consideră pe bună dreptate că nu pot răspunde ca autori

ai acestei infracțiuni decât administratorii și persoanele care au obligația legală

sau contractuală de a ține evidența contabilă sau de a gestiona patrimoniul societății.

În cauza de față,

inculpata D.M., administrator al societății, avea obligația legală de a preda contabilului

societății actul încheiat în numele societății,iar suma încasată trebuia să o înregistreze

în jurnalul de vânzări pentru luna octombrie 2005 ori în registrul de casă pentru

data de 25 octombrie 2005, sau să predea la casierie sau să depună în conturile

societății suma încasată.

Prima instanță

a reținut că, inculpata a încercat în apărare să dovedească faptul că nu îi aparține

culpa neînregistrării în contabilitate a actului în discuție, însă probele administrate

nu au fost de natură a conduce la această concluzie.

A mai reținut

prima instanță că nu are relevanță în cauză modul în care a început sau urma să

se dezvolte Proiectul R.C. Ceea ce interesează este faptul că în dorința de a demara

proiectul, inculpată în calitatea sa de administrator al SC R.M. SRL a încheiat

un antecontract de vânzare-cumpărare pentru care a încasat în total suma de 69.000

de euro. întrucât actul autentic fusese încheiat în numele societății acesta trebuia

și contabilizat, el constituind de la acel moment fapt generator de obligații fiscale.

La data săvârșirii

faptei, respectiv octombrie 2005, Legea nr. 571/2003 prevedea la art. 134 alin.

(5), exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată este anticipată faptului generator

și intervine:

a) la data la

care este emisă o factură fiscală, înaintea livrării de bunuri sau a prestării de

servicii;

b) la data încasării

avansului, în cazul în care se încasează avansuri înaintea livrării de bunuri sau

a prestării de servicii. Se exceptează de la această prevedere avansurile încasate

pentru plata importurilor și a drepturilor vamale stabilite, potrivit legii, și

orice avansuri încasate pentru operațiuni scutite de taxa pe valoarea adăugată sau

care nu sunt în sfera de aplicare a taxei. Prin avansuri se înțelege încasarea parțială

sau integrală a contravalorii bunurilor sau serviciilor, înaintea livrării, respectiv

a prestării.

Prima instanță

a reținut că, în fapt, inculpata nu a predat actul spre înregistrare în contabilitate

ori dacă l-a predat a acceptat cu ușurință ca acesta să nu fie înregistrat, concluzie

care se poate deduce din împrejurarea că a ținut banii asupra sa cu justificarea

că avea să îndeplinească activitățile necesare derulării în continuare a proiectului,

fără a-i vărsa în conturile societății ceea ce implica o contabilizare a sumei.

Potrivit aprecierii primei instanțe, este puerilă și nerelevantă susținerea inculpatei

potrivit căreia nu avea o relație bună cu contabila societății și datorită modului

defectuos de lucru al acesteia s-a ajuns la neînregistrarea în contabilitate a faptului

generator de obligații fiscale.

În drept, prima

instanță a reținut că fapta inculpatei D.M. întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de evaziune fiscală în formă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b)

din Legea nr. 241/2005.

La individualizarea

judiciară a pedepsei instanța a avut în vedere împrejurările în care a fost săvârșită

fapta, faptul că, deși infracțiunea este una de pericol a avut o urmare materială,

a creat un prejudiciu, dar care ulterior a fost acoperit, circumstanțele personale

ale inculpatei, vârsta și pregătirea sa profesională.

De aceea, instanța

a reținut în beneficul inculpatei circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74

lit. a) C. pen. și art. 74 alin. (2) C. pen., iar în baza art. 76 lit. d) C. pen.

a aplicat o pedeapsă în cuantum scăzut sub minimul special, a cărei executare a

fost suspendată condiționat.

În ceea ce privește

latura civilă a cauzei, instanța a reținut că faptul generator de obligații fiscale

a intervenit la data de 24 octombrie 2005, data încheierii antecontractului și a

determinat o obligație de plată TVA în cuantum de 11.016,79 euro echivalent în RON

la acea dată 39.641,71 RON.

Urmare a cesiunii

drepturilor și obligațiilor aferente proiectului la data de 31 noiembrie 2005, drepturile

și obligațiile rezultate din antecontract au fost cesionate SC R.E.C. SRL. în cursul

anului 2008 și în urma transferului dreptului de proprietate asupra terenurilor

obiect inițial al antecontractului, SC R.E.C. SRL încheie contracte de vânzare-cumpărare

cu promitenții cumpărători, prețul stipulat în contract este echivalent avansului,

iar aferent fiecărei sume a fost achitată suma reprezentând TVA, potrivit expertizei

totalul însumând 39.885,12 RON.

Prin urmare, instanța

a constatat că prejudiciul cauzat statului prin fapta inculpatei a fost integral

acoperit. Potrivit deconturilor înregistrate la Administrația Finanțelor Publice

din 25 ianuarie 2008, din 22 februarie 2008, din 26 februarie 2009 au fost înregistrate

facturile întocmite în baza contractelor de vânzare-cumpărare de către SC R.E.C.

SRL, societate care înregistra la data de 30 noiembrie 2007 TVA de recuperat în

sumă de 39.899 RON. Tot astfel, instanța a constatat că a fost achitat impozitul

pe profit aferent întregii sume. Cât privește eventualele dobânzi,și penalități

datorate de SC R.M. SRL de la momentul exigibilității obligațiilor fiscale și până

la momentul achitării acestor obligații, prima instanță a apreciat că aceste sume

nu pot fi individualizate în lipsa unui demers al părții civile.

Împotriva acestei

soluții au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov și inculpata.

În apelul declarat

de Parchet soluția a fost criticată pentru netemeinicie, sub aspectul greșitei individualizări

a executării pedepsei și pentru nelegalitate, criticile vizând: nedispunerea comunicării

sentinței la D.G.F.P. Brașov, pentru înscrierea în cazierul fiscal; nedispunerea

comunicării sentinței la Oficiul Registrului Comerțului; omisiunea obligării inculpatei

la plata majorărilor și penalităților de întârziere până la data plății efective

a întregului prejudiciu.

Inculpata a solicitat

achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc.

pen., susținând că potrivit art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 operațiunile

cu terenurile neconstruibile sunt scutite de plata TVA. în subsidiar, s-a solicitat

achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen. susținând că nu îi revenea răspunderea pentru conducerea contabilității.

Tot în subsidiar,

s-a solicitat înlocuirea răspunderii penale prin aplicarea unei amenzi administrative

în baza art. 10 teza a lll-a din Legea nr. 241/2005 și încetarea procesului penal

în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. i) C. proc. pen., prejudiciul

fiind recuperat.

Analizând hotărârea

atacată, Curtea de Apel Brașov a constatat următoarele:

Starea de fapt

a fost corect reținută de instanța de fond, aceasta fiind rezultatul examinării

coroborate a tuturor probelor administrate în cauză, în condițiile art. 63

alin. (2) C. proc. pen.

Contrar apărărilor

inculpatei, Curtea constată că la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare,

respectiv 26 octombrie 2005, nu exista scutire de la plata taxei pe valoarea adăugată

pentru operațiunile privind livrările de terenuri neconstruibile. Modificarea legislativă

a intervenit abia la data de 1 ianuarie 2007 prin Legea nr. 343/2006, astfel că

nu se poate aplica situațiilor juridice ivite anterior intrării în vigoare a legii.

Astfel, deși potrivit

adresei eliberată de Primăria V., terenul agricol era situat în extravilanul localității,

și s-ar fi putut încadra în ipotezele prevăzute de art. 141 C. fisc. privind scutirea

de la plata taxei pe valoarea adăugată, față de data intrării în vigoare a dispoziției

legale această scutire nu operează.

Apreciind probatoriul

administrat în cauză, Curtea, contrar opiniei primei instanțe, reține că s-a făcut

dovada în cauză a faptului că inculpata a predat contabilei, martora G.A., antecontractul

de vânzare-cumpărare. Din cuprinsul notei explicative dată de martoră la momentul

efectuării primelor cercetări rezultă că, întrebată fiind dacă a avut cunoștință

de existența antecontractului de vânzare-cumpărare, aceasta răspunde: „Mi-a fost

adus la cunoștință faptul că s-a încheiat un astfel de contract, iar eu am considerat

că nu (...)”, această ultimă mențiune fiind înlăturată prin tăiere.

Raportat la dispozițiile

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, potrivit cărora răspunderea pentru organizarea

și conducerea contabilității la persoanele prevăzute la art. 1 revine administratorului,

ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligația gestionării unității

respective, este evident că legea are în vedere doar răspunderea pentru angajarea

contabilului și organizarea contabilității, iar nu răspunderea pentru modul în care

sunt aplicate reglementările contabile. Că este așa, rezultă și din reglementarea

expresă introdusă ulterior prin O.U.G. nr. 37/2011, respectiv al 4 al art. 10 din

Legea nr. 82/1991 potrivit cărora: „Răspunderea pentru aplicarea necorespunzătoare

a reglementărilor contabile revine directorului economic, contabilului-șef sau altei

persoane împuternicite să îndeplinească această funcție, împreună cu personalul

din subordine. În cazul în care contabilitatea este condusă pe bază de contract

de prestări de servicii, încheiat cu persoane fizice sau juridice, autorizate potrivit

legii, membre ale Corpului Experților Contabili și Contabililor Autorizați din România,

răspunderea pentru conducerea contabilității revine acestora, potrivit legii și

prevederilor contractuale.”

Față de aceste

considerente, Curtea constată că faptei îi lipsește unul din elementele constitutive

ale infracțiunii, respectiv poziția subiectivă specifică infracțiunii de evaziune

fiscală, impunându-se achitarea inuclpatei în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C.

proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, criticând-o

pentru netemeinicia soluției de achitare, invocând cazul de casare prevăzut de

art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen.

Cu ocazia dezbaterilor,

reprezentantul parchetului a precizat temeiul legal al recursului ca fiind art.

385

9

pct. 18 C. proc. pen., având în vedere că decizia atacată a fost

pronunțată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013.

Examinând cauza

în temeiul art. 385

6

alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază

că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la legea

aplicabilă, se constată că sunt incidente dispozițiile C. proc. pen. în vigoare

înainte de modificarea intervenită prin Legea nr. 2/2013, astfel cum a precizat

și reprezentantul parchetului.

În mod justificat

a fost precizat cazul de casare, căci motivele de recurs nu se încadrează în dispozițiile

art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen., în vigoare și la momentul

pronunțării deciziei atacate, anterior Legii nr. 2/2013. Deși în motivarea scrisă

a recursului parchetul a invocat acest temei, în dezvoltarea motivelor de recurs

se face referire la netemeinicia soluției, fără să se invoce vreo nelegalitate.

Înalta Curte urmează

să aibă în vedere cazul de casare astfel cum a fost precizat, deoarece recursul

a fost motivat în termenul prevăzut de art. 385

10

alin. (2) C. proc.

pen., fără să intervină vreo modificare a motivelor de recurs.

Potrivit art.

385

9

pct. 18 C. pr. pen., hotărârile sunt supuse casării „când s-a comis

o gravă eroare de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite

de achitare sau de condamnare”.

Pentru a constitui

caz de casare, eroarea de fapt trebuie să fie evidentă, adică starea de fapt reținută

să fie vădit contrară probelor existente la dosar.

Grava eroare de

fapt vizează, exclusiv, discordanța între cele reținute de instanță și conținutul

mijloacelor de probă, sau ignorarea unor aspecte evidente ce rezultă din probele

administrate, cu consecința pronunțării altei soluții decât cea pe care materialul

probator o susține. În mod evident, în sensul dat de art. 385

9

pct. 18

C. proc. pen., grava eroare de fapt nu se confundă cu greșita apreciere a probelor

și nu vizează dreptul suveran al instanțelor de fond și de apel de apreciere a probelor

administrate.

Sfera de acțiune

a instanței de recurs este astfel limitată, căci aceasta nu judecă din nou cauza

pe fond, ci verifică doar modul în care probele se reflectă în soluția pronunțată,

mai precis, dacă există discordanță între cele reținute de instanță și conținutul

real al probelor.

Potrivit reglementării

anterioare Legii nr. 2/2013, când recursul este a doua cale ordinară de atac, nu

se procedează la o rejudecare a cauzei decât în limitele prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen., nefiind posibilă o reapreciere a probelor cu consecința stabilirii

unei alte situații de fapt, diferită de cea avută în vedere de instanța de fond

sau de apel. O reanaliză a fondului este permisă doar în situația incidenței cazului

de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., numai după ce

se constată existența unei erori grave de fapt, care să fi avut drept consecință

pronunțarea unei soluții greșite de condamnare sau de achitare.

Din această perspectivă,

Înalta Curte urmează să analizeze dacă este incidență situația expres prevăzută

de cazul de casare mai sus menționat, respectiv, dacă soluția de achitare a inculpatei

D.M. este urmarea unei erori grave de fapt.

Așa cum reiese

din motivarea scrisă a recursului, o asemenea eroare nu a fost indicată. Parchetul

a expus conținutul mijloacelor de probă pe care le consideră relevante și în temeiul

cărora apreciază că trebuia menținută soluția de condamnare pronunțată de instanța

de fond, punând în discuție, în realitate, modalitatea în care instanța de apel

a procedat la aprecierea și interpretarea probelor, fără să invoce o anume neconcordanță

între concluziile instanței de apel și conținutul mijloacelor de probă.

Cu ocazia dezbaterilor,

reprezentantul parchetului a precizat că eroarea gravă de fapt vizează aprecierea

instanței de apel cu privire la împrejurarea că inculpata D.M. a predat antecontractul

de vânzare cumpărare numitei G.A., contabila societății comerciale.

Analizând punctual

această critică, Înalta Curte constată că cele reținute de instanța de apel nu vin

în contradicție cu conținutul mijloacelor de probă administrate în cauză, ci concluzia

Curții de Apel Brașov se întemeiază pe aprecierea probelor realizată în conformitate

cu dispozițiile art. 63 C. proc. pen.

Nici una din probele

administrate nu stabilește cu caracter de certitudine că inculpata D.M. nu a predat

respectivul antecontract contabilei sau că numita G.A. nu a primit acel antecontract,

ori că nu a avut cunoștință de întocmirea acestuia, după cum nu dovedește, la adăpost

de orice îndoială, motivul pentru care operațiunea juridică atestată de antecontractul

vânzare-cumpărare nu a fost evidențiată în contabilitatea SC R.M. SRL.

Aprecierea instanței

de apel intervine în condițiile existenței unor contradicții între declarațiile

inculpatei și cele ale martorei G.A., dar și a caracterului oscilant al afirmațiilor

celor două și a mențiunilor din notele explicative date atât de inculpată cât și

de martora G.A., la scurt timp după declanșarea cercetărilor.

În acest context,

concluzia instanței de apel referitor la faptul că inculpata a predat antecontractul

de vânzare-cumpărare numitei G.A. se întemeiază pe evaluarea pe care această instanță

a efectuat-o îndeosebi asupra declarațiilor numitei G.A., din perspectiva afirmațiilor

pe care martora Ie-a făcut cu ocazia întocmirii notei explicative, Curtea de Apel

Brașov apreciind că retractarea unora dintre afirmații de către martoră dovedește

faptul că aceasta a primit antecontractul de vânzare-cumpărare.

În mod evident,

concluzia instanței de apel se fundamentează pe aprecierea probelor, neputându-se

constata existența unei erori grave de fapt și, pe cale de consecință, nu este incident

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.

Mai mult, datorită

modului defectuos în care a fost motivată decizia, nici nu se poate susține cu certitudine

că motivul principal al achitării îl constituie concluzia instanței de apel cu privire

la predarea antecontractului de inculpată către numita G.A.

Astfel, cu toate

că a analizat aspecte ce țin de calitatea subiectului activ al infracțiunii de evaziune

fiscală, reținând că obligația de a efectua înregistrările în evidența contabilă

a societății comerciale revenea contabilei și nu inculpatei, în condițiile în care

aceasta din urmă îi predase numitei G.A. antecontractul de vânzare-cumpărare, Curtea

de Apel Brașov nu a dispus achitarea în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen., ci

conform art. 10 lit. d) C. proc. pen., reținând că nu sunt întrunite elementele

constitutive în ceea ce privește latura subiectivă a infracțiunii.

Or, o atare concluzie

implică acceptarea calității de subiect activ pentru inculpată și se întemeiază

pe aprecierea lipsei intenției specifice infracțiunii de evaziune fiscală, fiind

urmarea unui proces de evaluare ce nu are legătură cu eroarea gravă de fapt astfel

cum este reglementată de dispozițiile art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.

De altfel, ansamblul

probator conturează concluzia lipsei intenției infracționale. Contextul în care

inculpata D.M. a acționat, respectiv demararea realizării unui proiect imobiliar,

faptul că erau începute demersurile de înființare a SC R.E.C. SRL, faptul că acțiunile

inculpatei nu au fost clandestine, ci cunoscute de toate persoanele interesate în

proiectul imobiliar, împrejurarea că nu a folosit în interes pesonal banii primiți

cu titlu de avans, ci i-a utilizat în favoarea dezvoltării respectivului proiect,

cumpărând alte terenuri ce au ajuns în proprietatea SC R.E.C. SRL, faptul că în

final, toate aceste operațiuni au fost acceptate și însușite de către SC R.E.C.

SRL, care a și plătit TVA-ul corespunzător sumei de 69.000 euro, duc la concluzia

că inculpata nu acționat cu intenția prejudicerii Statului Român prin neplata taxelor

aferente încasării respectivei sume cu titlu de avans, ci în scopul realizării proiectului

imobiliar.

Aspectul referitor

la motivarea necorespunzătoare a deciziei nu poate fi însă analizat de către instanța

de recurs. Deși o atare critică ar putea fi încadrată în dispozițiile art. 385

9

pct. 9 C. proc. pen., nu a fost invocată de Parchet, iar acest caz de casare nu

face parte din cele ce pot fi avute în vedere din oficiu de instanță.

În final,

Înalta Curte nu identifică niciuna din situațiile prevăzute de celelalte cazuri

ce pot fi luate în considerare din oficiu, așa încât, potrivit art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de Parchet.

Conform art. 192

alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului

vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu,

în sumă de 200 RON, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov împotriva deciziei

penale nr. 13/AP din 5 februarie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția penală și

pentru cauze cu minori, privind pe inculpata D.M.

Cheltuielile judiciare

ocazionate de soluționarea recursului rămân în sarcina statului.

Onorariul apărătorului

desemnat din oficiu pentru intimata inculpată, în cuantum de 200 RON, se plătește

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică azi, 2 septembrie 2013.