ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2536/2013

Asupra recursului penal de față: Prin decizia penală nr, 13/AP din 5 februarie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori s-a admis apelul declarat de inculpata D.M. împotriva sentinței penale nr. 239/2012 a Tribunalului Brașov, ce a fost desființată sub aspectul laturii penale. Rejudecând în aceste limite, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., Curtea de Apel Brașov achită pe inculpa D.M. cu privire la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, faptă prevăzută și pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005. Înlătură din hotărârea atacată aplicarea dispozițiilor art. 64, 71 C. pen. și art. 81-83 C. pen.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate. În temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. respinge ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov. Instanța de apel a reținut următoarele: Prin sentința penală nr 239/2012, Tribunalul Brașov a dispus după cum urmează: în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 76 lit. d) C. pen., condamnă inculpata D.M. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală la pedeapsa de 4 luni închisoare. Face aplicarea art. 71 alin. (1)-art. 64 alin. (1) lit. a) teza a lI-a și lit. b) C. pen. în baza art. 81 C. pen., art. 71 alin. (5) C. pen.

suspendă condiționat executarea pedepsei închisorii și a pedepsei accesorii pe durata unui termen de încercare de 2 ani și 4 luni, stabilit potrivit art. 82 C. pen. Atrage atenția inculpatei asupra consecințelor săvârșirii unei alte infracțiuni în termenul de încercare precum respectiv revocarea suspendării condiționate potrivit art. 83 și 84 C. pen. Respinge acțiunea civilă alăturată procesului penal formulată de Statul Român prin A.N.A.F. Ridică măsura sechestrului asigurător instituit prin ordonanța procurorului din data de 22 iunie 2011 asupra imobilului înscris în CF nr. AA Brașov cu nr. top X1, X2 , X3 proprietatea inculpatei și asupra cotei de 6/32 din imobilul înscris în CF nr. BB Brașov nr. top X4, X5, proprietatea inculpatei.

Dispozițiile prezentei hotărâri se înscriu în cazierul fiscal și se comunică Oficiului Registrului Comerțului. În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. obligă inculpata să plătească statului cheltuielile judiciare avansate în cuantum total de 700 RON. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov din data de 20 decembrie 2012 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatei D.M. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005. În fapt, în cuprinsul actului de sesizare se reține în esență că inculpata, în calitate de administrator al SC R.M.

SRL nu a evidențiat în documentele contabile avansul în sumă de 69.000 euro încasat în urma încheierii unui antecontract de vânzare cumpărare, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, respectiv plata TVA. În ceea ce privește împrejurările în care s-a săvârșit fapta, în actul de sesizare al instanței se reține că SC R.M. SRL Brașov a fost înființată la data de 4 septembrie 2002, administrator fiind inculpata. La sfârșitul lunii august 2005, de comun acord cu D.C.T., inculpata a decis înființarea unei societăți comerciale SC R.E.C. SRL care să gestioneze/coordoneze dezvoltarea unui complex rezidențial. Până la îndeplinirea formalităților de înregistrare ale noii societăți.inculpata a decis ca operațiunile comerciale în legătură cu Proiectul C. să fie efectuate în numele SC R.M.

SRL. La solicitarea martorei I.A.C., inculpata a fost de acord ca martora și alte persoane să achiziționeze o parcelă de tren în acest parc rezidențial. Ca urmare, prin încheierea din 26 octombrie 2005 se autentifică antecontractul de vânzare-cumpărare intervenit între SC R.M. SRL prin reprezentant D.M., în calitate de promitent vânzător și 12 persoane fizice, în calitate de promitenți-cumpărători, având ca obiect terenul de 23.000 mp situat în Parcul R.C. pe raza localității V. O parte dintre promitenții-cumpărători au fost reprezentanți de către martora I.A.C. În baza acestui antecontract, D.M. a primit suma de 69.000 euro emițând chitanțe doveditoare astfel: martorei I.A.C. chitanța din 24 octombrie 2005, martorei B.M.

chitanța din 24 ianuarie 2005 și martorei I.N.L. chitanța din 24 octombrie 2005. Aceste trei chitanțe fac vorbire de trei facturi fiscale din 24 octombrie 2005, care nu s-au regăsit în actele contabile ale SC R.M. SRL, iar martorii promitenți cumpărători nu au primit vreun exemplar. Potrivit raportului de constare tehnico-științifică din 4 iulie 2011, scrisul și semnătura de pe chitanțe la rubrica casier aparține inculpatei. Veniturile încasate de către inculpată nu au fost înregistrate în jurnalul de vânzări pentru luna octombrie 2005 și nici în registrul de casă pentru data de 25 ianuarie 2005, sumele nu au fost predate la casierie sau depuse în conturile societății. Se reține în actul de sesizare relativ la acest aspect că inculpata a declarat că sumele de bani au fost folosite pentru achiziționarea de terenuri necesare dezvoltării acestui proiect imobiliar.

În perioada următoare încheierii antecontractului, inculpata a achiziționat mai multe terenuri pentru proiectul C., în nume propriu, ulterior înstrăinându-le către SC R.E.C. SRL cu contractul de vânzare cumpărare autentificat din 21 februarie 2006. În ceea ce privește activitatea SC R.E.C. SRL, se reține faptul că la data de 31 noiembrie 2005 s-a încheiat un înscris intitulat „cesiunea drepturilor și obligațiilor aferente proiectului R.C.” prin care SC R.E.C. SRL prelua toate drepturile și obligațiile aferente din demararea proiectului C., urmând ca cesiunea creanțelor să se facă în formă autentică în termen de 3 luni, potrivit art. 5 din contract. Controlul efectuat a relevat faptul că SC R.E.C.

SRL nu a înregistrat nici cesiunea și nici avansul încasat în baza antecontractului. În drept, fapta descrisă a fost încadrată în conținutul concret al infracțiunii de evaziune fiscală în forma prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005. În faza actelor premergătoare, în declarația olografă din data de 4 august 2009, D.M. relatează împrejurările în care a ajuns să încheie în numele SC R.M. SRL antecontractul de vânzare-cumpărare, care a fost destinația sumei încasate de 69.000 euro, iar referitor la neînregistrarea în contabilitate a sumei menționate arată că recunoaște că SC R.E.C. SRL nu a înregistrat în contabilitate avansul și nici cesiunea, dar în ceea ce privește prejudiciul acesta nu este corect calculat.

La dosar au fost depuse înscrisuri respectiv actele constitutive ale societăților comerciale SC R.M. SRL SC R.E.C. SRL, documente contabile de interes pentru prezenta cauză ale celor două societăți, copie a antecontractului de vânzare-cumpărare, înscrisul intitulat cesiunea drepturilor și obligațiilor aferente proiectului R.C., chitanțele eliberate, procesul verbal de predare primire a sumelor de bani, registrul de casă al SC R.M. SRL și jurnalul de vânzări al acestei societăți, contractul de vânzare-cumpărare intervenit între D.M. și SC R.E.C. SRL, au fost depuse rapoartele de inspecție fiscală și s-a efectuat un raport de constatare tehnico-științifică asupra scrisului și semnăturilor de pe chitanțele eliberate dovadă a încasării avansului, s-a depus raportul de inspecție fiscală și anexele întocmite, au fost audiați martori.

A.N.A.F. prin Administrația Finanțelor Publice Brașov s-a constituit parte civilă cu suma de 469.430 RON reprezentând impozit pe profit în cuantum de 157.499 RON și dobândă aferentă sumei de 1.938 RON, TVA în sumă de 235.264 RON și dobânda aferentă sumei de 57.051 RON și impozit pe veniturile microîntreprinderilor de 436 RON. În cursul cercetării judecătorești au fost readministrate în mod nemijlocit probele din cursul urmăririi penale. Astfel, a fost audiată inculpata D.M., care a recunoscut faptul că nu a înregistrat în contabilitatea societății antecontractul de vânzare-cumpărare, dar, în ceea ce privește culpa sa consideră că aceasta nu există întrucât neînregistrarea în contabilitate s-a datorat contabilei G.A.

care deși cunoștea de existența antecontractului nu a procedat în consecință. în apărarea sa, inculpata a mai arătat că relația sa cu martora G.A. nu era tocmai bună în sensul că aceasta nu i-a permis să aibă un control asupra modului de întocmire a actelor contabile. Inculpata a mai arătat că a acționat ca mandatară a societății SC R.M. SRL, că a utilizat sumele de bani primite în scopul demarării proiectului C., precum și că, în urma înființării SC R.E.C. SRL, toate terenurile ce au făcut obiectul promisiunilor de vânzare anterioare și pentru care încasase în avans suma de 69.000 de euro, au fost înstrăinate prin acte autentice de către această a doua societate care a preluat drepturile și obligațiile aferente proiectului R.C.

în baza actului intitulat cesiune și datat 30 noiembrie 2005. De asemenea, au fost audiați martorii: G.A., care a îndeplinit funcția de contabil al SC R.M. SRL și SC R.E.C.

SRL după înființarea acesteia și care a negat faptul că ar fi intrat în posesia antecontractului de vânzare-cumpărare la momentul încheierii acestuia dar că ulterior predării arhivei a aflat de existența acestui act, a dat sfaturi în sensul înregistrării acestuia în contabilitatea celor două societăți și chiar a efectuat calcule în urma cărora a rezultat TVA de plată; I.A.C., care a arătat care au fost împrejurările în care a fost încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare, a subliniat faptul că a remis suma de 69.000 de euro inculpatei și aceasta reprezenta 50% din prețul terenului ce urma a fi intabulat, supus unor lucrări de amenajare în sensul dotării cu utilități, precum și că la perfectarea contractelor în formă autentică nu s-a mai plătit nicio diferență de preț, avansul devenind prețul contractului.

Martora C.P. a relatat faptul că relația inculpatei cu martora G.A. nu era tocmai bună în sensul că prima, în calitatea sa de administrator, nu avea controlul modului de întocmire a actelor contabile. De asemenea, martora arată că atunci când s-a predat arhiva de acte contabile aceasta nu era organizată ci au fost lăsate la sediul firmei mai multe pungi. Relativ la modul de lucru, martora a arătat că de câte ori se achiziționa un bun ea era aceea care efectua înregistrarea în registru și preda bonul de achiziție contabilei. În ceea ce privește înregistrarea în contabilitatea a actului în discuție, martora a relatat că auzit discuții între cele două numai în anul 2009. Martorul D.C.T.

nu a putut relata nimic în legătură cu înregistrarea sau nu a actului amintit și nici despre modul de contabilizare a sumei încasată cu titlu de avans, cunoscând doar faptul că suma încasată cu titlu de avans a devenit ulterior prețul total datorită neîndeplinirii unor obligații de către vânzător. Instanța a încuviințat efectuarea unei expertize contabile care a avut ca obiective stabilirea sumei datorată cu titlu de TVA aferent avansului în sumă de 69.000 euro și care este suma achitată cu titlu de TVA de către R.E.C., obligații fiscale rezultate din vânzarea terenurilor ce inițial au făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, față de faptul că în cursul judecății inculpata a depus la dosar contractele de vânzare-cumpărare încheiate de R.E.C.

având ca obiect terenurile ce inițial au făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare intervenite între această societate și promitenții cumpărători sau avânzii cauză ai acestora. Examinând actele și lucrările dosarului, prima instanță a constatat că s-a dovedit cu certitudine faptul că inculpata, în calitate de administrator al SC R.M. SRL, nu a evidențiat în documentele contabile avansul în sumă de 69.000 euro încasat în urma încheierii unui antecontract de vânzare-cumpărare, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, respectiv plata TVA. În principiu, a reținut prima instanță, conform Legii societăților comerciale administratorii răspund pentru toate obligațiile prevăzute în dispozițiile legale sau în actul constitutiv.

Administratorii au calitatea de mandatari ai acționarilor, aceștia din urma neputând, datorită formei de organizare a societății, să exercite singuri actele de comerț din obiectul de activitate al companiei. Potrivit art. 9 din Legea nr. 241/2005 constituie infracțiuni de evaziune fiscală „omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate”. Subiect activ al acestei infracțiuni este circumstanțiat, în sensul că nu poate fi decât administratorul ori persoana fizică sau juridică ce are obligația legală sau contractuală de a organiza și conduce contabilitatea. De asemenea, a reținut prima instanță, în practică s-a decis că poate fi condamnat pentru infracțiunea de evaziune fiscală atât administratorul cât și persoana care exercită în fapt atribuțiile de administrator.

În doctrină au fost discuții în legătură cu împrejurarea în care o persoană din conducerea unei societăți comerciale nu predă contabilului documentele fiscale, fapt ce are ca consecință neînregistrarea acestora în evidența financiar-contabilă. Unii autori au apreciat că o astfel de persoană poate fi considerată subiect activ al infracțiunii în timp ce într-o altă opinie, se consideră pe bună dreptate că nu pot răspunde ca autori ai acestei infracțiuni decât administratorii și persoanele care au obligația legală sau contractuală de a ține evidența contabilă sau de a gestiona patrimoniul societății.

În cauza de față, inculpata D.M., administrator al societății, avea obligația legală de a preda contabilului societății actul încheiat în numele societății,iar suma încasată trebuia să o înregistreze în jurnalul de vânzări pentru luna octombrie 2005 ori în registrul de casă pentru data de 25 octombrie 2005, sau să predea la casierie sau să depună în conturile societății suma încasată. Prima instanță a reținut că, inculpata a încercat în apărare să dovedească faptul că nu îi aparține culpa neînregistrării în contabilitate a actului în discuție, însă probele administrate nu au fost de natură a conduce la această concluzie. A mai reținut prima instanță că nu are relevanță în cauză modul în care a început sau urma să se dezvolte Proiectul R.C.

Ceea ce interesează este faptul că în dorința de a demara proiectul, inculpată în calitatea sa de administrator al SC R.M. SRL a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare pentru care a încasat în total suma de 69.000 de euro. întrucât actul autentic fusese încheiat în numele societății acesta trebuia și contabilizat, el constituind de la acel moment fapt generator de obligații fiscale. La data săvârșirii faptei, respectiv octombrie 2005, Legea nr. 571/2003 prevedea la art. 134 alin. (5), exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată este anticipată faptului generator și intervine: a) la data la care este emisă o factură fiscală, înaintea livrării de bunuri sau a prestării de servicii; b) la data încasării avansului, în cazul în care se încasează avansuri înaintea livrării de bunuri sau a prestării de servicii.

Se exceptează de la această prevedere avansurile încasate pentru plata importurilor și a drepturilor vamale stabilite, potrivit legii, și orice avansuri încasate pentru operațiuni scutite de taxa pe valoarea adăugată sau care nu sunt în sfera de aplicare a taxei. Prin avansuri se înțelege încasarea parțială sau integrală a contravalorii bunurilor sau serviciilor, înaintea livrării, respectiv a prestării. Prima instanță a reținut că, în fapt, inculpata nu a predat actul spre înregistrare în contabilitate ori dacă l-a predat a acceptat cu ușurință ca acesta să nu fie înregistrat, concluzie care se poate deduce din împrejurarea că a ținut banii asupra sa cu justificarea că avea să îndeplinească activitățile necesare derulării în continuare a proiectului, fără a-i vărsa în conturile societății ceea ce implica o contabilizare a sumei.

Potrivit aprecierii primei instanțe, este puerilă și nerelevantă susținerea inculpatei potrivit căreia nu avea o relație bună cu contabila societății și datorită modului defectuos de lucru al acesteia s-a ajuns la neînregistrarea în contabilitate a faptului generator de obligații fiscale. În drept, prima instanță a reținut că fapta inculpatei D.M. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală în formă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005. La individualizarea judiciară a pedepsei instanța a avut în vedere împrejurările în care a fost săvârșită fapta, faptul că, deși infracțiunea este una de pericol a avut o urmare materială, a creat un prejudiciu, dar care ulterior a fost acoperit, circumstanțele personale ale inculpatei, vârsta și pregătirea sa profesională.

De aceea, instanța a reținut în beneficul inculpatei circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen. și art. 74 alin. (2) C. pen., iar în baza art. 76 lit. d) C. pen. a aplicat o pedeapsă în cuantum scăzut sub minimul special, a cărei executare a fost suspendată condiționat. În ceea ce privește latura civilă a cauzei, instanța a reținut că faptul generator de obligații fiscale a intervenit la data de 24 octombrie 2005, data încheierii antecontractului și a determinat o obligație de plată TVA în cuantum de 11.016,79 euro echivalent în RON la acea dată 39.641,71 RON. Urmare a cesiunii drepturilor și obligațiilor aferente proiectului la data de 31 noiembrie 2005, drepturile și obligațiile rezultate din antecontract au fost cesionate SC R.E.C.

SRL. în cursul anului 2008 și în urma transferului dreptului de proprietate asupra terenurilor obiect inițial al antecontractului, SC R.E.C. SRL încheie contracte de vânzare-cumpărare cu promitenții cumpărători, prețul stipulat în contract este echivalent avansului, iar aferent fiecărei sume a fost achitată suma reprezentând TVA, potrivit expertizei totalul însumând 39.885,12 RON. Prin urmare, instanța a constatat că prejudiciul cauzat statului prin fapta inculpatei a fost integral acoperit. Potrivit deconturilor înregistrate la Administrația Finanțelor Publice din 25 ianuarie 2008, din 22 februarie 2008, din 26 februarie 2009 au fost înregistrate facturile întocmite în baza contractelor de vânzare-cumpărare de către SC R.E.C.

SRL, societate care înregistra la data de 30 noiembrie 2007 TVA de recuperat în sumă de 39.899 RON. Tot astfel, instanța a constatat că a fost achitat impozitul pe profit aferent întregii sume. Cât privește eventualele dobânzi,și penalități datorate de SC R.M. SRL de la momentul exigibilității obligațiilor fiscale și până la momentul achitării acestor obligații, prima instanță a apreciat că aceste sume nu pot fi individualizate în lipsa unui demers al părții civile. Împotriva acestei soluții au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov și inculpata. În apelul declarat de Parchet soluția a fost criticată pentru netemeinicie, sub aspectul greșitei individualizări a executării pedepsei și pentru nelegalitate, criticile vizând: nedispunerea comunicării sentinței la D.G.F.P.

Brașov, pentru înscrierea în cazierul fiscal; nedispunerea comunicării sentinței la Oficiul Registrului Comerțului; omisiunea obligării inculpatei la plata majorărilor și penalităților de întârziere până la data plății efective a întregului prejudiciu. Inculpata a solicitat achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., susținând că potrivit art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 operațiunile cu terenurile neconstruibile sunt scutite de plata TVA. în subsidiar, s-a solicitat achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. susținând că nu îi revenea răspunderea pentru conducerea contabilității. Tot în subsidiar, s-a solicitat înlocuirea răspunderii penale prin aplicarea unei amenzi administrative în baza art. 10 teza a lll-a din Legea nr. 241/2005 și încetarea procesului penal în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. i) C. proc.

pen., prejudiciul fiind recuperat. Analizând hotărârea atacată, Curtea de Apel Brașov a constatat următoarele: Starea de fapt a fost corect reținută de instanța de fond, aceasta fiind rezultatul examinării coroborate a tuturor probelor administrate în cauză, în condițiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen. Contrar apărărilor inculpatei, Curtea constată că la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, respectiv 26 octombrie 2005, nu exista scutire de la plata taxei pe valoarea adăugată pentru operațiunile privind livrările de terenuri neconstruibile. Modificarea legislativă a intervenit abia la data de 1 ianuarie 2007 prin Legea nr. 343/2006, astfel că nu se poate aplica situațiilor juridice ivite anterior intrării în vigoare a legii.

Astfel, deși potrivit adresei eliberată de Primăria V., terenul agricol era situat în extravilanul localității, și s-ar fi putut încadra în ipotezele prevăzute de art. 141 C. fisc. privind scutirea de la plata taxei pe valoarea adăugată, față de data intrării în vigoare a dispoziției legale această scutire nu operează. Apreciind probatoriul administrat în cauză, Curtea, contrar opiniei primei instanțe, reține că s-a făcut dovada în cauză a faptului că inculpata a predat contabilei, martora G.A., antecontractul de vânzare-cumpărare. Din cuprinsul notei explicative dată de martoră la momentul efectuării primelor cercetări rezultă că, întrebată fiind dacă a avut cunoștință de existența antecontractului de vânzare-cumpărare, aceasta răspunde: „Mi-a fost adus la cunoștință faptul că s-a încheiat un astfel de contract, iar eu am considerat că nu (...)”, această ultimă mențiune fiind înlăturată prin tăiere.

Raportat la dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, potrivit cărora răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității la persoanele prevăzute la art. 1 revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligația gestionării unității respective, este evident că legea are în vedere doar răspunderea pentru angajarea contabilului și organizarea contabilității, iar nu răspunderea pentru modul în care sunt aplicate reglementările contabile. Că este așa, rezultă și din reglementarea expresă introdusă ulterior prin O.U.G. nr. 37/2011, respectiv al 4 al art. 10 din Legea nr. 82/1991 potrivit cărora: „Răspunderea pentru aplicarea necorespunzătoare a reglementărilor contabile revine directorului economic, contabilului-șef sau altei persoane împuternicite să îndeplinească această funcție, împreună cu personalul din subordine.

În cazul în care contabilitatea este condusă pe bază de contract de prestări de servicii, încheiat cu persoane fizice sau juridice, autorizate potrivit legii, membre ale Corpului Experților Contabili și Contabililor Autorizați din România, răspunderea pentru conducerea contabilității revine acestora, potrivit legii și prevederilor contractuale.” Față de aceste considerente, Curtea constată că faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii, respectiv poziția subiectivă specifică infracțiunii de evaziune fiscală, impunându-se achitarea inuclpatei în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, criticând-o pentru netemeinicia soluției de achitare, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc.

pen. Cu ocazia dezbaterilor, reprezentantul parchetului a precizat temeiul legal al recursului ca fiind art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., având în vedere că decizia atacată a fost pronunțată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013. Examinând cauza în temeiul art. 385 6 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Referitor la legea aplicabilă, se constată că sunt incidente dispozițiile C. proc. pen. în vigoare înainte de modificarea intervenită prin Legea nr. 2/2013, astfel cum a precizat și reprezentantul parchetului. În mod justificat a fost precizat cazul de casare, căci motivele de recurs nu se încadrează în dispozițiile art. 385 9 pct. 17 2 C. proc.

pen., în vigoare și la momentul pronunțării deciziei atacate, anterior Legii nr. 2/2013. Deși în motivarea scrisă a recursului parchetul a invocat acest temei, în dezvoltarea motivelor de recurs se face referire la netemeinicia soluției, fără să se invoce vreo nelegalitate. Înalta Curte urmează să aibă în vedere cazul de casare astfel cum a fost precizat, deoarece recursul a fost motivat în termenul prevăzut de art. 385 10 alin. (2) C. proc. pen., fără să intervină vreo modificare a motivelor de recurs. Potrivit art. 385 9 pct. 18 C. pr. pen., hotărârile sunt supuse casării „când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare”.

Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să fie evidentă, adică starea de fapt reținută să fie vădit contrară probelor existente la dosar. Grava eroare de fapt vizează, exclusiv, discordanța între cele reținute de instanță și conținutul mijloacelor de probă, sau ignorarea unor aspecte evidente ce rezultă din probele administrate, cu consecința pronunțării altei soluții decât cea pe care materialul probator o susține. În mod evident, în sensul dat de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., grava eroare de fapt nu se confundă cu greșita apreciere a probelor și nu vizează dreptul suveran al instanțelor de fond și de apel de apreciere a probelor administrate. Sfera de acțiune a instanței de recurs este astfel limitată, căci aceasta nu judecă din nou cauza pe fond, ci verifică doar modul în care probele se reflectă în soluția pronunțată, mai precis, dacă există discordanță între cele reținute de instanță și conținutul real al probelor.

Potrivit reglementării anterioare Legii nr. 2/2013, când recursul este a doua cale ordinară de atac, nu se procedează la o rejudecare a cauzei decât în limitele prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen., nefiind posibilă o reapreciere a probelor cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt, diferită de cea avută în vedere de instanța de fond sau de apel. O reanaliză a fondului este permisă doar în situația incidenței cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., numai după ce se constată existența unei erori grave de fapt, care să fi avut drept consecință pronunțarea unei soluții greșite de condamnare sau de achitare. Din această perspectivă, Înalta Curte urmează să analizeze dacă este incidență situația expres prevăzută de cazul de casare mai sus menționat, respectiv, dacă soluția de achitare a inculpatei D.M.

este urmarea unei erori grave de fapt. Așa cum reiese din motivarea scrisă a recursului, o asemenea eroare nu a fost indicată. Parchetul a expus conținutul mijloacelor de probă pe care le consideră relevante și în temeiul cărora apreciază că trebuia menținută soluția de condamnare pronunțată de instanța de fond, punând în discuție, în realitate, modalitatea în care instanța de apel a procedat la aprecierea și interpretarea probelor, fără să invoce o anume neconcordanță între concluziile instanței de apel și conținutul mijloacelor de probă. Cu ocazia dezbaterilor, reprezentantul parchetului a precizat că eroarea gravă de fapt vizează aprecierea instanței de apel cu privire la împrejurarea că inculpata D.M.

a predat antecontractul de vânzare cumpărare numitei G.A., contabila societății comerciale. Analizând punctual această critică, Înalta Curte constată că cele reținute de instanța de apel nu vin în contradicție cu conținutul mijloacelor de probă administrate în cauză, ci concluzia Curții de Apel Brașov se întemeiază pe aprecierea probelor realizată în conformitate cu dispozițiile art. 63 C. proc. pen. Nici una din probele administrate nu stabilește cu caracter de certitudine că inculpata D.M. nu a predat respectivul antecontract contabilei sau că numita G.A. nu a primit acel antecontract, ori că nu a avut cunoștință de întocmirea acestuia, după cum nu dovedește, la adăpost de orice îndoială, motivul pentru care operațiunea juridică atestată de antecontractul vânzare-cumpărare nu a fost evidențiată în contabilitatea SC R.M.

SRL. Aprecierea instanței de apel intervine în condițiile existenței unor contradicții între declarațiile inculpatei și cele ale martorei G.A., dar și a caracterului oscilant al afirmațiilor celor două și a mențiunilor din notele explicative date atât de inculpată cât și de martora G.A., la scurt timp după declanșarea cercetărilor. În acest context, concluzia instanței de apel referitor la faptul că inculpata a predat antecontractul de vânzare-cumpărare numitei G.A. se întemeiază pe evaluarea pe care această instanță a efectuat-o îndeosebi asupra declarațiilor numitei G.A., din perspectiva afirmațiilor pe care martora Ie-a făcut cu ocazia întocmirii notei explicative, Curtea de Apel Brașov apreciind că retractarea unora dintre afirmații de către martoră dovedește faptul că aceasta a primit antecontractul de vânzare-cumpărare.

În mod evident, concluzia instanței de apel se fundamentează pe aprecierea probelor, neputându-se constata existența unei erori grave de fapt și, pe cale de consecință, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. Mai mult, datorită modului defectuos în care a fost motivată decizia, nici nu se poate susține cu certitudine că motivul principal al achitării îl constituie concluzia instanței de apel cu privire la predarea antecontractului de inculpată către numita G.A. Astfel, cu toate că a analizat aspecte ce țin de calitatea subiectului activ al infracțiunii de evaziune fiscală, reținând că obligația de a efectua înregistrările în evidența contabilă a societății comerciale revenea contabilei și nu inculpatei, în condițiile în care aceasta din urmă îi predase numitei G.A.

antecontractul de vânzare-cumpărare, Curtea de Apel Brașov nu a dispus achitarea în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen., ci conform art. 10 lit. d) C. proc. pen., reținând că nu sunt întrunite elementele constitutive în ceea ce privește latura subiectivă a infracțiunii. Or, o atare concluzie implică acceptarea calității de subiect activ pentru inculpată și se întemeiază pe aprecierea lipsei intenției specifice infracțiunii de evaziune fiscală, fiind urmarea unui proces de evaluare ce nu are legătură cu eroarea gravă de fapt astfel cum este reglementată de dispozițiile art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. De altfel, ansamblul probator conturează concluzia lipsei intenției infracționale. Contextul în care inculpata D.M.

a acționat, respectiv demararea realizării unui proiect imobiliar, faptul că erau începute demersurile de înființare a SC R.E.C. SRL, faptul că acțiunile inculpatei nu au fost clandestine, ci cunoscute de toate persoanele interesate în proiectul imobiliar, împrejurarea că nu a folosit în interes pesonal banii primiți cu titlu de avans, ci i-a utilizat în favoarea dezvoltării respectivului proiect, cumpărând alte terenuri ce au ajuns în proprietatea SC R.E.C. SRL, faptul că în final, toate aceste operațiuni au fost acceptate și însușite de către SC R.E.C. SRL, care a și plătit TVA-ul corespunzător sumei de 69.000 euro, duc la concluzia că inculpata nu acționat cu intenția prejudicerii Statului Român prin neplata taxelor aferente încasării respectivei sume cu titlu de avans, ci în scopul realizării proiectului imobiliar.

Aspectul referitor la motivarea necorespunzătoare a deciziei nu poate fi însă analizat de către instanța de recurs. Deși o atare critică ar putea fi încadrată în dispozițiile art. 385 9 pct. 9 C. proc. pen., nu a fost invocată de Parchet, iar acest caz de casare nu face parte din cele ce pot fi avute în vedere din oficiu de instanță. În final, Înalta Curte nu identifică niciuna din situațiile prevăzute de celelalte cazuri ce pot fi luate în considerare din oficiu, așa încât, potrivit art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de Parchet. Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 RON, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov împotriva deciziei penale nr. 13/AP din 5 februarie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, privind pe inculpata D.M. Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului rămân în sarcina statului. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată, în cuantum de 200 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi, 2 septembrie 2013.