ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1217/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1217/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 330/S din 20

decembrie 2012 a Tribunalului Brașov, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat

la art. 10 lit. d) C. proc. pen. inculpații B.T. și B.M. au fost achitați

pentru comiterea de către fiecare a câte unei infracțiuni de înșelăciune prev.

de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen.

În baza art. 346 C.

proc. pen. s-a respins acțiunea civilă formulată de partea vătămată SC V.R. SA.

În baza art. 189, 192

pct. 1 lit. a), b) C. proc. pen. partea vătămată constituită parte civilă SC

V.R. SA a fost obligată să plătească statului suma de 500 RON cu titlu de

cheltuieli judiciare; restul cheltuielilor judiciare avansate de stat, sumă ce

include și 50% onorariu avocat oficiu pentru fiecare dintre inculpați rămân în

sarcina statului.

Pentru a pronunța

această sentință instanța de fond a reținut că, în anul 2008 inculpații B.T. și

B.M. au intenționat contractarea unui credit în vederea derulării unor

investiții imobiliare. În acest sens inculpatul B.T. s-a prezentat la sediul

V.R. pentru a solicita informații privitor la posibilitatea accesării unui

credit; cu acest prilej, inculpatului i s-au solicitat adeverințe de venit

pentru sine și soția sa, deși s-a menționat faptul că nici una dintre

persoanele solicitante nu sunt angajate cu contract de muncă.

Unitatea bancară a

solicitat înscrisuri din care să rezulte veniturile pe care le obțin cei doi

inculpați, iar la dosarul de creditare se depun de către inculpatul B. două

contracte de închiriere a unui imobil ce aparținea ambilor inculpați,

adeverință de venit pentru ambii inculpați din care rezultă că aceștia ar fi

angajați la SC D.S. SRL. Creditul solicitat urma a fi garantat cu ipotecă,

constituită în favoarea băncii, cu privire la un imobil aparținând

inculpaților.

Cu referire la actele

depuse de inculpatul B., instanța de fond a constatat următoarele: M.P. a

dispus scoaterea de sub urmărirea penală a învinuiților B.T. sub aspectul

comiterii infracțiunii de fals în acte sub semnătură privată în formă

continuată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen. (3 acte materiale), respectiv B.M. sub aspectul comiterii infracțiunii

de fals în acte sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. Deși

inculpații nu sunt trimiși în judecată cu referire la această infracțiune,

instanța a reținut că starea de fapt cu privire la infracțiunea de înșelăciune

are în vedere prezentarea unor documente nereale unității bancare constituită

parte vătămată.

Inculpatul a

recunoscut faptul că a emis adeverințele de venit fără ca el sau soția sa să

dețină calitatea de angajați ai SC D.S. SRL; instanța a reținut în același timp

că SC D.S. SRL era administrată de inculpat și reprezenta în fapt modalitatea

prin care familia acestuia se întreținea; soția inculpatului îl ajuta în cadrul

activității societății, chiar dacă nici aceasta nu avea contract de muncă

încheiat și înregistrat la ITM. Prin urmare, cei doi inculpați desfășurau

activități lucrative în cadrul SC D.S. SRL.

Inculpatul B.T. a

învederat că motivul pentru care a eliberat adeverințe de venit care atestau în

mod nereal existența unui contract de muncă și a unor venituri fixe pentru el

și pentru soția sa nu a fost acela de a induce în eroare unitatea bancară

solicitată; inculpatul a mai susținut că angajatul unității bancare, care

cunoștea realitatea, a sugerat inculpatului să elibereze adeverințe de venit.

Inculpatul a precizat

că a depus la bancă bilanțul și balanța contabilă a SC D.S. SRL, din care

rezultă că SC D.S. SRL nu a avut angajați în anul 2006 și 2007 - în condițiile

în care pe adeverința de venit și pe cererea de acordare a creditului se

specifica faptul că inculpatul desfășoară activități la societatea menționată

din anul 2006.

Angajații unității

bancare aveau posibilitatea de a verifica actele depuse de cei doi inculpați în

vederea obținerii creditului imobiliar, însă singurele aspecte ce au interesat

unitatea bancară la momentul acordării creditului au fost: evaluarea imobilului

ipotecat precum și identificarea chiriașilor din imobilul ipotecat.

Dat fiind valoarea

mare a creditului solicitat, este puțin probabil ca sumele reprezentând

venituri din salariu să fi constituit unul dintre motivele pentru care unitatea

bancară a acordat creditul, în condițiile în care nu a efectuat verificări la

ITM cu privire la existența sau nu a contractelor de muncă ale inculpaților.

Prin urmare, după

verificarea veridicității contractului de închiriere - prezentat drept sursă de

venit unității bancare - și evaluarea imobilului ce urma a fi ipotecat,

unitatea bancară a acordat inculpaților creditul solicitat. Existența

contractelor de închiriere a fost demonstrată, martorii B.V. și N.C. - audiați

în cursul urmăririi penale dând declarații relevante în acest sens.

Împrejurarea că angajați ai SC T.C. SRL au afirmat în cursul urmăririi penale

că nu au beneficiat de cazare în imobilul ce aparținea celor doi inculpați și

care a fost închiriat de către N.C. nu are relevanță în cauză, în condițiile în

care nu s-a solicitat nulitatea contractului potrivit de către una dintre

părțile contractante. De altfel, reprezentantul V. - martorul V.F. a certificat

el însuși prezența celor doi chiriași în spațiu, fapt care conduce la ideea că

unitatea bancară a fost interesată de sumele primite cu titlu de chirie de

către inculpați și nu de activitatea ce se desfășura în imobilul aparținând

inculpaților, acestea constituind în opinia părții civile adevăratele surse de

venit ale inculpaților.

Unitatea bancară,

urmare a actelor depuse de inculpați, procedează la aprobarea creditului; în

acest sens, martora S.M. a susținut în cursul urmăririi penale că solicitarea

inculpaților de obținere a creditului s-ar fi aprobat indiferent dacă

inculpații ar fi lucrat sau nu, întrucât "sumele de pe adeverințele de

venit erau mici", iar contractul de închiriere era suficient în condițiile

în care era înregistrat la administrația financiară. Totodată, se constată că

martora S.B. - persoana care a verificat inițial actele depuse de inculpați -

nu și-a pus problema faptului că B.M. nu ar fi fost angajata SC D.S. SRL având

în vedere că învinuita lucra în mod efectiv ca vânzătoare la magazinul

administrat de către societatea menționată.

Pentru garantarea

executării contractului de creditare a fost constituită o ipotecă în favoarea

băncii, ipotecă instituită asupra imobilului situat în Râșnov, evaluat de către

V. la 288.244 CHF.

Ulterior obținerii

creditului inculpații au achitat ratele, fapt care s-a petrecut până la

suspendarea activității SC D.S. SRL - decembrie 2009; după această dată

inculpații au formulat o cerere de amânare a plăților și au ținut în permanență

legătura cu banca în vederea soluționării pe cale amiabilă a situației apărute.

Martorii B.D.A., S.B.

și V.F. au precizat că, în cazul în care s-ar fi cunoscut faptul că

adeverințele de venit prezentate de inculpați nu reflectă realitatea, dosarul

de credit nu ar mai fi mers spre aprobare spre Centrala din București a V.R.

Instanța de fond a

mai constatat că nu există date care să certifice faptul că în lipsa

adeverințelor de venit creditul nu s-ar fi acordat inculpaților B.T. și B.M.,

în condițiile în care unitatea bancară nu a specificat acest aspect, iar

martora S.B. a afirmat contrariul în declarația oferită organelor judiciare la

momentul audierii inițiale. Depunerea unor înscrisuri care nu corespundeau

realității putea conduce la neacordarea creditului, în condițiile în care de

realitatea celor constatate în înscris depindea obținerea sumelor solicitate;

în caz contrar - cum este și cazul de față, banca avea posibilitatea să refuze

creditarea pentru motive ce țin de moralitate a persoanei solicitante.

Or, așa cum mai sus

am arătat, inculpații desfășurau activități lucrative în cadrul societății SC

D.S. SRL fără însă a deține contracte de muncă - aspect care putea fi lesne

verificat - dacă se dorea - prin solicitarea unei copii pe de cartea de muncă

(dacă verificările la ITM Brașov nu se puteau realiza); sumele prezentate pe

adeverințele de venit erau modice pentru o persoană care dorește să obțină un

credit de valorarea celui indicat în cererea de creditare; contractele de

închiriere a imobilului aparținând inculpaților a fost determinant în obținerea

creditului, precum și constituirea ipotecii asupra unui imobil care garanta

acoperirea sumei solicitate cu titlu de împrumut.

Împrejurarea că la

scurt timp de la momentul obținerii creditării contractul de închiriere a

imobilului aparținând inculpaților a fost reziliat nu conduce la concluzia că

inculpații au intenționat inducerea în eroare a reprezentanților părților

vătămate.

Instanța de fond a

mai reținut că o parte din rate au fost plătite, iar inculpații și-au

manifestat intenția de a soluționa amiabil problemele legate de derularea

contractului prin solicitarea de amânare a plății; de altfel, împrumutul

obținut de la partea vătămată a fost garantat prin instituirea unei ipoteci în

favoarea băncii, ipotecă asupra unui imobil ce a fost evaluat de însăși

persoane agreate de partea vătămată la o sumă îndestulătoare care poate să

acopere restanțele rămase.

Pentru considerentele

anterior expuse, s-a constatat că probatoriul administrat în cauză este insuficient

pentru a proba atât latura obiectivă, cât și cea subiectivă a infracțiunii

pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților respectiv a

infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C.

pen.

Neexecutarea obligațiilor

contractuale nu poate fi considerată ca o inducere în eroare a creditorului; la

aprecierea acțiunii de inducere în eroare se au în vedere și alte elemente care

țin inclusiv de persoana celui care este înșelat, de posibilitățile acestora de

a realiza sau nu actul de inducere în eroare. Unitatea bancară avea

instrumentele necesare verificării aspectelor care țin de veridicitatea

înscrisurilor depuse de părți și chiar a verificat existența contractelor de

închiriere a imobilului aparținând inculpaților; banca a procedat la evaluarea

imobilului prezentat drept garanție de către inculpați.

Așa fiind, s-a dispus

cu referire la infracțiunea de înșelăciune pentru care s-a dispus trimiterea în

judecată a inculpaților - art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. -

achitarea acestora în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), rap. la art. 10 lit. d)

C. proc. pen.

V.R. SA s-a

constituit parte civilă solicitând suma de 1.117.258,84 RON.

Instanța a constatat

că nu s-a dovedit fără putință de tăgadă că inculpații se fac vinovați de

comiterea infracțiunii de înșelăciune, iar cu referire la infracțiunea de fals

și uz de fals - soluție necriticată de partea vătămată în procedura prev. de

art. 278

1

C. proc. pen. - Ministerul Public a dispus scoaterea de

sub urmărire penală a inculpaților; prin urmare, nefiind sesizată pentru

comiterea unei infracțiuni de fals, instanța nu poate dispune anularea

contractului încheiat de inculpați cu partea vătămată.

Întrucât în cauză nu

s-a dovedit intenția inculpaților de a înșela partea vătămată, s-a constatat că

nu sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Partea civilă are posibilitatea de a proceda la executarea contractului, având

constituită pentru recuperarea creanței o garanție imobiliară, iar din cele afirmate

de inculpați partea civilă deja a procedat la scoaterea la licitație a

imobilului ipotecat.

Pentru aceste motive

s-a respins ca nedovedită solicitarea părții vătămate de obligare a

inculpaților la plata prejudiciului cauzat.

Împotriva mai sus

menționatei sentințe au declarat apel:

- Parchetul de pe

lângă Tribunalul Brașov, solicitând desființarea sentinței apelate și

rejudecând cauza să se dispună condamnarea inculpaților, întrucât în mod eronat

instanța de fond a dispus achitarea inculpaților, fără a fi avut în vedere

probatoriul administrat în cauză și conținutul actului încheiat între inculpați

și partea civilă. Partea civilă a încheiat contractul de împrumut având

reprezentarea că ratele stabilite prin contract vor fi plătite din veniturile

pe care aceștia le realizau atât din salarii, dar în principal din cele două

contracte de comodat încheiate între SC C.V. și SC T.C. SRL.

Totodată instanța de

fond nu a făcut nici o referire la faptul că în situația existenței ipotecii

asupra imobilului inculpaților, cu această garanție este posibil să nu-și

recupereze integral prejudiciul, având în vedere dobânzile și penalitățile care

curg din momentul neplății.

- partea civilă -

V.R. SA, solicitând desființarea sentinței apelate și rejudecând cauza

reținându-se vinovăția inculpaților să se dispună condamnarea acestora,

întrucât inculpatul cât și coinculpata, fără să aibă calitatea de salariat au

întocmit și depus adeverințe și încheiat contracte de închiriere fictive,

săvârșind infracțiunea de înșelăciune întrucât au prezentat niște fapte

mincinoase ca fiind adevărate pentru a determina partea civilă să intre în

raporturi juridice cu inculpații, să încheie contracte care, în lipsa

prezentării acestor fapte mincinoase, nu s-ar fi realizat. Acordarea creditului

bancar este condiționată de existența venitului care să justifice rambursarea

și de existența garanțiilor. Garanțiile au existat, veniturile nu au existat,

au fost fictive, și ca atare, această stare de fapt, respectiv acțiunea

inculpatului a fost determinantă pentru încheierea contractului, astfel că, în

mod indubitabil, infracțiunea de înșelăciune, pentru care inculpatul a fost

trimis în judecată, există, cât și infracțiunea de întocmire a actelor fictive.

Sub aspectul laturii

civile, partea civilă a solicitat să se dispună admiterea acțiunii civile.

Prin Decizia penală

nr. 61/Ap din data de 31 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția

penală și pentru cauze cu minori, au fost respinse, ca nefondate, apelurile

formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov și partea civilă V.R. SA

împotriva Sentinței penale nr. 330/S din 20 decembrie 2012, pronunțată de

Tribunalul Brașov, în Dosarul penal nr. 5736/62/2012, pe care o menține.

Curtea, verificând

hotărârea atacată în raport de actele și lucrările dosarului, prin prisma

motivelor de apel formulate, precum și din oficiu sub toate aspectele de fapt

și de drept, astfel cum cer dispozițiile art. 371 alin. (2) C. proc. pen., dar

în limitele prevăzute de art. 371 alin. (1) C. proc. pen., a constat că apelurile

declarate de Parchet și partea civilă sunt neîntemeiate pentru următoarele

motive:

Curtea a reținut că,

în mod corect, instanța de fond a dispus achitarea inculpaților în temeiul

dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.,

întrucât nu s-a dovedit intenția inculpaților de a înșela partea vătămată.

În mod corect,

instanța de fond, cu privire la adeverințele de venituri ale inculpaților a

reținut că acestea aveau sume modice, care nu puteau constitui garanții pentru

acordarea contractului de împrumut de către bancă, în valoare de 280.000 CHF pe

o perioadă de 222 luni. Potrivit graficului de rambursare a creditului, lunar

inculpații aveau de plătit o rată lunară de 2.400 CHF, la data creditării 1 CHF

fiind 2,1995 lei, iar veniturile inculpaților, astfel cum rezultă din

adeverințele de venit depuse la dosar erau de 788 RON pentru inculpat și 581

RON pentru inculpată.

Angajații unității

bancare aveau posibilitatea de a verifica cele două adeverințe de salariu,

odată prin efectuarea de verificări la ITM cu privire la existența sau

inexistența contractelor de muncă ale inculpaților, fapt care nu s-a realizat

și prin coroborarea bilanțului și balanței contabile a SC D.S. SRL, din care

rezulta, în mod cert, că societatea comercială nu a avut angajați în anul 2007,

astfel că este veridică afirmația inculpatului B.T. care a declarat că a

eliberat cele două adeverințe la sugestia angajatului bancar, deși acesta

cunoștea faptul că atât inculpatul, cât și soția sa nu erau angajați la SC D.S.

SRL.

Faptul că cele două

adeverințe de venituri nu erau necesare la acordarea creditului de către partea

civilă rezultă și din declarațiile martorilor B.D.A. - director regional la V.,

la data acordării creditului, care a declarat că "adeverința de salariu nu

era necesară pentru acordarea creditului, în situația în care celelalte

venituri erau suficiente pentru stabilirea creditului. Creditul solicitat de

inculpați era produsul standard și dacă nu garanta cu imobilul nu putea obține

creditul" și martorul V.F., director adjunct la V., care a relatat că

"eu doar am verificat că există garanția și nu am solicitat inculpaților

vreo adeverință necesară pentru obținerea creditului. Nu era necesară

adeverința de salariat, pentru obținerea creditului fiind suficientă o singură

sursă ce putea fi verificată. La acel moment, în anul 2008 nu era necesară

adeverința de venit pentru obținerea creditului. Garanția imobiliară adusă

băncii era proporțională cu valoarea sumei acordate", astfel că nu se

poate reține că inculpații au intenționat să inducă în eroare pe partea civilă

și aceste motive de apel sunt neîntemeiate.

Cu privire la cele

două contracte de închiriere, Curtea a reținut că cele două contracte de

închiriere au început a fi derulate începând cu date de 1 iunie 2008 anterior

acordării creditului de către bancă inculpaților la data de 23 iulie 2008.

Faptul că ulterior acordării creditului a intervenit rezilierea celor două

contracte de închiriere nu poate constitui un motiv că inculpații au dorit să

inducă în eroare banca. Acest fapt reiese și din declarația martorului N.C.,

care a relatat că "în luna iunie trebuia să efectuez lucrări de

construcții în orașul Râșnov și trebuia să cazez un număr aproximativ de 10 -

15 muncitori. Astfel, în luna iunie am încheiat cu B.T. un contract de

închiriere pentru spațiul de la mansardă. Muncitorii au fost cazați mai puțin

de o lună, întrucât societatea nu a mai efectuat lucrarea, iar în luna iulie am

reziliat contractul de închiriere". Astfel inculpatul nu se face vinovat

de cazul fortuit care a intervenit, respectiv neefectuarea lucrării de către

societatea chiriașă și nu se poate reține că acesta a prezentat angajaților

băncii niște fapte mincinoase ca fiind adevărate, contractele fiind valabile la

data contractării creditului, evenimentele ulterioare neputând fi anticipate de

către inculpați, astfel că și acest motiv de apel este nefondat.

Curtea a reținut că

pentru garantarea executării contractului de creditare a fost constituită o

ipotecă în favoarea băncii, ipotecă instituită asupra imobilului situat în

Râșnov, evaluat de către V. la 288.244 CHF, pentru neplata creditului acordat,

banca având posibilitatea scoaterii la licitație a imobilului ipotecat, fapt

care s-a și realizat, însă până în prezent imobilul nu a fost vândut.

Referitor la

susținerile Parchetului privind posibilitatea ca banca să nu-și poată recupera

integral prejudiciul, având în vedere dobânzile și penalitățile, Curtea a

reținut că în momentul acordării creditului, banca prin persoanele agreate de

aceasta a evaluat imobilul primit în garanție și putea să prevadă riscul că

suma la care a fost evaluat imobilul să nu acopere toate cheltuielile efectuate

de bancă cu derularea contractului, iar aceste pierderi nu pot constitui motive

pentru a reține în sarcina inculpaților că au intenționat să inducă în eroare

pe partea civilă cu ocazia încheierii contractului de credit bancar.

Având în vedere că în

cauză nu s-a dovedit intenția inculpaților de a înșela pe partea vătămată,

Curtea a constat că nu sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii

civile delictuale, iar neexecutarea obligațiilor contractuale nu poate fi

considerată ca o inducere în eroare a creditorului.

Prin urmare,

hotărârea atacată este legală și temeinică sub toate aspectele analizate,

considerente pentru care apelurile declarate de Parchet și partea civilă sunt

nefondate și vor fi respinse în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen..

Împotriva Deciziei

penale nr. 61/Ap din 31 mai 2013 a Curții de Apel Brașov, secția penală și

pentru cauze cu minori, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Brașov.

Prin motivele scrise

de recurs, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov a invocat incidența

cazului de casare prev. de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen. anterior, criticând hotărârile instanțelor de fond și apel sub

aspectul greșitei achitări a inculpaților. În acest sens, a susținut că din

punct de vedere probatoriu, este dincolo de orice îndoială că inculpații,

pentru obținerea creditului, au prezentat documente de venit false, ei neavând

calitatea de angajați ai SC D.S. SRL - aspect recunoscut, de altfel, de către

aceștia.

De asemenea, a

solicitat să se țină seama la analizarea stării de fapt și a aprecierii asupra

existenței infracțiunii că pentru încheierea contractului de credit, în fiecare

caz în parte, unitatea bancară analizează condițiile personale ale fiecărui

solicitant, având importanță datele referitoare la nivelul veniturilor, locul

de muncă și în funcție de aceste date, unitățile bancare acceptă sau nu

acordarea creditelor solicitate și fixează anumite condiții cu privire la

aceste credite. Prin furnizarea unor informații false cu privire la aceste

împrejurări se viciază în mod evident consimțământul unității bancare,

ajungându-se la acordarea unui credit unei persoane care nu îndeplinește

condițiile necesare pentru încheierea unui contract, astfel cum a fost

convenit.

Totodată, a învederat

procurorul, din poziția exprimată oficial de V. SA rezultă că, în lipsa

informațiilor false furnizate, de către inculpat, contractul nu s-ar fi

încheiat în acea modalitate - aceștia nefiind eligibili pentru respectiva sumă

-, astfel că inducerea în eroare utilizată de către aceștia a determinat partea

civilă să accepte perfectarea convenției și să-i transmită sumele de bani

solicitate.

Nu în ultimul rând,

împrejurarea că inculpații au achitat din rate nu poate conduce la concluzia

lipsei laturii subiective a infracțiunii de înșelăciune, aceasta, în speță,

consumându-se la momentul perfectării contractului de credit, din acel moment,

unitatea bancară fiind lipsită de sumele reprezentând creditul acordat, sume

care ar fi avut o altă destinație în lipsa acțiunii inculpaților.

În aceste condiții,

este evidentă și producerea unei pagube ca și element esențial pentru a se reține

existența infracțiunii de înșelăciune, prin definiție de rezultat.

În concluzie, s-a

susținut că în ceea ce privește latura subiectivă, inculpații au acționat cu

intenție directă, existând și scopul prevăzut de lege, respectiv obținerea unui

folos material injust (chiar inculpații recunoscând că s-au folosit de

înscrisurile falsificate pentru a obține mai facil creditul).

Cu prilejul

dezbaterilor, procurorul a precizat că împrejurarea dacă adeverințele de venit

erau sau nu necesare pentru obținerea creditelor nu este o chestiune de fapt,

astfel cum s-a reținut în apel, ci o chestiune de drept care rezultă dintr-o

normă juridică, respectiv din normele de creditare ale băncii. Or, normele de

creditare ale băncii exclud orice posibilitate de apreciere umană asupra sumei

ce poate fi acordată ca și credit, acest cuantum fiind stabilit în mod expres,

împrejurare care excludea și orice posibilitate de apreciere din partea

instanței asupra aceluiași aspect și cu atât mai mult, posibilitatea combaterii

normelor cu depozițiile unor martori.

În raport de

argumentele prezentate, procurorul a invocat incidența cazului de casare prev.

de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen. anterior, susținând

că prin demersul său juridic Parchetul nu tinde la stabilirea unei alte

situații de fapt, aceasta fiind cea deja reținută de instanțe, ci la

constatarea aplicării greșite a legii, respectiv chiar a normei de incriminare,

care a condus la o injustă soluție de achitare a inculpaților.

Totodată, a menționat

că celelalte aspecte reținute de instanța de apel în argumentarea soluției de

achitare - faptul că inițiativa depunerii adeverințelor de venit a aparținut

unui angajat al băncii, respectiv că banca nu a verificat realitatea

documentelor sus-menționate - sunt irelevante în condițiile în care s-a făcut

dovada încălcării normelor de creditare ale băncii.

A mai arătat că nu

înțelege să formuleze cereri și în latura civilă a cauzei întrucât banca

păgubită a declanșat deja procedura de punere în executare silită a

contractului de creditare, astfel încât drepturile sale patrimoniale sunt pe

cale a fi valorificate.

Recursul formulat de

Parchet a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la

data de 17 iulie 2013, stabilindu-se termen de judecată la data de 10 ianuarie

2014.

Având în vedere că la

data judecării cauzei în recurs, respectiv la 4 aprilie 2014, era în vigoare

noul C. proc. pen. ale cărui dispoziții sunt de imediată aplicare, a fost

necesar să se stabilească cadrul procesual în raport cu împrejurarea că, în

prezent, recursul nu mai este o cale ordinară de atac, iar Înalta Curte nu mai

are competența funcțională de a judeca recursul.

Situația tranzitorie

expusă anterior este reglementată prin dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea

nr. 255/2013, care stabilesc atât competența de soluționare, cât și

dispozițiile procesuale aplicabile în cauzele aflate în curs de judecată la

data intrării în vigoare a legii noi.

Astfel, în

conformitate cu dispoziția tranzitorie anterior menționată, "recursurile

în curs de judecată la intrarea în vigoarea a legii noi declarate împotriva

hotărârilor care au fost supuse apelurilor potrivit legii vechi rămân în

competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi

privitoare la recurs."

Prin urmare,

constatând că recursul, în prezenta cauza, se afla în curs de judecată la data

intrării în vigoare a C. proc. pen., fiind declarat împotriva unei hotărâri

supuse apelului potrivit legii vechi, Înalta Curte a apreciat că este

competentă să soluționeze calea de atac, fiind aplicabile prevederile C. proc.

pen. anterior în materia recursului.

Cu privire la

prevederile C. proc. pen. anterior privind judecarea recursului, Înalta Curte

notează că în raport cu data pronunțării deciziei recurate sunt incidente în

cauză dispozițiile Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea

instanțelor judecătorești.

Examinând recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov prin raportare la

dispozițiile art. 385

9

C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost

modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție constată

că este nefondat pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar,

se impun următoarele considerații de ordin teoretic referitoare la limitele

examinării cauzei în calea de atac a recursului.

Din analiza

conținutului cazurilor de casare expres prevăzute de art. 385

9

alin.

(1) C. proc. pen. anterior, rezultă că, prin limitarea obiectului judecății în

recurs, legiuitorul a urmărit ca nu orice încălcare a legii de procedură penală

sau a legii substanțiale să constituie temeiuri pentru a casa hotărârea

atacată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare

prevăzute de lege.

Prin modificările

aduse cazurilor de casare prin Legea nr. 2/2013, legislația procesuală a

instituit regula casării exclusiv în ceea ce privește chestiunile de

nelegalitate, menționate în art. 385

9

alin. (1) C. proc. pen.

anterior, recursul devenind așadar, o jurisdicție exercitabilă numai în cazuri

strict determinate, care nu mai poate purta asupra fondului, ci exclusiv asupra

corectei aplicări a legii.

Prin urmare, din

perspectiva finalității avute în vedere, recursul nu are drept scop

soluționarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor, respectiv a

situației de fapt, stabilirea vinovăției și a pedepsei aplicate, ci doar

sancționarea sentințelor ori deciziilor neconforme cu legea materială și

procesuală.

Pornind de la

principiul, impus prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, potrivit căruia

examinarea cauzei în recurs se limitează doar la verificarea respectării legii

de către instanța a cărei hotărâre a fost recurată sub aspectul soluționării

cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii.

Critica formulată de

Parchet vizează greșita achitare de către instanțele de fond și apel a

inculpaților B.T. și B.M. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune,

prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. anterior.

Astfel, prin motivele

scrise de recurs s-a susținut că din punct de vedere probatoriu, este dincolo

de orice îndoială că inculpații, pentru obținerea creditului, au prezentat

documente de venit false. De asemenea, a precizat că pentru încheierea

contractului de credit, în fiecare caz în parte, unitatea bancară analizează

condițiile personale ale fiecărui solicitant, având importanță datele

referitoare la nivelul veniturilor, locul de muncă și în funcție de aceste

date, unitățile bancare acceptă sau nu acordarea creditelor solicitate și

fixează anumite condiții cu privire la aceste credite. Prin furnizarea unor

informații false cu privire la aceste împrejurări se viciază în mod evident

consimțământul unității bancare, ajungându-se la acordarea unui credit unei

persoane care nu îndeplinește condițiile necesare pentru încheierea unui

contract, astfel cum a fost convenit. Totodată, a învederat procurorul, din

poziția exprimată oficial de V. SA rezultă că, în lipsa informațiilor false

furnizate de către inculpat, contractul nu s-ar fi încheiat în acea modalitate

- aceștia nefiind eligibili pentru respectiva sumă -, astfel că inducerea în eroare

utilizată de către aceștia a determinat partea civilă să accepte perfectarea

convenției și să le transmită sumele de bani solicitate.

De fapt, prin

motivele scrise de recurs, Parchetul reia analiza aceluiași probatoriu, căruia

îi dă propria interpretare, deși a fost evaluat cu titlu definitiv atât de

instanța de fond, cât și de cea de apel.

Aceste critici

reprezintă critici de netemeinicie și ca atare, nu se circumscriu cazului de

casare invocat prev. de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C.

proc. pen. anterior, ce au în vedere situația în care "hotărârea este

contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a

legii."

Pentru a subsuma

criticile sale cazului de casare prev. de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen. anterior, cu prilejul dezbaterilor procurorul a susținut că

împrejurarea dacă adeverințele de venit erau sau nu necesare pentru obținerea

creditelor nu este o chestiune de fapt, astfel cum s-a reținut în apel, ci o

chestiune de drept care rezultă dintr-o normă juridică, respectiv din normele

de creditare ale băncii. Or, normele de creditare ale băncii exclud orice

posibilitate de apreciere umană asupra sumei ce poate fi acordată ca și credit,

acest cuantum fiind stabilit în mod expres, împrejurare care excludea și orice

posibilitate de apreciere - din partea instanței asupra aceluiași aspect și cu

atât mai mult, posibilitatea combaterii normelor cu depozițiile unor martori.

Este adevărat că

necesitatea de a depune adeverințele de venit rezultă din normele juridice care

reglementează activitatea bancară, tocmai de aceea au fost solicitate și depuse

de către inculpați. Relevanța lor în ansamblul documentelor necesare aprobării

unui credit reprezintă însă o chestiune de apreciere a funcționarului bancar

care, în acest proces de evaluare, trebuie să respecte dispozițiile legale care

reglementează activitatea bancară.

Sub acest aspect,

instanța de fond a reținut că la aprecierea acțiunii de inducere în eroare

trebuie avute în vedere și alte elemente care țin inclusiv de persoana celui

care este înșelat, de posibilitățile acestora de a realiza sau nu actul de

inducere în eroare, or unitatea bancară avea instrumentele necesare verificării

aspectelor care țin de veridicitatea înscrisurilor depuse de părți și chiar a

verificat existența contractelor de închiriere a imobilului aparținând

inculpaților; banca a procedat la evaluarea imobilului prezentat drept garanție

de către inculpați.

Cu prilejul

dezbaterilor procurorul a susținut că nu tinde la stabilirea unei alte situații

de fapt, aceasta fiind cea deja reținută de instanțe, ci la constatarea

aplicării greșite a legii, respectiv chiar a normei de incriminare, care a

condus la o injustă soluție de achitare a inculpaților.

Or, în raport cu

situația de fapt reținută, care relevă lipsa intenției de a comite fapta, nu se

poate face aplicarea normei de incriminare a faptei de înșelăciune, astfel cum

a cerut procurorul.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte apreciază recursul declarat de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Brașov ca fiind nefondat, urmând ca în baza art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior să îl respingă.

În baza art. 275

alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea

recursului declarat de Parchet vor rămâne în sarcina statului, onorariul cuvenit

apărătorului desemnat din oficiu pentru intimații inculpați, în sumă de câte

300 RON, urmând a se plăti din fondul Ministerului Justiției.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov

împotriva Deciziei penale nr. 61/A din 31 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel

Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, privind pe intimații inculpați

B.T. și B.M.

Cheltuielile

ocazionate cu soluționarea recursului declarat de Parchet rămân în sarcina

statului.

Onorariul cuvenit

apărătorului desemnat din oficiu pentru intimații inculpați, în sumă de câte

300 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 4 aprilie 2014.

Procesat de GGC - N