ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1217/2014

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 330/S din 20 decembrie 2012 a Tribunalului Brașov, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. inculpații B.T. și B.M. au fost achitați pentru comiterea de către fiecare a câte unei infracțiuni de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. În baza art. 346 C. proc. pen. s-a respins acțiunea civilă formulată de partea vătămată SC V.R. SA. În baza art. 189, 192 pct. 1 lit. a), b) C. proc. pen. partea vătămată constituită parte civilă SC V.R. SA a fost obligată să plătească statului suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare; restul cheltuielilor judiciare avansate de stat, sumă ce include și 50% onorariu avocat oficiu pentru fiecare dintre inculpați rămân în sarcina statului.

Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că, în anul 2008 inculpații B.T. și B.M. au intenționat contractarea unui credit în vederea derulării unor investiții imobiliare. În acest sens inculpatul B.T. s-a prezentat la sediul V.R. pentru a solicita informații privitor la posibilitatea accesării unui credit; cu acest prilej, inculpatului i s-au solicitat adeverințe de venit pentru sine și soția sa, deși s-a menționat faptul că nici una dintre persoanele solicitante nu sunt angajate cu contract de muncă. Unitatea bancară a solicitat înscrisuri din care să rezulte veniturile pe care le obțin cei doi inculpați, iar la dosarul de creditare se depun de către inculpatul B. două contracte de închiriere a unui imobil ce aparținea ambilor inculpați, adeverință de venit pentru ambii inculpați din care rezultă că aceștia ar fi angajați la SC D.S.

SRL. Creditul solicitat urma a fi garantat cu ipotecă, constituită în favoarea băncii, cu privire la un imobil aparținând inculpaților. Cu referire la actele depuse de inculpatul B., instanța de fond a constatat următoarele: M.P. a dispus scoaterea de sub urmărirea penală a învinuiților B.T. sub aspectul comiterii infracțiunii de fals în acte sub semnătură privată în formă continuată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (3 acte materiale), respectiv B.M. sub aspectul comiterii infracțiunii de fals în acte sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. Deși inculpații nu sunt trimiși în judecată cu referire la această infracțiune, instanța a reținut că starea de fapt cu privire la infracțiunea de înșelăciune are în vedere prezentarea unor documente nereale unității bancare constituită parte vătămată.

Inculpatul a recunoscut faptul că a emis adeverințele de venit fără ca el sau soția sa să dețină calitatea de angajați ai SC D.S. SRL; instanța a reținut în același timp că SC D.S. SRL era administrată de inculpat și reprezenta în fapt modalitatea prin care familia acestuia se întreținea; soția inculpatului îl ajuta în cadrul activității societății, chiar dacă nici aceasta nu avea contract de muncă încheiat și înregistrat la ITM. Prin urmare, cei doi inculpați desfășurau activități lucrative în cadrul SC D.S. SRL. Inculpatul B.T. a învederat că motivul pentru care a eliberat adeverințe de venit care atestau în mod nereal existența unui contract de muncă și a unor venituri fixe pentru el și pentru soția sa nu a fost acela de a induce în eroare unitatea bancară solicitată; inculpatul a mai susținut că angajatul unității bancare, care cunoștea realitatea, a sugerat inculpatului să elibereze adeverințe de venit.

Inculpatul a precizat că a depus la bancă bilanțul și balanța contabilă a SC D.S. SRL, din care rezultă că SC D.S. SRL nu a avut angajați în anul 2006 și 2007 - în condițiile în care pe adeverința de venit și pe cererea de acordare a creditului se specifica faptul că inculpatul desfășoară activități la societatea menționată din anul 2006. Angajații unității bancare aveau posibilitatea de a verifica actele depuse de cei doi inculpați în vederea obținerii creditului imobiliar, însă singurele aspecte ce au interesat unitatea bancară la momentul acordării creditului au fost: evaluarea imobilului ipotecat precum și identificarea chiriașilor din imobilul ipotecat.

Dat fiind valoarea mare a creditului solicitat, este puțin probabil ca sumele reprezentând venituri din salariu să fi constituit unul dintre motivele pentru care unitatea bancară a acordat creditul, în condițiile în care nu a efectuat verificări la ITM cu privire la existența sau nu a contractelor de muncă ale inculpaților. Prin urmare, după verificarea veridicității contractului de închiriere - prezentat drept sursă de venit unității bancare - și evaluarea imobilului ce urma a fi ipotecat, unitatea bancară a acordat inculpaților creditul solicitat. Existența contractelor de închiriere a fost demonstrată, martorii B.V. și N.C. - audiați în cursul urmăririi penale dând declarații relevante în acest sens.

Împrejurarea că angajați ai SC T.C. SRL au afirmat în cursul urmăririi penale că nu au beneficiat de cazare în imobilul ce aparținea celor doi inculpați și care a fost închiriat de către N.C. nu are relevanță în cauză, în condițiile în care nu s-a solicitat nulitatea contractului potrivit de către una dintre părțile contractante. De altfel, reprezentantul V. - martorul V.F. a certificat el însuși prezența celor doi chiriași în spațiu, fapt care conduce la ideea că unitatea bancară a fost interesată de sumele primite cu titlu de chirie de către inculpați și nu de activitatea ce se desfășura în imobilul aparținând inculpaților, acestea constituind în opinia părții civile adevăratele surse de venit ale inculpaților.

Unitatea bancară, urmare a actelor depuse de inculpați, procedează la aprobarea creditului; în acest sens, martora S.M. a susținut în cursul urmăririi penale că solicitarea inculpaților de obținere a creditului s-ar fi aprobat indiferent dacă inculpații ar fi lucrat sau nu, întrucât "sumele de pe adeverințele de venit erau mici", iar contractul de închiriere era suficient în condițiile în care era înregistrat la administrația financiară. Totodată, se constată că martora S.B. - persoana care a verificat inițial actele depuse de inculpați - nu și-a pus problema faptului că B.M. nu ar fi fost angajata SC D.S. SRL având în vedere că învinuita lucra în mod efectiv ca vânzătoare la magazinul administrat de către societatea menționată.

Pentru garantarea executării contractului de creditare a fost constituită o ipotecă în favoarea băncii, ipotecă instituită asupra imobilului situat în Râșnov, evaluat de către V. la 288.244 CHF. Ulterior obținerii creditului inculpații au achitat ratele, fapt care s-a petrecut până la suspendarea activității SC D.S. SRL - decembrie 2009; după această dată inculpații au formulat o cerere de amânare a plăților și au ținut în permanență legătura cu banca în vederea soluționării pe cale amiabilă a situației apărute. Martorii B.D.A., S.B. și V.F. au precizat că, în cazul în care s-ar fi cunoscut faptul că adeverințele de venit prezentate de inculpați nu reflectă realitatea, dosarul de credit nu ar mai fi mers spre aprobare spre Centrala din București a V.R.

Instanța de fond a mai constatat că nu există date care să certifice faptul că în lipsa adeverințelor de venit creditul nu s-ar fi acordat inculpaților B.T. și B.M., în condițiile în care unitatea bancară nu a specificat acest aspect, iar martora S.B. a afirmat contrariul în declarația oferită organelor judiciare la momentul audierii inițiale. Depunerea unor înscrisuri care nu corespundeau realității putea conduce la neacordarea creditului, în condițiile în care de realitatea celor constatate în înscris depindea obținerea sumelor solicitate; în caz contrar - cum este și cazul de față, banca avea posibilitatea să refuze creditarea pentru motive ce țin de moralitate a persoanei solicitante. Or, așa cum mai sus am arătat, inculpații desfășurau activități lucrative în cadrul societății SC D.S.

SRL fără însă a deține contracte de muncă - aspect care putea fi lesne verificat - dacă se dorea - prin solicitarea unei copii pe de cartea de muncă (dacă verificările la ITM Brașov nu se puteau realiza); sumele prezentate pe adeverințele de venit erau modice pentru o persoană care dorește să obțină un credit de valorarea celui indicat în cererea de creditare; contractele de închiriere a imobilului aparținând inculpaților a fost determinant în obținerea creditului, precum și constituirea ipotecii asupra unui imobil care garanta acoperirea sumei solicitate cu titlu de împrumut. Împrejurarea că la scurt timp de la momentul obținerii creditării contractul de închiriere a imobilului aparținând inculpaților a fost reziliat nu conduce la concluzia că inculpații au intenționat inducerea în eroare a reprezentanților părților vătămate.

Instanța de fond a mai reținut că o parte din rate au fost plătite, iar inculpații și-au manifestat intenția de a soluționa amiabil problemele legate de derularea contractului prin solicitarea de amânare a plății; de altfel, împrumutul obținut de la partea vătămată a fost garantat prin instituirea unei ipoteci în favoarea băncii, ipotecă asupra unui imobil ce a fost evaluat de însăși persoane agreate de partea vătămată la o sumă îndestulătoare care poate să acopere restanțele rămase. Pentru considerentele anterior expuse, s-a constatat că probatoriul administrat în cauză este insuficient pentru a proba atât latura obiectivă, cât și cea subiectivă a infracțiunii pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților respectiv a infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen.

Neexecutarea obligațiilor contractuale nu poate fi considerată ca o inducere în eroare a creditorului; la aprecierea acțiunii de inducere în eroare se au în vedere și alte elemente care țin inclusiv de persoana celui care este înșelat, de posibilitățile acestora de a realiza sau nu actul de inducere în eroare. Unitatea bancară avea instrumentele necesare verificării aspectelor care țin de veridicitatea înscrisurilor depuse de părți și chiar a verificat existența contractelor de închiriere a imobilului aparținând inculpaților; banca a procedat la evaluarea imobilului prezentat drept garanție de către inculpați. Așa fiind, s-a dispus cu referire la infracțiunea de înșelăciune pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților - art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen.

- achitarea acestora în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. V.R. SA s-a constituit parte civilă solicitând suma de 1.117.258,84 RON. Instanța a constatat că nu s-a dovedit fără putință de tăgadă că inculpații se fac vinovați de comiterea infracțiunii de înșelăciune, iar cu referire la infracțiunea de fals și uz de fals - soluție necriticată de partea vătămată în procedura prev. de art. 278 1 C. proc. pen. - Ministerul Public a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpaților; prin urmare, nefiind sesizată pentru comiterea unei infracțiuni de fals, instanța nu poate dispune anularea contractului încheiat de inculpați cu partea vătămată. Întrucât în cauză nu s-a dovedit intenția inculpaților de a înșela partea vătămată, s-a constatat că nu sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Partea civilă are posibilitatea de a proceda la executarea contractului, având constituită pentru recuperarea creanței o garanție imobiliară, iar din cele afirmate de inculpați partea civilă deja a procedat la scoaterea la licitație a imobilului ipotecat. Pentru aceste motive s-a respins ca nedovedită solicitarea părții vătămate de obligare a inculpaților la plata prejudiciului cauzat. Împotriva mai sus menționatei sentințe au declarat apel: - Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov, solicitând desființarea sentinței apelate și rejudecând cauza să se dispună condamnarea inculpaților, întrucât în mod eronat instanța de fond a dispus achitarea inculpaților, fără a fi avut în vedere probatoriul administrat în cauză și conținutul actului încheiat între inculpați și partea civilă.

Partea civilă a încheiat contractul de împrumut având reprezentarea că ratele stabilite prin contract vor fi plătite din veniturile pe care aceștia le realizau atât din salarii, dar în principal din cele două contracte de comodat încheiate între SC C.V. și SC T.C. SRL. Totodată instanța de fond nu a făcut nici o referire la faptul că în situația existenței ipotecii asupra imobilului inculpaților, cu această garanție este posibil să nu-și recupereze integral prejudiciul, având în vedere dobânzile și penalitățile care curg din momentul neplății. - partea civilă - V.R.

SA, solicitând desființarea sentinței apelate și rejudecând cauza reținându-se vinovăția inculpaților să se dispună condamnarea acestora, întrucât inculpatul cât și coinculpata, fără să aibă calitatea de salariat au întocmit și depus adeverințe și încheiat contracte de închiriere fictive, săvârșind infracțiunea de înșelăciune întrucât au prezentat niște fapte mincinoase ca fiind adevărate pentru a determina partea civilă să intre în raporturi juridice cu inculpații, să încheie contracte care, în lipsa prezentării acestor fapte mincinoase, nu s-ar fi realizat. Acordarea creditului bancar este condiționată de existența venitului care să justifice rambursarea și de existența garanțiilor.

Garanțiile au existat, veniturile nu au existat, au fost fictive, și ca atare, această stare de fapt, respectiv acțiunea inculpatului a fost determinantă pentru încheierea contractului, astfel că, în mod indubitabil, infracțiunea de înșelăciune, pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, există, cât și infracțiunea de întocmire a actelor fictive. Sub aspectul laturii civile, partea civilă a solicitat să se dispună admiterea acțiunii civile. Prin Decizia penală nr. 61/Ap din data de 31 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov și partea civilă V.R.

SA împotriva Sentinței penale nr. 330/S din 20 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Brașov, în Dosarul penal nr. 5736/62/2012, pe care o menține. Curtea, verificând hotărârea atacată în raport de actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de apel formulate, precum și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept, astfel cum cer dispozițiile art. 371 alin. (2) C. proc. pen., dar în limitele prevăzute de art. 371 alin. (1) C. proc. pen., a constat că apelurile declarate de Parchet și partea civilă sunt neîntemeiate pentru următoarele motive: Curtea a reținut că, în mod corect, instanța de fond a dispus achitarea inculpaților în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen., întrucât nu s-a dovedit intenția inculpaților de a înșela partea vătămată. În mod corect, instanța de fond, cu privire la adeverințele de venituri ale inculpaților a reținut că acestea aveau sume modice, care nu puteau constitui garanții pentru acordarea contractului de împrumut de către bancă, în valoare de 280.000 CHF pe o perioadă de 222 luni. Potrivit graficului de rambursare a creditului, lunar inculpații aveau de plătit o rată lunară de 2.400 CHF, la data creditării 1 CHF fiind 2,1995 lei, iar veniturile inculpaților, astfel cum rezultă din adeverințele de venit depuse la dosar erau de 788 RON pentru inculpat și 581 RON pentru inculpată. Angajații unității bancare aveau posibilitatea de a verifica cele două adeverințe de salariu, odată prin efectuarea de verificări la ITM cu privire la existența sau inexistența contractelor de muncă ale inculpaților, fapt care nu s-a realizat și prin coroborarea bilanțului și balanței contabile a SC D.S.

SRL, din care rezulta, în mod cert, că societatea comercială nu a avut angajați în anul 2007, astfel că este veridică afirmația inculpatului B.T. care a declarat că a eliberat cele două adeverințe la sugestia angajatului bancar, deși acesta cunoștea faptul că atât inculpatul, cât și soția sa nu erau angajați la SC D.S. SRL. Faptul că cele două adeverințe de venituri nu erau necesare la acordarea creditului de către partea civilă rezultă și din declarațiile martorilor B.D.A. - director regional la V., la data acordării creditului, care a declarat că "adeverința de salariu nu era necesară pentru acordarea creditului, în situația în care celelalte venituri erau suficiente pentru stabilirea creditului.

Creditul solicitat de inculpați era produsul standard și dacă nu garanta cu imobilul nu putea obține creditul" și martorul V.F., director adjunct la V., care a relatat că "eu doar am verificat că există garanția și nu am solicitat inculpaților vreo adeverință necesară pentru obținerea creditului. Nu era necesară adeverința de salariat, pentru obținerea creditului fiind suficientă o singură sursă ce putea fi verificată. La acel moment, în anul 2008 nu era necesară adeverința de venit pentru obținerea creditului. Garanția imobiliară adusă băncii era proporțională cu valoarea sumei acordate", astfel că nu se poate reține că inculpații au intenționat să inducă în eroare pe partea civilă și aceste motive de apel sunt neîntemeiate.

Cu privire la cele două contracte de închiriere, Curtea a reținut că cele două contracte de închiriere au început a fi derulate începând cu date de 1 iunie 2008 anterior acordării creditului de către bancă inculpaților la data de 23 iulie 2008. Faptul că ulterior acordării creditului a intervenit rezilierea celor două contracte de închiriere nu poate constitui un motiv că inculpații au dorit să inducă în eroare banca. Acest fapt reiese și din declarația martorului N.C., care a relatat că "în luna iunie trebuia să efectuez lucrări de construcții în orașul Râșnov și trebuia să cazez un număr aproximativ de 10 - 15 muncitori. Astfel, în luna iunie am încheiat cu B.T. un contract de închiriere pentru spațiul de la mansardă.

Muncitorii au fost cazați mai puțin de o lună, întrucât societatea nu a mai efectuat lucrarea, iar în luna iulie am reziliat contractul de închiriere". Astfel inculpatul nu se face vinovat de cazul fortuit care a intervenit, respectiv neefectuarea lucrării de către societatea chiriașă și nu se poate reține că acesta a prezentat angajaților băncii niște fapte mincinoase ca fiind adevărate, contractele fiind valabile la data contractării creditului, evenimentele ulterioare neputând fi anticipate de către inculpați, astfel că și acest motiv de apel este nefondat. Curtea a reținut că pentru garantarea executării contractului de creditare a fost constituită o ipotecă în favoarea băncii, ipotecă instituită asupra imobilului situat în Râșnov, evaluat de către V. la 288.244 CHF, pentru neplata creditului acordat, banca având posibilitatea scoaterii la licitație a imobilului ipotecat, fapt care s-a și realizat, însă până în prezent imobilul nu a fost vândut.

Referitor la susținerile Parchetului privind posibilitatea ca banca să nu-și poată recupera integral prejudiciul, având în vedere dobânzile și penalitățile, Curtea a reținut că în momentul acordării creditului, banca prin persoanele agreate de aceasta a evaluat imobilul primit în garanție și putea să prevadă riscul că suma la care a fost evaluat imobilul să nu acopere toate cheltuielile efectuate de bancă cu derularea contractului, iar aceste pierderi nu pot constitui motive pentru a reține în sarcina inculpaților că au intenționat să inducă în eroare pe partea civilă cu ocazia încheierii contractului de credit bancar. Având în vedere că în cauză nu s-a dovedit intenția inculpaților de a înșela pe partea vătămată, Curtea a constat că nu sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, iar neexecutarea obligațiilor contractuale nu poate fi considerată ca o inducere în eroare a creditorului.

Prin urmare, hotărârea atacată este legală și temeinică sub toate aspectele analizate, considerente pentru care apelurile declarate de Parchet și partea civilă sunt nefondate și vor fi respinse în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.. Împotriva Deciziei penale nr. 61/Ap din 31 mai 2013 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov. Prin motivele scrise de recurs, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov a invocat incidența cazului de casare prev. de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen. anterior, criticând hotărârile instanțelor de fond și apel sub aspectul greșitei achitări a inculpaților. În acest sens, a susținut că din punct de vedere probatoriu, este dincolo de orice îndoială că inculpații, pentru obținerea creditului, au prezentat documente de venit false, ei neavând calitatea de angajați ai SC D.S.

SRL - aspect recunoscut, de altfel, de către aceștia. De asemenea, a solicitat să se țină seama la analizarea stării de fapt și a aprecierii asupra existenței infracțiunii că pentru încheierea contractului de credit, în fiecare caz în parte, unitatea bancară analizează condițiile personale ale fiecărui solicitant, având importanță datele referitoare la nivelul veniturilor, locul de muncă și în funcție de aceste date, unitățile bancare acceptă sau nu acordarea creditelor solicitate și fixează anumite condiții cu privire la aceste credite. Prin furnizarea unor informații false cu privire la aceste împrejurări se viciază în mod evident consimțământul unității bancare, ajungându-se la acordarea unui credit unei persoane care nu îndeplinește condițiile necesare pentru încheierea unui contract, astfel cum a fost convenit.

Totodată, a învederat procurorul, din poziția exprimată oficial de V. SA rezultă că, în lipsa informațiilor false furnizate, de către inculpat, contractul nu s-ar fi încheiat în acea modalitate - aceștia nefiind eligibili pentru respectiva sumă -, astfel că inducerea în eroare utilizată de către aceștia a determinat partea civilă să accepte perfectarea convenției și să-i transmită sumele de bani solicitate. Nu în ultimul rând, împrejurarea că inculpații au achitat din rate nu poate conduce la concluzia lipsei laturii subiective a infracțiunii de înșelăciune, aceasta, în speță, consumându-se la momentul perfectării contractului de credit, din acel moment, unitatea bancară fiind lipsită de sumele reprezentând creditul acordat, sume care ar fi avut o altă destinație în lipsa acțiunii inculpaților.

În aceste condiții, este evidentă și producerea unei pagube ca și element esențial pentru a se reține existența infracțiunii de înșelăciune, prin definiție de rezultat. În concluzie, s-a susținut că în ceea ce privește latura subiectivă, inculpații au acționat cu intenție directă, existând și scopul prevăzut de lege, respectiv obținerea unui folos material injust (chiar inculpații recunoscând că s-au folosit de înscrisurile falsificate pentru a obține mai facil creditul). Cu prilejul dezbaterilor, procurorul a precizat că împrejurarea dacă adeverințele de venit erau sau nu necesare pentru obținerea creditelor nu este o chestiune de fapt, astfel cum s-a reținut în apel, ci o chestiune de drept care rezultă dintr-o normă juridică, respectiv din normele de creditare ale băncii.

Or, normele de creditare ale băncii exclud orice posibilitate de apreciere umană asupra sumei ce poate fi acordată ca și credit, acest cuantum fiind stabilit în mod expres, împrejurare care excludea și orice posibilitate de apreciere din partea instanței asupra aceluiași aspect și cu atât mai mult, posibilitatea combaterii normelor cu depozițiile unor martori. În raport de argumentele prezentate, procurorul a invocat incidența cazului de casare prev. de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen. anterior, susținând că prin demersul său juridic Parchetul nu tinde la stabilirea unei alte situații de fapt, aceasta fiind cea deja reținută de instanțe, ci la constatarea aplicării greșite a legii, respectiv chiar a normei de incriminare, care a condus la o injustă soluție de achitare a inculpaților.

Totodată, a menționat că celelalte aspecte reținute de instanța de apel în argumentarea soluției de achitare - faptul că inițiativa depunerii adeverințelor de venit a aparținut unui angajat al băncii, respectiv că banca nu a verificat realitatea documentelor sus-menționate - sunt irelevante în condițiile în care s-a făcut dovada încălcării normelor de creditare ale băncii. A mai arătat că nu înțelege să formuleze cereri și în latura civilă a cauzei întrucât banca păgubită a declanșat deja procedura de punere în executare silită a contractului de creditare, astfel încât drepturile sale patrimoniale sunt pe cale a fi valorificate. Recursul formulat de Parchet a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 17 iulie 2013, stabilindu-se termen de judecată la data de 10 ianuarie 2014. Având în vedere că la data judecării cauzei în recurs, respectiv la 4 aprilie 2014, era în vigoare noul C. proc.

pen. ale cărui dispoziții sunt de imediată aplicare, a fost necesar să se stabilească cadrul procesual în raport cu împrejurarea că, în prezent, recursul nu mai este o cale ordinară de atac, iar Înalta Curte nu mai are competența funcțională de a judeca recursul. Situația tranzitorie expusă anterior este reglementată prin dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, care stabilesc atât competența de soluționare, cât și dispozițiile procesuale aplicabile în cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi.

Astfel, în conformitate cu dispoziția tranzitorie anterior menționată, "recursurile în curs de judecată la intrarea în vigoarea a legii noi declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelurilor potrivit legii vechi rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs." Prin urmare, constatând că recursul, în prezenta cauza, se afla în curs de judecată la data intrării în vigoare a C. proc. pen., fiind declarat împotriva unei hotărâri supuse apelului potrivit legii vechi, Înalta Curte a apreciat că este competentă să soluționeze calea de atac, fiind aplicabile prevederile C. proc. pen. anterior în materia recursului. Cu privire la prevederile C. proc.

pen. anterior privind judecarea recursului, Înalta Curte notează că în raport cu data pronunțării deciziei recurate sunt incidente în cauză dispozițiile Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești. Examinând recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov prin raportare la dispozițiile art. 385 9 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este nefondat pentru următoarele considerente: Cu titlu preliminar, se impun următoarele considerații de ordin teoretic referitoare la limitele examinării cauzei în calea de atac a recursului. Din analiza conținutului cazurilor de casare expres prevăzute de art. 385 9 alin. (1) C. proc.

pen. anterior, rezultă că, prin limitarea obiectului judecății în recurs, legiuitorul a urmărit ca nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale să constituie temeiuri pentru a casa hotărârea atacată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege. Prin modificările aduse cazurilor de casare prin Legea nr. 2/2013, legislația procesuală a instituit regula casării exclusiv în ceea ce privește chestiunile de nelegalitate, menționate în art. 385 9 alin. (1) C. proc. pen. anterior, recursul devenind așadar, o jurisdicție exercitabilă numai în cazuri strict determinate, care nu mai poate purta asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii.

Prin urmare, din perspectiva finalității avute în vedere, recursul nu are drept scop soluționarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor, respectiv a situației de fapt, stabilirea vinovăției și a pedepsei aplicate, ci doar sancționarea sentințelor ori deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală. Pornind de la principiul, impus prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, potrivit căruia examinarea cauzei în recurs se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost recurată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii. Critica formulată de Parchet vizează greșita achitare de către instanțele de fond și apel a inculpaților B.T.

și B.M. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. anterior. Astfel, prin motivele scrise de recurs s-a susținut că din punct de vedere probatoriu, este dincolo de orice îndoială că inculpații, pentru obținerea creditului, au prezentat documente de venit false. De asemenea, a precizat că pentru încheierea contractului de credit, în fiecare caz în parte, unitatea bancară analizează condițiile personale ale fiecărui solicitant, având importanță datele referitoare la nivelul veniturilor, locul de muncă și în funcție de aceste date, unitățile bancare acceptă sau nu acordarea creditelor solicitate și fixează anumite condiții cu privire la aceste credite.

Prin furnizarea unor informații false cu privire la aceste împrejurări se viciază în mod evident consimțământul unității bancare, ajungându-se la acordarea unui credit unei persoane care nu îndeplinește condițiile necesare pentru încheierea unui contract, astfel cum a fost convenit. Totodată, a învederat procurorul, din poziția exprimată oficial de V. SA rezultă că, în lipsa informațiilor false furnizate de către inculpat, contractul nu s-ar fi încheiat în acea modalitate - aceștia nefiind eligibili pentru respectiva sumă -, astfel că inducerea în eroare utilizată de către aceștia a determinat partea civilă să accepte perfectarea convenției și să le transmită sumele de bani solicitate. De fapt, prin motivele scrise de recurs, Parchetul reia analiza aceluiași probatoriu, căruia îi dă propria interpretare, deși a fost evaluat cu titlu definitiv atât de instanța de fond, cât și de cea de apel.

Aceste critici reprezintă critici de netemeinicie și ca atare, nu se circumscriu cazului de casare invocat prev. de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen. anterior, ce au în vedere situația în care "hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii." Pentru a subsuma criticile sale cazului de casare prev. de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen. anterior, cu prilejul dezbaterilor procurorul a susținut că împrejurarea dacă adeverințele de venit erau sau nu necesare pentru obținerea creditelor nu este o chestiune de fapt, astfel cum s-a reținut în apel, ci o chestiune de drept care rezultă dintr-o normă juridică, respectiv din normele de creditare ale băncii.

Or, normele de creditare ale băncii exclud orice posibilitate de apreciere umană asupra sumei ce poate fi acordată ca și credit, acest cuantum fiind stabilit în mod expres, împrejurare care excludea și orice posibilitate de apreciere - din partea instanței asupra aceluiași aspect și cu atât mai mult, posibilitatea combaterii normelor cu depozițiile unor martori. Este adevărat că necesitatea de a depune adeverințele de venit rezultă din normele juridice care reglementează activitatea bancară, tocmai de aceea au fost solicitate și depuse de către inculpați. Relevanța lor în ansamblul documentelor necesare aprobării unui credit reprezintă însă o chestiune de apreciere a funcționarului bancar care, în acest proces de evaluare, trebuie să respecte dispozițiile legale care reglementează activitatea bancară.

Sub acest aspect, instanța de fond a reținut că la aprecierea acțiunii de inducere în eroare trebuie avute în vedere și alte elemente care țin inclusiv de persoana celui care este înșelat, de posibilitățile acestora de a realiza sau nu actul de inducere în eroare, or unitatea bancară avea instrumentele necesare verificării aspectelor care țin de veridicitatea înscrisurilor depuse de părți și chiar a verificat existența contractelor de închiriere a imobilului aparținând inculpaților; banca a procedat la evaluarea imobilului prezentat drept garanție de către inculpați. Cu prilejul dezbaterilor procurorul a susținut că nu tinde la stabilirea unei alte situații de fapt, aceasta fiind cea deja reținută de instanțe, ci la constatarea aplicării greșite a legii, respectiv chiar a normei de incriminare, care a condus la o injustă soluție de achitare a inculpaților.

Or, în raport cu situația de fapt reținută, care relevă lipsa intenției de a comite fapta, nu se poate face aplicarea normei de incriminare a faptei de înșelăciune, astfel cum a cerut procurorul. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte apreciază recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov ca fiind nefondat, urmând ca în baza art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior să îl respingă. În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului declarat de Parchet vor rămâne în sarcina statului, onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimații inculpați, în sumă de câte 300 RON, urmând a se plăti din fondul Ministerului Justiției.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov împotriva Deciziei penale nr. 61/A din 31 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, privind pe intimații inculpați B.T. și B.M. Cheltuielile ocazionate cu soluționarea recursului declarat de Parchet rămân în sarcina statului. Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimații inculpați, în sumă de câte 300 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 4 aprilie 2014. Procesat de GGC - N