ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1810/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1810/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 211 din 2 septembrie

2013 pronunțată de Tribunalul Alba în Dosarul nr. 4319/107/2013, în baza art.

334 C. proc. pen., a fost admisă cererea de schimbare a încadrării juridice,

formulată de inculpatul T.A., prin apărător ales, și în consecință, s-a dispus

schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de tentativă la omor calificat

prev. de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. în infracțiunea de

vătămare corporală gravă prev. de art. 182 alin. (2) C. pen.

A fost condamnat

inculpatul T.A. la pedeapsa de:

- 3 ani închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă prev. de art. 182

alin. (2) C. pen. prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de

tentativă la omor calificat prev. de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i)

C. pen. cu aplicarea art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen.;

- 8 luni închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea

ordinii și liniștii publice prev. de art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea

art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen.;

- 2 luni închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii de port, fără drept, de armă albă în public,

prev. de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 cu aplicarea art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen.

În baza art. 33 lit.

a), 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate în cea mai grea,

de 3 ani închisoare și în baza art. 86

1

alin. (2) C. pen., s-a

dispus suspendarea executării acesteia sub supraveghere, pe o durată de 7 ani,

ce constituie termen de încercare stabilit conform art. 86

2

alin.

(1) C. pen. și a încredințat supravegherea Serviciului de Probațiune de pe

lângă Tribunalul Alba.

În baza art. 71 alin.

(1) C. pen., s-a aplicat inculpatului și pedeapsa accesorie a interzicerii

drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II și lit. b) C. pen. în condițiile art.

71 alin. (2) C. pen., iar în baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus

suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării sub

supraveghere a executării pedepsei închisorii.

În baza art. 359 C.

proc. pen. s-a pus în vedere inculpatului T.A. că pe durata termenului de

încercare trebuie să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 86

3

alin. (1) C. pen., și anume:

a) să se prezinte, la

datele fixate, la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Alba;

b) să anunțe, în

prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice

deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c) să comunice și să

justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice

informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.

În baza art. 86

3

alin. (3) lit. c) C. pen., s-a impus inculpatului T.A. ca pe durata termenului

de încercare să nu frecventeze localurile publice cu destinație de bar și

discotecă.

Instanța a atras

atenția inculpatului asupra prevederilor art. 86

4

alin. (1) C. pen.

raportat la art. 83, art. 84 și art. 86 alin. (2) C. pen. cu privire revocarea

suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în cazul săvârșirii unei

infracțiuni în termenul de încercare, în cazul neexecutării obligațiilor civile

stabilite prin hotărârea de condamnare, precum și în cazul neîndeplinirii, cu

rea-credință, a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege și stabilite de

instanță.

În baza art. 350

alin. (3) lit. b) C. proc. pen., s-a dispus punerea, de îndată, în libertate a

inculpatului T.A., de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 37 din

14 iulie 2013 emis de Tribunalul Alba, dacă nu este arestat în altă cauză.

În baza art. 88 C.

pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și

arestării preventive începând cu 14 iulie 2013 la zi.

Au fost admise

pretențiile civile formulate de partea civilă B.M.V. și în baza art. 346 alin.

(1) raportat la art. 14 C. proc. pen. și art. 1349 C. civ., a fost obligat

inculpatul la plata sumei de 20.000 RON daune morale către partea civilă B.M.V.

A fost admisă

acțiunea civilă formulată de partea civilă Institutul Inimii "N.S."

Cluj-Napoca și în baza art. 346 alin. (1) raportat la art. 14 C. proc. pen. și

art. 1349 C. civ. coroborat cu art. 313 din Legea 95/2006, a fost obligat

inculpatul T.A. la plata sumei de 8.107 RON plus dobânda legală calculată de la

data formulării acțiunii și până la plata integrală a sumei.

În baza art. 118 lit.

b) C. pen., s-a dispus confiscarea briceagului - corp delict, aparținând inculpatului

și ridicat de organele de poliție la data de 14 iulie 2013, conform înscrisului

- dovada de la dosarul de urmărire penală.

În baza art. 7 din

Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de la inculpatul T.A. a probelor

biologice și în baza art. 5 alin. (5) din aceeași lege, s-a comunicat

inculpatului că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obținerea

și stocarea în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare, a profilului său

genetic.

În baza art. 191

alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 500 RON

cheltuieli judiciare avansate de stat, din care 400 RON în faza de urmărire

penală.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că la primul termen de judecată,

inculpatul T.A., asistat de apărătorul său ales, a solicitat aplicarea

prevederilor art. 320

1

C. proc. pen., declarând că recunoaște

săvârșirea faptelor așa cum sunt descrise în rechizitoriu și își însușește

probele administrate în faza de urmărire penală.

Apărătorul ales a

solicitat însă, în numele inculpatului, schimbarea încadrării juridice a

infracțiunii contra vieții, din tentativă la omor calificat prev. de art. 20

raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. în infracțiunea de vătămare corporală

gravă prev. de art. 182 alin. (2) C. pen. întrucât inculpatul nu a acționat cu

intenția de a suprima viața părții vătămate, nu avea niciun motiv să dorească

acest lucru, a fost un gest spontan, nefericit și inexplicabil, pe fondul

consumului de alcool, o dovadă în plus că nu a acționat cu intenția de a ucide

fiind și lipsa de intensitate a loviturii, care nu a cauzat o plagă majoră, dar

a pus în primejdie viața părții vătămate prin lezarea unui vas de sânge.

Examinând actele și

lucrările dosarului, instanța de fond a constatat că starea de fapt descrisă în

rechizitoriu a fost corect reținută pe baza probelor administrate în faza de

urmărire penală și că încadrarea în drept a faptelor este, de asemenea, corectă

în ceea ce privește infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri și cea de

port, fără drept, de armă albă în public.

În ceea ce privește,

însă, infracțiunea de tentativă la omor calificat, tribunalul a apreciat că

lipsește latura subiectivă a acestei infracțiuni, și anume intenția directă sau

indirectă de a ucide.

Chiar dacă obiectul

vulnerant era apt să producă moartea unei persoane și chiar dacă a fost pusă în

primejdie viața părții vătămate, tribunalul, având în vedere aspectele concrete

ale faptei, a apreciat că inculpatul nu a urmărit și nici nu a prevăzut

posibilitatea producerii unui rezultat letal.

Inculpatul nu a avut

niciun motiv pentru a suprima viața părții vătămate, lovind-o pe aceasta cu

briceagul, a făcut un gest pe care martorii nu și l-au putut explica, așa cum

se reține în rechizitoriu.

Tot în rechizitoriu

se menționează că inculpatul a acționat pe fondul consumului de alcool și al

agitației psihomotorii inerente orei târzii de petrecere, ori în acest context

este clar că mintea inculpatului nu a fost limpede, negândind așa cum ar fi

făcut în condiții normale; mai mult decât atât, fiind un gest spontan, se pune

întrebarea dacă a avut timp să gândească gestul prin prisma consecințelor lui,

adică să prevadă posibilitatea producerii morții și să o accepte, pentru a fi

vorba de intenție indirectă; instanța consideră că nu.

De asemenea, lipsa

intenției este apreciată de tribunal și prin prisma caracterului singular al

acțiunii și a intensității loviturii.

În opinia instanței

inculpatul, băut și agitat de ambianță, deranjat de faptul că partea vătămată

l-a împins, i-a aplicat o lovitură cu briceagul, dar care n-a fost intensă,

întrucât a cauzat, conform constatării medicului, o plagă înțepată de circa

1/0,5 cm la nivelul hemitoracelui stâng, apoi s-a trezit la realitate, s-a

speriat și a fugit. Este adevărat că lovitura a fost în zona pieptului, dar

dacă exista intenția de a ucide, aplica fie o lovitură mai puternică, fie mai

multe lovituri.

În acest context,

faptul că părții vătămate i-a fost pusă în primejdie viața nu ține de intenția

inculpatului de a-i suprima acesteia viața, ci de intenția de a-i cauza o

vătămare a integrității corporale.

Pentru aceste

considerente, instanța de fond a admis, în baza art. 334 C. proc. pen., cererea

de schimbare a încadrării juridice formulată de apărătorul inculpatului,

schimbare care este permisă în procedura simplificată prevăzută de art. 320

1

C. proc. pen., întrucât inculpatul este ținut să recunoască faptele din actul

de sesizare și nu încadrarea juridică a acestora.

Constatând

îndeplinite cerințele art. 345 alin. (2) C. proc. pen. și ale art. 320

1

alin. (4) C. proc. pen., instanța a dispus condamnarea inculpatului T.A.,

ținând cont de criteriile de individualizare prev. de art. 72 C. pen., la

pedepsele de 3 ani închisoare, 8 luni închisoare și 2 luni închisoare, a

contopit pedepsele stabilite, în cea mai grea, de 3 ani închisoare, și a dispus

suspendarea executării acesteia sub supraveghere pe o durată de 7 ani.

În alegerea

modalității de executare tribunalul, având în vedere conduita procesuală a

inculpatului T.A., perioada de arest preventiv, faptul că are familie cu 3

copii minori, a apreciat că pronunțarea condamnării constituie un avertisment

pentru acesta și chiar fără executarea pedepsei, nu va mai comite infracțiuni.

În ceea ce privește

latura civilă a cauzei, tribunalul a constatat că s-au formulat două acțiuni

civile, de către Institutul Inimii "N.S." din Cluj, care s-a

constituit parte civilă cu suma de 8.107 RON reprezentând cheltuielile

efectuate cu spitalizarea părții vătămate B.M.V. plus dobânda legală și de

către aceasta din urmă, care s-a constituit parte civilă cu suma de 20.000 RON

daune morale.

În ceea ce privește

pretențiile părții civile Institutul Inimii Cluj-Napoca, tribunalul a constatat

că acestea sunt întemeiate și dovedite prin înscrisul atașat cererii, astfel că

în baza art. 346 alin. (1) raportat la art. 14 C. proc. pen. și art. 1349 C.

civ. coroborat cu art. 313 din Legea 95/2006, a admis acțiunea civilă și a

obligat inculpatul la plata despăgubirilor civile către partea civilă

sus-menționată, în sumă de 8.107 RON plus dobânda legală calculată de la data

formulării pretențiilor până la data plății.

În ceea ce privește

pretențiile părții civile B.M.V., tribunalul a constatat că acesta a solicitat

despăgubiri cu titlu de daune morale.

Având în vedere

natura infracțiunii comise în dauna sa, consecințele acesteia care,

indiscutabil, au cauzat părții civile o suferință, atât fizică, cât și psihică,

tribunalul a apreciat că pretențiile civile formulate de parte sunt întemeiate,

fiind justificată acordarea unei sume de bani care să compenseze prejudiciul

cauzat prin fapta inculpatului, pe care l-a obligat la plata sumei de 20.000

RON cu titlu de daune morale, în favoarea părții civile B.M.V.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel în termenul legal Parchetul de pe lângă Tribunalul

Alba și partea vătămată constituită parte civilă B.M.V.

Prin apelul

Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba s-au invocat aspecte de nelegalitate și

netemeinicie a hotărârii, arătându-se că instanța de fond în mod greșit a

dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 20 rap. la

art. 174, 175 lit. i) C. pen. în infracțiunea prev. de art. 182 alin. (2) C.

pen.; pedepsele aplicate inculpatului pentru infracțiunile prev. de art. 321

alin. (1) C. pen. și art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 sunt

netemeinice; alegerea modalității de executare a pedepsei este total

nejustificată și neoportună; conform art. 34 lit. b) C. pen., instanța de fond

putea și era oportun să aplice un spor de pedeapsă, atât în raport cu persoana

inculpatului, cât și cu modul de săvârșire a infracțiunilor.

În motivarea apelului

s-a arătat că aceeași instanță, cu ocazia luării măsurii arestării preventive a

inculpatului pentru o perioadă de 29 de zile, a subliniat împrejurarea în care

a fost comisă infracțiunea, obiectul folosit, mecanismul de producere, precum

și persoana inculpatului, regiunea vizată de inculpatul agresor (lovitura cu

briceagul în zona inimii), în contextul periculozității comiterii infracțiunii

prev. de art. 20 rap. la art. 174, 175 lit. i) C. pen. și a faptului că acesta

se afla sub influența băuturilor alcoolice și a lovit victima în condițiile în

care nu o cunoștea (doar pe considerentul că urma să-l bată), ceea ce denotă o

gravitate sporită a faptei săvârșite.

S-a mai arătat că în

mod greșit tribunalul a apreciat că infracțiunii îi lipsește latura subiectivă,

și anume intenția directă sau indirectă de a ucide. Atâta timp cât însuși

inculpatul a recunoscut modul în care a acționat, "(...) am scos briceagul

și l-am împuns o singură dată în zona pieptului, cu intenția de a-l

speria.", instanța trebuia să constate că inculpatul a prevăzut rezultatul

faptei sale și a acceptat posibilitatea urmării infracționale, acesta fiind și

motivul pentru care, după aplicarea loviturii, a părăsit discoteca. S-au

invocat în acest sens Deciziile nr. 38/2013 și nr. 39/2013 ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală.

Având în vedere

modalitatea de săvârșire a faptei, obiectul folosit, zona vizată, coroborate cu

raportul de expertiză medico-legală din care rezultă în mod cert că leziunile

produse victimei (plagă cardiacă înțepată de circa 1/0,5 cm) i-au pus viața în

primejdie, nu puteau să conducă la o altă încadrare juridică, decât cea pentru

care inculpatul T.A. a fost trimis în judecată.

În privința

pedepselor aplicate inculpatului pentru infracțiunile prev. de art. 321 alin.

(1) C. pen. și art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 s-a arătat că

acestea sunt netemeinice în contextul modului în care au fost săvârșite și a

urmărilor produse, chiar dacă limitele lor au fost reduse cu o treime, conform

aplicării art. 320

1

C. proc. pen. În raport de criteriile generale

de individualizare a pedepselor, instanța de fond a omis să ia în considerare

persoana inculpatului care, anterior comiterii infracțiunilor pentru care a

fost cercetat în prezenta cauză, a mai fost condamnat la 6 luni închisoare

pentru infracțiunea prev. de art. 208, art. 209 lit. a) și g) C. pen., la 200

RON amendă penală pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 180 alin. (1) C.

pen. și la 1.000 RON amendă administrativă pentru infracțiunile prevăzute de

art. 180 alin. (1) C. pen. și de art. 321 alin. (1) C. pen.

S-a arătat că

alegerea modalității de executare a pedepsei este total nejustificată și

neoportună, în sensul că atingerea scopului educativ și preventiv al executării

pedepsei în regim privativ de libertate se impunea față de inculpatul T.A.,

tocmai pentru a se produce o schimbare în comportamentul acestuia față de

valorile sociale și morale pe care le-a negat prin săvârșirea de noi

infracțiuni.

Prin apelul formulat,

susținut în fața instanței prin apărătorul ales, partea vătămată constituită

parte civilă B.M.V. a solicitat desființarea sentinței penale atacate și,

rejudecând cauza, reținerea încadrării juridice dată faptei reținute în sarcina

inculpatului ca fiind în infracțiunea de tentativă de omor raportat la zona

vizată, împrejurările comiterii faptelor și faptul că în mod clar s-a reținut

în rechizitoriu că este vorba de un briceag, că lovitura s-a aplicat cu o

intensitate deosebit de mare care a dus la leșinarea părții vătămate. S-a

arătat că, pe lângă probatoriul testimonial, trebuie să se aibă în vedere că

inculpatul s-a aruncat asupra acesteia, iar cu privire la acel briceag o parte

dintre martori spun că inculpatul ar fi avut ceva cu fratele părții vătămate și

astfel că mobil exista. În cauză s-a efectuat și există depus la dosar un

raport de expertiză medico-legală care arată că leziunile suferite de partea

vătămată puteau duce la suprimarea vieții acesteia.

S-a mai solicitat

aplicarea unui spor de pedeapsă, în cauză operând concursul de infracțiuni și

aplicarea unei pedepse cu executare, nu cu suspendare deoarece chiar și în

prezent inculpatul este cercetat la organele de poliție.

Prin Decizia penală

nr. 200/A din 4 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția

penală și pentru cauze cu minori, au fost admise apelurile declarate de către

Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba și partea vătămată parte civilă B.M.V.

împotriva Sentinței penale nr. 211 din data de 2 septembrie 2013, pronunțată de

Tribunalul Alba în Dosarul nr. 4319/107/2013.

A fost desființată

sentința penală atacată sub aspectul schimbării încadrării juridice din

infracțiunea de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 raportat la art.

174, 175 lit. i) C. pen. în infracțiunea de vătămare corporală gravă prev. de

art. 182 alin. (2) C. pen. și al individualizării judiciare a pedepsei și

procedând la o nouă judecată în aceste limite:

A fost descontopită

pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare aplicată inculpatului T.A. în

elementele ei componente:

- 3 ani închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă prev. de art. 182

alin. (2) C. pen. prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de

tentativă la omor calificat prev. de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i)

C. pen. cu aplicarea art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen.;

- 8 luni închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea

ordinii și liniștii publice prev. de art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea

art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen.;

- 2 luni închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii de port, fără drept, de armă albă în public,

prev. de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 cu aplicarea art. 320

1

alin. (7) C. pen.

A fost respinsă

cererea inculpatului T.A. privind schimbarea încadrării juridice din

infracțiunea de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 raportat la art.

174, 175 lit. i) C. pen. în infracțiunea de vătămare corporală gravă prev. de

art. 182 alin. (2) C. pen. și a fost înlăturată dispoziția primei instanțe de

schimbare a încadrării juridice.

A fost condamnat

inculpatul T.A. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru tentativă la omor

calificat prev. de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen., cu

aplicarea art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen.

În baza art. 65 alin.

(2) raportat la art. 175 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa

complementară a interzicerii, pe o durată de 2 ani, a următoarelor drepturi

prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.,

respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective

publice și dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie implicând

exercițiul autorității de stat.

În baza art. 33 lit.

a), art. 34 lit. b), art. 35 alin. (1) C. pen., au fost contopite pedepsele de

8 luni închisoare, 2 luni închisoare și 5 ani închisoare în pedeapsa cea mai

grea, de 5 ani închisoare, pe care inculpatul T.A. o va executa în final,

alături de care s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe durata

unui termen de 2 ani.

A fost interzisă

inculpatului exercitarea, pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 C.

pen., a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit.

b) C. pen.

Au fost înlăturate

din sentința penală apelată dispozițiile privind suspendarea executării sub

supraveghere a pedepselor principale și accesorii.

În baza art. 88 C.

pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată, de 5 ani închisoare, timpul reținerii

din 14 iulie 2013 și al arestării preventive începând cu 15 iulie 2013 și până

la 2 septembrie 2013.

Au fost menținute în

rest dispozițiile sentinței penale atacate în măsura în care nu contravin

prezentei decizii.

În baza art. 192

alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au

rămas în sarcina acestuia, iar onorariul parțial acordat apărătorului desemnat

din oficiu pentru inculpat, în cuantum de 50 RON, a fost avansat din fondurile

Ministerului Justiției.

Verificând

legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor invocate, a

actelor și lucrărilor dosarului, precum și din oficiu conform art. 371 alin.

(2) C. proc. pen., însă în limitele prevăzute de art. 371 alin. (1) și de art.

373, curtea de apel a constatat că inculpatul T.A. a fost trimis în judecată

pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, sub forma tentativei,

constând în aceea că în noaptea de 13/14 iulie 2013, în timp ce se afla într-o

discotecă - loc public - a aplicat părții vătămate B.M.V. o lovitură cu cuțitul

în zona pieptului, cauzându-i leziuni ce necesită pentru vindecare un număr de

45 - 50 de zile de îngrijiri medicale, lovitura aplicată având potențial

tanatogenerator.

În cursul urmăririi

penale au fost administrate următoarele mijloace de probă: procesul verbal

încheiat de organele de poliție după ce au fost sesizate telefonic cu privire

la incidentul din discotecă, procesul-verbal de cercetare la fața locului și

planșele fotografice anexate, declarațiile părții vătămate, Raportul de

expertiză medico-legală întocmit în 23 iulie 2013 la Institutul de Medicină

Legală Cluj-Napoca, declarațiile martorilor: C.D., C.E., D.M., T.A., C.R.V.,

G.V. și M.R.C., procesul-verbal de recunoaștere a inculpatului, după

fotografii, de către martorul G.V. și declarațiile inculpatului.

În fața primei

instanțe, înainte de începerea cercetării judecătorești, inculpatul, asistat

fiind de apărător ales, a declarat că recunoaște săvârșirea faptelor, așa cum

sunt descrise în rechizitoriu și își însușește probele administrate în faza de

urmărire penală, solicitând ca judecata să se facă potrivit procedurii

simplificate prevăzute de art. 320

1

C. proc. pen.

Instanța de apel a

reținut că din coroborarea faptelor și împrejurărilor ce rezultă din ansamblul

probelor administrate în cursul urmăririi penale rezultă, în esență, că în

noaptea de 13/14 iulie 2013, partea vătămată B.M.V. s-a aflat împreună cu

numitele C.D.L. și C.E.B. în discoteca din Ciumbrud, local în care a venit

ulterior și inculpatul T.A., care serba întoarcerea fratelui său, T.S., din

Spania.

La un moment dat, pe

fondul consumului de alcool și al agitației specifice locului, inculpatul s-a

îmbrâncit cu partea vătămată, apoi a scos un briceag cu lama de 7 cm și i-a

aplicat acesteia o lovitură în zona pieptului, după care a părăsit localul,

mergând la domiciliul concubinei sale M.R.C., căreia i-a predat briceagul și

apoi a plecat pe câmp, fiind găsit de organele de poliție în tufișurile din

apropierea cimitirului. În urma loviturii aplicate de inculpat, partea vătămată

a început să sângereze și la scurt timp și-a pierdut cunoștința, fiind

transportată cu ambulanța, inițial, la Spitalul Municipal Aiud, apoi la

Institutul Inimii din Cluj-Napoca, unde a rămas internată până în 22 iulie

2013, fiind supusă unei intervenții chirurgicale.

În cauză nu s-a

dovedit că partea vătămată l-ar fi împins sau îmbrâncit pe inculpat, cum acesta

a declarat în cursul urmăririi penale, martorii prezenți la fața locului apreciind

că inculpatul a crezut că fratele său și partea vătămată se bat, întrucât

inculpatul a mers direct către partea vătămată și a înjunghiat-o.

În drept, s-a

apreciat că fapta inculpatului de a aplica victimei, cu un corp

înțepător-tăietor, o lovitură intensă în zona pieptului cu intenția indirectă

de ucidere a acesteia, faptă comisă în loc public, în sensul dispozițiilor art.

152 C. pen., constituie infracțiunea de omor calificat sub forma tentativei

prevăzute de art. 20 rap. la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen.

Referitor la

încadrarea juridică dată faptei, raportat la forma de vinovăție, instanța de

apel a constatat că acțiunea inculpatului, prin natura și împrejurările în care

s-a produs, relevă faptul că acesta a avut intenția indirectă de a ucide, iar

nu intenția generală de a vătăma și că, deși nu a urmărit producerea decesului,

a acceptat posibilitatea intervenirii morții părții vătămate.

Fapta a fost

săvârșită pe fondul consumului de alcool și al considerării de către inculpat

că partea vătămată ar putea avea un conflict cu fratele său, urmată de

folosirea de către inculpat a unui obiect apt de a produce moartea (cuțit),

prin aplicarea unei lovituri ce a vizat o zonă anatomică vitală (zona inimii),

lovitură puternică, de mare intensitate, care a avut consecințe grave (plagă

cardiacă, leziune care a pus în primejdie viața victimei), la care se adaugă

atitudinea inculpatului imediat după săvârșirea faptei. Acesta a părăsit

imediat locul săvârșirii faptei, s-a deplasat la domiciliul concubinei sale și i-a

dat briceagul, după care a plecat pe câmp, fiind găsit de organele de poliție

ascuns în tufișurile din apropierea cimitirului.

Reținerea primei

instanțe în sensul că infracțiunea săvârșită de inculpat se încadrează în

dispozițiile art. 182 alin. (2) C. pen. este nejustificată, întrucât pe plan

subiectiv, așa cum rezultă din materialitatea faptei, inculpatul a acționat cu

intenția indirectă de ucidere, caracteristică omorului, nicidecum numai cu

intenția de a-i provoca o vătămare corporală.

În cazul tentativei

la infracțiunea de omor, actele de punere în executare, întrerupte sau care nu

și-au produs efectul, relevă - prin natura lor și împrejurările în care au fost

comise - că infractorul a avut intenția de a ucide.

Este adevărat că

infracțiunea prevăzută în art. 182 alin. (2) C. pen. poate avea ca element

subiectiv și intenția depășită, însă, în acest caz, făptuitorul acționează nu

cu intenția de omor, ci cu intenția generală de vătămare corporală, rezultatul

mai grav - punerea în primejdie a vieții persoanei - fiind imputat acestuia pe

baza culpei, ipoteză unanim acceptată judiciar și caracteristică pentru forma

mixtă de vinovăție "praeterintenție" (intenție depășită).

În cazul tentativei

la infracțiunea de omor, actele de punere în executare, întrerupte sau care nu

și-au produs efectul, trebuie să releve - prin natura lor și împrejurările în

care au fost comise - că infractorul a avut intenția de a ucide.

Astfel, există

tentativă de omor, și nu de vătămare corporală, ori de câte ori infractorul

acționează în așa mod încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale

organismului victimei ori folosește instrumente sau procedee specifice

uciderii. Nu are relevanță timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece

acesta este caracteristic infracțiunilor de vătămare corporală și nu exprimă

dinamismul interior al actului infracțional.

Anumite stări ale

infractorului ori defectuozitatea mijloacelor folosite de el în executarea

actului nu au relevanță în sine, întrucât intenția de omor se deduce din modul

în care a acționat, iar nu din elemente exterioare.

S-a apreciat că în

cauza de față, modul de săvârșire a faptei, precum și împrejurările în care

aceasta a fost săvârșită - astfel cum au fost relevate de probele administrate

- exclud apărarea inculpatului, însușită de prima instanță, în sensul că nu ar

fi acționat cu intenția de omor, ci cu intenția generală de vătămare, faptă

care ar fi produs un rezultat mai grav neurmărit și neprevăzut.

De altfel, prin

declarația dată de inculpat în fața instanței, prin care a solicitat ca

judecata să se facă potrivit procedurii simplificate prevăzute de art. 320

1

C. proc. pen., acesta a recunoscut săvârșirea faptelor, așa cum sunt descrise

în rechizitoriu, ceea ce presupune recunoașterea și a formei de vinovăție

reținute în sarcina sa prin actul de sesizare a instanței.

Față de toate aceste

aspecte, curtea de apel, în baza propriei analize a materialului probatoriu

administrat în cursul urmăririi penale, a constatat că din acesta rezultă că

fapta inculpatului există, constituie infracțiunea omor calificat sub forma

tentativei și a fost săvârșită de inculpat în modalitatea reținută în actul de

sesizare a instanței.

Instanța de apel a

constatat că tribunalul a dat o greșită încadrare juridică faptei comise de

inculpat, apreciind că lipsește latura subiectivă deoarece mintea inculpatului

nu a fost limpede, negândind așa cum ar fi făcut în condiții normale; gestul

său a fost unul spontan, și nu a avut timp să gândească gestul prin prisma

consecințelor lui, adică să prevadă posibilitatea producerii morții și să o

accepte. S-au mai avut în vedere caracterul singular al acțiunii, intensitatea

loviturii, faptul că inculpatul nu ar fi avut niciun motiv pentru a suprima

viața părții vătămate și că lovind-o pe aceasta cu briceagul, a făcut un gest

pe care martorii nu și l-au putut explica.

S-a arătat că aceste

argumente sunt aprecieri ale instanței care nu sunt susținute însă de

probatoriul administrat.

Astfel, martora

C.D.L. a declarat că partea vătămată a fost trasă în joacă de fratele

inculpatului și că ea consideră că inculpatul a crezut că fratele său și partea

vătămată se bat, întrucât inculpatul a mers direct către partea vătămată și a

înjunghiat-o. În același sens a declarat și martora S.C.

Martora C.D. a

relatat, de asemenea, că partea vătămată a avut ceva discuții cu fratele

inculpatului și că la scurt timp l-a văzut pe inculpat cum l-a împins pe

fratele său într-o parte, iar apoi a scos un cuțit cu care a împuns în zona

pieptului pe partea vătămată.

Martorul G.V. a

declarat că o persoană necunoscută a prins-o pe partea vătămată după cap și a

tras-o înspre grupul său și imediat o altă persoană din grupul respectiv i-a

aplicat o lovitură de sus în jos părții vătămate în zona pieptului cu un obiect

pe care îl avea în mână.

Instanța de apel

reține astfel că starea conflictuală a fost generată de comportamentul

inculpatului față de partea vătămată, pe fondul unei stări de ebrietate, iar

chiar dacă nu a existat un interval temporal mare între discuțiile purtate de

partea vătămată cu fratele inculpatului și intervenția acestuia din urmă, modul

și împrejurările de comitere a faptei, folosirea unui obiect apt să producă

decesul, zona anatomică vizată, modalitatea de aplicare a loviturii - de sus în

jos - și comportamentul inculpatului imediat după săvârșirea faptei, constând

în abandonarea victimei și încercarea sa de a se ascunde, sunt de natură să

justifice concluzia existenței unei reflecții, conștiente asupra posibilelor

consecințe cu potențial letal ale acțiunii sale.

Pentru toate aceste

motive, instanța de apel a constatat că în mod greșit tribunalul a admis

cererea inculpatului T.A. și a dispus schimbarea încadrării juridice din

infracțiunea de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 raportat la art.

174, 175 lit. i) C. pen. în infracțiunea de vătămare corporală gravă prev. de

art. 182 alin. (2) C. pen. S-a constatat, de asemenea, că în cauză este

dovedită vinovăția inculpatului și sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev.

de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 și a infracțiunii de ultraj

contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice prev. de art.

321 alin. (1) C. pen., prin aceea că prin aplicarea unei lovituri cu cuțitul

într-un local, în prezența mai multor persoane, precum și gălăgia provocată în acest

context a tulburat liniștea publică, respectiv acel climat necesar desfășurării

normale a vieții sociale, în care relațiile dintre oameni se desfășoară pașnic,

climat care a fost tulburat, deranjat prin atitudinea inculpatului, inclusiv

prin lovirea cu intenție a părții vătămate cu cuțitul pe care îl avea în mod

nejustificat asupra sa și deci săvârșirea unor alte infracțiuni.

De asemenea, actele

inculpatului au fost săvârșite în public, încadrându-se în dispozițiile art.

152 C. pen.

Referitor la individualizarea

judiciară a pedepselor aplicate inculpatului, curtea de apel a reținut că

potrivit dispozițiilor art. 72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepselor

se ține seama de dispozițiile părții generale, de limitele de pedeapsă fixate

în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de

persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează

răspunderea penală.

Pedeapsa prevăzută de

lege pentru infracțiunile deduse judecății sunt închisoarea de la 7 ani și 6

luni la 12 de ani și 6 luni, de la 1 an la 5 ani și de la 3 luni la 2 ani sau

amendă penală, iar, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., limitele de pedeapsă sunt de 5 ani și 8 ani și 4 luni,

respectiv 8 luni și 3 ani și 4 luni și 2 luni și 1 an și 4 luni.

S-a apreciat că

faptele săvârșite de inculpat prezintă un grad de pericol social concret

ridicat, raportat la modul și mijloacele de săvârșire - prin folosirea unui

cuțit, în public -, la împrejurările în care a fost comisă - în prezența mai

multor persoane, fără un motiv justificat - la scopul urmărit - pedepsirea

părții vătămate pentru un eventual conflict avut de aceasta cu fratele

inculpatului - și la urmarea produsă - leziunile cauzate părții vătămate,

punerea în primejdie a vieții acesteia și atingerea adusă liniștii publice.

În ceea ce privește

conduita și persoana inculpatului, curtea de apel a reținut că este adevărat că

acesta are antecedente penale, care nu atrag însă starea de recidivă, apreciind

însă că aplicarea unor pedepse în cuantumul minim prevăzut de lege, raportat și

la atitudinea procesuală a inculpatului, este suficientă și corespunzătoare

criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., fiind aptă să răspundă scopului

preventiv și de reeducare consfințit prin dispozițiile art. 52 C. pen.

S-a arătat că nu se

justifică nici aplicarea unui spor de pedeapsă, având în vedere că fapta pentru

care s-a pronunțat pedeapsa cea mai grea prezintă un pericol social mult mai

accentuat față de faptele prevăzute de art. 321 alin. (1) și de art. 2 alin.

(1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, fiind suficientă aplicarea pentru întreg

concursul a pedepsei de bază.

Pentru aceste motive,

curtea de apel în baza propriei evaluări asupra individualizării pedepsei

stabilite, a considerat că aplicarea unei pedepse rezultante la 5 ani

închisoare va fi aptă să asigure reeducarea inculpatului, prevenirea săvârșirii

de noi infracțiuni, dar și o constrângere corespunzătoare încălcării legii

penale.

Referitor la

individualizarea judiciară a executării pedepselor aplicate inculpatului,

raportat la motivele de apel expuse, instanța a constatat că, raportat la

cuantumul pedepsei aplicate acesteia, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute

de art. 86

1

lit. a) C. pen. Totodată, instanța de apel a apreciat că

scopul pedepsei poate fi realizat numai în condițiile executării efective a

pedepsei, în acest mod fiind respectată și cerința proporționalității între

gravitatea faptelor săvârșite și datele personale ale inculpatului.

Examinând din oficiu

hotărârea atacată, prin prisma dispozițiilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen.,

instanța a constatat că celelalte dispoziții ale primei instanțe referitoare la

aplicarea pedepselor accesorii, la aplicarea art. 88 C. pen., la soluționarea

acțiunilor civile și la obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare

sunt legale și temeinice.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul T.A., pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Astfel, în motivele

de recurs depuse la dosar de apărătorul desemnat din oficiu s-a solicitat

aplicarea dispozițiilor art. 4 și 5 C. pen. și în baza art. 17 alin. (2) C.

proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) C. pen., achitarea inculpatului pentru

infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991,

întrucât fapta nu mai este prevăzută de legea penală. S-a arătat că limitele de

pedeapsă pentru infracțiunea prevăzută de art. 321 C. pen. (1969) au fost

reduse în noua reglementare (art. 371 C. pen.), iar în dispozițiile art. 189 C.

pen. nu se mai regăsește agravanta prevăzută de art. 175 alin. (1) lit. i) C.

pen. (1969).

Invocându-se cazul de

casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen., s-a arătat că

hotărârea atacată este contrară legii fiind dată cu aplicarea greșită a

acesteia, cu referire la încadrarea juridică dată faptei, respectiv respingerea

de către curtea de apel a solicitării inculpatului de schimbare a încadrării

juridice din tentativă la infracțiunea de omor calificat în infracțiunea de

vătămare corporală gravă, așa cum a fost condamnat inculpatul de către instanța

de fond, apreciindu-se că faptei îi lipsește mobilul și nu a fost dovedită

intenția de a suprima viața părții vătămate cu referire la circumstanțele

săvârșirii faptei.

S-a arătat că prima

instanță a apreciat în mod corect că scopul preventiv și educativ poate fi

atins prin aplicarea dispozițiilor art. 86

1

C. pen., sens în care a

făcut trimitere la înscrisurile aflate la dosar cu referire la circumstanțele

personale ale inculpatului.

Apărătorul ales al

inculpatului, în motivele scrise depuse la dosar, a invocat cazurile de casare

prevăzute de art. 385

9

pct. 17 și pct. 17

2

C. proc. pen.,

apreciindu-se că s-a făcut o greșită aplicare a legii, instanța de apel dând

faptei o greșită încadrare juridică, pct. 17 al textului de lege menționat nemaifiind

susținut cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei dat fiind că a fost abrogat.

S-a apreciat că,

chiar dacă prevederile pct. 17 din art. 385

9

C. proc. pen. au fost

abrogate, greșita încadrare juridică dată faptei de instanța de apel

echivalează cu o greșită aplicare a legii, fiind o chestiune de legalitate, iar

Înalta Curte, ca ultimă instanță de control judiciar, este obligată să facă o

încadrare juridică a faptei săvârșite de către inculpat în concordanță cu

aplicarea în mod corect a legii. În acest sens, s-a arătat că legiuitorul, prin

abrogarea pct. 17, nu a înțeles să înlăture situația unei greșite încadrări

juridice dată faptei, ci să încorporeze în prevederile pct. 17

2

atât

o situație de aplicare greșită a legii, cât și o situație de greșită încadrare

juridică dată faptei.

Făcându-se referire

la circumstanțele comiterii faptei și probele aflate la dosar, apărarea a

arătat că instanța de apel în mod greșit a respins cererea inculpatului de

schimbare a încadrării juridice din tentativă la infracțiunea de omor

calificat, prevăzută de art. 175 lit. i) C. pen. (1969) în fapta prev. de art.

182 alin. (2) C. pen. (1969), întrucât din toate lucrările dosarului rezultă

faptul că inculpatul nu a intenționat niciodată să suprime viața părții

vătămate, gestul său fiind spontan, necugetat, fără premeditare, dar,

bineînțeles, nejustificat și condamnabil. Astfel, s-a apreciat că deși s-a pus

în pericol viața părții vătămate, nu se poate califica decât drept vătămare

corporală gravă, deoarece faptei îi lipsește unul dintre elementele

constitutive ale infracțiunii, respectiv intenția.

S-a susținut că, în

eventualitatea admiterii recursului în sensul solicitat de apărare, soluția

instanței de fond în ceea ce privește cuantumul pedepsei, modalitatea de

executare și neaplicarea sporului pentru faptele concurente este aptă a conduce

la atingerea scopului preventiv și educativ al pedepsei.

S-a arătat că, în

funcție de încadrarea juridică a faptei săvârșite de către inculpat, trebuiau

reținute și circumstanțele atenuante prev. de art. 74 lit. a), b) și c) C.

pen., aspect neavut în vedere de către instanța de fond, critică circumscrisă

de apărare aceluiași caz de casare.

Referitor la

aplicabilitatea legii penale mai favorabile, cu ocazia dezbaterilor pe fond s-a

arătat că fapta prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, nu

mai are corespondent în legea penală nouă și, în temeiul art. 385

9

art. 13 C. proc. pen. anterior rap. la art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat

la art. 16 lit. b) C. proc. pen., a solicitat achitarea inculpatului, fapta

fiind dezincriminată. În ceea ce privește infracțiunea de ultraj contra bunelor

moravuri și tulburarea liniștii și ordinii publice prevăzută de art. 321 alin.

(1) C. pen. anterior, s-a solicitat schimbarea încadrării juridice în

infracțiunea prevăzută de art. 371 C. pen., care este mai favorabilă, având

limite de pedeapsă reduse.

În subsidiar, s-a

arătat că, în ceea ce privește tentativa la infracțiunea de omor, legea penală

mai favorabilă este legea nouă, întrucât agravanta prevăzută de art. 175 lit.

i) C. pen. (1969) nu mai există, iar limitele de pedeapsă prevăzute de art. 188

C. pen. sunt mai reduse.

Examinând recursul

formulat, atât prin prisma motivelor invocate de inculpat, cât și din prisma

cazurilor de casare ce pot fi invocate din oficiu, Înalta Curte constată că

acesta este întemeiat în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare.

verificării temeiniciei susținerilor inculpatului, Înalta Curte arată că, deși

la data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind

Codul de procedură penală, iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres

Codul de procedură penală din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în

care s-a desfășurat judecarea prezentelor recursuri este cel reglementat de

prevederile art. 385

1

- art. 385

19

din legea de procedură

penală anterioară, având în vedere în acest sens dispozițiile tranzitorii

cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.

parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară,

art. 385

6

C. proc. pen. (1968) stabilește în alin. (2) că instanța

de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de

art. 385

9

din același cod. Rezultă, așadar, că, în cazul recursului

declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții și nici instanța

nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare

prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care

le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se

circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385

9

C. proc. pen. (1968).

Instituind, totodată,

o altă limită a devoluției recursului, art. 385

10

C. proc. pen.

(1968) prevede în alin. (2

1

), că instanța de recurs nu poate examina

hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen. (1968), dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre

aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului

termen de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași articol, cu

singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. (1968), se iau în considerare din oficiu.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost pronunțată

la data de 4 decembrie 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013

privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești (15 februarie

2013).

În acest caz, decizia

atacată este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen. (1968), astfel cum au fost modificate prin actul normativ

sus-menționat.

Totodată, se constată

că motivele de recurs au fost depuse la dosar în termenul legal, respectiv cu

cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată.

Potrivit art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen. (1968), hotărârile sunt supuse

casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greșită

aplicare a legii. Încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în

trei modalități principale, respectiv neaplicarea de către instanța de fond și

cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei

prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greșită a dispoziției

legale care trebuia aplicată.

Invocând acest caz de

casare, recurentul inculpat T.A. a susținut că instanța de apel a dat o greșită

încadrare juridică faptei de care este acuzat, aceasta întrunind, în opinia sa,

elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală gravă prevăzută

de art. 182 alin. (2) C. pen. (1969).

În primul rând,

prealabil verificării temeiniciei susținerilor recurentului, se impune a se

analiza dacă, din punct de vedere formal, aspectele invocate de acesta pot fi

examinate de instanța de ultim control judiciar prin prisma motivului de recurs

menționat, având în vedere modificările aduse dispozițiilor art. 385

9

C. proc. pen. prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor

judecătorești.

Astfel, se observă

că, prin acest act normativ, s-a realizat o nouă limitare a devoluției

recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au

fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de

recurs prevăzut de pct. 17

2

al art. 385

9

C. proc. pen.,

intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea

de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului,

reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

În ceea ce privește

încadrarea juridică a faptei penale, Înalta Curte opinează în sensul că, deși

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17 C. proc.

pen. a fost abrogat expres prin Legea nr. 2/2013, se impune analizarea

criticilor referitoare la acest aspect prin prisma motivului de recurs

reglementat de pct. 17

2

al textului de lege menționat, însă numai în

ipoteza în care, fără a invoca erori de fapt, se contestă de către recurent

greșita aplicare a normei de incriminare, din punct de vedere al corespondenței

dintre aceasta și situația de fapt stabilită de instanțele inferioare.

Reprezentând o

chestiune de drept, încadrarea juridică a faptei poate fi supusă controlului de

legalitate în recurs și poate fi modificată pe această cale, în cadrul cazului

de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C.

proc. pen., cu condiția, însă, ca fapta sau faptele să fie primite de instanța

de ultim control judiciar, așa cum au fost stabilite în mod suveran de instanțele

de fond, examinarea situației de fapt deja reținută în cauză (constatarea

existenței sau inexistenței faptei, precum și a tuturor împrejurărilor de fapt)

și eventuala modificare a acesteia nemaiputând forma obiectul judecății în

recurs, ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 2/2013.

Analizând din prisma

acestui caz de casare solicitarea inculpatului de schimbare a încadrării

juridice a faptei din tentativă la infracțiunea de omor calificat în

infracțiunea de vătămare corporală gravă, raportat doar la poziția psihică a

recurentului în momentul comiterii infracțiunii, Înalta Curte apreciază că

aceasta trebuie verificată tot pe baza unor elemente de fapt reținute de

instanțele inferioare, fără a repune în discuție situația stabilită deja în

cauză.

Sub acest aspect,

Înalta Curte arată că, spre deosebire de infracțiunea de omor, în cazul căreia

făptuitorul prevede moartea victimei ca rezultat al acțiunii sale, pe care îl

urmărește sau acceptă producerea lui, infracțiunea de vătămare corporală gravă,

în care s-a solicitat de către recurent schimbarea încadrării juridice,

presupune, sub aspectul laturii subiective, ca autorul să-și fi dat seama că,

prin lovire sau alte acte de violență, va produce o vătămare ce necesită pentru

vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile sau una din consecințele

prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen., urmărind sau acceptând posibilitatea

producerii acestui rezultat prin săvârșirea faptei. Poziția subiectivă a

făptuitorului trebuie stabilită pentru fiecare caz în parte, în funcție de

împrejurările concrete ale speței și îndeosebi în raport cu obiectul vulnerant

folosit (apt sau nu de a produce moartea), zona spre care au fost îndreptate

actele de violență (o zonă vitală sau nu), numărul și intensitatea acestora, gravitatea

leziunilor cauzate, raporturile anterioare dintre autor și victimă, precum și

atitudinea agresorului după comiterea faptei.

Raportat la aceste

elemente și la situația de fapt reținută de instanțele inferioare, Înalta Curte

apreciază că fapta inculpatului T.A. de a aplica părții vătămate B.M.V., pe

fondul unei stări de ebrietate, o lovitură cu un obiect apt să producă decesul

(cuțit), de sus în jos, în zona pieptului, cauzând leziuni ce necesită pentru

vindecare 45 - 50 de zile îngrijiri medicale și punând în primejdie viața

victimei, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor, și nu pe

cele ale infracțiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin.

(2) C. pen.(1969), inculpatul acționând cu vinovăție, sub forma intenției

indirecte, în sensul că a prevăzut moartea victimei, ca rezultat al acțiunii

sale, și, chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat producerea acestui rezultat.

Astfel, în mod corect

a reținut instanța de prim control judiciar că, în condițiile concrete în care

a acționat - crezând că partea vătămată și fratele său se bat, a mers direct la

aceasta și a înjunghiat-o, apoi după săvârșirea faptei a abandonat victima și a

încercat să se ascundă -, inculpatul a avut reprezentarea că victima poate

deceda ca urmare a agresiunii exercitate, neputându-se reține că nu a prevăzut

posibilitatea producerii rezultatului letal, așa cum greșit a apreciat

judecătorul fondului.

Având în vedere toate

aceste împrejurări de fapt deja reținute în cauză și la care s-a făcut anterior

trimitere, Înalta Curte, în acord cu instanța de apel, consideră că inculpatul

T.A. a acționat, în plan subiectiv, cu intenția indirectă de a ucide victima,

constatând, așadar, că instanța de prim control judiciar a dat o corectă

încadrare juridică faptei comise de acesta.

În ceea ce privește

susținerea Ministerului Public, subsumată aceluiași caz de casare, în sensul că

instanța de apel în mod greșit a aplicat dispozițiile art. 320

1

C.

proc. pen. în condițiile în care a reținut o altă situație de fapt decât prima

instanță, împrejurare în care trebuia să procedeze la efectuarea cercetării

judecătorești în întregime și abia apoi să soluționeze acțiunea penală în baza

procedurii administrate nem