ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1810/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 211 din 2 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Alba în Dosarul nr. 4319/107/2013, în baza art. 334 C. proc. pen., a fost admisă cererea de schimbare a încadrării juridice, formulată de inculpatul T.A., prin apărător ales, și în consecință, s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. în infracțiunea de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 alin. (2) C. pen. A fost condamnat inculpatul T.A. la pedeapsa de: - 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 alin. (2) C. pen.

prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen.; - 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice prev. de art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen.; - 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de port, fără drept, de armă albă în public, prev. de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 cu aplicarea art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate în cea mai grea, de 3 ani închisoare și în baza art. 86 1 alin. (2) C. pen., s-a dispus suspendarea executării acesteia sub supraveghere, pe o durată de 7 ani, ce constituie termen de încercare stabilit conform art. 86 2 alin. (1) C. pen.

și a încredințat supravegherea Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul Alba. În baza art. 71 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului și pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II și lit. b) C. pen. în condițiile art. 71 alin. (2) C. pen., iar în baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii. În baza art. 359 C. proc. pen. s-a pus în vedere inculpatului T.A.

că pe durata termenului de încercare trebuie să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 86 3 alin. (1) C. pen., și anume: a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Alba; b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență. În baza art. 86 3 alin. (3) lit. c) C. pen., s-a impus inculpatului T.A. ca pe durata termenului de încercare să nu frecventeze localurile publice cu destinație de bar și discotecă.

Instanța a atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 86 4 alin. (1) C. pen. raportat la art. 83, art. 84 și art. 86 alin. (2) C. pen. cu privire revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în cazul săvârșirii unei infracțiuni în termenul de încercare, în cazul neexecutării obligațiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare, precum și în cazul neîndeplinirii, cu rea-credință, a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege și stabilite de instanță. În baza art. 350 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., s-a dispus punerea, de îndată, în libertate a inculpatului T.A., de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 37 din 14 iulie 2013 emis de Tribunalul Alba, dacă nu este arestat în altă cauză.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive începând cu 14 iulie 2013 la zi. Au fost admise pretențiile civile formulate de partea civilă B.M.V. și în baza art. 346 alin. (1) raportat la art. 14 C. proc. pen. și art. 1349 C. civ., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 20.000 RON daune morale către partea civilă B.M.V. A fost admisă acțiunea civilă formulată de partea civilă Institutul Inimii "N.S." Cluj-Napoca și în baza art. 346 alin. (1) raportat la art. 14 C. proc. pen. și art. 1349 C. civ. coroborat cu art. 313 din Legea 95/2006, a fost obligat inculpatul T.A. la plata sumei de 8.107 RON plus dobânda legală calculată de la data formulării acțiunii și până la plata integrală a sumei.

În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea briceagului - corp delict, aparținând inculpatului și ridicat de organele de poliție la data de 14 iulie 2013, conform înscrisului - dovada de la dosarul de urmărire penală. În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de la inculpatul T.A. a probelor biologice și în baza art. 5 alin. (5) din aceeași lege, s-a comunicat inculpatului că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obținerea și stocarea în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare, a profilului său genetic. În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 500 RON cheltuieli judiciare avansate de stat, din care 400 RON în faza de urmărire penală.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că la primul termen de judecată, inculpatul T.A., asistat de apărătorul său ales, a solicitat aplicarea prevederilor art. 320 1 C. proc. pen., declarând că recunoaște săvârșirea faptelor așa cum sunt descrise în rechizitoriu și își însușește probele administrate în faza de urmărire penală. Apărătorul ales a solicitat însă, în numele inculpatului, schimbarea încadrării juridice a infracțiunii contra vieții, din tentativă la omor calificat prev. de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. în infracțiunea de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 alin. (2) C. pen.

întrucât inculpatul nu a acționat cu intenția de a suprima viața părții vătămate, nu avea niciun motiv să dorească acest lucru, a fost un gest spontan, nefericit și inexplicabil, pe fondul consumului de alcool, o dovadă în plus că nu a acționat cu intenția de a ucide fiind și lipsa de intensitate a loviturii, care nu a cauzat o plagă majoră, dar a pus în primejdie viața părții vătămate prin lezarea unui vas de sânge. Examinând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a constatat că starea de fapt descrisă în rechizitoriu a fost corect reținută pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală și că încadrarea în drept a faptelor este, de asemenea, corectă în ceea ce privește infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri și cea de port, fără drept, de armă albă în public.

În ceea ce privește, însă, infracțiunea de tentativă la omor calificat, tribunalul a apreciat că lipsește latura subiectivă a acestei infracțiuni, și anume intenția directă sau indirectă de a ucide. Chiar dacă obiectul vulnerant era apt să producă moartea unei persoane și chiar dacă a fost pusă în primejdie viața părții vătămate, tribunalul, având în vedere aspectele concrete ale faptei, a apreciat că inculpatul nu a urmărit și nici nu a prevăzut posibilitatea producerii unui rezultat letal. Inculpatul nu a avut niciun motiv pentru a suprima viața părții vătămate, lovind-o pe aceasta cu briceagul, a făcut un gest pe care martorii nu și l-au putut explica, așa cum se reține în rechizitoriu.

Tot în rechizitoriu se menționează că inculpatul a acționat pe fondul consumului de alcool și al agitației psihomotorii inerente orei târzii de petrecere, ori în acest context este clar că mintea inculpatului nu a fost limpede, negândind așa cum ar fi făcut în condiții normale; mai mult decât atât, fiind un gest spontan, se pune întrebarea dacă a avut timp să gândească gestul prin prisma consecințelor lui, adică să prevadă posibilitatea producerii morții și să o accepte, pentru a fi vorba de intenție indirectă; instanța consideră că nu. De asemenea, lipsa intenției este apreciată de tribunal și prin prisma caracterului singular al acțiunii și a intensității loviturii.

În opinia instanței inculpatul, băut și agitat de ambianță, deranjat de faptul că partea vătămată l-a împins, i-a aplicat o lovitură cu briceagul, dar care n-a fost intensă, întrucât a cauzat, conform constatării medicului, o plagă înțepată de circa 1/0,5 cm la nivelul hemitoracelui stâng, apoi s-a trezit la realitate, s-a speriat și a fugit. Este adevărat că lovitura a fost în zona pieptului, dar dacă exista intenția de a ucide, aplica fie o lovitură mai puternică, fie mai multe lovituri. În acest context, faptul că părții vătămate i-a fost pusă în primejdie viața nu ține de intenția inculpatului de a-i suprima acesteia viața, ci de intenția de a-i cauza o vătămare a integrității corporale.

Pentru aceste considerente, instanța de fond a admis, în baza art. 334 C. proc. pen., cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de apărătorul inculpatului, schimbare care este permisă în procedura simplificată prevăzută de art. 320 1 C. proc. pen., întrucât inculpatul este ținut să recunoască faptele din actul de sesizare și nu încadrarea juridică a acestora. Constatând îndeplinite cerințele art. 345 alin. (2) C. proc. pen. și ale art. 320 1 alin. (4) C. proc. pen., instanța a dispus condamnarea inculpatului T.A., ținând cont de criteriile de individualizare prev. de art. 72 C. pen., la pedepsele de 3 ani închisoare, 8 luni închisoare și 2 luni închisoare, a contopit pedepsele stabilite, în cea mai grea, de 3 ani închisoare, și a dispus suspendarea executării acesteia sub supraveghere pe o durată de 7 ani.

În alegerea modalității de executare tribunalul, având în vedere conduita procesuală a inculpatului T.A., perioada de arest preventiv, faptul că are familie cu 3 copii minori, a apreciat că pronunțarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta și chiar fără executarea pedepsei, nu va mai comite infracțiuni. În ceea ce privește latura civilă a cauzei, tribunalul a constatat că s-au formulat două acțiuni civile, de către Institutul Inimii "N.S." din Cluj, care s-a constituit parte civilă cu suma de 8.107 RON reprezentând cheltuielile efectuate cu spitalizarea părții vătămate B.M.V. plus dobânda legală și de către aceasta din urmă, care s-a constituit parte civilă cu suma de 20.000 RON daune morale.

În ceea ce privește pretențiile părții civile Institutul Inimii Cluj-Napoca, tribunalul a constatat că acestea sunt întemeiate și dovedite prin înscrisul atașat cererii, astfel că în baza art. 346 alin. (1) raportat la art. 14 C. proc. pen. și art. 1349 C. civ. coroborat cu art. 313 din Legea 95/2006, a admis acțiunea civilă și a obligat inculpatul la plata despăgubirilor civile către partea civilă sus-menționată, în sumă de 8.107 RON plus dobânda legală calculată de la data formulării pretențiilor până la data plății. În ceea ce privește pretențiile părții civile B.M.V., tribunalul a constatat că acesta a solicitat despăgubiri cu titlu de daune morale.

Având în vedere natura infracțiunii comise în dauna sa, consecințele acesteia care, indiscutabil, au cauzat părții civile o suferință, atât fizică, cât și psihică, tribunalul a apreciat că pretențiile civile formulate de parte sunt întemeiate, fiind justificată acordarea unei sume de bani care să compenseze prejudiciul cauzat prin fapta inculpatului, pe care l-a obligat la plata sumei de 20.000 RON cu titlu de daune morale, în favoarea părții civile B.M.V. Împotriva acestei sentințe au declarat apel în termenul legal Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba și partea vătămată constituită parte civilă B.M.V. Prin apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba s-au invocat aspecte de nelegalitate și netemeinicie a hotărârii, arătându-se că instanța de fond în mod greșit a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 20 rap.

la art. 174, 175 lit. i) C. pen. în infracțiunea prev. de art. 182 alin. (2) C. pen.; pedepsele aplicate inculpatului pentru infracțiunile prev. de art. 321 alin. (1) C. pen. și art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 sunt netemeinice; alegerea modalității de executare a pedepsei este total nejustificată și neoportună; conform art. 34 lit. b) C. pen., instanța de fond putea și era oportun să aplice un spor de pedeapsă, atât în raport cu persoana inculpatului, cât și cu modul de săvârșire a infracțiunilor. În motivarea apelului s-a arătat că aceeași instanță, cu ocazia luării măsurii arestării preventive a inculpatului pentru o perioadă de 29 de zile, a subliniat împrejurarea în care a fost comisă infracțiunea, obiectul folosit, mecanismul de producere, precum și persoana inculpatului, regiunea vizată de inculpatul agresor (lovitura cu briceagul în zona inimii), în contextul periculozității comiterii infracțiunii prev. de art. 20 rap.

la art. 174, 175 lit. i) C. pen. și a faptului că acesta se afla sub influența băuturilor alcoolice și a lovit victima în condițiile în care nu o cunoștea (doar pe considerentul că urma să-l bată), ceea ce denotă o gravitate sporită a faptei săvârșite. S-a mai arătat că în mod greșit tribunalul a apreciat că infracțiunii îi lipsește latura subiectivă, și anume intenția directă sau indirectă de a ucide. Atâta timp cât însuși inculpatul a recunoscut modul în care a acționat, "(...) am scos briceagul și l-am împuns o singură dată în zona pieptului, cu intenția de a-l speria.", instanța trebuia să constate că inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale și a acceptat posibilitatea urmării infracționale, acesta fiind și motivul pentru care, după aplicarea loviturii, a părăsit discoteca.

S-au invocat în acest sens Deciziile nr. 38/2013 și nr. 39/2013 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Având în vedere modalitatea de săvârșire a faptei, obiectul folosit, zona vizată, coroborate cu raportul de expertiză medico-legală din care rezultă în mod cert că leziunile produse victimei (plagă cardiacă înțepată de circa 1/0,5 cm) i-au pus viața în primejdie, nu puteau să conducă la o altă încadrare juridică, decât cea pentru care inculpatul T.A. a fost trimis în judecată. În privința pedepselor aplicate inculpatului pentru infracțiunile prev. de art. 321 alin. (1) C. pen. și art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 s-a arătat că acestea sunt netemeinice în contextul modului în care au fost săvârșite și a urmărilor produse, chiar dacă limitele lor au fost reduse cu o treime, conform aplicării art. 320 1 C. proc.

pen. În raport de criteriile generale de individualizare a pedepselor, instanța de fond a omis să ia în considerare persoana inculpatului care, anterior comiterii infracțiunilor pentru care a fost cercetat în prezenta cauză, a mai fost condamnat la 6 luni închisoare pentru infracțiunea prev. de art. 208, art. 209 lit. a) și g) C. pen., la 200 RON amendă penală pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 180 alin. (1) C. pen. și la 1.000 RON amendă administrativă pentru infracțiunile prevăzute de art. 180 alin. (1) C. pen. și de art. 321 alin. (1) C. pen. S-a arătat că alegerea modalității de executare a pedepsei este total nejustificată și neoportună, în sensul că atingerea scopului educativ și preventiv al executării pedepsei în regim privativ de libertate se impunea față de inculpatul T.A., tocmai pentru a se produce o schimbare în comportamentul acestuia față de valorile sociale și morale pe care le-a negat prin săvârșirea de noi infracțiuni.

Prin apelul formulat, susținut în fața instanței prin apărătorul ales, partea vătămată constituită parte civilă B.M.V. a solicitat desființarea sentinței penale atacate și, rejudecând cauza, reținerea încadrării juridice dată faptei reținute în sarcina inculpatului ca fiind în infracțiunea de tentativă de omor raportat la zona vizată, împrejurările comiterii faptelor și faptul că în mod clar s-a reținut în rechizitoriu că este vorba de un briceag, că lovitura s-a aplicat cu o intensitate deosebit de mare care a dus la leșinarea părții vătămate. S-a arătat că, pe lângă probatoriul testimonial, trebuie să se aibă în vedere că inculpatul s-a aruncat asupra acesteia, iar cu privire la acel briceag o parte dintre martori spun că inculpatul ar fi avut ceva cu fratele părții vătămate și astfel că mobil exista.

În cauză s-a efectuat și există depus la dosar un raport de expertiză medico-legală care arată că leziunile suferite de partea vătămată puteau duce la suprimarea vieții acesteia. S-a mai solicitat aplicarea unui spor de pedeapsă, în cauză operând concursul de infracțiuni și aplicarea unei pedepse cu executare, nu cu suspendare deoarece chiar și în prezent inculpatul este cercetat la organele de poliție. Prin Decizia penală nr. 200/A din 4 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală și pentru cauze cu minori, au fost admise apelurile declarate de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba și partea vătămată parte civilă B.M.V. împotriva Sentinței penale nr. 211 din data de 2 septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Alba în Dosarul nr. 4319/107/2013.

A fost desființată sentința penală atacată sub aspectul schimbării încadrării juridice din infracțiunea de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. în infracțiunea de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 alin. (2) C. pen. și al individualizării judiciare a pedepsei și procedând la o nouă judecată în aceste limite: A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare aplicată inculpatului T.A. în elementele ei componente: - 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 alin. (2) C. pen. prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen.

cu aplicarea art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen.; - 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice prev. de art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen.; - 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de port, fără drept, de armă albă în public, prev. de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 cu aplicarea art. 320 1 alin. (7) C. pen. A fost respinsă cererea inculpatului T.A. privind schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. în infracțiunea de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 alin. (2) C. pen.

și a fost înlăturată dispoziția primei instanțe de schimbare a încadrării juridice. A fost condamnat inculpatul T.A. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru tentativă la omor calificat prev. de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. În baza art. 65 alin. (2) raportat la art. 175 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii, pe o durată de 2 ani, a următoarelor drepturi prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie implicând exercițiul autorității de stat.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b), art. 35 alin. (1) C. pen., au fost contopite pedepsele de 8 luni închisoare, 2 luni închisoare și 5 ani închisoare în pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare, pe care inculpatul T.A. o va executa în final, alături de care s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe durata unui termen de 2 ani. A fost interzisă inculpatului exercitarea, pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 C. pen., a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. Au fost înlăturate din sentința penală apelată dispozițiile privind suspendarea executării sub supraveghere a pedepselor principale și accesorii.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată, de 5 ani închisoare, timpul reținerii din 14 iulie 2013 și al arestării preventive începând cu 15 iulie 2013 și până la 2 septembrie 2013. Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței penale atacate în măsura în care nu contravin prezentei decizii. În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia, iar onorariul parțial acordat apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat, în cuantum de 50 RON, a fost avansat din fondurile Ministerului Justiției. Verificând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor invocate, a actelor și lucrărilor dosarului, precum și din oficiu conform art. 371 alin. (2) C. proc.

pen., însă în limitele prevăzute de art. 371 alin. (1) și de art. 373, curtea de apel a constatat că inculpatul T.A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, sub forma tentativei, constând în aceea că în noaptea de 13/14 iulie 2013, în timp ce se afla într-o discotecă - loc public - a aplicat părții vătămate B.M.V. o lovitură cu cuțitul în zona pieptului, cauzându-i leziuni ce necesită pentru vindecare un număr de 45 - 50 de zile de îngrijiri medicale, lovitura aplicată având potențial tanatogenerator.

În cursul urmăririi penale au fost administrate următoarele mijloace de probă: procesul verbal încheiat de organele de poliție după ce au fost sesizate telefonic cu privire la incidentul din discotecă, procesul-verbal de cercetare la fața locului și planșele fotografice anexate, declarațiile părții vătămate, Raportul de expertiză medico-legală întocmit în 23 iulie 2013 la Institutul de Medicină Legală Cluj-Napoca, declarațiile martorilor: C.D., C.E., D.M., T.A., C.R.V., G.V. și M.R.C., procesul-verbal de recunoaștere a inculpatului, după fotografii, de către martorul G.V. și declarațiile inculpatului. În fața primei instanțe, înainte de începerea cercetării judecătorești, inculpatul, asistat fiind de apărător ales, a declarat că recunoaște săvârșirea faptelor, așa cum sunt descrise în rechizitoriu și își însușește probele administrate în faza de urmărire penală, solicitând ca judecata să se facă potrivit procedurii simplificate prevăzute de art. 320 1 C. proc.

pen. Instanța de apel a reținut că din coroborarea faptelor și împrejurărilor ce rezultă din ansamblul probelor administrate în cursul urmăririi penale rezultă, în esență, că în noaptea de 13/14 iulie 2013, partea vătămată B.M.V. s-a aflat împreună cu numitele C.D.L. și C.E.B. în discoteca din Ciumbrud, local în care a venit ulterior și inculpatul T.A., care serba întoarcerea fratelui său, T.S., din Spania. La un moment dat, pe fondul consumului de alcool și al agitației specifice locului, inculpatul s-a îmbrâncit cu partea vătămată, apoi a scos un briceag cu lama de 7 cm și i-a aplicat acesteia o lovitură în zona pieptului, după care a părăsit localul, mergând la domiciliul concubinei sale M.R.C., căreia i-a predat briceagul și apoi a plecat pe câmp, fiind găsit de organele de poliție în tufișurile din apropierea cimitirului.

În urma loviturii aplicate de inculpat, partea vătămată a început să sângereze și la scurt timp și-a pierdut cunoștința, fiind transportată cu ambulanța, inițial, la Spitalul Municipal Aiud, apoi la Institutul Inimii din Cluj-Napoca, unde a rămas internată până în 22 iulie 2013, fiind supusă unei intervenții chirurgicale. În cauză nu s-a dovedit că partea vătămată l-ar fi împins sau îmbrâncit pe inculpat, cum acesta a declarat în cursul urmăririi penale, martorii prezenți la fața locului apreciind că inculpatul a crezut că fratele său și partea vătămată se bat, întrucât inculpatul a mers direct către partea vătămată și a înjunghiat-o. În drept, s-a apreciat că fapta inculpatului de a aplica victimei, cu un corp înțepător-tăietor, o lovitură intensă în zona pieptului cu intenția indirectă de ucidere a acesteia, faptă comisă în loc public, în sensul dispozițiilor art. 152 C. pen., constituie infracțiunea de omor calificat sub forma tentativei prevăzute de art. 20 rap.

la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. Referitor la încadrarea juridică dată faptei, raportat la forma de vinovăție, instanța de apel a constatat că acțiunea inculpatului, prin natura și împrejurările în care s-a produs, relevă faptul că acesta a avut intenția indirectă de a ucide, iar nu intenția generală de a vătăma și că, deși nu a urmărit producerea decesului, a acceptat posibilitatea intervenirii morții părții vătămate. Fapta a fost săvârșită pe fondul consumului de alcool și al considerării de către inculpat că partea vătămată ar putea avea un conflict cu fratele său, urmată de folosirea de către inculpat a unui obiect apt de a produce moartea (cuțit), prin aplicarea unei lovituri ce a vizat o zonă anatomică vitală (zona inimii), lovitură puternică, de mare intensitate, care a avut consecințe grave (plagă cardiacă, leziune care a pus în primejdie viața victimei), la care se adaugă atitudinea inculpatului imediat după săvârșirea faptei.

Acesta a părăsit imediat locul săvârșirii faptei, s-a deplasat la domiciliul concubinei sale și i-a dat briceagul, după care a plecat pe câmp, fiind găsit de organele de poliție ascuns în tufișurile din apropierea cimitirului. Reținerea primei instanțe în sensul că infracțiunea săvârșită de inculpat se încadrează în dispozițiile art. 182 alin. (2) C. pen. este nejustificată, întrucât pe plan subiectiv, așa cum rezultă din materialitatea faptei, inculpatul a acționat cu intenția indirectă de ucidere, caracteristică omorului, nicidecum numai cu intenția de a-i provoca o vătămare corporală. În cazul tentativei la infracțiunea de omor, actele de punere în executare, întrerupte sau care nu și-au produs efectul, relevă - prin natura lor și împrejurările în care au fost comise - că infractorul a avut intenția de a ucide.

Este adevărat că infracțiunea prevăzută în art. 182 alin. (2) C. pen. poate avea ca element subiectiv și intenția depășită, însă, în acest caz, făptuitorul acționează nu cu intenția de omor, ci cu intenția generală de vătămare corporală, rezultatul mai grav - punerea în primejdie a vieții persoanei - fiind imputat acestuia pe baza culpei, ipoteză unanim acceptată judiciar și caracteristică pentru forma mixtă de vinovăție "praeterintenție" (intenție depășită). În cazul tentativei la infracțiunea de omor, actele de punere în executare, întrerupte sau care nu și-au produs efectul, trebuie să releve - prin natura lor și împrejurările în care au fost comise - că infractorul a avut intenția de a ucide.

Astfel, există tentativă de omor, și nu de vătămare corporală, ori de câte ori infractorul acționează în așa mod încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei ori folosește instrumente sau procedee specifice uciderii. Nu are relevanță timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracțiunilor de vătămare corporală și nu exprimă dinamismul interior al actului infracțional. Anumite stări ale infractorului ori defectuozitatea mijloacelor folosite de el în executarea actului nu au relevanță în sine, întrucât intenția de omor se deduce din modul în care a acționat, iar nu din elemente exterioare.

S-a apreciat că în cauza de față, modul de săvârșire a faptei, precum și împrejurările în care aceasta a fost săvârșită - astfel cum au fost relevate de probele administrate - exclud apărarea inculpatului, însușită de prima instanță, în sensul că nu ar fi acționat cu intenția de omor, ci cu intenția generală de vătămare, faptă care ar fi produs un rezultat mai grav neurmărit și neprevăzut. De altfel, prin declarația dată de inculpat în fața instanței, prin care a solicitat ca judecata să se facă potrivit procedurii simplificate prevăzute de art. 320 1 C. proc. pen., acesta a recunoscut săvârșirea faptelor, așa cum sunt descrise în rechizitoriu, ceea ce presupune recunoașterea și a formei de vinovăție reținute în sarcina sa prin actul de sesizare a instanței.

Față de toate aceste aspecte, curtea de apel, în baza propriei analize a materialului probatoriu administrat în cursul urmăririi penale, a constatat că din acesta rezultă că fapta inculpatului există, constituie infracțiunea omor calificat sub forma tentativei și a fost săvârșită de inculpat în modalitatea reținută în actul de sesizare a instanței. Instanța de apel a constatat că tribunalul a dat o greșită încadrare juridică faptei comise de inculpat, apreciind că lipsește latura subiectivă deoarece mintea inculpatului nu a fost limpede, negândind așa cum ar fi făcut în condiții normale; gestul său a fost unul spontan, și nu a avut timp să gândească gestul prin prisma consecințelor lui, adică să prevadă posibilitatea producerii morții și să o accepte.

S-au mai avut în vedere caracterul singular al acțiunii, intensitatea loviturii, faptul că inculpatul nu ar fi avut niciun motiv pentru a suprima viața părții vătămate și că lovind-o pe aceasta cu briceagul, a făcut un gest pe care martorii nu și l-au putut explica. S-a arătat că aceste argumente sunt aprecieri ale instanței care nu sunt susținute însă de probatoriul administrat. Astfel, martora C.D.L. a declarat că partea vătămată a fost trasă în joacă de fratele inculpatului și că ea consideră că inculpatul a crezut că fratele său și partea vătămată se bat, întrucât inculpatul a mers direct către partea vătămată și a înjunghiat-o. În același sens a declarat și martora S.C. Martora C.D. a relatat, de asemenea, că partea vătămată a avut ceva discuții cu fratele inculpatului și că la scurt timp l-a văzut pe inculpat cum l-a împins pe fratele său într-o parte, iar apoi a scos un cuțit cu care a împuns în zona pieptului pe partea vătămată.

Martorul G.V. a declarat că o persoană necunoscută a prins-o pe partea vătămată după cap și a tras-o înspre grupul său și imediat o altă persoană din grupul respectiv i-a aplicat o lovitură de sus în jos părții vătămate în zona pieptului cu un obiect pe care îl avea în mână.

Instanța de apel reține astfel că starea conflictuală a fost generată de comportamentul inculpatului față de partea vătămată, pe fondul unei stări de ebrietate, iar chiar dacă nu a existat un interval temporal mare între discuțiile purtate de partea vătămată cu fratele inculpatului și intervenția acestuia din urmă, modul și împrejurările de comitere a faptei, folosirea unui obiect apt să producă decesul, zona anatomică vizată, modalitatea de aplicare a loviturii - de sus în jos - și comportamentul inculpatului imediat după săvârșirea faptei, constând în abandonarea victimei și încercarea sa de a se ascunde, sunt de natură să justifice concluzia existenței unei reflecții, conștiente asupra posibilelor consecințe cu potențial letal ale acțiunii sale.

Pentru toate aceste motive, instanța de apel a constatat că în mod greșit tribunalul a admis cererea inculpatului T.A. și a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. în infracțiunea de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 alin. (2) C. pen.

S-a constatat, de asemenea, că în cauză este dovedită vinovăția inculpatului și sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 și a infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice prev. de art. 321 alin. (1) C. pen., prin aceea că prin aplicarea unei lovituri cu cuțitul într-un local, în prezența mai multor persoane, precum și gălăgia provocată în acest context a tulburat liniștea publică, respectiv acel climat necesar desfășurării normale a vieții sociale, în care relațiile dintre oameni se desfășoară pașnic, climat care a fost tulburat, deranjat prin atitudinea inculpatului, inclusiv prin lovirea cu intenție a părții vătămate cu cuțitul pe care îl avea în mod nejustificat asupra sa și deci săvârșirea unor alte infracțiuni.

De asemenea, actele inculpatului au fost săvârșite în public, încadrându-se în dispozițiile art. 152 C. pen. Referitor la individualizarea judiciară a pedepselor aplicate inculpatului, curtea de apel a reținut că potrivit dispozițiilor art. 72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile deduse judecății sunt închisoarea de la 7 ani și 6 luni la 12 de ani și 6 luni, de la 1 an la 5 ani și de la 3 luni la 2 ani sau amendă penală, iar, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 320 1 alin. (7) C. proc.

pen., limitele de pedeapsă sunt de 5 ani și 8 ani și 4 luni, respectiv 8 luni și 3 ani și 4 luni și 2 luni și 1 an și 4 luni. S-a apreciat că faptele săvârșite de inculpat prezintă un grad de pericol social concret ridicat, raportat la modul și mijloacele de săvârșire - prin folosirea unui cuțit, în public -, la împrejurările în care a fost comisă - în prezența mai multor persoane, fără un motiv justificat - la scopul urmărit - pedepsirea părții vătămate pentru un eventual conflict avut de aceasta cu fratele inculpatului - și la urmarea produsă - leziunile cauzate părții vătămate, punerea în primejdie a vieții acesteia și atingerea adusă liniștii publice.

În ceea ce privește conduita și persoana inculpatului, curtea de apel a reținut că este adevărat că acesta are antecedente penale, care nu atrag însă starea de recidivă, apreciind însă că aplicarea unor pedepse în cuantumul minim prevăzut de lege, raportat și la atitudinea procesuală a inculpatului, este suficientă și corespunzătoare criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., fiind aptă să răspundă scopului preventiv și de reeducare consfințit prin dispozițiile art. 52 C. pen. S-a arătat că nu se justifică nici aplicarea unui spor de pedeapsă, având în vedere că fapta pentru care s-a pronunțat pedeapsa cea mai grea prezintă un pericol social mult mai accentuat față de faptele prevăzute de art. 321 alin. (1) și de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, fiind suficientă aplicarea pentru întreg concursul a pedepsei de bază.

Pentru aceste motive, curtea de apel în baza propriei evaluări asupra individualizării pedepsei stabilite, a considerat că aplicarea unei pedepse rezultante la 5 ani închisoare va fi aptă să asigure reeducarea inculpatului, prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, dar și o constrângere corespunzătoare încălcării legii penale. Referitor la individualizarea judiciară a executării pedepselor aplicate inculpatului, raportat la motivele de apel expuse, instanța a constatat că, raportat la cuantumul pedepsei aplicate acesteia, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 86 1 lit. a) C. pen. Totodată, instanța de apel a apreciat că scopul pedepsei poate fi realizat numai în condițiile executării efective a pedepsei, în acest mod fiind respectată și cerința proporționalității între gravitatea faptelor săvârșite și datele personale ale inculpatului.

Examinând din oficiu hotărârea atacată, prin prisma dispozițiilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanța a constatat că celelalte dispoziții ale primei instanțe referitoare la aplicarea pedepselor accesorii, la aplicarea art. 88 C. pen., la soluționarea acțiunilor civile și la obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare sunt legale și temeinice. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul T.A., pentru nelegalitate și netemeinicie. Astfel, în motivele de recurs depuse la dosar de apărătorul desemnat din oficiu s-a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 4 și 5 C. pen. și în baza art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) C. pen., achitarea inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, întrucât fapta nu mai este prevăzută de legea penală.

S-a arătat că limitele de pedeapsă pentru infracțiunea prevăzută de art. 321 C. pen. (1969) au fost reduse în noua reglementare (art. 371 C. pen.), iar în dispozițiile art. 189 C. pen. nu se mai regăsește agravanta prevăzută de art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. (1969). Invocându-se cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 C. proc. pen., s-a arătat că hotărârea atacată este contrară legii fiind dată cu aplicarea greșită a acesteia, cu referire la încadrarea juridică dată faptei, respectiv respingerea de către curtea de apel a solicitării inculpatului de schimbare a încadrării juridice din tentativă la infracțiunea de omor calificat în infracțiunea de vătămare corporală gravă, așa cum a fost condamnat inculpatul de către instanța de fond, apreciindu-se că faptei îi lipsește mobilul și nu a fost dovedită intenția de a suprima viața părții vătămate cu referire la circumstanțele săvârșirii faptei.

S-a arătat că prima instanță a apreciat în mod corect că scopul preventiv și educativ poate fi atins prin aplicarea dispozițiilor art. 86 1 C. pen., sens în care a făcut trimitere la înscrisurile aflate la dosar cu referire la circumstanțele personale ale inculpatului. Apărătorul ales al inculpatului, în motivele scrise depuse la dosar, a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 17 și pct. 17 2 C. proc. pen., apreciindu-se că s-a făcut o greșită aplicare a legii, instanța de apel dând faptei o greșită încadrare juridică, pct. 17 al textului de lege menționat nemaifiind susținut cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei dat fiind că a fost abrogat. S-a apreciat că, chiar dacă prevederile pct. 17 din art. 385 9 C. proc.

pen. au fost abrogate, greșita încadrare juridică dată faptei de instanța de apel echivalează cu o greșită aplicare a legii, fiind o chestiune de legalitate, iar Înalta Curte, ca ultimă instanță de control judiciar, este obligată să facă o încadrare juridică a faptei săvârșite de către inculpat în concordanță cu aplicarea în mod corect a legii. În acest sens, s-a arătat că legiuitorul, prin abrogarea pct. 17, nu a înțeles să înlăture situația unei greșite încadrări juridice dată faptei, ci să încorporeze în prevederile pct. 17 2 atât o situație de aplicare greșită a legii, cât și o situație de greșită încadrare juridică dată faptei. Făcându-se referire la circumstanțele comiterii faptei și probele aflate la dosar, apărarea a arătat că instanța de apel în mod greșit a respins cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice din tentativă la infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 175 lit. i) C. pen.

(1969) în fapta prev. de art. 182 alin. (2) C. pen. (1969), întrucât din toate lucrările dosarului rezultă faptul că inculpatul nu a intenționat niciodată să suprime viața părții vătămate, gestul său fiind spontan, necugetat, fără premeditare, dar, bineînțeles, nejustificat și condamnabil. Astfel, s-a apreciat că deși s-a pus în pericol viața părții vătămate, nu se poate califica decât drept vătămare corporală gravă, deoarece faptei îi lipsește unul dintre elementele constitutive ale infracțiunii, respectiv intenția. S-a susținut că, în eventualitatea admiterii recursului în sensul solicitat de apărare, soluția instanței de fond în ceea ce privește cuantumul pedepsei, modalitatea de executare și neaplicarea sporului pentru faptele concurente este aptă a conduce la atingerea scopului preventiv și educativ al pedepsei.

S-a arătat că, în funcție de încadrarea juridică a faptei săvârșite de către inculpat, trebuiau reținute și circumstanțele atenuante prev. de art. 74 lit. a), b) și c) C. pen., aspect neavut în vedere de către instanța de fond, critică circumscrisă de apărare aceluiași caz de casare. Referitor la aplicabilitatea legii penale mai favorabile, cu ocazia dezbaterilor pe fond s-a arătat că fapta prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, nu mai are corespondent în legea penală nouă și, în temeiul art. 385 9 art. 13 C. proc. pen. anterior rap. la art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) C. proc. pen., a solicitat achitarea inculpatului, fapta fiind dezincriminată.

În ceea ce privește infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii și ordinii publice prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. anterior, s-a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 371 C. pen., care este mai favorabilă, având limite de pedeapsă reduse. În subsidiar, s-a arătat că, în ceea ce privește tentativa la infracțiunea de omor, legea penală mai favorabilă este legea nouă, întrucât agravanta prevăzută de art. 175 lit. i) C. pen. (1969) nu mai există, iar limitele de pedeapsă prevăzute de art. 188 C. pen. sunt mai reduse. Examinând recursul formulat, atât prin prisma motivelor invocate de inculpat, cât și din prisma cazurilor de casare ce pot fi invocate din oficiu, Înalta Curte constată că acesta este întemeiat în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

1. Prealabil verificării temeiniciei susținerilor inculpatului, Înalta Curte arată că, deși la data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres Codul de procedură penală din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfășurat judecarea prezentelor recursuri este cel reglementat de prevederile art. 385 1 - art. 385 19 din legea de procedură penală anterioară, având în vedere în acest sens dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013. 2. Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385 6 C. proc.

pen. (1968) stabilește în alin. (2) că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385 9 din același cod. Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385 9 C. proc. pen. (1968). Instituind, totodată, o altă limită a devoluției recursului, art. 385 10 C. proc. pen. (1968) prevede în alin. (2 1 ), că instanța de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385 9 C. proc.

pen. (1968), dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași articol, cu singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. (1968), se iau în considerare din oficiu. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost pronunțată la data de 4 decembrie 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești (15 februarie 2013). În acest caz, decizia atacată este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385 9 C. proc.

pen. (1968), astfel cum au fost modificate prin actul normativ sus-menționat. Totodată, se constată că motivele de recurs au fost depuse la dosar în termenul legal, respectiv cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată. Potrivit art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen. (1968), hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greșită aplicare a legii. Încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalități principale, respectiv neaplicarea de către instanța de fond și cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greșită a dispoziției legale care trebuia aplicată.

Invocând acest caz de casare, recurentul inculpat T.A. a susținut că instanța de apel a dat o greșită încadrare juridică faptei de care este acuzat, aceasta întrunind, în opinia sa, elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. (1969). În primul rând, prealabil verificării temeiniciei susținerilor recurentului, se impune a se analiza dacă, din punct de vedere formal, aspectele invocate de acesta pot fi examinate de instanța de ultim control judiciar prin prisma motivului de recurs menționat, având în vedere modificările aduse dispozițiilor art. 385 9 C. proc. pen. prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești.

Astfel, se observă că, prin acest act normativ, s-a realizat o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc. pen., intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept. În ceea ce privește încadrarea juridică a faptei penale, Înalta Curte opinează în sensul că, deși cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.

a fost abrogat expres prin Legea nr. 2/2013, se impune analizarea criticilor referitoare la acest aspect prin prisma motivului de recurs reglementat de pct. 17 2 al textului de lege menționat, însă numai în ipoteza în care, fără a invoca erori de fapt, se contestă de către recurent greșita aplicare a normei de incriminare, din punct de vedere al corespondenței dintre aceasta și situația de fapt stabilită de instanțele inferioare. Reprezentând o chestiune de drept, încadrarea juridică a faptei poate fi supusă controlului de legalitate în recurs și poate fi modificată pe această cale, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc.

pen., cu condiția, însă, ca fapta sau faptele să fie primite de instanța de ultim control judiciar, așa cum au fost stabilite în mod suveran de instanțele de fond, examinarea situației de fapt deja reținută în cauză (constatarea existenței sau inexistenței faptei, precum și a tuturor împrejurărilor de fapt) și eventuala modificare a acesteia nemaiputând forma obiectul judecății în recurs, ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 2/2013. Analizând din prisma acestui caz de casare solicitarea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei din tentativă la infracțiunea de omor calificat în infracțiunea de vătămare corporală gravă, raportat doar la poziția psihică a recurentului în momentul comiterii infracțiunii, Înalta Curte apreciază că aceasta trebuie verificată tot pe baza unor elemente de fapt reținute de instanțele inferioare, fără a repune în discuție situația stabilită deja în cauză.

Sub acest aspect, Înalta Curte arată că, spre deosebire de infracțiunea de omor, în cazul căreia făptuitorul prevede moartea victimei ca rezultat al acțiunii sale, pe care îl urmărește sau acceptă producerea lui, infracțiunea de vătămare corporală gravă, în care s-a solicitat de către recurent schimbarea încadrării juridice, presupune, sub aspectul laturii subiective, ca autorul să-și fi dat seama că, prin lovire sau alte acte de violență, va produce o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile sau una din consecințele prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen., urmărind sau acceptând posibilitatea producerii acestui rezultat prin săvârșirea faptei.

Poziția subiectivă a făptuitorului trebuie stabilită pentru fiecare caz în parte, în funcție de împrejurările concrete ale speței și îndeosebi în raport cu obiectul vulnerant folosit (apt sau nu de a produce moartea), zona spre care au fost îndreptate actele de violență (o zonă vitală sau nu), numărul și intensitatea acestora, gravitatea leziunilor cauzate, raporturile anterioare dintre autor și victimă, precum și atitudinea agresorului după comiterea faptei. Raportat la aceste elemente și la situația de fapt reținută de instanțele inferioare, Înalta Curte apreciază că fapta inculpatului T.A.

de a aplica părții vătămate B.M.V., pe fondul unei stări de ebrietate, o lovitură cu un obiect apt să producă decesul (cuțit), de sus în jos, în zona pieptului, cauzând leziuni ce necesită pentru vindecare 45 - 50 de zile îngrijiri medicale și punând în primejdie viața victimei, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor, și nu pe cele ale infracțiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen.(1969), inculpatul acționând cu vinovăție, sub forma intenției indirecte, în sensul că a prevăzut moartea victimei, ca rezultat al acțiunii sale, și, chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat producerea acestui rezultat.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de prim control judiciar că, în condițiile concrete în care a acționat - crezând că partea vătămată și fratele său se bat, a mers direct la aceasta și a înjunghiat-o, apoi după săvârșirea faptei a abandonat victima și a încercat să se ascundă -, inculpatul a avut reprezentarea că victima poate deceda ca urmare a agresiunii exercitate, neputându-se reține că nu a prevăzut posibilitatea producerii rezultatului letal, așa cum greșit a apreciat judecătorul fondului. Având în vedere toate aceste împrejurări de fapt deja reținute în cauză și la care s-a făcut anterior trimitere, Înalta Curte, în acord cu instanța de apel, consideră că inculpatul T.A. a acționat, în plan subiectiv, cu intenția indirectă de a ucide victima, constatând, așadar, că instanța de prim control judiciar a dat o corectă încadrare juridică faptei comise de acesta.

În ceea ce privește susținerea Ministerului Public, subsumată aceluiași caz de casare, în sensul că instanța de apel în mod greșit a aplicat dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. în condițiile în care a reținut o altă situație de fapt decât prima instanță, împrejurare în care trebuia să procedeze la efectuarea cercetării judecătorești în întregime și abia apoi să soluționeze acțiunea penală în baza procedurii administrate nem