ÎCCJ, decizie (scj.ro #114085)

Apel. Invocarea încălcării p

rincipiului

tantum devolutum quantum judicatum.

Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Apelul

Index alfabetic: acțiune în constatare

-uzucapiune

-principiul

tantum devolutum quantum judicatum

C. proc. civ. din 1865, art. 84, art. 134, art. 287 alin. (1) pct. 3, alin. (2),

art. 292 alin. (2), art. 295 alin. (1)

Potrivit art. 287 alin. (1) pct. 3 și alin. (2) C.proc.civ., cererea de apel trebuie să cuprindă, între alte mențiuni, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul, sub sancțiunea decăderii, această cerință putând fi împlinită până cel mai târziu la prima zi de înfățișare.

Nu este încălcat principiul tantum devolutum quantum judicatum în cazul în care instanța de prim control judiciar s-a pronunțat și cu privire la o critică suplimentară adusă sentinței atacate, formulată de apelant prin concluziile scrise depuse la prima zi de înfățișare, când instanța a și rămas în pronunțare, întrucât aceasta s-a pronunțat în limitele criticilor din apel, formulate înăuntrul termenului prevăzut de art. 287 C. proc. civ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3475 din 7 noiembrie 2014

Prin sentința civilă nr. 893/19.04.2013, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, a admis cererea reclamantei C.M. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a constatat că reclamanta a dobândit prin efectul uzucapiunii de 10 ani dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 295,79 m.p., aferent imobilului situat în București, str. B. nr. 1, etaj 1, ap. 1, sectorul 2, compus din 210,22 m.p. teren situat sub construcție și 85,55 m.p. teren liber de construcții, a omologat raportul de expertiză întocmit de expert ing. L.D.U. și a obligat pârâtul la 1.200 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin hotărâri judecătorești irevocabile reclamantei C.M. i-au fost restituite apartamentul nr. 1 aflat la etajul 1 din imobilul situat în București, str. B. nr. 1, sector 2, compus din 2 camere în suprafață de 44 mp, dar și mansarda din același imobil, în suprafață de 62,2 mp, fără însă a se dispune și asupra terenului pe care se află construit imobilul și a celui aferent curții; a mai notat că prin procesul-verbal din 16.01.1995, SC A. SA a predat reclamantei întregul imobil.

A mai reținut, din analiza situației juridice transmise de AFI, că asupra terenului situat sub construcție și asupra celui liber de construcții, Statul nu are înscris niciun drept, iar la momentul înființării cărților funciare, în anul 1940, acesta a aparținut bunicii reclamantei, P.M., fiind preluat prin Decretul nr. 92/1950 odată cu construcția.

Tribunalul a mai notat că în anul 1986 terenul a fost inclus în evidențele cadastrale ale municipiului București pe adresa poștală str. N.F. nr. 40, fostă str. S. nr. 40, sector 2, cu suprafața de 1370 mp, posesor de parcelă fiind la data întocmirii evidențelor Departamentul Cultelor, dar, prin sentința civilă nr. 2048 din 08.02.1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, s-a stabilit linia de hotar dintre proprietatea reclamantei și a numitei P.M. și cea deținută de Secretariatul de Stat pentru Culte și Ministerul Finanțelor pe baza unui raport de expertiză judiciară efectuat în dosar.

În cauză au fost audiați martorii V.I.M. și P.M., care, cunoscând situația imobilului de 60 și respectiv 40 de ani, au declarat că în prezent curtea stăpânită de reclamantă este delimitată de clădirea ce aparține Ministerului Cultelor, că de curte se îngrijește reclamanta, aceasta fiind considerată proprietar al terenului liber aferent imobilelor care i-au fost retrocedate.

În continuare, prima instanță a prezentat concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară, care a identificat terenul.

A apreciat și că pârâtul se legitimează procesual pasiv, în condițiile în care probele administrate în cauză nu relevă un alt proprietar al imobilului.

În considerarea celor prezentate mai sus, tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii scurte, prevăzute de art. 1895 C.civ., întrucât reclamanta se bazează pe un just titlu care provine de la municipiul București și a exercitat o posesie utilă asupra terenului situat sub construcție și asupra curții aferente, sub nume de proprietar și de bună-credință, așa încât a admis acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, ambele părți au declarat apel.

Apelul declarat de reclamantă nu a fost nici timbrat, nici motivat.

În motivarea apelului propriu, Municipiul București a arătat că soluția primei instanțe este greșită, întrucât nu are calitate procesuală pasivă, deoarece nu reiese că imobilul a fost sau mai este încă în domeniul privat al municipalității. Pe fond, acest apelant a susținut că potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 și art. 135 pct. 5 din Constituție, proprietatea publică este imprescriptibilă, astfel că nu poate fi sub nici o formă uzucapată. A mai arătat că în mod eronat a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, deoarece în cauză nu se poate reține culpa sa procesuală, iar, în subsidiar, a solicitat să se facă aplicarea art. 274 alin. (3) C.proc.civ.

La termenul din 05.12.2013, Municipiul București a depus concluzii scrise, în cuprinsul cărora a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii de la 10 până la 20 ani, reclamanta nedeținând un just titlu și exercitând astfel asupra suprafeței de teren o posesie fără titlu.

Prin decizia civilă nr. 347A/05.12.2013, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a anulat ca netimbrat apelul declarat de apelanta-reclamantă C.M., a admis apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul General și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că apelanta-reclamantă  C.M. nu și-a îndeplinit obligația de a achita taxa judiciară de timbru în cuantum de 4.633,5 lei, stabilită în sarcina sa, astfel încât a făcut aplicarea art. 20 din Legea nr. 146/1997, anulând cererea de apel promovată de această parte, ca netimbrată.

Referitor la apelul declarat de pârât, instanța de prim control judiciar a reținut că este nefondată critica vizând lipsa calității procesuale pasive, având în vedere că atât timp cât terenul aferent construcției nu a făcut obiectul restituirii în baza Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 18/2001, probele nerelevând un alt proprietar, acesta a rămas în proprietatea privată a statului, respectiv a unității administrativ teritoriale, fiind incidente prevederile Legii nr. 213/998 și cele ale Legii nr. 215/2001, potrivit cărora domeniul privat al unităților administrativ teritoriale este alcătuit din bunuri mobile și imobile, altele decât cele care aparțin domeniului public intrate în proprietatea acestora prin modalitățile prevăzute de lege.

Pe fond, instanța de apel a constatat că deși terenul în litigiu, nefiind proprietate publică, este, în principiu, susceptibil de a fi uzucapat, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1895 și art. 1897 din Codul civil din 1864 pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 10 ani.

În continuare, curtea de apel a citat dispozițiile art. 1895 și 1897 C.civ. și a subliniat că justul titlu trebuie să provină de la altcineva decât de la adevăratul proprietar, pentru că dacă ar proveni de la adevăratul proprietar ar fi suficient prin el însuși să ducă la dobândirea proprietății fără să fie nevoie de vreo trecere a timpului.

Astfel, a notat că reclamanta a invocat drept just titlu procesul-verbal încheiat la data de 16.01.1995 de SC A. SA, însă a observat că acest înscris nu se referă la terenul în litigiu, ci la un apartament din imobil și nu reprezintă oricum un act translativ de proprietate pentru a putea fi calificat ca just titlu.

Prin urmare, curtea de apel a constatat că în mod greșit prima instanță a admis acțiunea formulată, hotărârea pronunțată fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1895 și 1897 C.civ., așa încât a admis apelul declarat de Municipiul București, prin Primarul General și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta C.M., solicitând modificarea sa, în sensul respingerii apelului declarat de pârât ca nefondat.

În motivare, recurenta a arătat că hotărârea atacată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, indicând, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta, după ce a prezentat pe larg situația de fapt, a arătat că decizia atacată încalcă dispozițiile art. 292 alin. (2) și art. 295 alin. (1) C.proc.civ.

Astfel, a arătat că pe cale orală și doar la termenul la care a fost pronunțată decizia atacată, Municipiul București a invocat neîndeplinirea condițiilor de valabilitate a justului titlu exhibat în cauză.

A mai susținut că instanța de apel nu și-a motivat soluția prin raportare la mijloace de apărare sau dovezi noi, neadministrate la prima instanță, ci a valorificat doar probatoriul administrat deja, depășind însă limitele cererii de apel și prin urmare încălcând art. 295 alin. (1) C.proc.civ. care reglementează efectul devolutiv al apelului.

Recurenta a precizat că, în fața primei instanțe, pârâtul nu a formulat apărări și nici nu a administrat probe în combaterea cererii sale, așa încât a apreciat că nu se justifica analiza apărărilor părții adverse prezentate în apel.

În continuare, recurenta a evocat definiția Curții Europene asupra principiului contradictorialității și a susținut că acesta este încălcat atunci când judecătorul nu pune în discuția părților aspectele relevante ale unui proces.

În final, recurenta a arătat că a dovedit în speță că deține un just titlu, dar și că de la momentul punerii în posesie a plătit taxe și impozite pe terenul stăpânit și a stat în procesul de grănițuire cu Ministerul Cultelor, ca parte adversă.

Analizând actele dosarului, precum

și decizia atacată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte a reținut următoarele

:

Recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., potrivit căruia hotărârea poate fi modificată atunci când este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Acest motiv de nelegalitate presupune trei ipoteze, dintre care recurenta a invocat doar încălcarea legii, cu referire expresă la art. 292 alin. (2) și art. 295 alin. (1) C.proc.civ.; în mod implicit, a susținut încălcarea art. 1895 și art. 1897 C.civ.

Potrivt art. 292 alin. (2) C.proc.civ., „în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.”

Iar în conformitate cu art. 295 alin. (1) C.proc.civ., „instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu.”

Din analiza succesiunii actelor de procedură derulate în fața instanței de prim control judiciar, Înalta Curte reține că în motivele sale de apel, depuse la dosar la data de 07.08.2013, Municipiul București nu a prezentat critici care să vizeze neîndeplinirea condițiilor justului titlu.

La primul termen acordat în cauză în faza procesuală a apelului, 14.11.2013, judecata a fost amânată pentru data de 05.12.2013, în vederea comunicării întâmpinării depuse de intimata-reclamantă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că la data de 14.11.2013 nu fusese epuizat momentul procesual al primei zile de înfățișare, definit de art. 134 C.proc.civ., deoarece la termenul respectiv, părțile nu au putut pune concluzii.

Acest moment a fost consumat la termenul imediat următor, 05.12.2013, când Municipiul București, pe calea concluziilor scrise, a invocat neîndeplinirea condițiilor justului titlu, reiterând această susținere și oral, în cadrul dezbaterilor contradictorii.

Potrivit art. 287 alin. (1) pct. 3 și alin. (2) C.proc.civ., cererea de apel trebuie să cuprindă, între alte mențiuni, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul, sub sancțiunea decăderii; această cerință poate fi împlinită până cel mai târziu la prima zi de înfățișare.

Așadar, Înalta Curte constată că înăuntrul termenului stabilit de textul de lege anterior evocat, Municipiul București a formulat critica vizând neîndeplinirea condițiilor justului titlu; în acest context, intitularea  de către parte drept ”concluzii scrise” a actului de procedură prin care a adus critici suplimentare sentinței este irelevantă deoarece, în sensul art. 84 C.proc.civ., voinței părții trebuie să i se dea eficiență chiar dacă este manifestată într-un act care poartă o denumire greșită.

În raport de considerentele expuse mai sus, nu este fondată critica recurentei, potrivit căreia ar fi fost încălcat principiul

tantum devolutum quantum judicatum

, instanța de prim control judiciar pronunțându-se în limitele criticilor din apel, formulate în termen.

Pe de altă parte susținerea recurentei în sensul că atât timp cât în fața primei instanțe, pârâtul nu a formulat apărări și nici nu a administrat probe în combatere, nu se justifică analiza apărărilor acestuia prezentate în apel, nu poate fi primită, deoarece ea are aptitudinea de a goli de conținut o cale de atac promovată de partea care, neprezentându-se în fața instanței, a pierdut procesul.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că, în mod legal, instanța de apel a examinat cerințele justului titlu și le-a apreciat ca nefiind îndeplinite.

Astfel, în mod judicios a reținut că justul titlu trebuie să emane de la o altă persoană decât adevăratul proprietar, pentru că dacă ar proveni de la adevăratul proprietar ar fi suficient prin el însuși să ducă la dobândirea proprietății fără să fie nevoie de vreo trecere a timpului.

Cum recurenta-reclamantă a invocat drept just titlu procesul-verbal încheiat la data de 16.01.1995 de SC A. SA, care se referă la un apartament din imobil, nu și la terenul în litigiu, acesta nu poate fi calificat ca just titlu, iar în calea extraordinară de atac, recurenta nu a prezentat critici asupra acestui aspect, limitându-se la a le relua pe cele expuse în fazele procesuale anterioare, deja examinate de instanțe.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, iar motivul invocat de recurentă nu justifică modificarea sa, așa încât, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.

Constatând că în faza procesuală a judecății în primă instanță, reclamanta nu a achitat taxa judiciară de timbru în cuantumul legal, Înalta Curte, dând eficiență art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, a obligat-o la plata sumei de 9.573 lei, cu titlu de diferență de taxă judiciară de timbru datorată pentru judecata în primă instanță

În această ordine de idei, reține că la data sesizării primei instanțe, 12.09.2011, erau incidente dispozițiile art. 2 alin. (1

1

) din Legea nr. 146/1997, care impuneau timbrarea acțiunilor în constatarea existenței unui drept la valoare, potrivit distincțiilor făcute în art. 2 alin. (1) din același act normativ; la calculul taxei judiciare de timbru, instanța supremă are în vedere valoarea de circulație a imobilului teren, de 566.200 lei, stabilită în raportul de expertiză administrată în fața primei instanțe.