ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6147/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6147/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra

apelului civil de față, constată:

Prin acțiunea civilă înregistrată la

Tribunalul Arad la data de 3 august 2010, reclamanții A.C. și P.K. au chemat în

judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București,

solicitând constatarea caracterului politic al măsurilor administrative la care

au fost supuși; obligarea pârâtului la plata către reclamanta A.C. a sumei de

10.000 euro pentru prejudiciul suferit prin deportarea ei în lagărul din

Cistacova, în perioada 31 decembrie 1946 - 28 septembrie 1949; obligarea

pârâtului la plata către reclamantul P.K. a sumei de 8.000 euro pentru

prejudiciul suferit prin deportarea lui în lagărul din Cistacova, în perioada

11 iulie 1949 - 28 septembrie 1949, cu cheltuieli de judecată.

În fapt, s-a arătat

că deportarea în masă a etnicilor germani în Uniunea Sovietică în scopul

prestării de muncă forțată neplătită, nu este în esență cu absolut nimic

diferit de ceea ce practicaseră naziștii între 1933 și 1945 cu milioane de

oameni de naționalități diferite. Deportarea etnicilor germani în URSS a

încălcat dreptul internațional și a fost o crimă de război.

În data de 15

ianuarie 1945, părinții reclamanților P.I. și P.E. au fost ridicați de la

domiciliul lor și adunați în căminuri amenajate în mod special pentru ținerea

lor până la ridicarea completă a tuturor. Apoi au fost deportați în URSS în lagărul

de muncă Cistacova.

În drept, acțiunea a

fost întemeiată pe disp. art. 112 C. proc. civ., art. 1 alin. (3), art. 4 alin.

(2), art. 5 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin precizarea

depusă în ședința publică din 18 noiembrie 2010, reclamanții au solicitat

obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 35.000 euro și a sumei

de 10.000 euro în favoarea reclamantului.

Prin întâmpinarea

depusă, pârâtul a solicitat, în principal, respingerea acțiunii pe calea

excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, iar, în

subsidiar, în cazul admiterii acțiunii, reducerea cuantumului despăgubirilor

solicitate.

Prin Sentința civilă

nr. 787 din 18 noiembrie 2010, Tribunalul Arad a respins acțiunea reclamanților

A.C. și P.K., împotriva pârâtului Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că este considerată condamnare cu

caracter politic, orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească

definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru

fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care

au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de

6 martie 1945. De asemenea, conform art. 3 din același act normativ, constituie

măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei

miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de

muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre acte

normative enumerate de textul legii și care au fost adoptate începând cu anul

îndreptățite la despăgubiri și persoanele care au făcut obiectul unor măsuri

administrative, pronunțate însă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În acest context,

oricât de evident este caracterul inuman al măsurilor de deportare a unor

persoane într-un alt stat, împotriva voinței lor, pentru a fi supuse la munci

forțate, repararea prejudiciilor astfel suferite de către cei în cauză, nu se

poate realiza în temeiul Legii nr. 221/2009, deoarece acest act normativ are ca

destinatari exclusiv persoanele ce au fost supuse unor condamnări ori măsuri

administrative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar după decesul

acestora, pe soțul ori descendenții până la gradul al II-lea a persoanelor

persecutate politic în această perioadă expres indicată de lege.

Conform art. 1 alin.

(5) din Constituție, în România "respectarea Constituției, a supremației

sale și a legilor este obligatorie", iar potrivit art. 124 din legea

fundamentală, justiția se înfăptuiește în numele legii, este unică, imparțială

și egală pentru toți iar judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

Respectarea de către instanțe și de către judecători a legii, așa cum este ea

adoptată de Parlament, este o garanție a funcționării separației puterilor în

stat, consacrată de art. 1 alin. (4) din Constituție.

Așa fiind, în

condițiile în care situația reclamanților nu se grefează pe situațiile

reglementate de Legea nr. 221/2009, o interpretare extensivă a dispozițiilor

acestui act normativ, ar constitui o încălcare a principiilor constituționale

sus-enumerate, deoarece legea nu conferă dreptul la despăgubiri pentru măsuri

cu caracter politic dispuse anterior datei de 6 martie 1945.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel, în termen legal, reclamanții A.C.P. și P.K.,

solicitând schimbarea ei în tot și admiterea acțiunii precizate.

În motivarea

apelului, s-a arătat faptul că, prima instanță, în mod eronat a reținut

argumentul pârâtei în sensul că, din moment ce nu au fost deportați în URSS în

perioada 06 martie 1945 - iulie 1948, nu s-ar circumscrie prevederilor Legii

nr. 221/2009, care au în vedere doar condamnări și măsuri administrative cu

caracter politic aplicate persoanelor începând cu data de 06 martie 1945,

concluzie care nu poate avea decât un caracter profund discriminatoriu.

În susținerea

caracterului discriminatoriu al interpretării date de către pârât, interpretare

îmbrățișată în cele din urmă de prima instanță, au înțeles să invoce

prevederile art. 14 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor Omului

și a Libertăților fundamentale, precum și a art. 1 din Protocolul nr. 12 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care arată în mod expres că

"Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără

nicio discriminare bazată în special, pe sex, rasă, culoare limbă, religie,

opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.

Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre

motivele menționate în paragraful 1."

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, instituția pârâtă a solicitat respingerea apelului

reclamanților, ca nefondat, raportat și la Deciziile Curții Constituționale nr.

1358 din 20 octombrie 2010 și nr. 1354 din 20 octombrie 2010, conform cărora nu

se mai pot acorda despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, reiterându-se excepția lipsei calității procesuale active a

reclamanților, întrucât aceștia nu sunt îndreptățiți a solicita despăgubiri în

temeiul Legii nr. 221/2009.

Prin Decizia nr. 577

din 15 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost respins

apelul declarat de reclamanți, în contradictoriu cu intimatul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Arad.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Chiar dacă părinții

reclamanților au fost supuși unei măsuri administrative cu caracter politic

având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind

internați într-o unitate de muncă forțată din URSS cu scopul de a contribui la

reconstrucția Uniunii Sovietice, loc unde s-au născut reclamanții, nu este

îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în texul art. 3 alin.

(1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura

deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă sub

imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.

În realitate, măsura

deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupație

sovietice, care se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind considerată

la acea dată un stat ostil URSS și aflată sub armistițiu, guvernele provizorii

ale României din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 având atribuții

limitate. Astfel, în intervalul octombrie - noiembrie 1944 și până în ianuarie

- februarie 1945, trupele sovietice de ocupație de pe teritoriul României, ca

măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și a aliaților săi, au decis

deportarea în URSS a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflați pe

teritoriul României (cu excepția bătrânilor și a copiilor), pentru a ajuta la

reconstrucția URSS, cu titlu de despăgubire de război prin prestații în muncă.

Cu alte cuvinte,

măsura deportării în URSS a etnicilor germani, cetățeni români, a fost luată și

pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de

către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră

înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și

Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la

identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul

apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și

vârsta și sexul acestora. În rest, date fiind și competențele limitate ale

autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în URSS

a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces

finalizându-se în februarie 1945.

Prin urmare, Legea

nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de

etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de

deportare în URSS a acestora întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație,

cu concursul limitat al autorităților administrative române, indiferent că

etnicilor germani deportați în URSS le-au fost recunoscute drepturi prin

Decretul-lege nr. 118/1990, republicată.

În această privință,

așa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-lege nr. 118/1990

republicat, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată,

stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și

celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce nu a fost

reluat de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.

În plus, în cuprinsul

legii este delimitată expres perioada în cuprinsul căreia trebuiau aplicate

sancțiunile cu caracter politic, iar părinții reclamanților, precum și

reclamanții personal nu se încadrează în cerințele legii nici sub acest aspect,

atâta timp cât aceștia au fost deportați în URSS anterior datei de 6 martie

1945.

Pentru că situația în

care s-au aflat reclamanții și părinții acestora nu îi califică pe aceștia la

acordarea despăgubirilor prevăzute de dispozițiile speciale și limitative ale

Legii nr. 221/2009, acțiunea lor nu putea fi admisă în temeiul acestei legi.

În ceea ce privește

caracterul discriminatoriu al Legii nr. 221/2009, invocat de către apelanți,

acesta nu poate fi reținut pentru că nu există niciun text de lege (intern sau

internațional) care să prevadă obligația Statului de a repara prin același act normativ

toate măsurile abuzive săvârșite de-a lungul timpului pe teritoriul său. Este

la latitudinea legiuitorului național să stabilească limitele de aplicare ale

unui act normativ, cu atât mai mult cu cât acesta este derogatoriu de la

dreptul comun în materia răspunderii delictuale a Statului (art. 998 - 999 C.

civ.), iar, în plus, pentru situația persoanelor deportate pe teritoriul URSS

pentru munca de reconstrucție, există deja un act normativ reparatoriu,

respectiv Decretul-lege nr. 118/1990.

Împotriva deciziei

pronunțate în apel, reclamanții P.K. și A.C. au declarat recurs, indicând în

drept, dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurs care a fost

continuat de moștenitorii A.I. și A.E.

În motivarea

recursului, reclamanții, au susținut în esență că instanța de apel a perseverat

în eroarea reținută de instanța de fond, în sensul că, situația lor nu se

circumscrie prevederilor Legii nr. 221/2009, concluzie care are un profund

caracter discriminatoriu.

Analizând recursul,

în raport de temeiul de drept invocat și criticile dezvoltate, Înalta Curte

constată următoarele:

Cu privire la

încadrarea în drept a recursului, este de observat că motivul prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ. a fost indicat numai formal de deoarece nu a fost

dezvoltată nicio critică care să se circumscrie ipotezelor pe care acesta le

reglementează.

Criticile formulate

prin motivele de recurs se circumscriu sferei de aplicabilitate a motivului de

nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., relativ la interpretarea

și aplicarea greșită a Legii nr. 221/2009, însă, acestea nu sunt fondate.

Legea nr. 221/2009

are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor

care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri

administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Măsura administrativă

cu caracter politic este definită la art. 3 din Legea nr. 221/2009 ca fiind

orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și

colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă sunt întemeiate

pe unul sau mai multe dintre actele normative menționate la lit. a - f.

Este de necontestat

că măsura deportării în URSS suferită de autorii reclamanților le-a creat

prejudicii ale căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții

lor ulterioare, fiindu-le știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate,

precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și

reputație.

Dislocarea din

localitatea de domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale,

obligarea de a trăi în condiții materiale precare, constituie suferințe care în

mod cert justifică acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile

suportate, cu condiția însă, de a fi îndeplinite cerințele actului de reparație

pe care se fundamentează o asemenea cerere.

Aplicabilitatea Legii

nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor

prevăzute de aceasta, or, în speță, situația autorilor reclamanților nu se

circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009.

Măsura deportării în

URSS a etnicilor germani, cetățeni români a fost luată și pusă în practică la

sfârșitul anului 1944 și începutul anului 1945, exclusiv, de către autoritățile

sovietice de ocupație, date fiind competențele limitate ale autorităților

române aflate sub ocupație.

Deportarea etnicilor

germani pe teritoriul fostei URSS a reprezentat o strămutare în masă, în

această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de

muncă (bărbați de 17 - 45 ani și femei de 18 - 30 de ani) și a caracterizat

toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.

În speță, corect s-a

stabilit că nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit și la

situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6

martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în URSS a acestora, întreprinse

de autoritățile sovietice de ocupație.

Deportarea în forma

arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist,

nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr.

221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică, ce fac obiectul

unor acte speciale de reparație, cum ar fi Decretul-lege nr. 118/1990 ori O.G.

nr. 214/1999.

Părinții

reclamanților au fost deportați pentru simplul fapt al nașterii lor într-o

familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului

comunist, astfel cum impun dispozițiile art. 3 al Legii nr. 221/2009.

Având în vedere că

legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a

distinge, cu atât mai mult cu cât, Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei

vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost

recunoscute drepturi prin Decretul - Lege nr. 118/1990, republicată.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că recursul reclamanților nu este fondat și îl va respinge ca

atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții P.K. și A.C., continuat de moștenitorii A.I.

și A.E., împotriva Deciziei nr. 577 din 15 martie 2011 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - NN