ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6147/2012

Deliberând asupra apelului civil de față, constată: Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Arad la data de 3 august 2010, reclamanții A.C. și P.K. au chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București, solicitând constatarea caracterului politic al măsurilor administrative la care au fost supuși; obligarea pârâtului la plata către reclamanta A.C. a sumei de 10.000 euro pentru prejudiciul suferit prin deportarea ei în lagărul din Cistacova, în perioada 31 decembrie 1946 - 28 septembrie 1949; obligarea pârâtului la plata către reclamantul P.K. a sumei de 8.000 euro pentru prejudiciul suferit prin deportarea lui în lagărul din Cistacova, în perioada 11 iulie 1949 - 28 septembrie 1949, cu cheltuieli de judecată.

În fapt, s-a arătat că deportarea în masă a etnicilor germani în Uniunea Sovietică în scopul prestării de muncă forțată neplătită, nu este în esență cu absolut nimic diferit de ceea ce practicaseră naziștii între 1933 și 1945 cu milioane de oameni de naționalități diferite. Deportarea etnicilor germani în URSS a încălcat dreptul internațional și a fost o crimă de război. În data de 15 ianuarie 1945, părinții reclamanților P.I. și P.E. au fost ridicați de la domiciliul lor și adunați în căminuri amenajate în mod special pentru ținerea lor până la ridicarea completă a tuturor. Apoi au fost deportați în URSS în lagărul de muncă Cistacova. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe disp. art. 112 C. proc.

civ., art. 1 alin. (3), art. 4 alin. (2), art. 5 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009. Prin precizarea depusă în ședința publică din 18 noiembrie 2010, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 35.000 euro și a sumei de 10.000 euro în favoarea reclamantului. Prin întâmpinarea depusă, pârâtul a solicitat, în principal, respingerea acțiunii pe calea excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, iar, în subsidiar, în cazul admiterii acțiunii, reducerea cuantumului despăgubirilor solicitate. Prin Sentința civilă nr. 787 din 18 noiembrie 2010, Tribunalul Arad a respins acțiunea reclamanților A.C. și P.K., împotriva pârâtului Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că este considerată condamnare cu caracter politic, orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. De asemenea, conform art. 3 din același act normativ, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre acte normative enumerate de textul legii și care au fost adoptate începând cu anul 1950. Conform art. 4 alin. (2) rap.

la alin. (3) din Legea nr. 221/2009, sunt îndreptățite la despăgubiri și persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, pronunțate însă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În acest context, oricât de evident este caracterul inuman al măsurilor de deportare a unor persoane într-un alt stat, împotriva voinței lor, pentru a fi supuse la munci forțate, repararea prejudiciilor astfel suferite de către cei în cauză, nu se poate realiza în temeiul Legii nr. 221/2009, deoarece acest act normativ are ca destinatari exclusiv persoanele ce au fost supuse unor condamnări ori măsuri administrative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar după decesul acestora, pe soțul ori descendenții până la gradul al II-lea a persoanelor persecutate politic în această perioadă expres indicată de lege.

Conform art. 1 alin. (5) din Constituție, în România "respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie", iar potrivit art. 124 din legea fundamentală, justiția se înfăptuiește în numele legii, este unică, imparțială și egală pentru toți iar judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. Respectarea de către instanțe și de către judecători a legii, așa cum este ea adoptată de Parlament, este o garanție a funcționării separației puterilor în stat, consacrată de art. 1 alin. (4) din Constituție.

Așa fiind, în condițiile în care situația reclamanților nu se grefează pe situațiile reglementate de Legea nr. 221/2009, o interpretare extensivă a dispozițiilor acestui act normativ, ar constitui o încălcare a principiilor constituționale sus-enumerate, deoarece legea nu conferă dreptul la despăgubiri pentru măsuri cu caracter politic dispuse anterior datei de 6 martie 1945. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel, în termen legal, reclamanții A.C.P. și P.K., solicitând schimbarea ei în tot și admiterea acțiunii precizate.

În motivarea apelului, s-a arătat faptul că, prima instanță, în mod eronat a reținut argumentul pârâtei în sensul că, din moment ce nu au fost deportați în URSS în perioada 06 martie 1945 - iulie 1948, nu s-ar circumscrie prevederilor Legii nr. 221/2009, care au în vedere doar condamnări și măsuri administrative cu caracter politic aplicate persoanelor începând cu data de 06 martie 1945, concluzie care nu poate avea decât un caracter profund discriminatoriu.

În susținerea caracterului discriminatoriu al interpretării date de către pârât, interpretare îmbrățișată în cele din urmă de prima instanță, au înțeles să invoce prevederile art. 14 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, precum și a art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care arată în mod expres că "Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată în special, pe sex, rasă, culoare limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.

Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate în paragraful 1." Prin întâmpinarea formulată în cauză, instituția pârâtă a solicitat respingerea apelului reclamanților, ca nefondat, raportat și la Deciziile Curții Constituționale nr. 1358 din 20 octombrie 2010 și nr. 1354 din 20 octombrie 2010, conform cărora nu se mai pot acorda despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, reiterându-se excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, întrucât aceștia nu sunt îndreptățiți a solicita despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009. Prin Decizia nr. 577 din 15 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanți, în contradictoriu cu intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Chiar dacă părinții reclamanților au fost supuși unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internați într-o unitate de muncă forțată din URSS cu scopul de a contribui la reconstrucția Uniunii Sovietice, loc unde s-au născut reclamanții, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945. În realitate, măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil URSS și aflată sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 având atribuții limitate.

Astfel, în intervalul octombrie - noiembrie 1944 și până în ianuarie - februarie 1945, trupele sovietice de ocupație de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și a aliaților săi, au decis deportarea în URSS a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflați pe teritoriul României (cu excepția bătrânilor și a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucția URSS, cu titlu de despăgubire de război prin prestații în muncă.

Cu alte cuvinte, măsura deportării în URSS a etnicilor germani, cetățeni români, a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora.

În rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în URSS a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945. Prin urmare, Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în URSS a acestora întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române, indiferent că etnicilor germani deportați în URSS le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicată.

În această privință, așa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-lege nr. 118/1990 republicat, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce nu a fost reluat de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.

În plus, în cuprinsul legii este delimitată expres perioada în cuprinsul căreia trebuiau aplicate sancțiunile cu caracter politic, iar părinții reclamanților, precum și reclamanții personal nu se încadrează în cerințele legii nici sub acest aspect, atâta timp cât aceștia au fost deportați în URSS anterior datei de 6 martie 1945. Pentru că situația în care s-au aflat reclamanții și părinții acestora nu îi califică pe aceștia la acordarea despăgubirilor prevăzute de dispozițiile speciale și limitative ale Legii nr. 221/2009, acțiunea lor nu putea fi admisă în temeiul acestei legi. În ceea ce privește caracterul discriminatoriu al Legii nr. 221/2009, invocat de către apelanți, acesta nu poate fi reținut pentru că nu există niciun text de lege (intern sau internațional) care să prevadă obligația Statului de a repara prin același act normativ toate măsurile abuzive săvârșite de-a lungul timpului pe teritoriul său.

Este la latitudinea legiuitorului național să stabilească limitele de aplicare ale unui act normativ, cu atât mai mult cu cât acesta este derogatoriu de la dreptul comun în materia răspunderii delictuale a Statului (art. 998 - 999 C. civ.), iar, în plus, pentru situația persoanelor deportate pe teritoriul URSS pentru munca de reconstrucție, există deja un act normativ reparatoriu, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990. Împotriva deciziei pronunțate în apel, reclamanții P.K. și A.C. au declarat recurs, indicând în drept, dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurs care a fost continuat de moștenitorii A.I. și A.E. În motivarea recursului, reclamanții, au susținut în esență că instanța de apel a perseverat în eroarea reținută de instanța de fond, în sensul că, situația lor nu se circumscrie prevederilor Legii nr. 221/2009, concluzie care are un profund caracter discriminatoriu.

Analizând recursul, în raport de temeiul de drept invocat și criticile dezvoltate, Înalta Curte constată următoarele: Cu privire la încadrarea în drept a recursului, este de observat că motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost indicat numai formal de deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică care să se circumscrie ipotezelor pe care acesta le reglementează. Criticile formulate prin motivele de recurs se circumscriu sferei de aplicabilitate a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., relativ la interpretarea și aplicarea greșită a Legii nr. 221/2009, însă, acestea nu sunt fondate.

Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Măsura administrativă cu caracter politic este definită la art. 3 din Legea nr. 221/2009 ca fiind orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă sunt întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative menționate la lit. a - f. Este de necontestat că măsura deportării în URSS suferită de autorii reclamanților le-a creat prejudicii ale căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții lor ulterioare, fiindu-le știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și reputație.

Dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare, constituie suferințe care în mod cert justifică acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile suportate, cu condiția însă, de a fi îndeplinite cerințele actului de reparație pe care se fundamentează o asemenea cerere. Aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta, or, în speță, situația autorilor reclamanților nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009. Măsura deportării în URSS a etnicilor germani, cetățeni români a fost luată și pusă în practică la sfârșitul anului 1944 și începutul anului 1945, exclusiv, de către autoritățile sovietice de ocupație, date fiind competențele limitate ale autorităților române aflate sub ocupație.

Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei URSS a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17 - 45 ani și femei de 18 - 30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial. În speță, corect s-a stabilit că nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în URSS a acestora, întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație. Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică, ce fac obiectul unor acte speciale de reparație, cum ar fi Decretul-lege nr. 118/1990 ori O.G.

nr. 214/1999. Părinții reclamanților au fost deportați pentru simplul fapt al nașterii lor într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispozițiile art. 3 al Legii nr. 221/2009. Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât, Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul - Lege nr. 118/1990, republicată.

Prin urmare, Înalta Curte constată că recursul reclamanților nu este fondat și îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții P.K. și A.C., continuat de moștenitorii A.I. și A.E., împotriva Deciziei nr. 577 din 15 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN