ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 02.12.2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1054/2013

HOTĂRÂRE
02.12.2011
CAMERĂ
civil_2
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1054/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Vâlcea la data de 18 august 2011 sub nr. 3970/90/2011, reclamanta

SC U. SA Râmnicu Vâlcea a chemat în judecată pe pârâtul B.M.R., solicitând ca

prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata

sumei de 305.118,5 RON, reprezentând prejudiciul înregistrat de SC U. SA -

contravaloarea deplasărilor în scop turistic, în interes exclusiv personal, ale

fostului director al SC U. SA, B.M.R., în perioada 2008 - 2010, plătite

nejustificat de SC U. SA, precum și la plata dobânzilor comerciale aferente

sumei de 305.118,5 RON, conform art. 43 C. com. Cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința nr.

2651 din 9 decembrie 2011, Tribunalul Vâlcea a admis excepția lipsei dovezii

calității de reprezentant a directorului general și a anulat cererea formulată

de reclamantul SC U. SA Râmnicu Vâlcea în contradictoriu cu pârâtul B.M.R.,

pentru lipsa dovezii calității de reprezentant.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut că cererea de chemare în judecată a fost

formulată de persoana juridică SC U. SA, prin reprezentantul său directorul

general - economic S.E.I.

Asupra excepțiilor

invocate prin întâmpinare, instanța a constatat că pârâtul susține în esență că

directorul general nu a fost mandatat de adunarea generală să promoveze

acțiunea de față, fiind astfel încălcate prevederile art. 155 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 31/1990, situație față de care se impune analizarea cu prioritate

a excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a directorului general

pentru formularea prezentei cereri de chemare în judecată (în ședința publică

din 2 decembrie 2011 instanța calificând astfel excepția procesuală invocată de

pârât).

A reținut tribunalul

că potrivit art. 155 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 31/1990 privind

societățile comerciale, "acțiunea în răspundere contra fondatorilor,

administratorilor, directorilor, respectiv membrilor directoratului și

consiliului de supraveghere, precum și a cenzorilor sau auditorilor financiari

pentru daune cauzate societății de aceștia prin încălcarea îndatoririlor lor

față de societate aparține adunării generale, care va decide cu majoritatea

prevăzută la art. 112. Adunarea generală desemnează cu aceeași majoritate

persoana însărcinată să exercite acțiunea în justiție.".

În cauza de față,

reclamanta a susținut că prin art. 10 din Hotărârea AGA din 29 aprilie 2010,

s-a hotărât exercitarea cererii de chemare în judecată a pârâtului, fiind

însărcinat consiliul de administrație să acționeze pe seama societății. De

asemenea, s-a mai arătat că cererea este formulată în temeiul art. 1 din

Hotărârea CA nr. 15 din 7 iulie 2011 și a Raportului Comisiei de cenzori a SC

Analizând Hotărârea

AGA din 29 aprilie 2010, instanța a constatat că în această ședință s-a luat

act de Raportul Comisiei de cenzori din 29 martie 2011, stabilindu-se sesizarea

organelor penale și promovarea acțiunii în justiție pentru recuperarea

prejudiciului constatat prin acest raport. Acest raport privește verificarea

rezultatelor economice financiare și a situației patrimoniului înregistrate de

reclamantă în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2010, fără ca în cuprinsul

raportului să se facă vreo mențiune referitoare la prejudiciul invocat pe calea

acțiunii de față. Rezultă că Adunarea Generală din 29 aprilie 2011 nu a decis

formularea acțiunii în justiție împotriva fostului director (pârâtul B.M.R.)

pentru recuperarea sumei de 305.118,5 RON, reprezentând contravaloarea

deplasărilor în scop turistic, în interes exclusiv personal ale acestuia,

excursii, vacanțe etc. De altfel, acest prejudiciu a fost constatat ulterior

Adunării Generale din 29 aprilie 2011, și anume la 23 iulie 2011, când a fost

întocmit raportul comisiei de cenzori depus la dosar.

Față de această

situație, s-a constatat că cererea de chemare în judecată a fost introdusă de

societatea reclamantă reprezentată de actualul director general, fără ca acesta

să fie împuternicit să formuleze și să reprezinte societatea într-o astfel de

acțiune, printr-o hotărâre a adunării generale, așa cum prevăd, imperativ,

dispozițiile art. 155 alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990 privind

societățile comerciale.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel SC U. SA Râmnicu Vâlcea, solicitând admiterea

acestuia, anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța

competentă.

Prin Decizia civilă

nr. 29/A-C din 25 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a

II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis apelul declarat

de reclamanta SC U. SA Râmnicu Vâlcea împotriva Sentinței civile nr. 2651 din 9

decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, s-a anulat hotărârea și s-a trimis cauza

spre rejudecare la aceeași instanță.

În motivarea acestei

decizii, s-a reținut că prima instanță a soluționat cererea pe temeiul unei

excepții procesuale de procedură, reținând că persoana care a semnat cererea de

chemare în judecată, în calitate de director general al societății reclamante,

nu și-a dovedit calitatea de reprezentant pentru formularea cererii.

Argumentele reținute

de tribunal vizează pe de o parte lipsa unei hotărâri a adunării generale a

acționarilor, în sensul formulării acțiunii în răspundere împotriva fostului

director, ca o cerință de admisibilitate a acțiunii, iar pe de altă parte,

lipsa împuternicirii date de adunarea generală pentru directorul general de a

promova prezenta cerere.

Curtea a reținut că

potrivit art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, acțiunea în răspundere

contra fondatorilor, administratorilor, directorilor, respectiv a membrilor

directoratului și consiliului de supraveghere, precum și a cenzorilor sau

auditorilor financiari, pentru daune cauzate societății de aceștia prin

încălcarea îndatoririlor lor față de societate, aparține adunării generale,

care va decide cu majoritatea prevăzută la art. 112.

Alin. (2) al textului

prevede că adunarea generală desemnează cu aceeași majoritate persoana

însărcinată să exercite acțiunea în justiție.

Argumentul adus în

apelul formulat, determinat de rezultatul interpretării sistematice a

prevederilor art. 155 din Legea societăților comerciale, s-a constatat că este

întemeiat, de vreme ce textul vorbește la alin. (4) și (5) despre încetarea

mandatului, respectiv de suspendarea din funcție, în ipoteza în care se decide

formularea acțiunii în răspundere.

Din Hotărârea AGOA

nr. 1 din 29 aprilie 2011 rezultă că la pct. 10 s-a luat act de raportul

comisiei de cenzori, care a fost aprobat cu 99,7% din capitalul social și în

temeiul căruia s-au stabilit următoarele: "Noul consiliu de administrație

ales va înainta raportul întocmit de comisia de cenzori însoțit de toate

documentele ce au stat la baza întocmirii acestuia către organele de cercetare

penală, în vederea verificării faptelor sesizate și sub aspectul săvârșirii de

infracțiuni de către persoanele care au angajat societatea în aceste

operațiuni, conform art. 272

1

alin. (2) C. pen.; pentru recuperarea

prejudiciului la persoanele responsabile, societatea se va constitui parte

civilă, în condițiile în care se vor constitui dosare penale, în caz contrar

acționând pe cale civilă pentru recuperarea prejudiciului; consiliul de

administrație va revoca contractul de mandat al directorului general B.M.R. și

va schimba din funcția de director comercial pe R.C., având în vedere aspectele

sesizate de comisia de cenzori".

Totodată, a fost

revocat Consiliul de administrație al SC U. SA și ales un nou consiliu, fiind

împuternicit P.C.F., cu posibilitatea de substituire a acestuia cu o altă

persoană având funcția de consilier juridic, pentru a acționa pe seama

societății, de a efectua și îndeplini oricare formalitate necesară pentru

ducerea la îndeplinire a hotărârii adoptate.

Hotărârea menționată

a avut la bază raportul comisiei de cenzori în care s-a verificat situația

patrimoniului societății în perioada 1 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010,

perioadă în care conducerea executivă a societății a fost asigurată și de

B.M.R., în calitate de director general.

Pârâtul a exercitat

calitatea de director general în baza contractului de mandat, încheiat la 22

aprilie 2008, prelungit prin acte adiționale (15 iulie 2009 și 30 martie 2011)

până la 17 aprilie 2015.

Prin Hotărârea AGEA

din 29 aprilie 2011, a fost împuternicit consiliul de administrație să revoce

contractul de mandat al directorului general și totodată să fie formulată

acțiune pentru recuperarea prejudiciului produs prin faptele sesizate în

raportul comisiei de cenzori.

În baza acestei

împuterniciri contractul de mandat a fost revocat la 6 mai 2011, prin Hotărârea

CA nr. 8 din 6 mai 2011, situație față de care textul art. 155 din Legea nr.

31/1990 devine inaplicabil.

A fost emisă și

Hotărârea nr. 15 din 7 iulie 2011, prin care s-a stabilit sesizarea parchetului

pentru fapte penale, săvârșite de fostul director general al societății,

pârâtul din prezenta cauză.

La 28 iulie 2011 a

fost întocmit raportul comisiei de cenzori, în care s-a reținut că în perioada

iulie 2008 - 31 decembrie 2010, directorul general a dispus și semnat ordine de

plată pentru servicii, fără contracte legal aprobate, fiind responsabil pentru

angajarea și efectuarea acestor cheltuieli.

Or, potrivit

interpretării sistematice a textului art. 155 din Legea societăților

comerciale, de la momentul revocării mandatului, acțiunea în răspundere se

formulează de către societate prin reprezentant, fără a mai fi necesară o nouă

hotărâre a adunării generale.

Totuși, în cauză se

constată că, la 29 aprilie 2011, cu majoritatea prevăzută de art. 112 din Legea

nr. 31/1990, societatea a decis că se impune recuperarea prejudiciului de la

persoanele responsabile, desemnând consiliul de administrație pentru

recuperarea acestuia.

Ca atare, chiar

admițând aplicabilitatea textului, se constată că hotărârea adunării generale

nu putea identifica concret valoarea prejudiciului, ca o condiție de

admisibilitate a cererii de antrenare a răspunderii. De vreme ce s-a decis

revocarea contractului de mandat al directorului general, rezultă că adunarea

generală s-a referit la această persoană pentru formularea acțiunii.

În acest context,

curtea de apel a reținut că potrivit art. 143

2

din Legea nr.

31/1990, consiliul de administrație reprezintă societatea în raport cu terții

și în justiție.

Alin. (4) al textului

arată că, atunci când consiliul de administrație deleagă directorilor

atribuțiile de conducere a societății în conformitate cu art. 143, puterea de a

reprezenta societatea aparține directorului general, consiliul de administrație

păstrează însă atribuția de reprezentare a societății în raporturile cu

directorii.

Societatea a formulat

prezenta cerere prin director general, cu respectarea dispozițiilor

sus-menționate, iar față de Hotărârea AGOA din 29 aprilie 2011, cererea este

semnată de P.C.F., consilier juridic împuternicit cu aducerea la îndeplinire a

hotărârii adunării generale.

În acest context

adoptarea ulterioară a Hotărârii nr. 1 din 26 ianuarie 2012, luată în cadrul

Adunării Generale a Acționarilor, nu are relevanță pentru analizarea

condițiilor reprezentării la momentul sesizării instanței (30 septembrie 2011).

Prin urmare, instanța

de apel a constatat că cerințele de admisibilitate a formulării cererii sunt

îndeplinite, neputându-se reține lipsa dovezii calității de reprezentant al

societății pentru formularea cererii.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul B.M.R., întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant

arată că instanța de apel lipsește de conținut prevederile art. 155 alin. (1)

din Legea nr. 31/1990, republicată, considerând că în cauză sunt aplicabile

prevederile art. 143

2

.

Apreciază recurentul

că instanța face confuzie între organul competent a stabili răspunderea

materială a administratorilor, directorilor, cenzorilor, etc. și organul

competent să reprezinte societatea în relațiile cu terții și în justiție. Art.

155 alin. (1) prevede expres că acțiunea în răspundere pentru daune aduse

societății pentru persoanele cu funcții de răspundere aparține adunării

generale, iar conform art. 155 alin. (2), tot AGA este organul care desemnează

persoana ce urmează să exercite acțiunea în justiție.

Așa cum reiese din

probatoriul administrat, prin Hotărârea AGA din 29 aprilie 2010 s-a luat act de

Raportul Comisiei de cenzori din 29 martie 2010, prin care s-a dispus sesizarea

organelor penale și constituirea ca parte civilă. Numai că din hotărârea AGA nu

reiese că urmează a se declanșa o acțiune împotriva sa, nici obiectul acestei

acțiuni și nici persoana desemnată a formula asemenea acțiuni.

Susține că numai după

ce a invocat instanței aceste aspecte prin excepțiile ridicate, intimata a

hotărât să țină o nouă adunare generală, pentru a acoperi neregulile și a intra

în legalitate. Instanța de apel consideră că nu are relevanță ceea ce a hotărât

adunarea generală din 26 ianuarie 2012.

Recurentul invocă și

aplicarea eronată a art 143

2

alin. (4) din Legea nr. 31/1990,

susținând că acest articol stabilește competența consiliului de administrație

în delegarea atribuțiilor de conducere și faptul că consiliul de administrație

păstrează atribuția de reprezentare a societății în raporturile cu directorii

și nu are legătură cu reglementarea stabilită de art. 155 alin. (1); în ce bază

a semnat noul director general acțiunea dacă nu a fost desemnat de AGA în acest

sens.

Arată că tocmai prin

Hotărârea AGA din 26 ianuarie 2012, AGA desemnează directorul general la art. 5

să acționeze pe seama societății, ceea ce denotă faptul că până atunci acesta

nu fusese împuternicit să ducă la îndeplinire hotărârile AGA. Pe de altă parte,

o hotărâre AGA nu poate să aprobe retroactiv acțiunile existente pe rolul

instanțelor de judecată, aceste acțiuni trebuind să îndeplinească condițiile

legale la data depunerii. Totodată, în hotărârea AGA nu se vorbește de

acțiunile existente pe rolul instanțelor, ci de acțiuni și măsuri ce urmează a

fi luate.

Însă, întrucât

instanța de apel a reținut că această hotărâre nu are relevanță în cauză, deci

de bază rămân Hotărârea din aprilie 2011 și Raportul cenzorilor din martie

2011, de fapt singurele documente existente la data declanșării acțiunii.

Susține că aceste documente nu stabilesc vinovăția sa, nu stabilesc luarea unor

măsuri împotriva sa și nici cine poate întreprinde asemenea măsuri.

În consecință,

recurentul-pârât solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și

menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate

și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin acțiunea introductivă

s-a solicitat obligarea pârâtului B.M.R. la plata sumei de 305.118,5 RON,

reprezentând prejudiciul înregistrat de reclamanta SC U. SA - contravaloarea

deplasărilor în scop turistic, în interes exclusiv personal, ale fostului

director al SC U. SA, B.M.R., în perioada 2008 - 2010, plătite nejustificat de

SC U. SA, precum și la plata dobânzilor comerciale aferente sumei de 305.118,5

RON, conform art. 43 C. com.

Acțiunea promovată de

reclamanta SC U. SA a fost o consecință a Raportului Comisiei de cenzori a SC

unor cheltuieli în sumă totală de 305.118,50 RON, reprezentând servicii

turistice facturate de SC T. SRL în perioada 2008 - 2010, integral achitate

prin ordine de plată semnate de B.M.R., R.C. și M.E.

Prin Hotărârea AGOA

nr. 1 din 29 aprilie 2011, ținută tot ca urmare a Raportului întocmit de

Comisia de cenzori în care s-a verificat situația patrimoniului societății în

perioada 1 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010, perioadă în care conducerea

executivă a societății a fost asigurată și de B.M.R., în calitate de director

general, la pct. 10 s-a luat act de acest raport, care a fost aprobat cu 99,7%

din capitalul social și în temeiul căruia s-au stabilit următoarele: "Noul

consiliu de administrație ales va înainta raportul întocmit de comisia de

cenzori însoțit de toate documentele ce au stat la baza întocmirii acestuia

către organele de cercetare penală, în vederea verificării faptelor sesizate și

sub aspectul săvârșirii de infracțiuni de către persoanele care au angajat

societatea în aceste operațiuni, conform art. 272

1

alin. (2) C.

pen.; pentru recuperarea prejudiciului la persoanele responsabile, societatea

se va constitui parte civilă, în condițiile în care se vor constitui dosare

penale, în caz contrar acționând pe cale civilă pentru recuperarea

prejudiciului; consiliul de administrație va revoca contractul de mandat al

directorului general B.M.R. și va schimba din funcția de director comercial pe

R.C., având în vedere aspectele sesizate de comisia de cenzori".

Totodată, a fost

revocat Consiliul de administrație al SC U. SA și ales un nou consiliu, fiind

împuternicit P.C.F., cu posibilitatea de substituire a acestuia cu o altă

persoană având funcția de consilier juridic, pentru a acționa pe seama

societății, de a efectua și îndeplini oricare formalitate necesară pentru

ducerea la îndeplinire a hotărârii adoptate.

Tot în baza acestei

hotărâri a fost împuternicit consiliul de administrație să revoce contractul de

mandat al directorului general și totodată să fie formulată acțiune pentru

recuperarea prejudiciului produs prin faptele sesizate în raportul comisiei de

cenzori.

În consecință, s-a

promovat acțiunea semnată de către directorul general economic S.E.I. și

consilierul juridic P.C.F. în temeiul dispozițiilor Hotărârii AGOA nr. 1 din 29

aprilie 2011, precitată, din care rezultă nu numai faptul că acești

reprezentanți au fost împuterniciți să promoveze litigiul, dar s-a decis și

faptul că pentru recuperarea prejudiciului de la persoanele responsabile,

societatea se va constitui parte civilă (în condițiile în care se vor constitui

dosare penale), în caz contrar acționând pe cale civilă pentru recuperarea

prejudiciului, iar consiliul de administrație va purta întreaga răspundere

pentru efectuarea demersurilor în interiorul termenului de prescripție.

Prima critică

invocată de recurentul-pârât vizează interpretarea greșită de către instanța de

apel a dispozițiilor art. 155 alin. (1) prin coroborare cu dispozițiile art.

143

2

din Legea nr. 31/1990.

Reținând cele

stipulate la pct. 10 din Hotărârea AGOA nr. 1 din 29 aprilie 2011, cât și

faptul că acțiunea în răspundere a fost introdusă la data de 18 august 2011,

fiind semnată de consilier juridic și director, care au fost împuterniciți să

acționeze pe seama societății pentru aducerea la îndeplinire a hotărârii

adoptate, instanța de apel a reținut, în mod corect, inaplicabilitatea în speță

a art. 155 din Legea nr. 31/1990, întrucât prin interpretarea sistematică a

întregului articol evocat rezultă că legiuitorul se referă la

administratorii/directorii în funcție la data adunării, aceasta fiind rațiunea

pentru care operează încetarea de drept a mandatului de administrator,

respectiv suspendarea de drept a mandatului de director și desemnarea persoanei

care să exercite acțiunea în numele societății.

În aceste condiții,

convocarea adunării generale pentru a se aproba promovarea unei acțiuni în

justiție împotriva fostului director general și pentru mandatarea unei persoane

pentru susținerea acestui demers nu mai are caracter obligatoriu, textul

aplicându-se doar pentru directorul în funcție, de la data revocării

mandatului, acțiunea în răspundere urmând a fi formulată de către societate

prin reprezentant, fără a mai fi necesară o nouă hotărâre a adunării generale.

Înalta Curte

apreciază că în situația în care adunarea generală nu a desemnat persoana

însărcinată să exercite acțiunea în justiție îndreptată împotriva altor

persoane decât persoanele având drept de reprezentare a societății, acțiunea se

introduce de către societate, prin reprezentantul său legal de la data

introducerii acțiunii, conform regulilor generale privind reprezentarea

societății în justiție.

Din analiza

prevederilor art. 143

2

din Legea societăților comerciale rezultă că

rolul consiliului de administrație constă nu numai în desfășurarea unei

activități de conducere și de gestiune internă a societății, ci și în

reprezentarea acesteia în raporturile cu terții și în justiție.

În acest context nu

poate fi primită nici critica recurentului potrivit căreia instanța de apel în

mod greșit a dat relevanță dispozițiilor art. 143

2

alin. (4) din

Legea nr. 31/1990, care nu ar avea legătură cu dispozițiile art. 155 alin. (1)

din Legea nr. 31/1990.

Art. 143

2

alin. (4) teza finală prevede în mod expres că, consiliul de administrație

păstrează atribuția de reprezentare a societății în raporturile cu directorii.

Față de aceste

aspecte teoretice, Înalta Curte constată că în mod corect s-a statuat faptul că

societatea a formulat prezenta cerere prin director general cu respectarea

dispozițiilor legale evocate, iar față de Hotărârea AGOA din 29 aprilie 2011,

cererea este semnată de P.C.F., consilier juridic împuternicit cu aducerea la

îndeplinire a hotărârii adunării generale și de director general S.E.I.

Înalta Curte,

reținând că soluția instanței de apel este legală și că, în mod corect, a

desființat hotărârea și a trimis cauza spre rejudecare pentru a nu priva

părțile în litigiu de un grad de jurisdicție, având în vedere că prima instanță

în mod greșit a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a

directorului general, pentru argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Cu privire la cererea

de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă SC U.

SA Râmnicu Vâlcea, Înalta Curte reține că, dacă partea care solicită acordarea

cheltuielilor de judecată este îndreptățită să obțină, în condițiile art. 274

sarcina de a proba cuantumul cheltuielilor pretinse.

Această concluzie se

desprinde atât din dispozițiile art. 274 alin. (2) C. proc. civ., care fac

referire la cheltuielile "pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a

efectuat", cât și din regula generală în materie de probațiune aplicabilă

procesului civil, cuprinsă în prevederile art. 1169 C. civ.

Constatând că

intimata-reclamantă SC U. SA Râmnicu Vâlcea, care a fost reprezentată de avocat

în această fază procesuală și care a solicitat cheltuieli de judecată constând

în onorariu de avocat, deși a câștigat procesul și ar fi avut dreptul la

cheltuieli de judecată, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., nu a făcut

dovada acestora prin depunerea la dosar a chitanței de plată a onorariului

avocațial, care este documentul justificativ de efectuare a plății acestor

cheltuieli, Înalta Curte va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de

judecată formulată de intimată.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul B.M.R. împotriva Deciziei civile nr.

29/A-C din 25 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Respinge cererea

formulată de intimata-reclamantă SC U. SA Râmnicu Vâlcea privind acordarea

cheltuielilor de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 13 martie 2013.

Procesat

de GGC - AZ

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2015-02-24
0,93
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 600/2015
cătoriei Râmnicu Vâlcea, rămasă definitivă, pronunțată ca urmare a respingerii ca nefondată a plângerii formulată de partea vătămată SC A. SA în temeiul art. 278 1 C. proc. pen. Tot în același context, s-a reținut că afirmațiile imputate ce
ÎCCJ 2013-12-05
0,92
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4336/2013
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 1955 din 28 mai 2012, Tribunalul Vâlcea, secția a ll-a civilă a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul T.M.C., cu obligare
ÎCCJ 2013-10-07
0,92
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2101/2015
Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea la data de 1 februarie 2013, reclamanții B.N.N., B.V.V., B.N.I., B.N.E. și U.N.M. au solicitat obligarea pârâților Statul Român prin
ÎCCJ 2011-10-06
0,92
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4594/2013
Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 23 septembrie 2010, ulterior precizată, reclamanții B.D., B.E. și C.I. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Râmnicu Vâlcea, Consiliul Local al Municipi
ÎCCJ 2011-01-13
0,92
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 127/2011
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 14094 din 18 decembrie 2008 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a constatat că prin decizia comercială nr. 1459 d
Sursă