ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1117/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1117/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, reține următoarele:

Prin sentința civilă nr.

1057 din data de 16 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, în Dosar

nr. 1169/83/2009, s-a

admis în parte acțiunea civilă

înaintată de reclamanta C.A., împotriva pârâtului Statul Român, prin M.F.P.,

reprezentat prin D.G.F.P. Satu Mare și, în consecință:

A

fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 9.000 lei, cu titlu de

despăgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate prin încheierea din data de

06 iulie 1999, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, în

Dosar

nr. 2406/1999 și prin

mandatul de arestare preventivă din 1999, emis de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Satu Mare.

S-a

respins restul pretențiilor reclamantei.

A

fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 3.000 lei cheltuieli de

judecată.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de fond a avut în vedere următoarele

considerente:

La

data de 30 iunie 1999, reclamanta a fost arestată preventiv, conform mandatului

din 1999 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare, măsură procesuală

preventivă dispusă ca urmare a învinuirii acesteia pentru săvârșirea

infracțiunilor de complicitate la fals intelectual, complicitate la uz de fals

și complicitate la delapidare, prevăzute și pedepsite de art. 26 raportat la art.

289, respectiv art. 291 și art. 215

1

C. pen., cu aplic. art. 41 alin.

(2) și art. 33 lit. a) C. pen.

Ulterior,

aceeași reclamantă a formulat cererea înregistrată în Dosarul nr. 2406/1999 al

Tribunalului Satu Mare, soluționată prin încheierea din 06 iulie 1999, prin

care s-a dispus înlocuirea măsurii arestului cu aceea a interdicției de a

părăsi localitatea, soluția rămânând definitivă la data de 09 iulie 1999, dată

la care a fost eliberată în mod efectiv din arestul preventiv.

Urmare

finalizării lucrărilor din dosarul de urmărire penală, s-a redactat rechizitoriul

din 11 noiembrie 2008, Dosar nr. 3469/P/2007 al Parchetului de pe lângă

Judecătoria Cluj-Napoca, prin care s-a revocat și această din urmă măsură,

comunicându-i-se reclamantei acest rechizitoriu la data de 18 noiembrie 2008.

Ulterior, prin sentința penală nr. 125 din 12 februarie 2009, pronunțată de

Judecătoria Cluj-Napoca, în Dosar nr. 18108/211/2008, reclamanta a fost

achitată de sub învinuirea infracțiunilor în temeiul cărora s-a dispus luarea

măsurilor preventive în cauză.

Cu

privire la starea de fapt descrisă anterior, instanța a mai reținut că s-a

invocat de către reprezentantul Ministerului Public, Parchetul de pe lângă

Tribunalul Satu Mare, împrejurarea că măsura preventivă dispusă față de

reclamantă a fost legală.

Față

de această motivare, instanța a apreciat că dispozițiile art. 504-506 C.

proc. pen. instituie o obligație în sarcina Statului Român de reparare a

prejudiciului cauzat unei persoane ca urmare a unei erori judiciare în materie

penală, în temeiul unei obligații mai largi de garanție, iar nu neapărat ca o

consecință directă a unei greșeli imputabile magistratului care a dispus măsura

preventivă în cauză, nici măcar ca urmare a unei eventuale conduite culpabile a

acestuia din urmă, ci în temeiul obligației de garanție mai sus evocate.

În

consecință, raportat la cele de mai sus, instanța a apreciat că, în speță, sunt

întrunite ipotezele legale prevăzute de art. 504-506 C. proc. pen.,

privind luarea unei măsuri nelegale de arestare preventivă a reclamantei,

constând în arest preventiv timp de 10 zile, precum și interdicția de a părăsi

localitatea timp de 9 ani, 3 luni și 27 zile.

În

ce privește cuantumul

concret al despăgubirilor solicitate de către reclamantă, instanța a reținut că

prejudiciul material invocat de către reclamantă se fundamentează pe

imposibilitatea de a-și exercita profesia pentru care s-a pregătit, aceea de

jurist, pe pierderea aproape în totalitate a auzului, ca urmare a măsurilor

preventive în cauză și pe influențarea în mod negativ a activității de poet,

scriitor și

etnograf, desfășurată

atât anterior, cât și pe parcursul luării acestor măsuri preventive.

Referitor

la motivele invocate de reclamantă și fundamentate pe imposibilitatea

exercitării profesiei de jurist, instanța a reținut, din cuprinsul diplomei de

licență din 01 iulie 2004, că, cel puțin până la momentul finalizării studiilor

universitare, acestea se prezintă a fi neîntemeiate, și că nu s-a dovedit un

refuz expres al vreunei unități în privința angajării reclamantei pentru

această profesie, motivat de măsurile preventive dispuse în cauză. De altfel,

însuși faptul absolvirii unor studii universitare de specialitate juridică

într-o altă localitate decât cea în privința căreia s-a dispus interdicția de

părăsire a localității, fără încuviințarea organului care a dispus această

măsură (conform art. 145 C. proc. pen. și dispozitivului încheierii din 06

iulie 1999 a Tribunalului Satu Mare) relevă faptul că, în anumite limite,

reclamanta a avut posibilitatea

să

părăsească această localitate și să-și desfășoare

activitatea profesională, restrângerea adusă libertății sale de circulație

prezentând

u

-se

astfel a fi minimă.

În

ce privește motivele reclamantei vizând pierderea aproape în totalitate a

auzului, ca urmare a măsurii preventive dispuse față de aceasta, instanța a

reținut că, în cauză, nu s-a dovedit un asemenea raport de cauzalitate,

singurul act medical depus de reclamantă fiind un bilet de trimitere din anul

2007, în vederea investigării reclamantei pentru „hipoacuzie”. În consecință,

instanța a reținut caracterul nefondat al pretențiilor reclamantei fundamentate

pe această împrejurare.

Totodată,

referitor la prejudiciul suferit de reclamantă prin influențarea în mod negativ

a activității sale publicistice, instanța a reținut că, anterior luării

măsurilor preventive în cauză, reclamanta a avut calitatea de colaborator al

televiziunii locale și a publicat mai multe studii și articole în presa locală.

În

egală

măsură însă, s-a reținut că, în cauză, s-a făcut dovada publicării unor volume

cu specific istoric și

etnografic

local, inclusiv în perioada ulterioară luării măsurii de

interdicție a părăsirii localității, astfel încât nu s-a putut reține că s-ar

fi probat o diminuare a realizărilor sale publicistice, ca o consecință directă

a măsurilor preventive care au fost luate față de reclamantă.

Totuși,

în mod cert, prin măsura interdicției de părăsire a localității luată față de

reclamantă, s-a creat, pe lângă disconfortul fizic legat de obligația acesteia

de a încunoștința și de a obține încuviințarea organului care a dispus această

măsură, pentru fiecare situație în care a fost necesară părăsirea localității

de către reclamantă, și un disconfort psihic, afectiv, de natură morală,

generat de această limitare a libertății de circulație.

În

privința prejudiciului material invocat de către reclamantă, constând în

beneficiul nerealizat, ca urmare a privării sale de libertate, în modalitatea

de mai sus, instanța a constatat că, din actele și lucrările dosarului,

nu

au rezultat însă

veniturile

anterioare realizate

de aceasta și nici veniturile actuale, spre comparare, nerealizându-se nici o

probațiune, în sensul unui raport de cauzalitate ori al unei vocații la

venituri financiare superioare celor realizate în mod efectiv, în ipoteza

neluării față de reclamantă a măsurii preventive de mai sus.

În

acest context, instanța a reținut că, așa cum s-a pronunțat și instanța supremă,

prin mai multe decizii de speță (de ex. Decizia nr. 2111 din 17 martie 2005,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, în Dosar nr. 8301/2004), în mod corect, instanțele de

judecată se raportează, în privința prejudiciului material suferit de subiectul

unei arestări nelegale, la salariul mediu pe economie, situația de salariat ori

de angajat în câmpul muncii fiind regula, iar situația unei persoane care nu

lucrează deloc fiind excepția, această din urmă situație neputând fi, de altfel,

reținută ca fiind imputabilă persoanei arestate nelegal, care nu are nicio

vinovăție în acest sens.

În

speță însă, reclamanta a avut posibilitatea să lucreze și a realizat venituri,

astfel încât instanța a apreciat că, sub acest aspect, pretențiile reclamantei

sunt neîntemeiate.

În

ce privește cuantumul daunelor morale solicitate de către reclamantă, instanța

a reținut următoarele:

De

principiu, pentru buna desfășurare a procesului penal și pentru atingerea

scopului acestei activități judiciare, apare necesară, uneori, luarea anumitor

măsuri procesuale care constau în oarecare privațiuni sau constrângeri

personale ori reale, determinate de condițiile și împrejurările în care se

desfășoară procesul penal. În egală măsură însă, în conținutul măsurilor de

prevenție cu caracter de constrângere și privațiune, ce aduc atingere dreptului

fundamental al inviolabilității unei persoane, legiuitorul este obligat să

instituie garanții procesuale temeinice, de respectare strictă a dispozițiilor

legale

care permit luarea acestor

măsuri procesuale. Aceste

garanții procesuale

constau, pe de o parte, în existența unor multiple condiții ce trebuie îndeplinite

cumulativ, pentru a se dispune luarea măsurii de prevenție în cauză, iar, pe de

altă parte, în răspunderea asumată de către stat față de victimele acestor

măsuri preventive în situația în care se dovedește că ele au fost nelegale,

persoanele în cauză fiind scoase de sub urmărire penală sau, în privința

acestora, dispunându-se revocarea măsurilor privative de libertate.

Asumarea

răspunderii statului fundamentată în dreptul român pe dispozițiile art. 504-506

C. proc. pen., prin raportare la art. 52 alin. (3) din Constituția României,

asigură dreptul la libertate al persoanelor, ca drept fundamental recunoscut de

art. 3 și 9 din Declarația universală a drepturilor omului, precum și de art. 5

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Respectarea

dreptului fundamental evocat și a principiilor descrise anterior a fost, de

altfel, consacrată și prin jurisprudența constantă în materie a C.E.D.O. (de

exemplu: cauza De Wield, Ooms et Versyp împotriva Belgiei, cauza Lukanov

împotriva Bulgariei, cauza Baranowski împotriva Poloniei), jurisprudența

recunoscută fără rezerve de către statul nostru ca fiind obligatorie, conform art.

3 din Legea nr. 30/1994.

În

consecință, pe lângă reținerea îndreptățirii reclamantei la daunele morale

solicitate, instanța a avut în vedere, în stabilirea cuantumului lor concret și

la împrejurările de fapt care conturează această îndreptățire, reținând în

acest sens durata relativ redusă a arestului preventiv (10 zile), precum și

atingerea minimă adusă libertății reclamantei, în sensul că aceasta a vizat

strict libertatea de circulație, iar nici aceasta în mod absolut, prin

încheierea din 1999, recunoscându-i-se reclamantei posibilitatea de a părăsi

localitatea, însă condiționat de încuviințarea organului care a dispus măsura

procesuală în cauză.

De

asemenea, s-a mai reținut că, pe toată această perioadă, reclamanta a avut

posibilitatea de a obține venituri, de a exercita o profesie, de a urma studii universitare,

iar, în privința alterării stării sale de sănătate, nu s-a produs nicio dovadă,

în sensul unei consecințe directe, în urma dispunerii măsurilor preventive în

cauză.

În

schimb, în baza acelorași rațiuni, instanța a constatat că pretențiile

solicitate de reclamantă sunt disproporționat de mari, în privința daunelor

solicitate, considerând că însuși faptul recunoașterii de către o autoritate

statală, prin hotărâre judecătorească în speță, a comiterii unei erori

judiciare, constituie în sine o reparație morală suficientă pentru victima unei

asemenea erori judiciare.

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamanta C.A., solicitând

admiterea acestuia, schimbarea sentinței, în sensul admiterii acțiunii astfel cum

a fost formulată, majorarea despăgubirilor la 2.000.000 lei daune morale și

materiale; pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu

Mare, solicitând admiterea acestuia, desființarea sentinței, cu consecința

respingerii acțiunii și Statul Român, prin M.F.P., prin

D.G.R.F.P.

Cluj-Napoca, reprezentată de A.J.F.P. Satu Mare, solicitând admiterea acestuia,

în principal, modificarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii, în

subsidiar, modificarea în parte, în sensul diminuării despăgubirilor.

Reclamanta a

susținut că reparația trebuie să fie integrală, că i-au fost lezate grav

cinstea, onoarea, reputația, demnitatea, drepturi personale nepatrimoniale ce

țin de esența umanului, iar instanța a comis erori în aprecierea situației de

fapt și în stabilirea perioadelor, ignorând efectul măsurilor luate - interdicția

de-a părăsi localitatea.

A devenit un om

invalid fizic și psihic, în timpul arestării, și-a pierdut auzul, fiind nevoită

a purta proteză auditivă, costisitoare.

După eliberarea din

toamna anului 1999, au început gravele probleme de sănătate, a constatat că

aude tot mai slab și i s-a recomandat folosirea protezei, legătura de

cauzalitate dintre șocul provocat de arestarea ilegală și surditate fiind

dovedită. Tot în arest, a albit brusc, într-o singură noapte, din cauza șocului

și groazei de-a fi închisă pentru o faptă pe care nu a săvârșit-o.

Activitatea sa

literară și științifică și cea de cercetare ar fi fost mai prolifică dacă

nu avea interdicția de a circula liber, de a lua contact cu muzeografi, de a

verifica, în teren, informații din sfera etnografică.

S-a confundat data

ridicării diplomei cu data absolvirii cursurilor, întrucât ea a absolvit

Facultatea de Drept, în iunie 1998, arestarea fiind din 1999, ca și celelalte

măsuri luate. Timp de 4 ani, nu a fost angajată, în martie 1999, i s-a desfăcut

contractul de muncă de la Banca A., nu a fost angajată până în mai 2003, când

cabinetul Av. U. și M. a angajat-o.

A avut înainte de desfacerea

contractului de muncă un salariu de 4.500.000 lei, lipsirea de acesta timp de 4

ani este o pagubă mult mai mare față de cea acordată, iar o expertiză contabilă

ar putea aduce mai aproape de realitate solicitările sale.

Prin motivele de

apel, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare a invocat că nu este

aplicabilă dispoziția art. 504 alin. (1), (2), (3) C. proc. pen., în dosarul

penal în care reclamanta a fost cercetată prin ordonanța procurorului din 10

septembrie 2008, s-a dispus schimbarea încadrării juridice, reținându-se în

sarcina ei infracțiunea prevăzută de art. 249 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen. Aceasta nu a fost achitată prin sentința penală nr. 125

din 12 februarie 2009, pronunțată de Judecătoria Cluj Napoca, cum, eronat, a

reținut instanța de fond, ci a fost scoasă de sub urmărire prin rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, din 11 noiembrie 2008, pentru

săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu.

Măsura de arest a

fost legală, conformă titlului IV cap. I C. proc. pen., la data luării măsurii,

existau suficiente probe și indicii ce o justificau. Nu este reală afirmația că

măsura obligării de a nu părăsi localitatea ar fi durat 9 ani, 3 luni, 27 zile,

la 06 iulie 1999, s-a dispus revocarea măsurii arestului preventiv și

înlocuirea cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, ce nu a fost

prelungită, expirând după 30 zile de la luare.

Prin motivele de

recurs, Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.R.F.P. Cluj-Napoca, reprezentată de

A.J.F.P. Satu Mare, a invocat că nu s-a făcut dovada refuzului de angajare a

reclamantei ca consilier juridic, motivat de măsurile preventive. De altfel, a

absolvit studiile în altă localitate decât cea de domiciliu, deci restrângerea

libertății a fost minimă.

Nu s-a dovedit

pierderea auzului din cauza măsurilor preventive, iar publicațiile reclamantei denotă

că nu a avut loc o diminuare a realizărilor în acest sens, a situației

materiale, iar prejudiciul moral impune acordarea unor despăgubiri raportat la

împrejurările speței, care au fost însă exagerat acordate, nefiind aplicabile

dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O.

Prin Decizia

civilă nr. 50/A din 26.09 2013, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a

admis, ca fondat, apelul civil declarat de apelanta reclamantă C.A., pe care a

schimbat-o în parte, în sensul că:

A fost

majorat cuantumul daunelor morale acordate reclamantei de la suma de 9.000 lei

la suma de 50.000 euro și a fost obligat Statul român prin M.F.P. să-i

plătească și 18.207,90 lei daune materiale.

Au fost

păstrate celelalte dispoziții.

Au fost

respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Statul Român, reprezentat de M.F.P.

București, prin D.G.R.F.P. Cluj-Napoca, reprezentată de A.J.F.P. Satu Mare și

Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

Pentru a

pronunța această decizie, instanța de apel a constatat următoarele:

Conform copiei

carnetului de muncă, reclamanta-apelantă a fost angajată a Băncii Agricole -

Sucursala Negrești Oaș - șef birou, schimbată funcția în casier la 02 martie 1999,

ultimul salariu al acestea fiind de 2.496.000 lei, în această funcție, din care

i-a încetat activitatea la 25 martie 1999, în baza art. 130 lit. i) C. muncii.

Salariul ce l-a încasat ca șef birou a fost de 4.500.000 lei lunar, cum susține

aceasta prin motivele de apel, nu cel avut în ultima funcție deținută - de

casier și a fost reintegrată în muncă doar la data de 01 mai 2003, ca asistent

avocat la Cabinetul Avocațial U. și M. Satu Mare.

Din încheierea din 6

iulie 1999, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, în Dosar nr. 2406/1999, s-a

reținut că apelanta reclamantă a fost arestată la data de 30 iunie 1999, în

baza mandatului de arestare din 1999, emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul

Satu Mare, măsura fiind revocată la 06 iulie 1999 și înlocuită cu cea de

obligație de a nu părăsi localitatea, fără încuviințarea organului ce a dispus

această măsură, conform art. 145 C. proc. pen.

Prin rechizitoriul nr.

3469/P/2007 din 11 noiembrie 2008, emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria

Cluj Napoca, apelanta reclamantă a fost scoasă de sub urmărire penală pentru

săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu în formă continuată,

prevăzută și pedepsită de art. 249 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen., aspect ce i-a fost comunicat prin adresa din 18 noiembrie 2008.

Se reține, din

analiza diplomei de licență, că reclamanta a absolvit cursurile Facultății de

Drept Nicolae Titulescu, din cadrul Universității din Craiova, promovând

examenul de licență în luna iulie 1998, deci anterior luării măsurii de arest

preventiv împotriva sa, astfel că, într-adevăr, referitor la acest aspect, cele

reținute de către instanța de fond sunt eronate, întrucât s-a avut în vedere,

greșit, data eliberării acestei diplome - 01 iulie 2004, și nu data la care

reclamanta a absolvit cursurile - iulie 1998.

Astfel cum reiese din

actele aflate în dosarul de fond și cum, corect, a reținut instanța de fond,

anterior luării măsurilor preventive, apelanta-reclamantă a avut calitatea de

colaborator al televiziunii locale și a publicat mai multe studii, poezii,

articole în presa locală, iar, după această perioadă, chiar a publicat cărți cu

specific istoric și etnografic local, însă, aceasta nu a produs nicio dovadă

din care instanța să poată concluziona că, după luarea acestor măsuri, nu și-a

mai putut desfășura activitatea.

Doar cu ocazia soluționării

cauzei în apel, s-au audiat martori în acest sens, iar, potrivit martorei B.A.C.,

aceasta a confirmat susținerile apelantei, în sensul că ea era invitată la

simpozioane chiar și în București, iar, după instituirea măsurii interdicției

de a părăsi localitatea, nu a mai avut posibilitatea de a da curs acestora, nu

putea face deplasări la edituri, fiindu-i îngrădită exercitarea activității

respective.

Martora a mai arătat

că, anterior arestării, reclamanta era calmă, sensibilă, iar, după ce a fost

pusă în libertate, era schimbată, părul i se albise, nu mai auzea bine; nu a

mai primit-o nimeni la serviciu, oamenii din jur o considerau vinovată, doar

după 4 ani, a fost angajată la avocatul Ungur, aspecte confirmate și de martora

P.I.

Tot cu ocazia

soluționării cauzei în apel, instanța a dispus efectuarea unei expertize

medico-legale, pentru a se stabili dacă exista un raport de cauzalitate între

arestul apelantei și starea de sănătate a acesteia, respectiv diminuarea

auzului, or, raportul medico - legal a concluzionat că nu se pot face aprecieri

obiective privind cauza hipoacuziei și nici data apariției ei, fiind consemnată

în actele medicale din anul 2004, deci după peste 5 ani de la luarea măsurii

restrictive de libertate.

Ca urmare,

susținerile apelantei referitoare la înrăutățirea stării de sănătate pe

parcursul arestului, ce a avut loc în anul 1999, aproximativ 7 zile, nu a fost

dovedită. Este dovedit însă, cu martorii audiați că, în timpul chiar scurt în

care a stat în arest, părul i s-a albit, aspect ce va fi avut în vedere la

evaluarea prejudiciului suferit, la fel și cel cu privire la faptul că,

ulterior eliberării din arest, nu a fost angajată, nu a mai avut posibilitatea

de-a participa la simpozioane, în afara localității de domiciliu.

Faptul că era

cercetată penal însă, nu era de natură a determina imposibilitatea acceptării

prezenței sale la concursuri, examene pentru ocuparea unui post, câtă vreme nu

figura, în cazier, cu o condamnare penală. Sigur că tot de notorietate este

reticența angajatorilor în astfel de situații, martorii confirmând acest

aspect. După revocarea măsurii de arest, a publicat cărți, iar, la desfacerea

contractului de muncă, conform celor arătate mai sus și care reies din copia

carnetului de muncă, avea un salariu de 2.496.000 lei, nu de 4.500.000 lei, cum

a susținut reclamanta, ultima funcție ocupată fiind cea de casier.

Greșit instanța de

fond a reținut însă, că apelanta-reclamantă a fost achitată prin sentința

penală nr. 125 din 12 februarie 2009, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca,

câtă vreme, prin rechizitoriul nr. 3469/P/2007 din 11 noiembrie 2008, întocmit

de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, s-a dispus scoaterea

acesteia de sub urmărire penală, criticile Parchetului de pe lângă Tribunalului

Satu - Mare fiind, în acest sens, întemeiate.

Cert este faptul că

apelanta a fost arestată la data de 30 iunie 1999, până la 6 iulie 1999, când

această măsură a fost revocată și înlocuită cu cea de obligare de a nu părăsi

localitatea, a stat efectiv în arest timp de 7 zile, însă, măsura de a nu

părăsi localitatea nu reiese că ar fi fost revocată, notorietatea practicii

judiciare, din perioada anilor 1999, până după anii 2005, fiind în sensul că

aceasta era prelungită de drept, nu necesita o dispoziție în acest sens, astfel

că susținerile Parchetului, în sensul că aceasta a încetat de drept și nu a

durat până la scoaterea de sub urmărire penală - 9 ani 3 luni și 27 zile - sunt

nedovedite.

La data la care s-a

luat măsura arestului preventiv, și ulterior, când s-a dispus înlocuirea măsurii

cu aceea de a nu părăsi localitatea, probabil că existau indicii temeinice ce

justificau aceste măsuri, însă, prin soluția de scoatere de sub urmărire penală,

după mai mult de 9 ani, această decizie este de natură a concluziona că apelanta-

reclamantă a fost privată de libertate în mod abuziv, respectiv că i-a fost

restrânsă libertatea în mod nelegal, iar, din acest punct de vedere, orice discuții

sunt neavenite, în mod corect, instanța de fond reținând incidența art. 504

- 506 C. proc. pen.

Mai poate fi însă

reținut în speță și faptul că durata procedurilor judiciare, până la data la care

s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a apelantei reclamante atrage

implicit încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, termenul

de peste 9 ani fiind unul excesiv și neconform cu termenul rezonabil instituit

de aceste dispoziții.

Art. 505 C. proc.

pen. prevede că, la stabilirea întinderii reparației, se ține seama de durata privării

de libertate, a restrângerii dreptului la libertate, a consecințelor produse

asupra persoanei ori familiei celui privat de libertate și a cărui libertate a

fost restrânsă, reparație ce constă în plata unei sume de bani sau constituirea

unei rente viagere, reparație ce se suportă de stat prin M.F.P.

Din analiza acestei

dispoziții legale, se poate reține caracterul civil al dreptului la reparație,

fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 998-999 C. civ., iar, conform art. 998

C. civ., omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta

sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa.

Biletul de trimitere,

cât și investigațiile medicale și raportul medico-legal nu fac dovada

raportului de cauzalitate dintre starea de sănătate a apelantei-reclamante și

măsura reținerii, iar una dintre condițiile de atragere a răspunderii civile

delictuale, în sensul art. 998 - 1000 alin. (1) C. civ., pe lângă prejudiciu,

faptă ilicită, vinovăție, este și acest raport de cauzalitate. Adeverința medicală

eliberată de dr. Balaban Gabriela însă, confirmă că scăderea auzului se datorează

unui șoc nervos, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 998, 999 C. civ.,

iar aceste aspecte vor fi avute în vedere la cuantificarea prejudiciului moral

suferit.

Considerentele expuse

mai sus relevă faptul că apelantei reclamante i-a fost adusă atingere drepturilor

instituite de art. 5 alin. (1), art. 6 alin. (1), art. 8 alin. (1) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind, implicit, aplicabile și

dispozițiile art. 504, 505 C. proc. pen., art. 998, 999 din vechiul C. civ.,

aplicabil în speță, ceea ce impune o reparație echitabilă pentru prejudiciul

moral suferit.

Chiar dacă,

într-adevăr, durata arestului preventiv a fost doar de 7 zile - 30 iunie - 06

iulie 1999 (greșit instanța de fond reținând o perioadă de 10 zile),

interdicția de a părăsi localitatea s-a întins pentru o perioadă de 9 ani 3

luni 27 zile, la fel durata cercetărilor penale, perioadă excesiv de lungă, în

care starea sănătății reclamantei s-a deteriorat, părul i s-a albit,

activitățile profesionale au avut de suferit, or, toate aceste aspecte impun o

reparație echitabilă, câtă vreme prejudiciul moral reiese din încălcările aduse

și menționate mai sus, iar suma acordată de instanța de fond - 9.000 lei - nu

este de natură a produce o astfel de reparație. Chiar dacă și constatarea

acestor încălcări reprezintă o reparație în sine, aceasta nu este însă de

natură a determina concluzia că nu se impune și acordarea unei sume rezonabile,

care nu trebuie să fie nici excesivă, nici derizorie.

Ca urmare, instanța

de apel a apreciat, prin raportare la propria practică în materie, când, în

situații similare, a acordat aproximativ 500 euro/lună, în cazul restrângerii

libertății de circulație și aproximativ 2.000 euro/lună, în situația arestării

nelegale, că, pentru cele 7 zile de arest, peste 9 ani de zile durata interdicției

de a părăsi localitatea, durata cercetărilor penale, înrăutățirea stării de

sănătate, imposibilitatea desfășurării activității publicistice, literare,

științifice, imposibilitatea găsirii unui loc de muncă, afectarea imaginii în

societate, suma de 50.000 de euro este de natură a înlătura calitatea de

victimă și a oferi o reparație echitabilă.

Referitor la daunele

materiale solicitate, s-a reținut că, după arestare - 25 martie 1999, până la

data de 01 mai 2003 - apelanta- reclamantă nu a avut posibilitatea de a fi

încadrată în muncă, deși a făcut demersuri în acest sens, reticența

angajatorilor față de situația acesteia ducând la respingerea solicitărilor

sale. Ca urmare, în apel, s-a dispus efectuarea unei expertize contabile care

să reliefeze veniturile pe care le-ar fi realizat în această perioadă, în

măsura în care ar fi deținut în continuare funcția de șef serviciu casierie la

fosta Bancă A., actuală R. Bank.

Din concluziile

acesteia, s-a reținut că veniturile de care a fost lipsită reclamanta, în

perioada 25 martie 1999 - 01 mai 2003, au fost în valoare de 18.207,90 lei

brut. Referitor la perioada 01 mai 2003, când a fost încadrată la Cabinet avocațial

U. și M., până la data de 11 mai 2008, când s-a dispus scoaterea de sub

urmărire penală, câtă vreme aceasta a beneficiat de un salariu, a fost

încadrată, chiar cu un salariu mult inferior celui avut la fostul angajator,

Curtea a apreciat că nu se impune acordarea unor despăgubiri pentru această

perioadă, constând în diferența dintre venitul încasat și cel pe care l-ar fi

obținut la fostul angajator, deoarece nu se mai poate vorbi de o perpetuare a situației

sale, generate de existența cercetărilor penale.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamanta C.A., pârâtul Statul

Român, reprezentat prin M.F.P., prin D.G.R.F.P. Cluj-Napoca, prin A.J.F.P.

Satu-Mare și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Reclamanta C.A. a

solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii

cererii sale astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea

motivelor, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., reclamantă a arătat următoarele:

Deși instanța de apel

a reținut în mod corect cadrul procesual, precum și dreptul său la despăgubiri

pentru prejudiciul material și moral suferit în urma privării nelegale de

libertate și a restricției de a nu părăsi localitatea, la stabilirea

cuantumului reparației, nu a fost avut în vedere că paguba pe care a suferit-o

se localizează pe mai multe planuri. Astfel, în planul integrității sale

fizice, i-a fost cauzat un prejudiciu imens care constă în dobândirea unei

hipoacuzii cu caracter permanent, ireversibil și care reprezintă o invaliditate

fizică pe tot restul vieții sale.

Instanța a dat o

soluție vădit nelegală, atunci când a stabilit că nu este dovedită legătura de

cauzalitate între măsura abuzivă dispusă și starea de hipoacuzie.

Actele medicale

depuse în probațiune atestă fără putință de tăgadă că hipoacuzia a fost

posibilă, ca „urmare a unei surdități brusc instalate” (dr. Balaban); mai mult,

se atestă și că „scăderea auzului se datorează unui șoc nervos” (dr. B.). Deci,

sub aspect medical, este indubitabil faptul că, între cauzele scăderii bruște a

auzului, se află și acelea generate de șocuri și stări acute de stres.

Faptul că, doar în

anul 2004, (adică după ce, în sfârșit, și-a găsit un loc de muncă), a avut

posibilitatea materială a procurării unui aparat auditiv, făcând demersurile

medicale necesare în acest scop, nu poate conduce la concluzii rigide, nefondate

și nici la înlăturarea raportului de cauzalitate între afecțiunea suferită și

măsura preventivă a arestării ilegale luată împotriva sa.

Dimpotrivă, recurenta

- reclamantă a apreciat că înscrisurile medicale depuse în probațiune,

coroborate cu declarațiile martorilor care au confirmat că, anterior arestului

a fost o persoană perfect sănătoasă, implicată într-o serie de proiecte ce

necesitau un contact public nemijlocit, (fiind, astfel, imposibil de ascuns o

afecțiune precum surditatea), iar, după ieșirea din arest, pe lângă faptul că

albise într-o singură noapte, din cauza groazei de a se vedea închisă pentru

ceva ce nu făcuse, nici nu mai auzea bine, dovedesc pe deplin existența acestei

legături de cauzalitate. Faptul că, între pierderea auzului și șederea sa în

arest este o strânsă legătură, se mai desprinde și din actul medical datat 22

martie 2000, pe care l-a depus doar în recurs.

Recurenta-reclamantă

a susținut că această invaliditate pe care a dobândit-o în urma privării sale

de libertate în mod nelegal este cea mai gravă pagubă care i s-a cauzat. Au

fost încălcate astfel prevederile art. 22 alin. (1) din Constituția României,

care garantează cetățenilor României dreptul lor la integritate fizică și

psihică. Or, prin luarea măsurii preventive în mod nelegal, împotriva sa, i s-a

cauzat hipoacuzia care, în mod evident, este un prejudiciu de ordin fizic de

neînlăturat. Repararea acestui prejudiciu se poate face doar prin acordarea, cu

titlu de despăgubiri morale, a unei sume de bani apte a acoperi paguba care i-a

fost creată. Desigur, stabilirea cuantumului acestei sume de bani este la

libertatea judecătorului, însă trebuie ținut seama de implicațiile pe care

dobândirea stării de hipoacuzie, la o vârstă relativ tânără, a avut-o asupra

vieții sale ulterioare, asupra posibilităților sale de comunicare activă și

pasivă. Astfel, trebuie luat în seamă faptul că, în urma dobândirii acestei

invalidități, simțul auzului i-a fost afectat ireversibil.

Ca atare, calitatea

vieții sale ulterioare momentului privării de libertate în mod nelegal, precum

și a celei prezente au avut de suferit direct proporțional cu vătămarea a cărei

victimă este, fiind de la sine înțeles că facilitatea comunicării sale cu alte

persoane este, în mod definitiv, compromisă, după cum creativitatea,

lejeritatea și impetuozitatea receptării și, în mod echivalent, al transmiterii

cuvintelor sunt, în mod semnificativ, afectate.

Desigur, acest

handicap are efecte și pe toate celelalte planuri ale vieții sale (artistic,

profesional, interuman etc.), afectate în egală măsură prin dobândirea

afecțiunii în discuție.

Pe de altă parte, recurenta

a menționat că intenționează să dea concurs pentru dobândirea calității de

avocat, sens în care a și făcut demersurile necesare, înscriindu-se la examenul

de admitere în profesie, dar modul în care va profesa este încă nelămurit.

Pe plan social,

măsura preventivă și cea restrictivă de libertate, precum și durata îndelungată

a cercetărilor penale au dus la vătămarea onoarei, demnității și poziției sale

sociale; a fost expusă, în toată această perioadă, disprețului public, fiindu-i

lezate în mod grav cinstea, reputația, demnitatea, adică tocmai acele drepturi

personale nepatrimoniale care țin de esența personalității omului și care sunt

ocrotite de lege.

Suferința fizică,

suferința morală și impactul asupra persoanei sale au fost cu atât mai mari cu

cât, la data luării măsurii, avea 36 ani de ani, o carieră frumoasă și un viitor

promițător; era o persoană cunoscută și respectată, o figură proeminentă în

viața culturală a orașului natal, și chiar a județului Satu-Mare, avea o bogată

activitate publicistică, era implicată în diverse proiecte, (inclusiv

umanitare), fiind colaborator și realizator de emisiuni culturale la

televiziunea locală.

Timp de aproape 10

ani, a fost obligată să poarte stigmatul unei cercetate penal, a fost

descalificată social, și-a văzut retezate orice posibilități de împlinire și

progres social, a fost părăsită de prieteni, umilită și marginalizată; întreaga

sa viață i-a fost dată peste cap, modificată cu brutalitate, furată și aruncată

la coș. I-a fost îngrădită libertatea, a fost calomniată și insultată, i s-a

îngrădit orice posibilitate de afirmare. Mai mult decât atât, timp de aproape

de 10 ani, nu a putut să ia nicio decizie în privința viitorului său, trebuind

să fie la dispoziția organelor de cercetare penală.

Pe plan profesional,

indiferent cât de mare ar fi cuantumul daunelor morale, acestea nu vor fi în

măsură să compenseze perioada celor peste 9 ani de stigmat, supusă cercetărilor

penale, în care a fost în imposibilitate să exercite profesia pentru care s-a

pregătit, în mod greșit susținând instanța de apel că ar fi putut să se prezinte

la concursuri sau examene, deoarece, în cazier, deși nu figura cu o

condamnare penală, era notat procesul. Potrivit normelor legale în vigoare la

acea dată, în cazierul judiciar, a fost înscrisă punerea în mișcare a acțiunii

penale față de ea (cu număr de dosar, instanța); aceste date au putut fi scoase

din evidență abia după soluționarea definitivă a cauzei penale, deci după 10 ani

de la data declanșării procesului penal.

Drept urmare, este

indubitabil faptul că situația existentă în cazierul său judiciar, adică aceea

a unei persoane urmărită penal, nu-i dădea nicio posibilitate de a ocupa o

funcție potrivit studiilor sale.

În plan familial, măsurile

nedrepte luate împotriva sa, atingerile aduse onoarei, reputației și demnității

sale, s-au răsfrânt și asupra membrilor familiei sale, care, într-o localitate

mică, cum este orașul său natal, au fost nevoiți să îndure jigniri de tot

felul, fiind supuși unei îndelungate și profunde stări de stres și umilință.

În planul activității

culturale și intelectuale, fiind poet, scriitor și etnograf, a participat, până

la arestare și descalificarea sa socială, prin măsura luată contra sa și

menținută apoi timp de peste 9 ani, la o serie de acțiuni publice în care a

fost remarcată și apreciată; a fost invitată și a participat la congrese și

simpozioane cu tematică științifică specifică preocupărilor sale, fapt care a

fost confirmat inclusiv prin declarațiile martorilor; de asemenea, a fost

colaborator la diverse publicații cu tematică culturală, precum și la

televiziunea locală, unde a realizat documentare și a prezentat emisiuni cu tematică

științifică de etnografie, folclor și culturale.

Sub aspectele

arătate, durata excesivă a procedurii penale i-a creat acest prejudiciu moral

imens, aducând atingere demnității și reputației sale.

În privința despăgubirilor

materiale, recurenta a apreciat că acordarea acestora sunt o consecință directă

a arestării preventive. Cu carnetul de muncă depus în probațiune și expertiza

contabilă efectuată în cauză a făcut pe deplin dovada veniturilor de care a

fost privată pe parcursul duratei cercetărilor penale.

Prin urmare, recurenta

a apreciat ca nelegală neacordarea despăgubirilor pentru veniturile pe care

le-ar fi putut realiza și de care a fost lipsită pe durata a peste 9 ani de

cercetări penale, adică totalul sumei pe care a stabilit-o expertul, în timpul

cercetărilor judecătorești, prin expertiza dispusă și efectuată în cauză.

Pârâtul Statul Român,

reprezentat prin M.F.P., prin D.G.R.F.P. Cluj -Napoca, prin A.J.F.P. Satu-Mare a

solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei recurate,

în sensul respingerii acțiunii ca nefondate sau modificarea în parte a

acestei decizii, cu consecința diminuării despăgubirilor acordate.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, a arătat următoarele:

Instanța de apel, în

mod eronat, aduce în discuție durata de 9 ani a interdicției de a părăsi

localitatea și durata cercetărilor penale, întrucât, prin încheierea din 1999,

i s-a recunoscut reclamantei posibilitatea de a părăsi localitatea, condiționat

de încuviințarea organului care a dispus măsura procesuală în cauză, așadar, nu

a fost vizată, în mod absolut, libertatea de circulație a acesteia, reținându-se

și durata relativă redusă a arestului preventiv (10 zile), astfel încât,

instanța ar fi trebuit să rețină, în stabilirea cuantumului concret, și împrejurările

de fapt care conturează această îndreptățire.

Legiuitorul este

obligat să instituie garanții procesuale temeinice care constau în existența

unor multiple condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se dispune

luarea măsurii de prevenție în cauză, în vederea bunei desfășurări a procesului

penal și pentru atingerea scopului activității judiciare.

Reclamanta a avut

posibilitatea să lucreze și a realizat venituri, în cauză, dovedindu-se publicarea

unor volume cu specific istoric și etnografic local, inclusiv în perioada

ulterioară luării măsurii de interdicție, așadar, nu se poate reține diminuarea

realizărilor publicistice, ca o consecință directă a măsurilor preventive care

au fost luate față de aceasta.

Totodată, din piesele

dosarului, nu au rezultat veniturile anterioare realizate și nici veniturile

actuale ale reclamantei.

Cu privire la cuantumul

daunelor morale, recurentul pârât a arătat că acestea au fost supraevaluate,

întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situației materiale a reclamantei, ca

urmare a măsurilor luate.

De asemenea, regulile

de evaluare a prejudiciului moral trebuie sa fie unele care să asigure o

satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate. Raportat la

împrejurările speței, o statuare în echitate, care să asigure reparația morală,

și nu una având scop exclusiv patrimonial, impune concluzia caracterului

exagerat al cuantumului despăgubirilor.

De asemenea, dispozițiile

juridice pertinente în această cauză nu ridică nicio chestiune pe terenul art. 1

din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Întrucât

reclamanta încearcă dobândirea anumitor pretenții, care nu pot să-i aparțină

decât prin intervenția instanței, este vorba de o creanță care nu poate fi

considerată o valoare patrimonială, neavând o bază suficientă în dreptul

intern, nefiind confirmată de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor

judecătorești, declarată inadmisibilă și prin dispozițiile Convenției.

Prin urmare,

reclamanta nu este titularul unei creanțe suficient de bine stabilite pentru a

putea fi exigibilă, neputând să se prevaleze de art. 1 din Protocolul nr. 1 al

Convenției.

Pentru considerentele

expuse, s-a considerat că sunt neîntemeiate și disproporționate pretențiile

reclamantei, constând în majorarea daunelor morale, atâta vreme cât aceasta nu

se afla în una din situațiile expres prevăzute de Lege (art. 504 C. proc. civ.),

care să îi confere calitatea de victimă a unei erori judiciare, săvârșită într-un

proces penal, iar Curtea Europeană a stabilit, în jurisprudența sa, că nu se

poate face o evaluare abstractă asupra caracterului rezonabil al duratei unei

detenții (Chichkov împotriva Bulgariei și Musuc împotriva Moldovei).

Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Oradea, invocând dispozițiile art. 45 alin. ultim C. proc. civ.,

art. 299 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a solicitat

admiterea recursului, „casarea” deciziei recurate, în sensul respingerii

acțiunii sau „schimbarea” în parte a acestei decizii, cu consecința

diminuării daunelor morale acordate reclamantei și respingerii daunelor

materiale solicitate și a arătat următoarele:

Hotărârea instanței

de apel, precum și hotărârea instanței de fond, sunt lipsite de temei legal și

au fost date cu aplicarea greșită a legii.

Codul de procedură

penală cuprinde dispoziții prin care cel condamnat pe nedrept sau fața de care

s-a dispus privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal poate să ceară

repararea pagubelor, art. 504-507 C. proc. pen. reglementând procedura specială

prin care persoana față de care s-a făcut actul de justiție cu încălcarea legii

poate să ceară statului recuperarea prejudiciilor materiale ori a daunelor

morale suferite.

Erorile judiciare

pentru care poate fi angajată răspunderea directă a statului în baza art. 504 C.

proc. pen. se referă la existența a cel puțin uneia dintre cele două ipoteze

avute în vedere de text - o persoană a fost privată de libertate în mod nelegal,

în cursul procesului penal, respectiv, după condamnarea definitivă a unei

persoane, în urma rejudecării cauzei, aceasta a fost achitată definitiv.

În prezenta cauză, nu

este îndeplinită nici una dintre aceste cerințe. Astfel, în procesul penal,

invocat drept temei al cererii prin care a fost declanșat prezentul litigiu, nu

s-a pronunțat nici o hotărâre de condamnare a reclamantei C.A., iar măsurile

privative sau restrictive de libertate au fost legale la momentul luării

acestora.

Prin urmare, acțiunea

este nefondată deoarece, în speță, lipsește o hotărâre de condamnare a

reclamantei C.A., iar cauza penală în care a fost implicată aceasta a fost

complexă, astfel încât durata de 9 ani, 3 luni și 21 zile a cercetărilor penale

este una rezonabilă. Cercetările desfășurate în faza de urmărire penală față de

reclamantă, până la emiterea rechizitoriului în Dosar nr. 3469/P/2007 al

Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj Napoca, constituie o fază licită,

pentru care statul nu poate fi ținut să răspundă, în acest sens pronunțându-se și

Înalta Curte de Casație și Justiție. Desfășurarea procesului penal, pe o

perioadă mai mare de timp, nu atrage automat răspunderea statului, chiar dacă,

în speță, față de reclamantă s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, prin

rechizitoriul menționat.

Practica C.E.D.O. a

stabilit că art. 5 din Convenție nu presupune ca autoritățile să dispună

de probe suficiente pentru a formula acuzații, încă din momentul dispunerii

arestării (cauza Brogan și Murray c. Regatului Unit), fiind suficient să existe

„motive plauzibile" din care să reiasă că acea persoană este posibil să fi

comis respectiva infracțiune

În subsidiar, în

ipoteza în care instanța de recurs nu va avea în vedere aceste aspecte, recurentul

a precizat următoarele:

Hotărârile pronunțate

în cauză sunt criticabile sub aspectul cuantumului daunelor morale și daunelor

materiale acordate reclamantei, pe care le consideră nedovedite.

Or, răspunderea

statului se bazează pe ideea de garanție și de risc a activității, fiind o

răspundere obiectivă, fundamentată pe principiile răspunderii civile

delictuale, astfel că se analizează din perspectiva celor 4 condiții clasice în

materie - existența prejudiciului, fapta ilicită, vinovăția și legătura de cauzalitate

între fapta ilicita și prejudiciu.

Prejudiciul

reprezintă rezultatul încălcării unui drept care, odată produs, dă dreptul la

reparație; prejudiciul poate fi material, patrimonial și nepatrimonial, moral,

astfel că dreptul la reparație îmbracă cele două forme, cu precizarea că

prejudiciul material se cuantifică în funcție de paguba suferită, iar prejudiciul

moral se stabilește după anumite criterii, stabilite de lege (în speță, art. 505

alin. (1) C. proc. pen.), de practica judiciară, fiind lăsat la aprecierea

instanței.

Datorită diversității

și complexității daunelor morale care pot fi cauzate printr-o multitudine de

fapte ilicite, penale, de natură să lezeze viața fizică, psihică, afectivă a

persoanei umane, onoarea, reputația sau alte asemenea drepturi personale

nepatrimoniale, legiuitorul nu a înscris, în lege, criterii după care

prejudiciile morale să fie evaluate, ci a lăsat judecătorului posibilitatea ca,

în fiecare caz concret, să aprecieze, să decidă și să stabilească cuantumul

despăgubirilor.

Recurentul a

susținut că un prim criteriu pe care instanța trebuie să-l ia în

considerare este acela al naturii faptei penale prin care s-a produs

prejudiciul moral, respectiv a valorii sociale ocrotite prin norma care

încriminează ca infracțiune acea faptă.

Instanța va trebui să

observe, potrivit acestui prim criteriu și particularitățile cauzei, cum ar fi,

spre exemplu, durata în timp și caracterul ireversibil sau reversibil al

urmărilor faptei.

Acest prim criteriu

se completează cu un alt criteriu, relevat și în doctrină, și anume criteriul

culpei autorului faptei prejudiciabile. În acest sens, la stabilirea despăgubirilor,

pentru un prejudiciu care, oricum, nu va putea fi stabilit cu exactitate, este

obligatoriu să fie avut în vedere și gradul culpei autorului faptei, între

fapta ilicită și latura ei subiectivă existând o evidentă unitate.

Un alt criteriu este

acela al gravității suferințelor. Sub acest aspect, dauna poate fi mare, gravă,

mijlocie sau ușoară - gravitatea suferințelor nefiind dată întotdeauna de

gravitatea faptei, privită prin prisma pericolului social al acesteia și a

limitelor de pedeapsă stabilite de legea penală. Acestea din urmă pot constitui

elemente de referință, dar nu pot fi absolutizate.

Un criteriu de

apreciere a prejudiciului moral poate fi și acela al intensității suferințelor.

Dacă gravitatea daunei morale arată cât de serioasă și de însemnată este

aceasta pentru persoana care a suferit-o, intensitatea suferințelor morale

arată mărimea tensionala în psihicul acesteia, mărimea variabilă cantitativ și

calitativ, care poate fi susceptibilă de măsurare.

Un alt criteriu, în

strânsă legătură cu cele anterioare, este acela al personalității victimei, sub

toate aspectele. Este un principiu constituțional că toate persoanele sunt

egale în fața legii, fără privilegii sau discriminări, astfel că, virtual,

orice persoană vătămată printr-un anumit act ilicit va suferi același

prejudiciu moral, căruia îi va corespunde un anumit cuantum al despăgubirilor.

Dacă însă judecătorul va constata că, într-o cauză concretă, exista unul sau

mai mulți factori personali, legați intim de persoana vătămată, factori care

agravează sau diminuează prejudiciul moral suferit de aceasta, va trebui să

țină seama de aceștia în stabilirea întinderii despăgubirilor.

Pe lângă criteriile

generale menționate, care pot fi completate și cu altele, s-au relevat și

existența altor criterii specifice, particulare fiecărui caz concret dedus

judecății, prin care se cauzează și prejudicii nepatrimoniale sau diferite

forme de prejudicii morale, care trebuie avute în vedere întotdeauna de

instanță (de exemplu, așa numitele prejudicii corporale, care includ daune

fizice si psihice, prejudiciul estetic, cel de agrement, etc. care se stabilesc

pe baza actelor medico - legale și alte acte medicale, din care rezultă

urmările faptei ilicite, durata acestora, caracterul ireversibil sau nu al vătămărilor

etc.).

Raportat la probele

administrate în cauză, ținând cont atât de criteriile generale menționate, cât

și de particularitățile cauzei, daunele morale acordate în cauză - în sumă de

50.000 euro - sunt exagerat de mari și tind să constituie „o sursă de

îmbogățire" pentru reclamantă, fiind o compensare disproporționată cu

prejudiciul suferit, având în vedere persoana reclamantei, situația sa socială,

familială, profesională.

Astfel, reclamanta a

fost arestată o perioadă foarte scurta de timp de 7 zile, după care, prin

încheierea din 1999 a Tribunalului Satu - Mare, pronunțată în Dosar nr. 2406/1999,

i s-a recunoscut posibilitatea de a părăsi localitatea, cu încuviințarea

organului care a dispus aceasta măsură procesuală, măsura obligării de a nu părăsi

localitatea fiind luată pentru o perioadă de 30 de zile, după care a încetat de

drept.

În acest sens, nu se

poate reține că reclamanta nu se mai putea deplasa la simpozioanele unde era

solicitată, chiar în București la edituri, iar dovada faptului că activitatea

sa publicistică nu a avut de suferit constă în publicarea celor trei cărți, în

perioada următoare eliberării din arestul preventiv.

Din actele medicale

depuse la dosar, nu rezultă existența unui raport de cauzalitate între

hipoacuzia reclamantei și măsurile preventive dispuse față de aceasta. Astfel,

din raportul de expertiză medico-legală, din data de 5 aprilie 2011,