ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1652/2014

Asupra recursului de față ;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 167 din 1 iulie 2013, Tribunalul Satu Mare, în baza articolului 6 din Legea nr. 241/2005, l-a condamnat pe inculpatul F.I.I. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art. 8 alin. (1) și (3) din Legea nr. 241/2005, l-a condamnat pe același inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, la pedeapsa de 3 ani închisoare și interzicerea pe o durată de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. potrivit art. 65 C. pen.

În baza art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. l-a condamnat pe inculpatul F.I.I. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, la pedeapsa de 3 ani închisoare și interzicerea pe o durată de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Il-a și b) C. pen. potrivit art. 65 C. pen.

În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) C. pen. a contopit pedepsele aplicate urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare și interzicerea pe o durată de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. potrivit art. 65 C. pen.

În baza art. 71 C. pen. i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Il-a și b) C. pen. pe durata executării pedepsei.

În baza art. 14, 346 C. proc. pen. raportat la dispozițiile art. 998 C. civ. a fost obligat inculpatul în solidar cu părțile civilmente responsabile SC C. SRL și SC A.M. SRL, ambele prin lichidatori judiciari E.I. Sprl Satu Mare și R.V.A. Oradea I.S. SPRL, la plata sumei de 1.063.667 lei către partea civilă A.N.A.F. pentru Statul Român prin D.G.F.P. Satu Mare, cu titlu juridic despăgubiri civile calculate până la 24 ianuarie 2013 și în continuare, cu accesorii aferente, până la plata integrală a debitului.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 800 lei cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 189 C. proc. pen. s-a dispus virarea din contul Ministerului Justiției în contul Baroului de Avocați Satu Mare a sumei de 200 lei reprezentând onorariu apărătorului desemnat din oficiu.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Pe rolul Tribunalului Satu Mare cauza s-a înregistrat la data de 17 decembrie 2012, iar la data de 11 februarie 2013, partea civilă A.N.A.F. pentru Statul Român prin D.G.F.P Satu Mare a depus la dosarul cauzei, potrivit actului aflat la fila 13 din dosar, constituirea de parte civilă față de inculpat, defalcat pe categorii de impozite datorate bugetului consolidat al statului.

Au fost solicitate relații de la O.R.C., privind situația juridică a celor două societăți comerciale administrate de inculpat, iar comunicarea acestor relații a determinat introducerea în cauză a lichidatorilor judiciari ai celor două societăți, firmele fiind în insolvență.

Prin apărătorul desemnat din oficiu să asigure asistența juridică a inculpatului, acesta a depus la dosarul cauzei contractul de cesiune a părților sociale ale SC C. SRL, operațiune juridică care apare evidențiată și în istoricul societății, potrivit mențiunilor efectuate de O.R.C.

La termenul de judecată din data de 25 martie 2013, instanța de fond a procedat la audierea inculpatului, din a cărui depoziție s-a reținut că acesta nu se simte vinovat de săvârșirea nici unei fapte penale.

Acesta a arătat că până la momentul controlului efectuat de comisarii Gărzii Financiare datoria pe care o avea la stat era de 5.000 lei însă după ridicarea actelor contabile pe considerentul că societățile cu care a colaborat nu și-au înregistrat în evidențele contabile facturile emise, acestea au fost anulate ulterior comunicându-i-se de la fisc faptul că are o datorie de aproape cinci miliarde de lei. A arătat că obiectul principal de activitate al SC C. SRL era valorificarea materialului lemnos, cu această societate a și câștigat o licitație iar materialul lemnos pe care îl exploata îl valorifica în cea mai mare parte către SC M.A. SRL unde avea calitatea de asociat și a preferat să livreze acestei societăți care la rândul ei a vândut mai departe, pentru că era mai comod din punct de vedere contabil cu atât mai mult cu cât el avea timp să se ocupe de exploatarea și prelucrarea lemnului.

Este însă adevărat că a mai vândut material lemnos și direct de pe societatea al cărui administrator era, respectiv SC C. SRL. Nu a înțeles de ce i s-a imputat faptul că, societățile cu care a încheiat diferite tranzacții fie nu există, fie administratorii acestuia se aflau în detenție dar este adevărat însă că nu a solicitat actele de identitate ale persoanelor cu care a colaborat.

Cu referire la infracțiunea de stopaj la sursă reglementată de art. 6 din Legea nr. 241/2005 a arătat că, această infracțiune o recunoaște, este adevărat că avea datorii pe care însă nu le-a putut achita dar pe care este de acord să le achite, însă nu știe ce trebuie să facă pentru asta.

Impozitele și taxele care se impuneau a fi achitate nu le-a achitat, pe de o parte, pentru că nu a avut bani și, pe de altă parte, pentru că persoana care îi ținea evidența contabilă nici nu știe ce a făcut în contabilitate.

Contabilitatea societății era ținută de o persoană care se numește V.R., din ziar a aflat numărul ei de telefon și faptul că se ocupă cu activități de contabilitate, iar solicitarea de rambursare a sumei reprezentând taxa pe valoarea adăugată a fost făcută de aceasta, cu toate că nu avea acceptul lui pentru a solicita T.V.A.-ul, însă aceasta l-a informat că, cei de la finanțe i-au spus că se impune a se face acest lucru și ea s-a conformat.

Sumele reprezentând stopajul la sursă știa că trebuie să le achite, însă nu a făcut acest lucru pentru că fie nu a avut bani, fie actele nu au fost întocmite la timp, însă cum avea posibilitate, ceva plătea.

Inculpatul a arătat că a vândut firma pentru că în urma controlului celor de la Garda Financiară care l-au amenințat că îl amendează cu 100 milioane și îl bagă în pușcărie el s-a speriat foarte tare și atunci s-a decis să nu mai lucreze în acest domeniu.

A arătat că la momentul încheierii contractului de cesiune pe societate existau și două camioane și un gater, precum și un autoturism în leasing, care toate au fost predate cesionarilor, care la scurt timp însă au predat camioanele la fler vechi.

Pe cei cărora le-a cesionat societatea i-a cunoscut întrucât mai lucrau ca și zilieri la el, însă la momentul la care s-a încheiat actul de cesiune ei își desfășurau activitatea undeva în Târgu Mureș și chiar i-au spus că vor schimba profilul de activitate al societății și de aceea au fost de acord să cumpere fîrrria de la el.

La momentul la care a cesionat societatea a predat pe lângă toate actele și activul firmei și suma de 6.000 lei tocmai pentru a fi achitate datoriile pe care le avea, lucru care însă nu s-a întâmplat. Firmele cu care a colaborat aveau și ele ca și obiect de activitate tot exploatarea forestieră și a arătat că i-a cunoscut la licitațiile la care a participat.

După audierea inculpatului, reprezentantul Ministerului Public a solicitat iar instanța a încuviințat audierea martorilor indicați în actul de sesizare al instanței.

Astfel, martora N.M., în declarația de la fila 52 a arătat că l-a cunoscut pe inculpat, fiind prieten cu soțul ei și datorită problemelor financiare pe care le avea, în mai multe rânduri a solicitat ajutorul inculpatului care abia în 2008 s-a oferit să îi ajute în sensul preluării de către ei a societății SC A.M. SRL, lucru pe care l-a și făcut, ea deținând calitatea și de administrator în societatea respectivă.

A insistat asupra faptului că, această preluare s-a făcut doar pe hârtie, ea niciun moment nu a exercitat atribuțiile pe care i le conferă calitatea de administrator într-o societate comercială, nu a avut nici actele societății, nici ștampila acesteia, inculpatul ocupându-se în continuare de administrarea firmei. Exceptând semnăturile pe care le-a dat la O.R.C. cu ocazia preluării părților sociale ale firmei, martora a arătat că a mai semnat de două ori la bancă, la C.E.C. B., de unde a luat un credit în valoare de 30.000 euro, pentru garantarea căruia a girat cu locuința proprietate personală și apoi o prelungire a unei linii de credit pentru SC C. SRL, unde inculpatul avea calitatea de asociat.

Singurul lucru pe care îl mai cunoaște este obiectul de activitate al societății SC M.A. SRL, respectiv prelucrări forestiere, însă alte amănunte cu privire la activitatea acestei firme le-a aflat abia după demararea controlului când a fost invitată la finanțe pentru a da relații și atunci a aflat de firmele fictive cu care colabora inculpatul.

A mai arătat despre creditul în valoare de 30.000 euro contractat de la C.E.C. B. pe numele societății, credit pe care l-a folosit în interes personal, acesta fiind de fapt ajutorul pe care inculpatul l-a dat ei și soțului ei.

Pe inculpat l-a cunoscut prin intermediul soțului ei, multe nu știa despre el doar că, se ocupă cu afaceri cu lemn și cum și soțul ei întreprindea activități de același gen a convins-o să intre în asociere cu inculpatul tocmai pentru a fi în legalitate cu activitățile desfășurate.

Martorul N.I. a declarat la fila 59 din dosar că l-a cunoscut pe inculpatul F. în urmă cu mai mulți ani, iar în cursul anului 2008 soția lui a preluat jumătate din societatea administrată de inculpat, respectiv SC A.M. SRL, asociere care a luat naștere ca urmare a unui ajutor financiar pe care l-au solicitat de la inculpat și care i-au convins că asociindu-se în firmă vor putea lua un credit și astfel își vor rezolva problema pe care o aveau.

Într-adevăr au luat acel credit după întocmirea actelor de asociere pentru care au girat cu locuința lor, credit pe care îl plătesc și în ziua de astăzi, însă exceptând această activitate nu cunoaște nimic din cele întreprinse de inculpat, respectiv nu știe dacă avea evidență contabilă, dacă tranzacțiile pe care le efectua se făceau cu acte sau nu, știe doar că lunar îi ducea contabilului firmei, numitul O., suma de 150 de lei reprezentând plata pentru conducerea evidenței contabile. L-a întrebat în câteva rânduri pe acesta din urmă cum stă societatea, însă răspunsurile primite au fost întotdeauna pozitive.

De administrarea societății s-a ocupat exclusiv inculpatul, soția lui nu avea nici măcar ștampila firmei și până la momentul la care s-au prezentat organele A.N.A.F. pentru control ei nu au știut nimic despre activitatea inculpatului.

Z.Ș., cel de-al treilea martor al acuzării, arată în declarația de la fila 62, că l-a cunoscut pe inculpat prin intermediul unor prieteni de ai săi și cum își desfășura activitatea în domeniul construcțiilor, inculpatul i-a propus să preia firma lui, respectiv SC C. SRL, pentru a lucra în continuare pe această societate.

Nu i-a propus și nu i-a oferit nici o sumă de bani pentru acest lucru, iar costurile ocazionate de cesionarea societății au fost suportate de inculpat.

A arătat că nu i-au fost predate actele societății și nici nu s-a ocupat de administrarea acesteia, iar ulterior încheierii contractului de cesiune a aflat de problemele financiare ale societății de la aceeași prieteni care i l-au recomandat pe inculpat și când s-a prezentat la O.R.C. pentru ridicarea certificatului de înmatriculare și acolo a auzit de problemele firmei.

A susținut că exceptând semnarea acelui contract de cesiune el nu a desfășurat nici o activitate pe această firmă și nu s-a ocupat de administrarea ei, acest lucru făcându-l probabil F.

Nu a avut nici o discuție cu inculpatul pe marginea achitării datoriilor pe care societatea le avea către bugetul de stat, singura discuție pe care a purtat-o cu acesta rezumându-se la a-l informa că în măsura în care va face angajări în firmă se va impune să achite o sumă de bani după angajați.

După termenul de judecată din 25 martie 2013, când s-a procedat la audierea inculpatului, acesta nu s-a mai prezentat în fata instanței.

Analiza actelor și lucrărilor aflate la dosarul cauzei, coroborarea între ele a actelor efectuate în cursul urmăririi penale, a rapoartelor de inspecție fiscală întocmite de reprezentanții A.N.A.F. Satu Mare, Bihor, Mureș și Arad, a proceselor verbale întocmite de Garda Financiară Satu Mare, poziția inculpatului vădit nesinceră din fața instanței, au format convingerea cu privire la faptul că aspectele reținute în actul de sesizare al instanței sunt reale, inculpatul cu intenție directă a desfășurat activități comerciale cu societăți fictive de pe raza mai multor județe, tranzacții pe care nu le-a înregistrat în evidențele contabile, cauzând prin activitatea sa un prejudiciu cât se poate de consistent în dauna bugetului de stat.

S-a reținut că acestea s-au derulat astfel cum s-a reținut în procesele întocmite de reprezentanții organelor de inspecție fiscală ale statului, urmare a controalelor încrucișate care au avut loc și cum sunt descrise pe larg în actul de sesizare al instanței.

Astfel, neplata obligațiilor fiscale datorate bugetului general consolidat al statului reținute de către angajator de la angajați prin stopaj la sursă, la data încheierii raportului de inspecție fiscală, obligații fiscale restante, reținute prin stopaj la sursă și neachitate aferent perioadei verificate, respectiv martie 2007-mai 2008, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de stopaj la sursă, astfel cum este ea prevăzută și pedepsită de art. 6 din Legea nr. 241/2005.

Fapta inculpatului de a solicita rambursarea de T.V.A. urmare a tranzacțiilor fictive efectuate, cu consecința obținerii fără drept a unor sume de bani de la bugetul de stat, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută și pedepsită de art. 8 alin. (1) și (3) din Legea nr. 241/2005, iar fapta inculpatului de a evidenția în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, comise în forma prevăzută și pedepsită de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Reținând vinovăția inculpatului în comiterea celor trei infracțiuni care i se rețin în sarcină, instanța de fond a dispus condamnarea pentru fiecare dintre ele la pedeapsa închisorii, al cărei cuantum a fost orientat spre minimul special prevăzut de lege pentru fiecare dintre ele, iar ca modalitate de executare s-a dispus privarea de libertate, apreciind că raportat și la atitudinea manifestată în fața instanței, este singura modalitate prin care scopul pedepsei poate fi atins.

În considerarea acestor aspecte, instanța de fond a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de lan închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută și pedepsită de art. 6 din Legea nr. 241/2005, la 3 ani închisoare și interzicerea pe o durată de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. potrivit art. 65 C. pen. pentru infracțiunea reglementată la art. 8 alin. (1) și (3) din Legea nr. 241/2005 și la pedeapsa de 3 ani închisoare și interzicerea pe o durată de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. potrivit art. 65 C. pen. pentru infracțiunea reglementată la art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Instanța de fond a dat eficiență prevederilor art. 33 lit. a) și 34 lit. b) C. pen. dispunând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare și interzicerea pe o durată de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. potrivit art. 65 C. pen.

În temeiul art. 71 C. pen. i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei.

S-a făcut aplicarea disp. art. 14, 346 C. proc. pen. raportat la dispozițiile art. 998 C. civ. s-a dispus obligarea inculpatului în solidar cu părțile civilmente responsabile SC C. SRL și SC A.M. SRL, ambele prin lichidatori judiciari E.I. Sprl Satu Mare și R.V.A. Oradea I.S. Sprl, la plata sumei de 1.063.667 lei către partea civilă A.N.A.F. pentru Statul Român prin D.G.F.P. Satu Mare, cu titlu juridic despăgubiri civile calculate până la 24 ianuarie 2013 și în continuare, cu accesorii aferente, până la plata integrală a debitului.

Instanța de fond a apreciat ca fiind incidente prevederile art. 191 alin. (1) C. proc. pen. și a dispus obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel inculpatul F.I.l. solicitând admiterea acestuia, desființarea hotărârii atacate și reducerea pedepsei aplicate.

Prin Decizia penală nr. 137/A din 28 noiembrie 2013 Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, a respins ca nefondat apelul penal declarat de inculpatul F.I.l. și a obligat apelantul la cheltuieli judiciare în apel.

Curtea a constatat că prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt și a stabilit vinovăția inculpatului pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate la urmărirea penală, dând faptelor comise de inculpat încadrarea juridică corespunzătoare.

Solicitarea inculpatului de reducere a pedepsei aplicate nu a putut fi primită de instanța de apel întrucât instanța de fond în cadrul complex de individualizare a pedepselor a ținut cont de criteriile generale de individualizare a pedepsei, prevederile art. 72 C. pen. precum și de scopul pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen.

Astfel, raportat la modul și mijloacele de săvârșire a faptei, scopul urmărit (obținerea unor foloase injuste), urmarea produsă, respectiv prejudiciul mare cauzat rămas nerecuperat, natura și importanța relațiilor sociale ocrotite prin indicarea normei incriminatoare (relații sociale privitoare la starea exactă și corectă a stării de fapt fiscale, pluralitatea de infracțiuni sub forma concursului de infracțiuni, atitudinea procesuală a inculpatului vădit nesinceră în pofida probelor administrate, pedeapsa stabilită pentru inculpat este bine individualizată și corespunde scopului pedepselor privind prevenția generală și specială, neimpunându-se reducerea acesteia.

Toată activitatea infracțională a inculpatului de neplată a obligațiilor fiscale datorate bugetului general consolidat al statului reținute de la angajatori prin stopaj la sursă, de a solicita rambursarea de T.V.A. urmare a tranzacțiilor fictive efectuate, cu consecința obținerii fără drept a unor sume de bani de la bugetul de stat și de a evidenția în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive justifică pedeapsa aplicată de prima instanță reflectând prin cuantumul și modalitatea de executare gradul sporit de pericol social al infracțiunilor comise.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs inculpatul F.I.l. invocând cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 12 C. proc. pen., a solicitat achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

În subsidiar, a solicitat reindividualizarea pedepsei, aplicarea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 și 76 C. pen., iar ca modalitate de executare suspendarea condiționată prev. de art. 81 C. pen.

Examinând recursul declarat de recurentul inculpat F.I.I. prin raportare la dispozițiile art. 385

9

C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte a constatat că acesta este nefondat pentru considerentele care urmează.

Preparator, Înalta Curte constată că potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs, situație incidență în prezenta speță.

Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385

6

C. proc. pen. stabilește în alin. (2) că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385

9

din același cod. Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385

9

C. proc. pen.

Instituind, totodată, o altă limită a devoluției recursului, art. 385

10

C. proc. pen. prevede în alin. (2)

1

, că instanța de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași articol, cu singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.

În cauză, se observă că decizia penală recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, la data de 28 noiembrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menționat, dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. 2 din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăsește în speță.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devolutiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 12 al art. 385

9

C. proc. pen., intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

În ce privește cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., invocat de recurentul inculpat F.I.I., se constată că, într-adevăr, acesta a fost menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către instanța de ultim control judiciar, respectarea condițiilor formale prevăzute de art. 385

10

alin. (1) și (2) C. proc. pen.

Verificând îndeplinirea acestor cerințe, se observă, însă, că recurentul inculpat F.I.I. nu și-a motivat recursul, încălcându-și, astfel, obligația ce îi revenea potrivit art. 385

10

alin. (2) C. proc. pen. Ca urmare, față de această împrejurare, înalta Curte, ținând seama de prevederile art. 385

10

alin. (2)1 C. proc. pen., precum și de cele ale art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 și care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu.

Având în vedere cazul de casare invocat de recurentul inculpat - art. 385

9

pct. 12 C. proc. pen. anterior, Înalta Curte constată că nu îl poate analiza, nefiind prevăzute printre cele care pot fi luate în considerare din oficiu. Conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. anterior, cazurile prevăzute la pct. 1, 3-6, 13 și 14 se iau în considerare din oficiu, iar cel de la pct. 15 se ia în considerare din oficiu numai când a influențat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului.

În ceea ce privește critica referitoare la individualizarea pedepsei și schimbarea modalității de executare, se reține, că în realizarea scopului de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanța de recurs numai aspecte de drept, a fost modificat și pct. 14 al art. 385

9

C. proc. pen., stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, or, în speță, recurentul inculpat F.I. a criticat hotărârile pronunțate sub aspectul netemeiniciei pedepsei ce i-a. fost aplicată, situație exclusă din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție în calea de atac a recursului, potrivit art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.

Cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte reține că, în cauză, primul termen de recurs a fost stabilit la data de 2 aprilie 2014, iar de la data pronunțării deciziei în apel, 28 noiembrie 2013 și până la soluționarea recursului, a intrat în vigoare Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., care impune o analiză a incidenței dispozițiilor art. 5 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile.

Potrivit dispozițiilor art. 5 C. pen. în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea penală mai favorabilă, iar pentru a determina legea penală incidență se impune a se analiza dacă fapta mai este incriminată de legea penală nouă și aceasta poate retroactiva, în sensul că este mai favorabilă cu privire la încadrarea juridică; caracterul unitar al dispozițiilor referitoare la pedeapsă și circumstanțe de individualizare în raport cu încadrarea juridică la momentul săvârșirii faptei și la data judecării recursului și instituțiile incidente în raport cu incriminarea sau sancțiunea (care agravează sau atenuează răspunderea penală și limitele de pedeapsă).

Examinarea încadrării juridice dată faptei se impune pentru a se stabili dacă suntem în prezența unei dezincriminări, urmare abrogării unor texte de lege cât și sub aspectul situației premisă pentru analiza, în concret, a consecințelor privind regimul sancționator.

Înalta Curte, constată că inculpatul F.I.I. a fost condamnat după cum urmează:

- pentru infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005, la pedeapsa de 1 an închisoare.

- pentru infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 8 alin. (1) și (3) din Legea nr. 241/2005, la pedeapsa de 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen.

- pentru infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, la pedeapsa de 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen.

În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen.

În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. pe durata executării pedepsei.

Astfel, în ceea ce privește modificările legislative intervenite cu privire la elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 6, 8 alin. (1) și (3) și (9) lit. c) din Legea nr. 241/2005, raportat la acuzațiile aduse inculpatului F.I.I., se constată că sub aspectul elementului material al laturii obiective și sub aspectul formei de vinovăție cerute de lege nu au intervenit modificări prin adoptarea Legii nr. 187/2012, astfel că, nu suntem în prezența unor modificări legislative care să permită o apreciere asupra aplicării legii penale mai favorabile sub aspectul încadrării juridice dată faptelor.

Totodată, nici sub aspectul regimului sancționator și circumstanțele de individualizare în raport cu încadrarea juridică dată faptei de evaziune fiscală reținute în sarcina inculpatului F.I.I., nu au intervenit modificări, astfel că, o apreciere asupra aplicării legii penale mai favorabile nu se impune.

În ce privește concursul de infracțiuni, se constată că potrivit C. pen. anterior pedeapsa în cazul concursului de infracțiuni este reglementată de dispozițiile art. 34, potrivit căruia în situația în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită pînă la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani.

În noul C. pen. regimul sancționator al concursului de infracțiuni, prev. de art. 39 alin. (1) lit. b), instituie obligația pentru judecător de a adăuga la pedeapsa cea mai grea un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, ceea ce în speța de față ar duce la aplicarea unei pedepse mai severe.

Ca atare, se constată că în privința concursului de infracțiuni, lege penală mai favorabilă este C. pen. anterior.

Nici sub aspectul pedepselor complementare și accesorii aplicate inculpatului F.I.I., legea penală nouă nu va retroactiva, având în vedere că aplicarea acestei pedepse a fost determinată de condamnarea acestora pentru infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 8 alin. (1) și (3) și (9) lit. c) din Legea nr. 241/2005 care preved această sancțiune corelativ pedepsei principale și care nu a suferit modificări după data de 1 februarie 2014, iar cuantumul în care a fost aplicată se încadrează în limitele impuse de noua reglementare (pe o perioadă de la 1 la 5 ani), după cum și drepturile a căror exercitare a fost interzisă se regăsesc în noile dispoziții ale art. 66 lit. a) și b) C. pen.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul F.l.l. împotriva Deciziei penale nr. 137/A din 28 noiembrie 2013 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul F.l.l. împotriva Deciziei penale nr. 137/A din 28 noiembrie 2013 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 14 mai 2014.