ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1719/2014

Deliberând

asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial

pe rolul Judecătoriei Craiova sub nr. 15586/215 din 10 mai 2013 și precizată

ulterior, reclamanta S.M. a chemat în judecată pe pârâtele SC P.B.R. SA

București și SC P.B.R. SA- sucursala Craiova, solicitând:

- să se

constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 1.3 lit. a) din

contractul de credit bancar din 10 iulie 2007 privind comisionul de acordare

credit de 2.100 Chf din valoarea creditului acordat și pe cale de consecință să

se constate nulitatea absolută și să se dispună anularea acestor clauze;

- să fie

obligată pârâta la plata sumei de 2.100 Chf încasată abuziv de aceasta drept

comision de acordare credit la data acordării creditului;

-să se constate

nule de drept prevederile art. 1.3 lit. b) din contractul de credit bancar din 10

iulie 2007 privind comisionul de rambursare anticipată stabilit ca procent:

pentru primii 5 ani, 2% plus dobânda aferentă primelor 6 luni considerate

promoționale și după 5 ani, 2% (minim 100 euro sau echivalentul dolari SUA/lei/Chf;

- să fie

obligată pârâta la plata dobânzii legale pentru sumele datorate conform art. 1088

C. civ., de la data introducerii acțiunii și până la achitarea debitului,

conform O.G. nr. 13/2011.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat în esență că a încheiat cu pârâta în vederea

obținerii unui credit pentru nevoi personale contractul de credit bancar din 10

iulie 2007 pentru suma de 105.000 Chf, care la acordarea creditului i-a

perceput în mod ilegal și abuziv un comision de acordare credit de 2.100 Chf și

un comision de rambursare anticipată stabilit ca procent: pentru primii 5 ani,

2% plus dobânda aferentă primelor 6 luni considerate promoționale și după 5

ani, 2% (minim 100 euro sau echivalentul dolari SUA/lei/Chf.

În drept au

fost invocate prevederile art. 948, 966, 968 si 1088 C. civ., Legea nr. 193/2000,

Directiva Consiliului Europei nr. 93/13/ CEE din 5 aprilie 1993, Legea nr. 190/1999

(art. 9 și 15), Legea nr. 363/2007 (art. 2 lit. e), art. 6 lit. d)) și Legea

nr. 296/2004.

Prin sentința

civilă nr. 11797 din 20 septembrie 2013, Judecătoria Craiova, secția civilă, a

admis excepția necompetenței sale teritoriale invocată de pârâtă și a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1

București, în raport de prevederile art. 8.2 din contractul de credit prin care

părțile au stabilit că orice litigiu în legătură cu contractul în cauză care nu

poate fi soluționat amiabil, va fi soluționat de instanțele judecătorești din

București și raportat la art. 107 N.C.P.C., care prevede că instanța competentă

este instanța de la domiciliul pârâtei.

Judecătoria

Sectorului 1 București prin sentința civilă nr. 3611 din 5 martie 2014, a admis

excepția necompetenței sale teritoriale invocată de instanță din oficiu și a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova,

reținând că în raport de obiectul litigiului dedus judecății, acțiune în

constatarea clauzelor abuzive dintr-un contract de credit, litigiu ce face

parte din materia protecției drepturilor consumatorilor, conform art. 113 alin.

(1) pct. 8, art. 126 alin. (2), art. 116, art. 132 raportat la art. 246 din N.C.P.C.,

a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova,

instanța de la domiciliul consumatorului.

Constatând ivit

conflictul negativ de competență între Judecătoria Sectorului 1 București și

Judecătoria Craiova a dispus ca dosarul să fie înaintat la Înalta Curte de

Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului și a suspendat

judecata până la soluționarea conflictului negativ de competență.

Înalta Curte,

constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe,

care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul

dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010,

va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei

Craiova competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele

considerente:

Instanța reține

că obiectul prezentului litigiu îl reprezintă acțiunea în constatarea clauzelor

abuzive dintr-un contract de credit formulată de reclamanta - consumator S.M.,

cu domiciliul în Craiova, în contradictoriu cu pârâta-comerciant SC P.B.R. SA.

Regula generală

în materia competenței teritoriale este instituită de art. 107 din N.C.P.C.,

care prevede că „Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a

cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu

prevede altfel".

Conform art. 113

alin. (1) pct. 8 N.C.P.C., în afară de instanța în a cărei circumscripție

domiciliază sau își are sediul pârâtul, mai este competentă „instanța

domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea,

constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea

unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca

obiect repararea pagubelor produse consumatorilor".

Instanța reține

că reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente,

astfel cum rezultă din art. 116 N.C.P.C.

Pentru toate

cazurile în care legea stabilește o competență teritorială alternativă, dreptul

de a decide care dintre instanțele deopotrivă competente să fie sesizate revine

exclusiv reclamantului, opțiune susținută de art. 116 N.C.P.C., adoptat prin

Legea nr. 134/2010.

Mai mult decât

atât, potrivit art. 126 alin. (2) din N.C.P.C. „în litigiile din materia

protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de

lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile

prevăzute la alin. 1, numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice

convenție contrară este considerată ca nescrisă".

Este de reținut

că, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în jurisprudenta sa (Costa vs. Enel

din 15.7.1964) a consacrat principiul supremației dreptului comunitar asupra

dreptului intern al statelor membre și că, obiectivul integrării pe care îl

urmărește Uniunea nu poate fi realizat decât dacă dreptul comunitar este

respectat și interpretat uniform în toate statele membre, supremația dreptului

comunitar asupra celui național fiind o condiție sine qua non a integrării.

În consecință,

aplicarea jurisprudenței C.J.U.E. este obligatorie pentru judecătorul național.

Din

jurisprudenta Curții în materia protecției consumatorului, (Cauza Oceano Grupo

Editorial SA v Rocio Murciano Quintero), instanța a reținut că, s-a stabilit că

este inechitabil și mult prea oneros să se pretindă consumatorului să formuleze

cererea de chemare în judecată împotriva comerciantului care i-a încălcat

drepturile la instanța de la sediul acestuia din urmă.

În speță,

opțiunea reclamantei S.M. a fost în sensul soluționării cauzei de instanța de

la domiciliul său, respectiv de Judecătoria Craiova, la care a insistat în mod

legitim să îi fie judecată cauza, de vreme ce și această instanță este

competentă, opțiune susținută de prevederile art. 116 din N.C.P.C.

Așa fiind, în

raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv

la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) din N.C.P.C., Înalta

Curte urmează a stabili competența de soluționare a cererii formulată de

reclamanta S.M. în favoarea Judecătoriei Craiova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 15 mai 2014.