ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1719/2014

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Craiova sub nr. 15586/215 din 10 mai 2013 și precizată ulterior, reclamanta S.M. a chemat în judecată pe pârâtele SC P.B.R. SA București și SC P.B.R.

SA- sucursala Craiova, solicitând: - să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 1.3 lit. a) din contractul de credit bancar din 10 iulie 2007 privind comisionul de acordare credit de 2.100 Chf din valoarea creditului acordat și pe cale de consecință să se constate nulitatea absolută și să se dispună anularea acestor clauze; - să fie obligată pârâta la plata sumei de 2.100 Chf încasată abuziv de aceasta drept comision de acordare credit la data acordării creditului; -să se constate nule de drept prevederile art. 1.3 lit. b) din contractul de credit bancar din 10 iulie 2007 privind comisionul de rambursare anticipată stabilit ca procent: pentru primii 5 ani, 2% plus dobânda aferentă primelor 6 luni considerate promoționale și după 5 ani, 2% (minim 100 euro sau echivalentul dolari SUA/lei/Chf; - să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale pentru sumele datorate conform art. 1088 C. civ., de la data introducerii acțiunii și până la achitarea debitului, conform O.G.

nr. 13/2011. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat în esență că a încheiat cu pârâta în vederea obținerii unui credit pentru nevoi personale contractul de credit bancar din 10 iulie 2007 pentru suma de 105.000 Chf, care la acordarea creditului i-a perceput în mod ilegal și abuziv un comision de acordare credit de 2.100 Chf și un comision de rambursare anticipată stabilit ca procent: pentru primii 5 ani, 2% plus dobânda aferentă primelor 6 luni considerate promoționale și după 5 ani, 2% (minim 100 euro sau echivalentul dolari SUA/lei/Chf. În drept au fost invocate prevederile art. 948, 966, 968 si 1088 C. civ., Legea nr. 193/2000, Directiva Consiliului Europei nr. 93/13/ CEE din 5 aprilie 1993, Legea nr. 190/1999 (art. 9 și 15), Legea nr. 363/2007 (art. 2 lit. e), art. 6 lit. d)) și Legea nr. 296/2004.

Prin sentința civilă nr. 11797 din 20 septembrie 2013, Judecătoria Craiova, secția civilă, a admis excepția necompetenței sale teritoriale invocată de pârâtă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, în raport de prevederile art. 8.2 din contractul de credit prin care părțile au stabilit că orice litigiu în legătură cu contractul în cauză care nu poate fi soluționat amiabil, va fi soluționat de instanțele judecătorești din București și raportat la art. 107 N.C.P.C., care prevede că instanța competentă este instanța de la domiciliul pârâtei.

Judecătoria Sectorului 1 București prin sentința civilă nr. 3611 din 5 martie 2014, a admis excepția necompetenței sale teritoriale invocată de instanță din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova, reținând că în raport de obiectul litigiului dedus judecății, acțiune în constatarea clauzelor abuzive dintr-un contract de credit, litigiu ce face parte din materia protecției drepturilor consumatorilor, conform art. 113 alin. (1) pct. 8, art. 126 alin. (2), art. 116, art. 132 raportat la art. 246 din N.C.P.C., a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova, instanța de la domiciliul consumatorului.

Constatând ivit conflictul negativ de competență între Judecătoria Sectorului 1 București și Judecătoria Craiova a dispus ca dosarul să fie înaintat la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului și a suspendat judecata până la soluționarea conflictului negativ de competență. Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Craiova competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente: Instanța reține că obiectul prezentului litigiu îl reprezintă acțiunea în constatarea clauzelor abuzive dintr-un contract de credit formulată de reclamanta - consumator S.M., cu domiciliul în Craiova, în contradictoriu cu pârâta-comerciant SC P.B.R.

SA. Regula generală în materia competenței teritoriale este instituită de art. 107 din N.C.P.C., care prevede că „Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel". Conform art. 113 alin. (1) pct. 8 N.C.P.C., în afară de instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, mai este competentă „instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor". Instanța reține că reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, astfel cum rezultă din art. 116 N.C.P.C.

Pentru toate cazurile în care legea stabilește o competență teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanțele deopotrivă competente să fie sesizate revine exclusiv reclamantului, opțiune susținută de art. 116 N.C.P.C., adoptat prin Legea nr. 134/2010. Mai mult decât atât, potrivit art. 126 alin. (2) din N.C.P.C. „în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. 1, numai după nașterea dreptului la despăgubire.

Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă". Este de reținut că, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în jurisprudenta sa (Costa vs. Enel din 15.7.1964) a consacrat principiul supremației dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre și că, obiectivul integrării pe care îl urmărește Uniunea nu poate fi realizat decât dacă dreptul comunitar este respectat și interpretat uniform în toate statele membre, supremația dreptului comunitar asupra celui național fiind o condiție sine qua non a integrării. În consecință, aplicarea jurisprudenței C.J.U.E. este obligatorie pentru judecătorul național.

Din jurisprudenta Curții în materia protecției consumatorului, (Cauza Oceano Grupo Editorial SA v Rocio Murciano Quintero), instanța a reținut că, s-a stabilit că este inechitabil și mult prea oneros să se pretindă consumatorului să formuleze cererea de chemare în judecată împotriva comerciantului care i-a încălcat drepturile la instanța de la sediul acestuia din urmă. În speță, opțiunea reclamantei S.M. a fost în sensul soluționării cauzei de instanța de la domiciliul său, respectiv de Judecătoria Craiova, la care a insistat în mod legitim să îi fie judecată cauza, de vreme ce și această instanță este competentă, opțiune susținută de prevederile art. 116 din N.C.P.C. Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) din N.C.P.C., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cererii formulată de reclamanta S.M.

în favoarea Judecătoriei Craiova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 mai 2014.