ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 858/2022

Ședința publică din data de 14 aprilie 2022

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 7 martie 2019 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 247.278,75 RON cu titlu de despăgubiri civile în baza principiului de drept european privind răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate particularilor de către autoritățile sale și în baza art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Prin sentința civilă nr. 2577 din 8 noiembrie 2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte cererea de îndreptare a erorii materiale din cuprinsul încheierii de ședință din 7 iunie 2019 și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul încheierii de ședință, în sensul că taxa judiciară de timbru datorată de către reclamantă este 6050,58 RON, în loc de 6060,58 RON, cum din eroare s-a menționat.

A respins în rest cererea de îndreptare a erorilor materiale din cuprinsul încheierii de ședință din 7 iunie 2019, ca neîntemeiată.

A dispus îndreptarea erorii materiale din cuprinsul încheierii de ședință din 14 iunie 2019, în sensul că prenumele corect al reclamantei este A., și nu B., cum din eroare s-a consemnat.

A respins cererea de completare a dispozitivului încheierii de ședință din 7 iunie 2019 cu privire la soluția pronunțată asupra excepției tardivității stabilirii obligației de timbrare a cererii de chemare în judecată și excepția "prematurității invocării de către instanță a excepției de netimbrare", ca neîntemeiate.

A admis excepția netimbrării cererii de chemare în judecată.

A anulat, ca netimbrată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă nr. 1736A din 10 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 2577 din 8 noiembrie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Împotriva deciziei civile nr. 1736A din 10 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamanta A. a declarat recurs, formulând următoarele critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

I. Prin decizia pronunțată, instanța de apel a încălcat prevederile imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Prin primul motiv de apel a criticat sentința pentru încălcarea principiului legalității reglementat de art. 7 C. proc. civ. care dispune că procesul se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legii. Procedura de verificare și regularizare a cerințelor reglementate de art. 194 - 197 C. proc. civ. a fost reluată în faza de judecată, la primul termen de judecată stabilit în ședință publică cu procedura completă, respectiv 7 iunie 2019 - procedură de regularizare deja parcursă prealabil fazei de cercetare a procesului în conformitate cu dispozițiile art. 200-201 C. proc. civ.

Precizează că la acest motiv de apel instanța de apel nu a răspuns efectiv dacă a fost sau nu încălcată ordinea stabilită de legiuitor, succesiunea procesuală a etapelor de verificare și regularizare, de stabilire a primului termen de judecată și de cercetare a procesului civil.

Prin cel de al doilea motiv de apel a criticat sentința pentru încălcarea principiilor fundamentale și a garanțiilor procesuale complementare și conexe principiului legalității. Decizia instanței de apel nu a răspuns la critica încălcării principiului securității juridice și a celui privind încrederea legitimă în aplicarea regulilor de procedură reglementate de Cod, previzibile pentru părți, și nici la jurisprudența CJUE cu privire la acestea.

Nu a răspuns nici la argumentele de text și de jurisprudență a Curții Constituționale invocate în notele scrise depuse la termenul din 26 noiembrie 2019, în dezvoltarea motivelor de apel privind natura juridică a obligației de plată a taxelor de timbru, a raportului de drept fiscal pe care aceasta îl creează între instanță și debitorul obligației fiscale, a lipsei calității procesuale a pârâtului în acest raport de drept și privind inaptitudinea obligației fiscale de a fi obiect al vreunei excepții procesuale în litigiul civil de drept privat.

Dispozițiile art. 32 alin. (2) și art. 39 alin. (2) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 80/2013 dispun neechivoc asupra procedurii de comunicare a taxelor datorate, de contestare, de reexaminare și soluționare, ce se desfășoară numai în cadrul procedurii prealabile de verificare și regularizare a cererilor, schimbând astfel paradigma actului normativ fiscal abrogat, respectiv Legea nr. 146/1997, pe care însă instanțele de fond și apel au aplicat-o în cauză, ignorând imperativele noii legi incidente și sancționând reclamanta pentru respectarea ei;

II. Instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității în ipoteza normativă reglementată de art. 14 alin. (6) C. proc. civ.

Instanța de apel a dezvoltat teoria nulității absolute necondiționate a cererii de chemare în judecată pentru netimbrare, reglementată de art. 176 pct. 6 C. proc. civ., fără ca excepția sau apărarea să fi fost pusă în discuția părților, deși apelanta a fost prezentă la dezbateri;

III. Prin decizia pronunțată, instanța de apel a încălcat principiul dreptului la un proces echitabil, în termen optim și previzibil, reglementat de art. 6 C. proc. civ.

Conform art. 20 C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile prevăzute de lege. Or, prin decizia recurată instanța de apel a încălcat principiul dreptului la un proces echitabil, în termen optim și previzibil și pe cel al bunei credințe reglementat de art. 12 din Cod, întrucât a transformat critica sentinței privind acordarea unui termen nerezonabil de 4 luni, nesolicitat de reclamantă pentru timbrare, într-un beneficiu pentru aceasta, reținând că "(...) parcursul procesual urmat astfel de instanța de fond nu i-a adus nicio vătămare apelantei de vreme ce aceasta a beneficiat în aceste condiții de acordarea primului termen de judecată și ulterior de un termen de 4 luni pentru achitarea taxei de timbru".

Tot astfel, critica nerespectării de către prima instanță a statuărilor deciziilor Curții Constituționale cu privire la constituționalitatea art. 200 C. proc. civ. și art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, citate în cererea de apel, este deturnată de la finalitatea ei - casarea sentinței în caz de constatare, printr-o interpretare per a contrario, a acestor statuări ale deciziilor CCR, în sensul că nerespectarea procedurilor legale prin sentință ar fi adus de fapt un beneficiu reclamantei;

IV. Instanța de apel a încălcat dispoziția art. 27 C. proc. civ. privind legea aplicabilă hotărârilor, nefăcând aplicarea efectivă a legii fiscale sub care a început procesul.

Prin decizia recurată, instanța de apel a răspuns la critica neindicării temeiului de drept al reexaminării prin sentință, făcând în fapt aplicarea legii vechi, abrogate prin Legea nr. 146/1997 și a jurisprudenței cu privire la aceasta, caducă, iar nu a legii în vigoare - O.U.G. nr. 80/2013, intrată în vigoare deodată cu Codul de procedură, în scopul corelării procedurilor reexaminării cu procedura prealabilă conform expunerii de motive a actului normativ.

Calea de atac a reexaminării este reglementată de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 80/2013 numai pentru procedura prealabilă judecății, art. 33 și art. 39 făcând expres referire la procedura art. 200 C. proc. civ. Prin urmare, pentru faza de judecată, această lege fiscală nu prevede nicio cale de atac împotriva reexaminării - motiv pentru care judecătorul fondului nu a indicat-o, astfel încât reclamanta nu a înțeles să promoveze o cale de atac neprevăzută de lege, o reexaminare inadmisibilă în faza judecății.

Indicând expres ca fiind calea de atac legală, exemplificând cu o decizie care a făcut aplicarea Legii nr. 146/1997 abrogată și având o altă filozofie de realizare fiscală, decizia atacată este lovită de nulitate pentru neaplicarea efectivă a legii în vigoare sub care a început procesul în ce privește procedura de complinire a cerinței taxelor de timbru în cazul în care cererea ar fi fost supusă timbrării (art. 197 din Cod), temeiul de drept al netimbrării acesteia pe care cererea de chemare în judecată îl indică nefiind contracarat normativ nici de judecătorul fondului și nici prin decizia apelului.

În ceea ce privește referirea deciziei la art. 38 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 80/2013 ca argument de text, acest articol se referă numai la constatarea în calea de atac a neplății în cuantumul legal, dispoziția art. 38 succedând art. 36 și 37 care reglementează situațiile de majorare, respectiv de micșorare a cuantumului pretențiilor în cursul judecății, fiind fără legătură cu problema de drept la care decizia apelului dorește a răspunde: "asupra posibilității instanței de judecată de a invoca excepția netimbrării (...) pe tot parcursul procesului";

V. Prin decizia pronunțată, instanța de apel a încălcat caracterul imperativ și obligatoriu al procedurii art. 201 C. proc. civ.

Deși această procedură, ce debutează prin constatarea că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 200 și comunicarea cererii de chemare în judecată de îndată și se încheie prin fixarea primului termen de judecată, este o procedură obligatorie și reglementată imperativ, decizia reține că "prin rezoluțiile administrative judecătorul învestit cu soluționarea cauzei dispune măsuri preparatorii (...) motiv pentru care, instanța poate reveni motivat asupra acestor măsuri, pentru o bună administrare a justiției (...)".

S-a încălcat astfel și jurisprudența CEDO, decizia în cauza Lefter împotriva României (cererea nr. x/13) care a statuat în sensul că această procedură nu se substituie unei cercetări judiciare și nu anticipează faza de admitere a probelor, însă este vorba de o etapă obligatorie ce urmărește a impune reclamanților o anumită disciplină, în vederea evitării oricărei tergiversări în cadrul procedurii;

VI. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 3 C. proc. civ., raportat la principiul protecției jurisdicționale efective reglementat de art. 19 alin. (2) TUE și jurisprudența CJUE cu privire la acesta.

Instanța de apel a încălcat principiul protecției jurisdicționale efective reglementat de dreptul unional aplicabil prioritar întrucât a stabilit a priori că hotărârile atacate cu apel sunt infailibile și că fac dovada celor pe care le conțin până la înscrierea în fals în conformitate cu art. 270 C. proc. civ., deoarece sunt înscrisuri autentice în sensul art. 269 C. proc. civ.

Astfel, accesul la calea de atac a apelului a fost pur formal și lipsit de efectivitate, criticilor formulate împotriva hotărârilor apelate fiindu-le opusă forța probantă a lor până la înscrierea în fals, ceea ce deturnează reglementarea căii de atac a apelului de la finalitatea ei din perspectiva soluțiilor de admitere reglementate de art. 480 C. proc. civ., prin prisma efectului devolutiv reglementat de art. 479 C. proc. civ. În plus, art. 434 C. proc. civ. atașează forța probantă a unui înscris autentic unei hotărâri definitive, deoarece conform art. 430 alin. (4) C. proc. civ., când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie;

VII. Prin decizia pronunțată, instanța de apel a încălcat procedura obligatorie reglementată special prin Cod pentru îndreptarea, lămurirea și completarea hotărârii.

Decizia atacată cu recurs opune criticii nerespectării procedurii reglementate prin dispoziții imperative de art. 442 alin. (2) C. proc. civ. și de art. 444 alin. (2) C. proc. civ. argumentele: "nu există nicio dispoziție legală care să interzică judecătorului cauzei să soluționeze cererile astfel formulate prin același act jurisdicțional" și că "apelanta nu poate invoca o vătămare a drepturilor procesuale" fapt care pune în evidență disprețul deciziei recurate față de dispozițiile legale imperative și efectele lor.

În acest context, decizia recurată face și o trimitere greșită la dispozițiile art. 460 C. proc. civ. pentru o aplicare coroborată a lor cu dispozițiile art. 446 din Cod, deoarece cererile privind îndreptarea, lămurirea și completarea hotărârii nu sunt nici cereri principale, nici accesorii și nici incidentale, în definiția dată acestora de art. 30 C. proc. civ., ele neavând legătură cu pretenția împotriva unei alte persoane, ci privesc hotărârea, actul jurisdicțional deja pronunțat de instanță în legătură cu acestea. Aceasta este și rațiunea pentru care legiuitorul a reglementat o procedură specială de soluționare a lor și pentru care cheltuielile făcute de parte în aceste cereri vor fi suportate de stat, de autorul hotărârii greșite prin autoritatea sa, conform art. 447 C. proc. civ.

VIII. Instanța de apel a încălcat principiul fundamental procesual al bunei credințe.

Prin decizia recurată, instanța de apel s-a prevalat de caracterul obligatoriu al procedurii îndreptării, lămuririi și completării hotărârii în ce privește critica nepronunțării asupra cererii de îndreptare a încheierii din 14 iunie 2019, făcând trimitere la argumentele expuse la punctul 4, unde instanța de apel a opus caracterul facultativ al procedurii funcție de aprecierea judecătorului în lipsa unei dispoziții de interzicere. Or, o motivare diametral opusă privind caracterul acelorași dispoziții legale, în sensul în care și într-o variantă de interpretare și în alta, hotărârea apelată să fie păstrată, înfrânge finalitatea principiului bunei credințe reglementat de art. 12 din Cod, la a cărui respectare este obligat și judecătorul conform art. 20 C. proc. civ.

În plus, realitatea cu privire la această critică este denaturată, dispozițiile art. 445 C. proc. civ. fiind respectate în cauză întrucât îndreptarea a fost cerută în fața primei instanțe, nu în fața instanței de apel. În fața instanței de control judiciar s-a dedus critica nepronunțații asupra cererii cu a cărei soluționare a fost învestită instanța de fond;

IX. Prin decizia pronunțată, instanța de apel a încălcat principiul legalității procesului reglementat de art. 7 alin. (2) C. proc. civ.

Instanța de apel, condiționând punerea în discuție a unora dintre cererile formulate în cursul procesului de conținutul lor și legitimând astfel refuzul judecătorului fondului de a pune în discuție orice cerere - respectiv solicitarea de precizări depusă în scris la termenul din 4 octombrie 2019 și nota procesuală înregistrată 25 iulie 2019, deși obligația lui cu acest obiect și dreptul corelativ al părții sunt reglementate imperativ de art. 14 alin. (4) și de art. 224 C. proc. civ., a încălcat principiul legalității reglementat de art. 7 alin. (2) C. proc. civ.

X. Instanța de apel a încălcat dreptul de acces la instanța de control judiciar, raportat la 477 alin. (1) C. proc. civ.

Prin motivul IX din cererea de apel, reclamanta a învestit instanța de apel cu critica nelegalității respingerii ca inadmisibilă a excepției de nelegală compunere a completului de judecată pentru neîndeplinirea cerințelor de drept european ale judecătorului legal, întrucât, respingând excepția ca inadmisibilă cu motivarea că "nu există o astfel de excepție în C. proc. civ..", judecătorul fondului a încălcat dispozițiile art. 3 C. proc. civ., raportat la dreptul convențional și unional citat.

Procedându-se la analiza pe fond a excepției respinsă în primă instanță ca inadmisibilă, instanța de apel a încălcat atât dreptul apelantei de acces la instanța de control judiciar în limita și conform învestirii ei potrivit art. 477 C. proc. civ., cât și dreptul acesteia la dublul grad de jurisdicție.

Tot astfel, deși prin motivul X de apel a criticat nepronunțarea asupra admisibilității probei cu înregistrarea ședinței de judecată și încălcarea dispozițiilor incidente ale art. 255 alin. (4), art. 258 și ale art. 251 C. proc. civ., decizia instanței nu a răspuns la critică în limitele în care a fost formulată și nici la temeiurile de drept pe care a fost întemeiată;

XI. Prin decizia pronunțată, instanța de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 par. 1 din Convenție - decizia recurată a fost pronunțată la 10 decembrie 2020 și a fost comunicată la 26 iulie 2021.

Art. 426 alin. (5) C. proc. civ. este contrar art. 6 din Convenție și jurisprudenței CEDO cu privire la dreptul la un proces echitabil, drept convențional aplicabil prioritar conform art. 3 C. proc. civ., deoarece numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate, iar nu numai a dispozitivului, poate fi realizată o corectă administrare a justiției (Hotărârea din 27 septembrie 2001, pronunțată în Cauza Hirvisaari împotriva Finlandei, paragraful 30). Numai prin adoptarea unei hotărâri motivate poate fi atins obiectivul urmărit de articolul 6 par. 1 - de a asigura controlul sistemului judiciar de către public în vederea protejării dreptului la un proces echitabil (Hotărârea din 1 iulie 2003, pronunțată în Cauza Suominen împotriva Finlandei, paragraful 37, Hotărârea din 17 ianuarie 2008 în Cauza Ryakib Biryukov împotriva Rusiei; Hotărârea din 9 iunie 2020 Kargina și alții, paragraf 31).

Prin redactarea deciziei ulterior pronunțării, în plus și cu nerespectarea semnificativă a termenului prevăzut de art. 426 alin. (5) C. proc. civ., dreptul la un proces echitabil al apelantei a fost încălcat. Și, astfel cum a statuat Curtea Constituțională prin decizia nr. 233/2021 (paragraf 53), redactarea hotărârii judecătorești - motivarea în fapt și în drept a soluției - ulterior pronunțării acesteia, la o altă dată, plasată în timp după epuizarea termenului pe care acesta îl reglementează, constituie de fapt justificarea soluției reținută în minută. Pentru a se asigura în mod efectiv dreptul la un proces echitabil și garanțiile care se referă la înfăptuirea justiției, este necesar ca redactarea hotărârii judecătorești (motivarea în fapt și în drept) să aibă loc la data pronunțării, întrucât la acest moment procesual, ca rezultat al deliberării, se conturează considerentele ce conduc la soluție.

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (7 martie 2019), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

La dosar nu a fost depusă întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

I. Instanța de apel a răspuns pe larg criticii relative la nesocotirea dispozițiilor art. 7 C. proc. civ., față de reluarea procedurii de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată după fixarea primului termen de judecată, explicând de ce nu poate valida această critică și consideră că prima instanță a procedat cu respectarea cerințelor legii, prin raportare la garanțiile dreptului la un proces echitabil consacrate de art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, atunci când a dispus obligarea reclamantei la plata taxei de timbru.

Astfel, s-a arătat că obligația de a timbra cererea de chemare în judecată reprezintă o cerință legală extrinsecă actului de procedură, ceea ce, în caz de neîndeplinire atrage nulitatea necondiționată a actului de procedură astfel efectuat, potrivit art. 176 pct. 6 C. proc. civ.

În condițiile C. proc. civ. obligația de a timbra, atât în privința caracterului timbrabil al cererii, cât și din perspectiva cuantumului taxei, este stabilită în cursul procedurii de regularizare a cererii de chemare în judecată, însă termenul procedural instituit prin art. 200 alin. (3) C. proc. civ. îl vizează pe reclamant, iar nu instanța de judecată, apelanta neputând invoca nicio vătămare procedurală decurgând din stabilirea cuantumului taxei de timbru în cursul judecații, iar nu în cadrul procedurii de regularizare. Instanța de apel a arătat în mod corect că partea care ar avea interes să invoce o vătămare decurgând din modul în care s-a procedat este pârâtul, căruia i s-a comunicat cererea de chemare în judecata fără ca aceasta să fie legal timbrată, așa cum prevede art. 33 alin. (2) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 80/2013.

În concluzie, întrucât instanța are posibilitatea de a invoca excepția netimbrării pe tot parcursul procesului, sancțiunea decăderii nu intervine în raport cu aceasta. Pe de altă parte, de vreme ce în condițiile art. 38 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 80/2013, în situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu, cu atât mai mult instanța inferioară care constată pe parcursul procesului această neregularitate, poate să dispună măsurile legale privitoare la taxa judiciară de timbru.

Pe cale de consecință, se constată că instanța de apel a răspuns criticilor care vizează nelegalitatea stabilirii obligației de a timbra cererea după finalizarea procedurii prealabile și a arătat că parcursul procesual urmat de prima instanță nu i-a adus nicio vătămare apelantei, de vreme ce aceasta a beneficiat de acordarea primului termen de judecată și ulterior de un termen de 4 luni pentru achitarea taxei de timbru sau, după caz, formularea unei cereri de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru sau de acordare a ajutorului public judiciar, în condițiile legii, așa cum instanța de fond i-a pus in vedere reclamantei în ședința publică din data de 7.06.2019, potrivit consemnărilor din încheierea de ședință de la acel termen.

Nu poate fi primită nici critica vizând faptul că instanța de apel nu a răspuns nici la argumentele de text și de jurisprudență a Curții Constituționale invocate în notele scrise depuse la termenul din 26 noiembrie 2019, în dezvoltarea motivelor de apel privind natura juridică a obligației de plată a taxelor de timbru, a raportului de drept fiscal pe care aceasta îl creează între instanță și debitorul obligației fiscale, a lipsei calității procesuale a pârâtului în acest raport de drept și privind inaptitudinea obligației fiscale de a fi obiect al vreunei excepții procesuale în litigiul civil de drept privat.

Așa cum s-a arătat anterior, Înalta Curte a apreciat că instanța de apel a răspuns analizând pe larg, în mod temeinic, toate criticile formulate de către apelantă. Jurisprudența este constantă în sensul că, pentru ca hotărârea să fie considerată motivată, instanța de control judiciar trebuie să răspundă fiecărui motiv de critică, iar nu neapărat fiecărui argument invocat în susținerea motivul de critică respectiv.

Având în vedere cele mai sus arătate, instanța de recurs apreciază că aspectele invocate nu întrunesc cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

II. Susținerile recurentei în sensul că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității în ipoteza normativă reglementată de art. 14 alin. (6) C. proc. civ., precum și faptul că instanța de apel a dezvoltat teoria nulității absolute necondiționate a cererii de chemare în judecată pentru netimbrare, reglementată de art. 176 pct. 6 C. proc. civ., fără ca excepția sau apărarea să fi fost pusă în discuția părților, deși apelanta a fost prezentă la dezbateri, nu pot fi primite.

În respectarea principiului contradictorialității, instanța are obligația să pună în dezbaterea părților numai chestiunea de fapt sau de drept care poate fundamenta darea unei anumite soluții, iar nu însuși caracterul normelor legale ce stau la baza chestiunii respective, respectiv natura juridică sau condițiile în care legiuitorul a stabilit că pot fi invocate anumite dispoziții.

Întrucât apelanta nu a fost vătămată procesual prin faptul că în considerentele deciziei recurate s-a arătat că obligația de a timbra cererea de chemare în judecată reprezintă o cerință legală extrinsecă actului de procedură, ceea ce, în caz de neîndeplinire, atrage nulitatea necondiționată a actului de procedură astfel efectuat în condițiile art. 176 pct. 6 C. proc. civ., critica nu întrunește cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

III. Instanța de apel nu a nesocotit principiul dreptului la un proces echitabil, în termen optim și previzibil, atunci când a apreciat că termenul de 4 luni acordat de prima instanță reclamantei pentru timbrarea cererii de chemare în judecată este unul rezonabil.

În condițiile în care recurenta se limitează doar la această afirmație, fără să arate în ce ar consta vătămarea pe care a suferit-o prin acordarea unui termen de 4 luni în care să achite taxa de timbru stabilită sau, după caz, să formuleze o cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, respectiv de acordare a ajutorului public judiciar, Înalta Curte apreciază că termenul de 4 luni în care reclamanta ar fi putut acționa în modul arătat este unul rezonabil. Drept urmare, critica nu întrunește cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

IV. Nu poate fi primită critica relativă la faptul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 27 C. proc. civ. privind legea aplicabilă hotărârilor, pentru că nu a făcut aplicarea efectivă a legii fiscale sub care a început procesul.

Aceasta deoarece, orice aspect privitor la modul de stabilire a taxei judiciare de timbru poate să fie dedus analizei instanței numai pe calea reexaminării, în condițiile art. 39 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 80/2013.

În mod temeinic și cu aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale incidente, instanța de apel a răspuns apelantei arătând că, deși tribunalul nu a precizat dispoziția legală care reglementează cererea de reexaminare împotriva modului de stabilire taxei de timbru, menționând generic "în condițiile legii", această împrejurare nu este de natură să atragă nulitatea încheierii premergătoare, față de principiul legalității căii de atac reglementat de art. 457 alin. (1) și (2) C. proc. civ. În consecință, calea de atac este dată de lege, iar nu de judecător, iar mențiunea inexactă/omisiunea din cuprinsul hotărârii referitoare la calea de atac nu aduce astfel părții niciun prejudiciu procesual din perspectiva dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.

De asemenea, făcând aplicarea principiului bunei-credințe în exercitarea drepturilor procesuale, reglementat de art. 12 C. proc. civ., instanța de apel a remarcat că, potrivit consemnărilor din încheierea de ședință de la 4 octombrie 2019, apelanta era în cunoștință de prevederile art. 39 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 80/2013 care reglementează cererea de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei de timbru, făcând referire la acest text în timpul dezbaterilor, astfel cum au fost consemnate în încheiere. Prin urmare, aceasta nu ar putea invoca neexercitarea cererii de reexaminare pe considerentul că nu ar fi cunoscut calea prevăzută de lege pentru a contesta modul de stabilire a taxei judiciare de timbru.

Față de cele ce preced, critica nu întrunește cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

V. Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte nu a identificat niciun aspect din care să rezulte că instanța de apel a încălcat caracterul imperativ și obligatoriu al procedurii prevăzute la art. 201 C. proc. civ.

Aceasta deoarece, prima instanță de fond a parcurs procedura de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată, necesară pentru a se putea stabili că aceasta îndeplinește condițiile prevăzute de lege, astfel încât, prin rezoluție, judecătorul să dispună comunicarea cererii către pârât, în vederea depunerii întâmpinării.

Împrejurarea că, pentru stabilirea corectă a cuantumului taxei judiciare de timbru datorate a fost reluată procedura reglementată de art. 200 C. proc. civ., nu este de natură să afecteze valabilitatea actului de procedură prin care s-a stabilit în aceste condiții cuantumul taxei de achitat, câtă vreme este vorba despre îndeplinirea unei obligații de natură fiscală ce nu poate fi lăsată la libera apreciere nici a părților, nici a instanței.

În consecință, se constată că nu a fost eludată procedura de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată - și nici nu s-au nesocotit cele statuate prin decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Lefter împotriva României, astfel cum susține recurenta - astfel încât criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

VI. Instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 3 C. proc. civ., raportat la principiul protecției jurisdicționale efective reglementat de art. 19 alin. (2) TUE și jurisprudența CJUE cu privire la acesta.

Susținerile recurentei în sensul că instanța de apel a încălcat principiul protecției jurisdicționale efective reglementat de dreptul unional aplicabil prioritar întrucât a stabilit a priori că hotărârile atacate cu apel sunt infailibile și că fac dovada celor pe care le conțin până la înscrierea în fals în conformitate cu art. 270 C. proc. civ., deoarece sunt înscrisuri autentice în sensul art. 269 C. proc. civ., respectiv faptul că accesul la calea de atac a apelului a fost pur formal și lipsit de efectivitate, criticilor formulate împotriva hotărârilor apelate fiindu-le opusă forța probantă a lor până la înscrierea în fals, ceea ce deturnează reglementarea căii de atac a apelului de la finalitatea ei din perspectiva soluțiilor de admitere reglementate de art. 480 C. proc. civ., prin prisma efectului devolutiv reglementat de art. 479 C. proc. civ. rămân la nivelul unor considerații pur teoretice, câtă vreme nu sunt însoțite și de dezvoltarea unor neregularități concrete pe care le-ar fi săvârșit instanța de control judiciar.

În verificarea celor sus-arătate, Înalta Curte nu a identificat nicio eroare de interpretare pe care ar fi săvârșit-o instanța de apel atunci când a arătat că încheierea de ședință, având natura juridică a unei hotărâri judecătorești, are forța probantă a unui înscris autentic în sensul art. 269 C. proc. civ., fiind un act emis de o autoritate publică, astfel încât face dovada până la înscrierea în fals, în conformitate cu art. 270 C. proc. civ. S-a mai arătat că, sub aspectul probator, Curtea a reținut că reclamanta nu a solicitat eliberarea unei copii a notelor grefierului de ședință și/sau a înregistrării audio a ședinței de judecată, această posibilitate fiind recunoscută părții prin dispozițiile art. 231 C. proc. civ. și art. 13 din Legea nr. 304/2004. Or, reclamanta a fost interpelată în acest sens de tribunal la termenul din data de 4 octombrie 2019, susținând că nu a verificat această înregistrare și nu e necesar să o solicite partea întrucât se realizează automat.

Având în vedere cele mai sus arătate, aspectele invocate prin cererea de recurs nu întrunesc cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

VII. În mod corect instanța de apel a subordonat analiza criticilor vizând nesocotirea prevederilor art. 442 alin. (2) și art. 444 alin. (2) C. proc. civ. cerinței vătămării procesuale pe care ar fi suferit-o partea care invocă nulitatea.

Or, instanța de apel a analizat pe larg și a arătat că reclamanta nu a suferit nicio vătămare procesuală prin soluționarea prin același act jurisdicțional a cererilor de îndreptare eroare/completare a încheierilor din data de 7 iunie 2019, respectiv 14 iunie 2019 și a excepțiilor de procedură puse în discuție la termenul de dezbateri din 4 octombrie 2019, în condițiile în care a exercitat calea de atac a apelului, conform legii.

Înalta Curte observă din nou valoarea exclusiv teoretică a susținerilor recurentei în sensul că decizia recurată face și o trimitere greșită la dispozițiile art. 460 C. proc. civ. pentru o aplicare coroborată a lor cu dispozițiile art. 446 din cod deoarece cererile privind îndreptarea, lămurirea și completarea hotărârii nu sunt nici cereri principale, nici accesorii și nici incidentale, în definiția dată acestora de art. 30 C. proc. civ. ele neavând legătură cu pretenția împotriva unei alte persoane, ci privesc hotărârea, actul jurisdicțional deja pronunțat de instanță în legătură cu acestea. Aceasta este și rațiunea pentru care legiuitorul a reglementat o procedură specială de soluționare a lor și pentru care cheltuielile făcute de parte în aceste cereri vor fi suportate de stat, de autorul hotărârii greșite prin autoritatea sa, conform art. 447 C. proc. civ.

Cum nu poate fi constată nicio vătămare procesuală din eventuala calificare eronată a naturii cererii de îndreptare, lămurire sau completare a hotărârii, pentru că această calificare nu a atras recurgerea la o procedură inadecvată de analiză a cererii, aspectele invocate prin cererea de recurs nu întrunesc cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

VIII. Instanța de apel nu a nesocotit principiul bunei-credințe, astfel cum este reglementat prin art. 12 C. proc. civ., prin faptul că la critica privind nepronunțarea asupra cererii de îndreptare a încheierii de ședință din 14 iunie 2019, depusă în scris de reclamantă în ședința de la termenul din 04 octombrie 2019, prin încheiere separată, și nici prin sentința pronunțată la 08 noiembrie 2019, cu încălcarea obligativității procedurii reglementată de art. 442 alin. (2) C. proc. civ., a răspuns că, față de art. 445 C. proc. civ., procedura de îndreptare/completare/lămurire a hotărârii este obligatorie și deci, în măsura în care partea nu a urmat această procedură, nu o poate supune controlului jurisdicțional direct în apel.

Conform art. 12 C. proc. civ., drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți [alin. (1)]. Partea care își exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale și morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, și la plata unei amenzi judiciare [alin. (2)]. De asemenea, partea care nu își îndeplinește cu bună-credință obligațiile procesuale răspunde potrivit alin. (2) [alin. (3)].

Întrucât recurenta nu a arătat în ce ar consta nesocotirea de către instanța de apel a acestor dispoziții legale, și cum Înalta Curte nu a identificat din oficiu asemenea neregularitate procedurală, aspectele invocate prin cererea de recurs nu întrunesc cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

IX. Instanța de apel nu a încălcat principiul legalității reglementat de art. 7 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că, dimpotrivă, prin răspunsul prezentat pe larg și cât se poate de clar criticilor constând în nesocotirea principiului contradictorialității reglementat de art. 14 și art. 224 C. proc. civ. întrucât judecătorul cauzei a refuzat să pună în discuție solicitarea de precizări depusă în scris în ședință la termenul din 04 octombrie 2019 cu motivarea reținută în încheierea de ședință "că aspectele puse în discuție de aceasta reprezintă chestiuni administrative, care nu vizează judecătorul cauzei și care nu se pot rezolva în ședință publică, asupra acestora urmând a răspunde persoana care asigură conducerea administrativă a instanței, respectiv președintele de instanță sau președintele de secție.", instanța de apel a respectat principiile fundamentale puse în discuție.

Astfel, s-a arătat cu deplin temei că nu poate fi validată invocarea încălcării principiului contradictorialității, pentru că lecturând solicitarea de precizări depusă de reclamantă la fila x rezultă legalitatea celor constate de tribunal, anume că aceste solicitări vizează chestiuni administrative care nu intră în atribuțiile judecătorului cauzei. Cu titlu de exemplu a fost evidențiată solicitarea reclamantei de a i se comunica "cui aparține rezoluția de pe cererea de stabilire a termenului pentru soluționarea cererii de completare" sau "cui aparține rezoluția de primire de pe cererea de constituire dosar asociat informatic".

Mai mult, instanța de apel a arătat că nu se poate considera că instanța de fond nu a răspuns temeiului solicitării reclamantei pentru a fi pus în dezbatere, conform art. 14 și art. 224 C. proc. civ., cât timp această solicitare nu a vizat argumente ale unei chestiuni de fapt sau de drept invocată în legătură cu fondul cauzei, respectiv cu legalitatea și temeinicia pretențiilor deduse judecății în prezenta cauză, astfel că întemeiat a apreciat tribunalul că aspectele puse în discuție prin solicitarea de precizări reprezintă chestiuni de natură administrativă la care este îndrituită a răspunde persoana care asigură conducerea administrativă a instanței.

Cele arătate îndreptățesc Înalta Curte să concluzioneze că instanța de apel nu a nesocotit prevederile art. 7 alin. (2) C. proc. civ., așa cum susține recurenta. Într-adevăr, pentru realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părților din proces, instanța este datoare să pună în dezbaterea părților numai acele cereri asupra cărora urmează să se pronunțe ea, printr-o hotărâre cuprinzând soluția dată acestor cereri, iar nu conducerea administrativă a instanței.

În consecință, aspectele invocate prin cererea de recurs nu întrunesc cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

X. Instanța de apel nu a încălcat dreptul de acces la instanța de control judiciar, așa cum susține recurenta.

În primul rând, se observă că prin cererea de recurs este prezentat în mod critic felul în care a procedat prima instanță, iar nu instanța de apel.

În al doilea rând, instanța de apel nu a analizat "pe fond" excepția respinsă ca inadmisibilă de prima instanță - ceea ce, oricum ar fi putut face, fiind ea însăși instanță de fond -, ci a răspuns criticilor formulate de apelantă relativ la nelegalitatea compunerii completului de judecată prin raportare la cerințele impuse în legislația europeană.

În al treilea rând, Înalta Curte constată că instanța de apel a răspuns pe larg, cu arătarea jurisprudenței conturate la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește criteriile în raport cu care este apreciată lipsa de imparțialitate, de obiectivitate a judecătorului.

În fine, este corectă precizarea făcută de instanță în sensul că, toate aspectele de pretinsă lipsă de imparțialitate a judecătorului cauzei au fost analizate prin încheierea de respingere a cererii de recuzare împotriva căreia nu a fost exercitată cala de atac, astfel că statuările au putere de lucru judecat.

Cum recurenta nu a dezvoltat prin cererea de recurs în ce constă nelegalitatea soluției pronunțate de instanța de apel, Înalta Curte consideră că susținerile acesteia subsumate motivului de recurs vizând încălcarea dreptului de acces la o instanță nu întrunesc cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

XI. Împrejurarea că instanța de apel nu ar fi redactat hotărârea în termenul prevăzut la art. 426 alin. (5) C. proc. civ. nu este de natură să afecteze valabilitatea hotărârii.

Aceasta deoarece, termenul de 30 de zile pentru redactarea și semnarea hotărârii este unul relativ, astfel încât nesocotirea lui nu atrage sancțiunea nulității.

Drept urmare, critica formulată nu întrunește cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele prezentate, în condițiile art. 496 C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat, cu consecința rămânerii definitive a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1736A din 10 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2022.