ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 833/2022

Ședința publică din data de 12 aprilie 2022

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 22 iulie 2014, sub nr. x/2014, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 59.182 RON reprezentând valoarea lucrărilor de construcție necesar a se efectua pentru remedierea degradărilor aduse imobilului din București și a sumei de 166.318 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor de reparare a instalațiilor distruse la imobilul din București.

De asemenea reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 108.000 euro cu titlu de daune morale, precum și a cheltuielilor de judecată.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1376 - 1377 C. civ.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în primul ciclu procesual

Prin sentința civilă nr. 1253 din data de 28 octombrie 2015, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamanții B. și A., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca fiind prescrisă.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 398A din data de 3 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauzele cu minori și de familie a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți B. și A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A., a anulat în parte sentința apelată, în sensul că a respins excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada începând cu data de 10 septembrie 2010 la zi și a trimis cauza spre soluționarea pretențiilor formulate (pentru această perioadă) la aceeași instanță, Tribunalul București.

I.4. Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în al doilea ciclu procesual

Prin sentința civilă nr. 1423 din data de 9 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanții B. și A., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca neîntemeiată.

I.5. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 590 A din data de 23 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți B. și A. împotriva sentinței civile nr. 1423 din data de 9 noiembrie 2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A., ca nefondat.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Cererea de recurs

Împotriva deciziei nr. 590A din data de 23 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanții B. și A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 6 iulie 2021 sub nr. x/2014*.

Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, în temeiul art. 497 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reținând și prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din același act normativ, recurenții-reclamanți au arătat că instanța este obligată să demonstreze în scris de ce s-a oprit la soluția dată, de ce a admis susținerile unei părți și de ce le-a respins pe ale celeilalte, de ce a găsit întemeiată o probă și nesinceră o alta, de ce a aplicat o anumită normă sau de ce i-a dat o anumită interpretare.

În opinia recurenților-reclamanți, neîndeplinirea acestei obligații atrage desființarea hotărârii, simpla afirmație că un fapt rezultă din probele dosarului, fără a arăta care sunt acele probe, echivalând cu o nemotivare.

Au apreciat că instanța trebuie să motiveze de ce respinge o probă, nu doar să arate că este neconcludentă, iar, dacă a optat între mai multe probe contradictorii, nu poate spune doar că una este mai convingătoare ca alta, ci trebuie să arate de ce este mai convingătoare; dacă nu arată motivele și probele, instanța pronunță o soluție netemeinică, supusă casării.

De asemenea, au arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că motivarea unei hotărâri judecătorești, în condițiile în care nu sunt analizate raporturile juridice dintre părți prin prisma susținerilor, apărărilor și probelor de la dosar, nu se circumscrie exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cu privire la elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar.

Au precizat că, în acest sens, Înalta Curte a arătat că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, aceasta constituind o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Recurenții-reclamanți au susținut că în același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a apreciat, în mai multe cazuri, inclusiv împotriva României, că motivarea oricărei soluții este o componentă a dreptului oricărei părți la un proces echitabil, drept statuat de art. 6 din Convenție.

Pentru toate aceste considerente, recurenții-reclamanți au apreciat că se impune admiterea recursului și casarea cu trimitere către instanța de apel în vederea judecării în baza probatoriului efectiv existent la dosar și nu doar cu menirea de a înlătura susținerile reclamanților.

În dezvoltarea motivului de recurs, susținut în raport de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au invocat faptul că, potrivit art. 1357 alin. (1) C. civ.:

"Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare".

Au arătat că persoana care a cauzat, prin fapta sa ilicită, un prejudiciu este obligată să repare integral dauna, adică reparația trebuie să acopere nu numai prejudiciul efectiv, dar și beneficiul nerealizat de victimă.

Totodată, au învederat că repararea prejudiciului trebuie să-i asigure celui vătămat acoperirea integrală a daunelor suferite, restabilindu-se astfel situația anterioară faptei prejudiciabile; partea vătămată are dreptul la despăgubiri corespunzătoare.

În opinia recurenților-reclamanți, indiferent de împrejurarea că fapta este sau nu infracțiune ori a fost săvârșită cu intenție sau din culpă, răspunderea pentru repararea prejudiciului este, în principiu, aceeași; de aceea, simpla culpă, chiar vina cea mai ușoară, alături de celelalte condiții, este suficientă pentru angajarea integrală a răspunderii delictuale.

Au mai arătat și că, pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală (directă sau indirectă), trebuie îndeplinite cele patru condiții ale existentei prejudiciului (prejudiciul există, este cert, este direct, este personal și nu a fost reparat.)

Astfel, au susținut că, în cazul de față, prin manoperele greșite făcute de angajații C. (montarea greșită și incomplete a apometrului) și apoi omisiunea de a face verificările și reparațiile necesare sistemului de apă și canal, se poate vorbi despre o neîndeplinire culpabilă a obligațiilor acestora, neîndeplinire care a avut ca efect distrugerea imobilului și a bunurilor existente în acesta.

Au mai arătat și că, față de decizia civilă nr. 398A din data de 3 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, instanța de apel a reținut că s-a stabilit cu putere de lucru judecat că presupusele fapte petrecute anterior datei de 10 septembrie 2010 sunt prescrise, motiv pentru care a analizat doar faptele petrecute după data de 10 septembrie 2010.

Recurenții-reclamanți au considerat și că optica instanței de apel este una eronată, deoarece aceasta, în mod neîntemeiat și nelegal, a apreciat că fiecare inundație este un fapt individual și izolat, născând efecte juridice doar pentru sine; în realitate, toate aceste inundații petrecute între 2005 și 2013 sunt efectul aceleiași nerespectări a obligației de a veghea branșamentul și de a verifica periodic condițiile sale de funcționare, precum și a obligației de a curăța căminele de colectare a apelor, de a repara defecțiunile existente la rețeaua de apă și canal din stradă.

Au menționat că, prin conducere sa, partea adversă și-a recunoscut vinovăția și a admis faptul că datorează despăgubiri, prin adresa trimisă în data de 21 martie 2019, însă instanța de apel nu a avut în vedere această comunicare.

De asemenea, au învederat că intimata-pârâtă și-a recunoscut vinovăția în privința producerii inundațiilor și prin faptul că a efectuat lucrări cu caracter excepțional, după cum menționează în adresa nr. x din data de 18 martie 2014.

II.2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului cu consecința anulării, în parte, a căii de atac cu motivarea că, în speță, criticile invocate de reclamanții-reclamanți nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat, cu obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenții-reclamanți B. și A. nu au formulat răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți

În temeiul dispozițiilor art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului, în cuprinsul acestuia constatându-se că: părțile au deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei recurate; recursul este formulat și motivat în termenul prevăzut de lege; cererea de recurs îndeplinește condițiile de formă reglementate de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ., sub sancțiunea nulității; recurenții-reclamanții au făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul fixat de către instanță.

În ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a art. 486 alin. (1) C. proc. civ., raportorul a reținut că recurenții-reclamanți au susținut incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părților, astfel cum rezultă din procesele-verbale de înmânare aflate la dosarul de recurs, iar recurenții-reclamanți au depus puncte de vedere prin care și-au exprimat acordul cu privire la cele reținute în cuprinsul acestuia.

Constatându-se încheiată procedura de filtru, prin rezoluția din data de 2 martie 2022, s-a fixat termen la data de 12 aprilie 2022, fără citarea părților, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., termen la care instanța a reținut cauza în pronunțare prin prisma excepției nulității recursului.

II.4. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

În condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. și art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursului prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În speță, deși recurenții-reclamanți au susținut incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., această invocare este una formală, în condițiile în care nu au adus deciziei recurate veritabile critici de nelegalitate, apte de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege.

Astfel, susținerile recurenților-reclamanți prin care aceștia au pretins că hotărârea recurată este nemotivată nu pot fi circumscrise ipotezelor la care se referă art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenții-reclamanți nearătând în concret care sunt aspectele ce lipsesc din raționamentul instanței de apel care a determinat soluția de respingere a apelului ca nefondat, ci s-au mărginit la a reda, cu referire la cerințele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea unui hotărâri, aspecte pur teoretice ce rezultă din doctrină și din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Totodată, aspectele legate de o pretinsă nemotivare a reținerii sau a înlăturării unor probe de către instanță, reprezintă în realitate nemulțumiri ale recurenților-reclamanți cu privire la valoarea dată probelor administrate, astfel că acestea, fiind critici de netemeinicie și nu de nelegalitate, nu pot face obiectul analizei instanței de recurs.

De asemenea, nici criticile care tind a susține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi cercetate din perspectiva acestor dispoziții legale, precum și nici prin raportare la celelalte cazuri de casare reglementate de lege, întrucât, deși se poate reține că se invocă o greșită aplicare a prevederilor art. 1357 alin. (1) C. civ., recurenții-reclamanți nu au arătat în ce constă efectiv eroarea instanței de apel, în ce mod aceste dispoziții au fost aplicate sau interpretate greșit de către aceasta, ci au făcut trimitere tot la probe și la situația de fapt a speței.

Or, instanța de apel, ca instanță învestită cu soluționarea unei căi de atac devolutive, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză și stabilirea situație de fapt, este suverană în a decide asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, în timp ce, potrivit legii, instanța de recurs nu are competența de a proceda la reinterpretarea probelor administrate sau de a stabili o altă situație de fapt decât cea reținută anterior în cauză.

Astfel, o atare motivare a recursului nu îndeplinește rigorile impuse art. 488 alin. (1) Cod procedură, cele susținute prin cererea de recurs neputând fi convertite în vreun motiv de casare, nereprezentând veritabile critici de nelegalitate a hotărârii recurate.

Recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate sub aspectul legalității acesteia, iar această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., obligație care revine sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

Ca atare, cum susținerile formulate de recurenții-reclamanți nu reprezintă critici concrete de nelegalitate a hotărârii atacate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Așa fiind, cum criticile formulate de recurenții-reclamanți nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (5) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și a prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei nr. 590 A din data de 23 iunie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 aprilie 2022.