Decizia nr. 814/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș în data de 1 aprilie 2019 sub nr. dosar x/2019, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 300.261,47 RON, a cărei rambursare pe care o solicită se compune din: 70.000,00 RON, despăgubiri achitate de reclamant către A., cu titlu de daune morale; 6.219,83 RON, reprezentând dobânda penalizatoare calculată de la data la care s-a efectuat plata despăgubirilor și până la data introducerii acțiunii, aferentei sumei de 70.000,00 RON; 55.759,00 RON, despăgubiri achitate către B., sumă compusă din 50.000,00 RON cu titlu de daune morale și suma de 5.759,00 RON cu titlu de daune materiale; 4.954,45 RON, reprezentând dobânda penalizatoare calculată de la data la care s-a efectuat plata despăgubirilor și până la data introducerii acțiunii, aferentei sumei de 55.759,00 RON; 50.000,00 RON, despăgubiri achitate către C., cu titlu de daune morale, 4.442,73 RON, reprezentând dobânda penalizatoare calculată de la data la care s-a efectuat plata despăgubirilor și până la data introducerii acțiunii, aferentei sumei de 50.000,00 RON; 50.000,00 RON, despăgubiri achitate de către D., cu - titlu - de daune morale; 4.442,73 RON, reprezentând dobânda penalizatoare calculată de la data la care s-a efectuat plata despăgubirilor și până la data introducerii acțiunii, aferentei sumei de 50.000,00 RON; 50.000,00 RON, despăgubiri achitate către, E., cu titlu de daune morale; 4.442,73 RON, reprezentând dobânda penalizatoare calculată de ta data la care s-a efectuat plata despăgubirilor și până la data introducerii acțiunii, aferentei sumei de 50.000,00 RON;

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Mureș Prin sentința civilă nr. 611 din 30.07.2020 Tribunalul Mureș, în dosar nr. x/2019 s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. F. S.R.L. și s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România împotriva acestei pârâte. S-a admis acțiunea civilă în regres formulată de aceeași reclamantă în contradictoriu cu pârâtul G.. A fost obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 275.759 RON plătită de reclamantă cu titlu de despăgubiri în dosarul de daună FPVS 94/2017. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 24.502,47 de RON cu titlu de dobândă legală, calculată de la data plăților efectuate de reclamantă și până la introducerea acțiunii; s-a obligat pârâtul la plata în continuare a dobânzii legale până la achitarea integrală a debitului. A fost respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș Prin decizia nr. 309/A din 08 iunie 2021 Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a admis apelul declarat de apelantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România împotriva sentinței civile nr. 611/30.07.2020, pronunțată de Tribunalul Mureș. A anulat sentința apelată și, în consecință, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. F. S.R.L.. A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în contradictoriu cu pârâții G., și S.C. F. S.R.L.. A obligat pârâții, în solidar, să achite reclamantului suma de 275.759 RON, reprezentând despăgubiri achitate de acesta în dosarul de daună FPVS 94/2017. A obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamantului suma de 24.502,47 de RON cu titlu de dobândă legală, calculată de la data plăților efectuate și până la introducerea acțiunii, precum și în continuare, până la achitarea integrală a debitului. A respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul G., împotriva aceleiași sentințe.

Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei nr. 309/A din 08 iunie 2021 a declarat recurs recurentul G., solicitând admiterea căi de atac, casarea în parte a deciziei nr. 309/A/8 iunie 2021, în ceea ce privește soluția de respingere a apelului promovat de acesta împotriva sentinței civile nr. 611 din 30 iulie 2020, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel competentă și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată. A arătat recurentul, în cadrul primului motiv de recurs, că sunt incidente în cauză art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la art. 48 din Legea nr. 136/1995, art. 251 alin. (15) din Legea nr. 32/2010 și art. 1357 C. civ., în sensul că hotărârea recurată este nelegală prin prisma greșitei interpretări și aplicări a art. 48 din Legea nr. 136/1995 și art. 251 alin. (15) din Legea nr. 32/2010, cu referire la identitatea entității care a determinat prejudiciul. Instanța de apel a considerat în mod neîntemeiat faptul că persoana care a determinat prejudiciul în sensul textului evocat mai sus este recurentul G., întrucât vinovăția acestuia a fost stabilită prin sentința penală pronunțată în dosarul nr. x/2016, hotărâre care se impune cu putere de lucru judecat și în litigiul pendinte. Raționamentul instanței de apel este profund eronat câtă vreme este rezultatul unei confuzii între raportul juridic de drept penal, analizat în cadrul dosarului penal nr. x/2016 și un raport juridic delictual, eminamente civil, izvorât din fapta ilicită a proprietarului autovehiculului de a nu încheia o poliță RCA, conform art. 48 din Legea nr. 132/1995. Cele două raporturi juridice nu se confundă și nu se suprapun. Instanța penală s-a pronunțat, conform competențelor sale legal, cu privire la vinovăția penală a recurentului, precum și cu privire la obligația Fondului de a repara prejudiciile civile. Contrar celor reținute în decizia recurată, Judecătoria Făget nu a dispus obligarea (civilă) solidară a recurentului și a Fondului, ci exclusiv a celui din urmă, simpla lectură a hotărârii penale fiind suficientă pentru a concluziona astfel. De altfel și instanța supremă a confirmat faptul că Fondul de Protecție a Victimelor Străzii are calitatea de persoană responsabilă civilmente și poate fi obligat singur, iar nu în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor civile către persoanele păgubite prin accidente de vehicule neasigurate (Î.C.C.J, Secțiile Unite, Decizia nr. 3/2010). De asemenea, este important de reținut că instanța penală nu poate să se pronunțe cu privire la o acțiune în regres sau elemente ale acesteia, doctrina reținând constant că partea responsabilă civilmente nu poate formula în procesul penai acțiune în regres împotriva inculpatului pentru recuperarea sumei de bani la care aceasta urmează a fi obligată la plată pentru fapta ilicită a inculpatului (Udroiu M., Fișe de procedură penală, Universul Juridic, pag, 36). Concluzia care rezultă din cele ce preced este aceea că instanța penală nu are competența să soluționeze o acțiune în regres a Fondului în cadrul procedeului penal și nu se poate pronunța asupra elementelor răspunderii civile delictuale în cadrul unei acțiuni în regres în procesul penal. Prin urmare, considerentele instanței de apel în sensul că sentința penală nr. 65/2017 ar cuprinde statuări cu privire la vinovăția recurentului care s-ar impune cu putere de lucru judecat în cauza pendinte sunt eronate. Art. 251 alin. (15) din Legea nr. 32/2010 a fost interpretat și aplicat greșit, făcându-se o confuzie între entitatea care a determinat prejudiciul, în cadrul acțiunii în regres și autorul infracțiunii de ucidere din culpă. Aceeași este situația art. 1357 C. civ., vinovăția pentru fapta care constituie cauza acțiunii exercitate de BAAR nefiind stabilită cu putere de lucru judecat în sarcina recurentului. Arată recurentul că, la data de 7 octombrie 2015, era angajat al S.C. H. S.R.L., accidentul nefericit producându-se cât timp acesta era în exercitarea atribuțiilor de serviciu, conducând autovehiculul x cu nr. înmatriculare x deținut de angajatorul său (aspecte care rezultă din contractul individual de muncă atașat întâmpinării și din considerentele sentinței penale nr. 55 din 31 martie 2017). Așadar, recurentul nu a avut calitatea de proprietar/deținător al autovehiculului și așa fiind, nu îi incumba obligația prevăzută la art. 48 din Legea nr. 136/1995, de a încheia polița RCA. Este esențial de reținut că anterior plecării în cursa în care s-a produs accidentul, recurentul a verificat toate actele autovehiculului, inclusiv polița RCA care apărea ca fiind valabilă, doar ulterior descoperindu-se faptul că aceasta a fost falsificată. Ordonanța de clasare din 14 iunie 2021 este lămuritoare în acest sens, cu toate că, din nefericire, soluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea a fost de clasare, inclusiv pentru fapta de fals în înscrisuri sub semnătură privată (presupus a fi fost săvârșită de administratorul societății angajatoare), ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale. Altfel spus, nu se susține nici singurul motiv care ar fi putut atrage culpa concurentă a recurentului, respectiv neîndeplinirea de către conducătorul auto a obligației de verificare a valabilității actelor autovehiculului. Fapta ilicită ca element al răspunderii civile delictuale în speță nu este infracțiunea săvârșită de recurent ci omisiunea angajatorului recurentului de a încheia polița RCA pentru autovehiculul pe care l-a pus în circulație. Neîncheierea unei polițe RCA de către persoana căreia îi incumba această obligație legală este fapta ilicită care a dus în mod direct și nemijlocit la diminuarea patrimoniului B.A.A.R. Este eronat raționamentul instanței că, dacă pârâtul nu ar fi produs accidentul, patrimoniul Fondului nu ar fi fost diminuat, câtă vreme accidentul este un eveniment fortuit, iar scopul contractului de asigurare este tocmai de a asigura răspunderea patrimonială în astfel de situații, împrejurarea că la momentul accidentului nu a existat un contract de asigurare, fapt care a atras răspunderea fondului, nu este imputabilă recurentului, Un al doilea motiv de recurs, conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. raportat la prevederile art. 1432 și 1443 C. civ., este expus de recurent după cum urmează: Prin dispozitivul deciziei recurate, instanța a dispus obligarea "în solidar" a pârâților să achite reclamantei-intimată sumele de 275,759 RON și 24.502,47 RON, apreciind că "Se impune obligarea solidară a pârâtei F. S.R.L., având în vedere dispozițiile art. 1432 și art. 1443 C. civ., debitorii având aceeași sumă de plătit, aceluiași creditor" (pag. 9 paragr. 10 din hotărârea atacată), Hotărârea atacată este nelegală și sub acest aspect. În acest context, arată că, potrivit definiției cuprinse la art. 1443 C. civ., obligația este solidară între debitori atunci când toți sunt obligați la aceeași prestație însă solidaritatea presupune mai mult decât un creditor și o prestație comună. Art. 1445 din același Cod prevede că "Solidaritatea dintre debitori nu se prezumă. Ea nu există decât atunci când este stipulată expres de părți ori este prevăzută în lege" or, cu toate că aceste aspecte au fost accentuate în mai multe rânduri, instanța de apel le-a ignorat, făcând o trimitere, nefericită, la art. 1432 și art. 1443 C. civ. În acest context, nu există nici o dispoziție legală și cu atât mai puțin convenție a părților, care să permită pronunțarea unei soluții de obligare solidară a debitorilor. Este important de reținut faptul că, prin apelul promovat de BAAR împotriva sentinței nr. 611/30.07.2020, față de respingerea pretențiilor formulate cu privire la F. S.R.L., s-a arătat în esență că fapta delictuală pe care și-a fundamentat cererea în temeiul art. 1375 C. civ. constă în omisiunea societății F. S.R.L. de a încheia o asigurare RCA pentru autovehiculul înmatriculat sub nr. x pe care societatea îl deținea (pag. 2 paragr. 5 din apelul BAAR). Prin întâmpinarea formulată față de apelul promovat de G., BAAR a arătat că fapta ilicită pe care și-a fundamentat cererea în temeiul aceluiași art. 1357 C. civ. este "producerea accidentului rutier prin nerespectarea regulilor rutiere." (pag. 2 lit. a) din întâmpinare). Or, dacă intimata și-a fundamentat acțiunea pe două fapte ilicite, concurente în producerea prejudiciului, ar fi fost obligată să invoce prevederile art. 1371 C. civ., referitoare la vinovăția comună și pluralitatea de cauze, însă prin cererea introductivă, BAAR a invocat doar "art. 1349, 1357, 1359, 1381 și 1385 C. civ.." (pag. 3 lit. f) din cererea introductivă), în măsura în care intimata a considerat că prejudiciul său a fost cauzat atât de către infracțiunea săvârșită de pârâtul G., oricât de absurdă ar fi această idee, cât și de omisiunea proprietarului/deținătorului autovehiculului de a încheia polița RCA, ar fi fost obligată să arate acest lucru în mod clar, cât și să precizeze expres "partea din prejudiciu"pe care a pricinuit-o fiecare pârât, conform dispozițiilor univoce ale art. 1371 C. civ. În condițiile în care intimata-reclamantă a avut în vedere două fapte distincte, nu poate fi pusă problema răspunderii solidare, respectiv a obligării tuturor pârâților la plata întregului prejudiciu Decizia recurată este nelegală și sub acest aspect. În drept, recurentul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 453 C. proc. civ., art. 48 din Legea nr. 136/1995, art. 25 1 alin. (15) din Legea nr. 32/2010 și art. 1357 și 1445 C. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) a formulat întâmpinare la cererea de recurs formulată de apelantul pârâtul G., solicitând instanței respingerea, ca nefondat, a apelului formulat de acesta împotriva sentinței civile nr. 309/2021 din data de 08.06.2021, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș în dosarul x/2019 Solicită respingerea recursului formulat, ca netimbrat, având în vedere faptul că pârâtul nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru. Solicită respingerea recursului, ca inadmisibil și neîntemeiat formulat având în vedere faptul că nu respectă dispozițiile art. 488 C. proc. civ., neîncadrându-se pe niciun punct al motivelor de casare. II. Judecata în recurs. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele: Pentru a decide că apelul declarat de pârâtul G. împotriva sentinței civile nr. 611/30.04.2020 a Tribunalului Mureș trebuie respins ca nefondat, instanța de apel a avut în vedere, în chiar partea de început a raționamentului judiciar de care s-a prevalat, că " … pârâtul G. este persoana vinovată de producerea prejudiciului cauzat de accidentul din data de 07.10.2015, fiind obligat în solidar cu partea responsabilă civilmente, Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, să acopere acest prejudiciu". Observă Înalta Curte, în legătură cu această statuare a instanței de apel, că în mod greșit s-a reținut că în cadrul procesului penal pârâtul G. ar fi fost obligat la acoperirea prejudiciului în solidar cu Fondul de Protecție a Victimelor Străzii. Această afirmație a instanței de apel reprezintă o preluare necritică a unei susțineri pe care prima instanță o făcuse în cuprinsul sentinței civile nr. 611/30.07.2020, aceasta menționând în considerente din sentință) că "Inculpatul a fost obligat la plata sumelor anterior menționate în solidar cu partea responsabilă civilmente, Fondul de Protecție a Victimelor Străzii". Or, din examinarea atât a dispozitivului sentinței penale nr. 55 din 31 martie 2017 a Judecătoriei Făget, județul Timiș, cât și a considerentelor acesteia, rezultă cu claritate că exclusiv Fondul de Protecție a Victimelor Străzii a fost obligat la plata despăgubirilor civile către părțile civile, lipsind orice dispoziție care să se refere la obligarea acestei autorități în solidar cu pârâtul G.. În aceste circumstanțe, afirmația cuprinsă în aceeași frază în care se menționează obligarea în solidar a pârâtului și a părții responsabile civilmente, potrivit căreia "instanța de apel reține că pârâtul G. este persoana vinovată de producerea prejudiciului", apare, în cadrul acestuia element al raționamentului judiciar, ca rămasă fără susținere factuală și juridică, fiind vorba despre un argument juridic eronat. Mai observă Înalta Curte, în acest context, că prin sus-evocata sentință penală s-a reținut - ea stând la baza condamnării - vinovăția în plan penal a pârâtului G., lipsind din cuprinsul sentinței referiri la eventuala vinovăție a acestuia în plan civil, adică sub aspectul obligației pârâtului de a repara prejudiciul cauzat părților civile, iar ulterior, prin derivație, actualei reclamante. Era de interes a se analiza, sub aceste aspecte, și eventualele implicați ale dispozițiilor art. 28 C. proc. pen., potrivit căreia "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite". Instanța de apel nu a efectuat o asemenea analiză, deși prin cererea sa de apel pârâtul punea în discuție și critica sentința inclusiv sub aspectul reținerii vinovăției pârâtului, afirmând că trebuie făcută distincție între vinovăția penală a acestuia (reținută prin hotărârea penală) și implicațiile în plan patrimonial (civil) ale faptei pârâtului, în condițiile în care responsabilitatea civilă a acestuia trebuie analizată prin raportare la întregul lanț cauzal ce prezintă relevanță în cauză. În continuarea argumentației sale și uzând, de asemenea, de o preluare a unei afirmații făcute în cuprinsul hotărârii primei instanțe, instanța de apel a afirmat, în cadrul raționamentului ei, și că "Potrivit art. 25 1 alin. (15) din Legea nr. 32/2010, în vederea recuperării sumelor cheltuite, Fondul are drept de regres împotriva entității care a determinat prejudiciul". Indicarea art. 25 1 alin. (15) din Legea nr. 32/2010 ca fiind cel care conține evocata dispoziție legală este eronată, în condițiile în care Legea nr. 32/2010 conține un articol unic și se referă la "... aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 12/2009 pentru reglementarea unor măsuri financiar-contabile aplicabile în implementarea programului Facilitate de tranziție pentru România, prevăzut de Decizia Comisiei C (2007) 5.793 din 30 noiembrie 2007 privind contribuția financiară a Facilității de tranziție pentru întărirea capacității instituționale în România". Deși pare a fi vorba despre o eroare materială săvârșită de prima instanță și reiterată în apel, atâta vreme cât aceasta nu a fost îndreptată ea era de natură a îngreuna verificarea raționamentului instanțelor. Observă însă Înalta Curte că o prevedere cu acest conținut se regăsește în cuprinsul art. 25 1 alin. (15) din Legea nr. 32/2000 ("În vederea recuperării sumelor cheltuite, Fondul are drept de regres împotriva entității care a determinat prejudiciul"), ea aflându-se încă în vigoare la data de 07.10.2015, când s-a produs accidentul de circulație care interesează în prezentul proces, fiind probabil că, în realitate, pe aceasta au avut-o instanțele în vedere. A mai avut în vedere instanța de apel, ca parte a sistemului ei de argumentare, că "Susținerea apelantului că, dacă această societate și-ar fi îndeplinit obligația ce îi incumba în baza art. 48 din Legea 136/1995, patrimoniul BAAR nu s-ar mai fi diminuat deoarece nu ar mai fi achitat despăgubirile solicitate în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Făget, ci acestea s-ar fi achitat direct de către societatea de asigurare, nu poate fi reținută. Răspunderea apelantului G. pentru prejudiciul cauzat exista și în situația în care s-ar fi încheiat asigurarea obligatorie, însă nu de către S.C. H. S.R.L., ci de către S.C. F. S.R.L., după cum s-a arătat mai sus. Singura diferență consta în calitatea creditorului". Contrar acestor statuări ale instanței de apel, Înalta Curte apreciază că în situația în care S.C. F. S.R.L. și-ar fi îndeplinit, în calitatea ei de proprietar al autoturismului implicat în accident, obligația legală (impusă prin dispozițiile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 și ale art. 76 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002) de a încheia contract de asigurare, iar plata despăgubirilor cuvenite părților civile ar fi fost suportată exclusiv de asigurător, acesta din urmă nu ar mai avut un drept de regres împotriva pârâtului G.. Are în vedere prezenta instanță că potrivit dispozițiilor art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, "Despăgubirile se plătesc de către asigurator persoanelor fizice sau juridice păgubite", iar potrivit dispozițiilor alin. (3) al aceluiași articol "Despăgubirile se plătesc asiguraților, dacă aceștia dovedesc că au despăgubit pe cei păgubiți și despăgubirile nu urmează să fie recuperate potrivit prevederilor art. 58". Corelativ, art. 58 din aceeași lege stabilea că: "Asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, în următoarele cazuri: a) accidentul a fost produs cu intenție; b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracțiuni săvârșite cu intenție; c) accidentul a fost produc în timpul când autorul infracțiunii săvârșite cu intenție încearcă să se sustragă de la urmărire; d) persoana răspunzătoare de producerea pagubei a condus autovehiculul fără consimțământul asiguratului." Din examinarea sentinței penale nr. 55/31.03.2017 a Judecătoriei Făget, prin care a fost stabilită și descrisă fapta penală săvârșită de pârâtul G., rezultă că niciuna dintre ipotezele prevăzute în cuprinsul art. 58 din Legea nr. 136/1995 nu se regăsește în cazul acestuia, ceea ce, în acord cu susținerile recurentului pârât, trimite la concluzia că dacă S.C. F. S.R.L. Bogata și-ar fi îndeplinit obligația de a încheia contract de asigurare, pârâtul recurent nu s-ar mai fi aflat în situația de a contribui cu patrimoniul său la despăgubirea părților civile, deși avea calitatea de autor, cu vinovăție în forma culpei, a accidentului de circulație. Față de toate cele ce preced, conchide Înalta Curte că o bună parte a argumentelor care au stat la baza respectării apelului declarat de pârâtul G. sunt greșite, iar aceasta este de natură a afecta, în întregul ei, decizia pe care instanța de apel a pronunțat-o. În aceste circumstanțe și pentru aceste motive, prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 și ale art. 496 alin. (1) și 497 C. proc. civ., se impune admiterea recursului declarat și casarea în parte a deciziei atacate, anume în ceea ce privește cererea (pretențiile) contra pârâtului G., cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei, și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași Curte de apel. Sunt însă nefondate criticile recurentului potrivit cărora, pentru situația în care s-ar reține responsabilitatea în plan civil a acestuia, răspunderea solidară nu ar putea fi angajată întrucât nu ar exista nicio dispoziție legală sau convenție a părților care să o prevadă, în sensul dispozițiilor art. 1445 C. civ., potrivit cărora "solidaritatea dintre debitori nu se prezumă. Ea nu există decât atunci când este stipulată expres de părți ori este prevăzută de lege". Față de acest motiv de recurs, observă Înalta Curte că în cazul faptelor ilicite delictuale există o dispoziție a legii care consacră solidaritatea: potrivit art. 1382 C. civ. (având denumirea marginală "Răspunderea solidară"), "Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat". Rezultă, așadar, că exigența pretinsă de art. 1445 C. civ. se află îndeplinită, căci deși lipsește o convenție a părților care să instituie răspunderea solidară, există o dispoziție legală prin care aceasta se află afirmată. În rejudecare, instanța de apel, va reanaliza apelul pârâtului prin raportare la cele ce preced și la celelalte susțineri și apărări formulate în cauză, fără însă a mai ține seama de aspectele cu privire la care Înalta Curte a apreciat că au fost reținute sau dezlegate greșit.