ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4630/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4630/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra recursurilor civile

de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 566 din 9 martie 2012, Tribunalul București, secția a V-a

civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea precizată de reclamanta B.S. în

contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General, SC F.

SA, Asociația „F. Programul acțiunilor salariaților", M.M. și M.G.G.,

având ca obiect obligarea pârâților să-i lase, în deplină proprietate și

posesie, imobilul situat în București, sector 2, precum și radierea dreptului

de proprietate înscris în C.F. București de pârâta SC F. SA; a respins, ca

neîntemeiată, cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul P.T.,

în interesul reclamantei și intervenienților B.T. și B.N.; a constatat, rămasă

fără obiect, cererea de intervenție principală formulată de intervenienții. B.T.

și B.N.; a respins, ca neîntemeiată, cererea reconventională formulată de

pârâta reclamantă M.M., având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de

proprietate, prin uzucapiunea de scurtă durată, asupra apartamentului, din

imobil; a respins cererea de intervenție accesorie în interesul reclamantei,

formulată de intervenientul O.I., ca neîntemeiată; a respins, ca neîntemeiată,

cererea de intervenție principala formulată de intervenienții O.l. și O.M.,

având ca obiect obligarea pârâților să le lase, în deplină proprietate și posesie,

cota de 2/8 din imobil, precum și radierea dreptului de proprietate înscris în

C.F., în favoarea SC F. SA.

În pronunțarea acestei sentințe,

Tribunalul a constatat următoarele:

Prin actele de vânzare-curnpărare

atașate la dosar, B.M. și B.D. au dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului în litigiu, prin achiziționarea de cote succesorale, în urma

decesului lui Bărăscu Dumitru, întreaga avere imobiliară a rămas soției

supraviețuitoare, B.M., conform mențiunilor testamentului de la fila 33 și ale

certificatului de moștenitor din 1955. După decesul M.B., bunurile acesteia

s-au transmis către nepoții săi, B.V. și B.S., astfel cum rezultă din

testamentul autentificat din 1955. La data de 5 august 1998 a decedat B.V.,

lăsând, ca moștenitori, pe B.S., în calitate de soție supraviețuitoare, B.T. și

B.N., în calitate de fii, conform certificatului de calitate de moștenitor din 1998,

respectiv certificatului de moștenitor din 2004.

Prin Decizia nr. 1309 din 9 noiembrie 1962

emisă de Sfatul popular al raionului 23 August, imobilul fostă proprietate a

defunctei B.M.a trecut în proprietatea statului, în baza certificatului de

vacanță succesorală din 7 septembrie 1962. Tribunalul București, prin Decizia civilă

nr. 246/ A din 6 februarie 2003, a admis cererea formulată de B.S. și a dispus

anularea certificatului de vacanță succesorală din 1962, precum și a Deciziei nr.

1309/1962, hotărâre rămasă irevocabilă, prin respingerea recursului.

La data de 2 august 1995, s-a încheiat

contractul de vânzare-curmpărare de acțiuni, între Fondul Proprietății de Stat,

în calitate de vânzător, și Asociația F., în calitate de cumpărător, având ca

obiect un număr de 7.636 de acțiuni, cu o valoare nominală de 25.000 lei

fiecare, reprezentând 40% din capitalul social al SC F. SA.

Pârâta M.M. a dobândit, prin

contractul de vânzare-curnpărare cu plata prețului în rate din 3 aprilie 1997,

completat prin două acte adiționale, dreptul de proprietate asupra unui

apartament în suprafață utilă de 83,33 mp, la vânzătorul, Primăria municipiului

București, prin reprezentant SC F. SA, iar pârâtul M.G.G. a dobândit dreptul de

proprietate asupra apartamentului din același imobil, prin contractul de

vânzare-curnpărare din 14 iulie 2000, completat printr-un act adițional.

Prin înscrisul depus la fila 82,

intervenientul accesoriu P.T. acreditează teza conform căreia, în temeiul

antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 22 aprilie 1997,

defunctul B.Vi. și-a angajat promisiunea ca, după rămânerea definitivă a

sentinței civile „privind dobândirea acestui imobil pe cale

judecătorească", să transmită către promitentul cumpărător, P.T., dreptul

de proprietate asupra întregului imobil în litigiu. De asemenea, la data de 20

octombrie 1998, este autentificat, antecontractul de vânzare-cumpărare, în temeiul

căruia intervenienții principali, B.T. și B.N. se obligă să transmită

intervenienîului accesoriu „salonul în suprafață de 250 mp, cu destinație de

hală de producție".

Prin sentința civilă nr. 4040 din 21

mai 2007 a Judecătoriei sector 2 București, este admisă cererea intervenientului

O.I. și pronunțată o hotărâre care ține loc de act de vânzare-cumpărare, având

ca obiect cota de 2/8 din imobilul în litigiu, în contradictoriu cu Bărăscu

Stana, hotărâre rămasă definitivă și irevocabilă, prin neapelare.

Cererea principală, formulată de

reclamanta B.S., este neîntemeiată. Obiectul pricinii îl constituie

revendicarea, în temeiul dreptului comun, a întregului imobil, format din teren

în suprafață de 712 mp și construcțiile aferente. Netemeinicia pretențiilor

reclamantei rezidă, pe de o parte, din sentința civilă nr. 4040 din 21 mai 2007

a Judecătoriei sector 2, prin care a fost pronunțată o hotărâre care tine loc

de act de vânzare-cumpărare, având ca obiect cota de 2/8 din Imobilul în

litigiu, în favoarea intervenientului O.l.

Așadar, în ceea ce privește cota

sus-menționată, reclamanta nu întrunește nici măcar cerințele de admisibilitate

ale unei acțiuni în revendicare, nemaideținând calitatea de proprietar

neposesor în raport de această cotă, având în vedere prevederile legale

invocate, respectiv dreptul comun în materie, art. 480 C. civ.

Pe de altă parte, pentru cota de 6/8,

netemeinicia pretențiilor reclamantei este determinată de considerentele

deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție.

Pentru imobilele preluate abuziv de

stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s~a adoptat Legea nr. 10/2001,

care înlătură aplicarea dreptului comun în speță, potrivit principului

specialia generalibus derogant. Acțiunea având ca obiect constatarea nulității

certificatului de vacanță succesorală, admisă prin Decizia civilă nr. 246/ A

din 6 februarie 2003, a avut, ca finalitate, constatarea caracterului abuziv al

preluării.

Nu se poate opera cu soluția

consacrată în materie de revendicare, de comparare a titlurilor de proprietate

deținute de părți și de caracterizare a unuia dintre ele ca fiind mai puternic.

Această concluzie decurge din faptul că, în conformitate cu art. 45 alin. (2)

și (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după intrarea în

vigoare a actului normativ menționat, restituirea imobilelor preluate fără

titlu valabil și înstrăinate este condiționată de constatarea, pe cale

judecătorească, a nulității actului de înstrăinare, determinat de reaua

credință a părților din contractul de vânzare-cumpărare, iar, în cazul

imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeași măsură este consecința

constatării nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare, pentru

încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data

înstrăinării.

În speță, actele de dispoziție privind

cele două apartamente în litigiu, respectiv contractul de vânzare cumpărare din

3 aprilie 1997 și contractul de vânzare cumpărare din 14 iulie 2000, sunt

valabile și își produc efectele.

De asemenea, legea specială stabilește

și o posibilitate de reparație în echivalent. Astfel, potrivit dispozițiilor art.

18 lit. c) din Legea nr, 10/2001, dacă imobilul a fost înstrăinat cu

respectarea dispozițiilor legale, masurile reparatorii se stabilesc numai în

echivalent.

Or, în cauza de față, reclamanta nu a

făcut dovada soluționării procedurii prealabile administrative.

Pe de altă parte, s-a reținut, în

considerentele deciziei pronunțate în soluționarea recursuiuî în interesul

legii, ca, prin respingerea acțiunii în revendicare de drept comun, formulată

după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră

sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. l din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care

garantează protecția unui „bun actual", aflat în patrimoniul persoanei

interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială

respectivă.

Or, așa cum reiese dîn jurisprudența

sa în materie, C.E.D.O. a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun

preluat de stat nu reprezintă nici un „bun actual" și nici o speranță

legitimă (cauza Poenaru contra României).

Prin urmare, Tribunalul a reținut, în

integralitate, netemeinicia prezentei cereri, având în vedere că nu se face

dovada respectării principiului spetialia generalihas derogam și nici dovada

respectării cerințelor de formă, prevăzute de legea specială.

Netemeinicia și lipsa de probe

concludente în ceea ce privește acțiunea reclamantei a mai reținut Tribunalul

și cu referire la pretențiile invocate față de pârâtele SC F. SA și Asociația F.

Programul acțiunilor salariaților. Examinând clauzele contractului din 2 august

1.995,Tribunaiul a constatat că obiectul tranzacției ÎI reprezintă vânzarea-cumpărarea

unui „număr de 7.636 acțiuni, la o valoare nominală de 25.000 lei

fiecare". Lista anexă a contractului prevede, la poziția 7, că imobilul

este înregistrat în patrimoniul SC F. SA, cu o valoare de 14.310 Iei. Or,

conform contractului, valoarea unei singure acțiuni este de 25.000 lei. Așadar,

față de valorile diferite indicate, Tribunalul a constatat că nu există

identitate între obiectul vânzării și valoarea stabilită a imobilului care face

obiectul litigiului. Prin urmare, țâță de aceste neconcordanțe, nu este

probată, rară putință de tăgadă, legătura indisolubilă care ar trebui să existe

între obiectul pricinii și înscrisul la care se face trimitere, respectiv

contractul de vânzare cumpărare din 1995.

Cu privire la cererea de intervenție

formulată de B.T. și B.N., instanța a reținut că aceasta este lipsită de

obiect, având în vedere că intervenienții nu formulează pretenții proprii, ci

doar solicită să fie respinsă acțiunea reclamantei.

Referitor la cererea de intervenție

accesorie formulată de P.T., Tribunalu! a constatat netemeinicia acesteia -

Obiectul principal al cauzei îl reprezintă o acțiune în revendicare imobiliară.

Printr-o cerere de intervenție accesorie se sprijină interesul părții în

favoarea căreia este formulată. în cauză, însă, intervenientul accesoriu

justifică interesul prin mențiunile înscrisului denumit „antecontract de

vânzare cumpărare"- fila 82, precum și prin ceie ale antecontractului de

vânzare cumpărare autentificat din 20 octombrie 1998 - fila 84. Fiind făcută în

interesul reclamantei, având natura juridică a unui mijloc de apărare, este

evident că cererea de intervenție accesorie va urma soarta cererii principale.

Așadar, față de soluția pronunțată în

acțiunea principală, Tribunalul a respins cererea de intervenție accesorie

formulată de P.T., ca neîntemeiată.

Pentru aceieași considerente, în

esență, a respins și cererea de intervenție accesorie formulată de Orian îoan,

raportat la netemeinicia acțiunii principale și la împrejurarea că cererea de

intervenție este formulată în interesul reclamantei.

Prin cererea reconvenționaîă

formulată, pârâta reclamantă M.M. a solicitat să se constate îndeplinirea

condițiilor pentru intervenirea uzucapiunii scurte, în ceea ce privește

apartamentul, cerere pe care Tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, determinat

de împrejurarea că reclamanta nu a solicitat nulitatea contractului pârâtei,

deci, nu a pus în discuție valabilitatea acestui act, care, ca atare, nu poate

constitui just titlu, în sensul art. 1897 C. civ.

Prin cererea de intervenție principală

formulată de O.l. și O.M., se reiterează motivele de fapt redate în cuprinsul

cererii de chemare în judecată. în consecință, pentru argumentele prezentate în

soluționarea acțiunii principale, prima instanță a respins și cererea de

intervenție respectivă.

Atât prin cererea de chemare în

judecata, cât și prin cererea de intervenție în interes propriu formulată de

intervenienții O.l. și O.M. a fost formulat și capătul distinct, având ca

obiect radierea dreptului de proprietate înscris în C.F. de către pârâtă SC F.

SA, pretenție subsecventă celei principale și care, astfel, urmează situația

juridică a acesteia din urmă.

împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanta B.S. și intervenienții O.l. și O. M.

Prin Decizia civilă nr. 43/ A din 18 februarie

2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate, cu obligarea

apelanților la plata sumei de 2.345 lei cheltuieli de judecată către intimata M.M.

în ceea ce privește situația de fapt

referitoare la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, Curtea a

constatat că instanța de fond a făcut o singură eroare, însă, lipsită de

relevanță în contextul cauzei, și anume a consemnat, în mod greșit, că, după decesul

M.B., prin transmisiune testamentară, bunurile sale s-ar fi transmis nepoților,

B.V. și B.S., în fapt, potrivit testamentului autentificat din 1955,

transmisiunea testamentară s-a făcut către B.V. și B.A., care era soția lui V.,

la acel moment. De asemenea, la decesul M.B., intervenit în anul 1962, B.V.

divorțase de B.A., iar aceasta din urmă renunțase la moștenirea testamentară

privind partea sa. B.S., cea de-a doua soție a lui B.V., l-a moștenit pe acesta

din urmă, în calitate de soție supraviețuitoare, alături de B.T. și N., în

calitate de fii, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 2

decembrie 1998.

Sub acest aspect, Curtea a înlocuit

considerentele instanței de fond, cu privire la situația dobândirii dreptului

de proprietate de către B.S. și intervenienții forțați B.T. și N.

În ceea ce privește faptul că, în mod

greșit» s-a reținut că, la momentul învestirii instanței, din  27 iunie 2007, B.S.

nu ar mai fi avut calitatea de proprietar neposesor, întrucât cota de 2/8 din

imobil s-a transmis abia în 21 august 2007, când sentința civilă nr. 4040 din 21

mai 2007 a rămas definitivă și irevocabila, Curtea a apreciat că este lipsită

de relevanță această mențiune, întrucât, pe de o parte, la data de 21 august 2007,

hotărârea a devenit definitivă și irevocabila prin neapelare, însă această cotă

făcuse obiectul tranzacției dintre reclamantă și întervenienți încă din 7

decembrie 2003, printr-un antecontract de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte, cauza a fost

soluționată pe fondul său, prin. analiza comparativă a titlurilor de

proprietate și a regulilor de drepî intern și comunitar, în materia restituirii

proprietății, nefiind respinsă, în ceea ce o privește pe reclamantă, în temeiul

lipsei calității procesuale active ori a excepției înadmisibilității.

În acest context, calitatea de

proprietar, invocată de reclamantă, prin acțiunea principală, a fost raportată

la momentul pronunțării sentinței, când deja. reclamanta, potrivit sentinței

civile sus menționate, înstrăinase cota sa de proprietate.

Cu toate acestea, instanța a analizat,

pe fond, dreptul de proprietate în întregul său și în raport de toți

coproprietarii.

De asemenea, lipsite de relevanță sunt

și susținerile privind faptul că s-ar fi reținut, greșit, că Bărăscu Stana ar

fi formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, deși, în realitate,

aceasta a fost formulată de B.A. și intervenienții B.T. și N.

În fapt, instanța de fond a reținut

împrejurarea că reclamanta nu a făcut dovada soluționării procedurii

prealabile, fara a face nici o distincție referitor la titularii notificării,

în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât nu se produce nicio vătămare nici

reclamantei și nici întervenienți lor, cu atât mai mult cu cât reclamanta nici

nu a accesat dispozițiile acestei legi.

În ceea ce privește modalitatea de

soluționare a cauzei din perspectiva acțiunii în revendicare întemeiată pe

dreptul comun și a legilor speciale în materie, Curtea a reținut că, în mod

corect, Tribunalul a avut în vedere dispozițiile Deciziei nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și jurisprudența C.E.D.O. în

materie.

Față de considerentele primei

instanțe, a arătat, în pius, că, potrivit deciziei în interesul legii, acțiunea

în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Înalta Curte de Casație și Justiție

menționând că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în

toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare,

fund posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala, Ia

rândul său de un „bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional, și

trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este, însă, necesar a se analiza, în

funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră

în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea

acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de

asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există

neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice, pe

fond, dacă și pârâtul, în acțiunea în revendicare, nu are, la rândul său, un

„bun" în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară, prin

care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o „speranță legitimă"

în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o

jurisprudența constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare

împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă, fără

despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului.

În speță, imobilul în litigiu a intrat

în proprietatea statului prin Decizia nr. 1309 din 9 noiembrie 1962 emisă de

Sfatu Popular al Raionului 23 August, în baza certificatului de vacanță

succesorală nr. 134 din 7 septembrie 1962 și a deciziilor subsecvente

administrative nr. 1309/1962 și nr. 52679/357 din 24 octombrie 1962 ale

Secțiunii Financiare a Sfatului Popular al Capitalei.

Prin Decizia civilă nr. 246 din 6

februarie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a

admis acțiunea formulată de reclamanta B.S. și intervenienții forțați B.T. și B.N.,

dispunându~se anularea certificatului de vacanță succesorală din 1962, precum

și a Deciziei nr. 1309/1962 și a Deciziei nr. 52679/357 din 24 octombrie 1962

ale Secțiunii Financiare a Sfatului Popular al Capitalei.

În cuprinsul acestei hotărâri judecătorești

s-a reținut că apelanți i reclamanți sunt în termen să solicite anularea

certificatului de vacanță succesorală, întrucât defunctul B.V., autorul

reclamanților, nu fusese citat la Notariat, la momentul dezbaterii succesiunii

defunctei B.M., și a luat cunoștință de existența testamentului lăsat de

defunctă în favoarea sa, în preajma Crăciunului anului 1996.

În considerentele acestei decizii,

instanța judecătorească nu face nicio mențiune referitoare la nevalabilitatea

titlului statului, singurul aspect asupra căruia s-a pronunțat fiind faptul că

certificatul de vacanță succesorală este anulabii, din cauza necităriî

defunctului B.V., recunoscându-se doar calitatea de moștenitori a reclamantei

și mtervenienților forțați în succesiunea Iui B.M., prin reprezentarea

autorului comun, B.V.

Consecința acestei hotărâri

judecătorești, pronunțată la 6 februarie 2003, nu are, însă, ca efect, intrarea

în patrimoniul reclamanților ori a autorului lor a dreptului de proprietate al

autoarei comune, B.M.

Fiind un imobil intrat în proprietatea

statului în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, se supune legislației

speciale în materie imobiliară, respectiv Legea nr. 10/2001, deoarece

reclamanții apreciază că titlul prin care statul a dobândit imobilul este unul

nevalabil.

În aceste condiții, reclamanta și

întervenienții O. nu dovedesc existența unei hotărâri judecătorești, prin care

să se fi dispus restituirea în natură a imobilului, susceptibilă de executare,

și nici a desființării actului de vânzare -cumpărare al intimaților, motiv

pentru care nu au „un bun", în condițiile art. 1 din Primul Protocol

adițional Ia Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, singura lor „speranță

legitimă" fiind legea specială - Legea nr. 10/2001, care prevedea

posibilitatea dovedirii nevalabilității titlului statului, respectiv Decretul nr.

3/1951.

Împrejurarea că s-a constatat

inaplicabilitatea normelor de drept comun, în prezenta cauză, nu reprezintă o

ingerință asupra dreptului de proprietate, ci este o consecință firească a

aplicării principiului de drept „Specialia generaiibus derogam".

În cauza Atanasiu, Curtea Europeană a

interpretat Convenția și art. l din Protocolul nr. l, în raport cu legislația

internă, reținând că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și 10/2001

și, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism anterior

pentru a se ajunge fie la restituirea bunului, fîe la acordarea unei

despăgubiri.

În consecință, s-a apreciat că

transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. l din Primul Protocol

adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, a interesului

patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării (nevalabilitatea

titlului statului), se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a

cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și

epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.

În acest context, instanța de fond a

reținut că reclamanta nu a făcut dovada soluționării procedurii prealabile

administrative.

În jurisprudența actuală a instanței

europene s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei

„Păduraru" contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele

„Străin" și „Porțeanu", pe care Curtea a l-a aplicat constant, fără

nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul

conceptual al noțiunii de „bun".

Astfel, în practica anterior

conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta

nu avea caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de

către stat a unui imobil, înainte de anul 1989, reprezenta o privare

nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului

de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor, vândute de stat unor

terți, care ie ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa

unei despăgubiri ia valoarea de piață a bunului, era considerată incompatibilă cu

dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. l din Protocolul nr. 1 (cauza

„Străin", paragraf 39; cauza „Porțeanu", paragraf 35; cauza

„Andreescit Murăreț și alții" - hotărârea din 19 ianuarie 2010, parag. 20,

pentru a da un exemplu recent).

Dacă s-ar fi menținut această practică

a Curții, ar fi trebuit să se aprecieze că recunoașterea preluării, fără titlu,

a imobilului de către stat este suficientă pentru existența unui „bun

actual" în patrimoniul fostului proprietar.

în prezent, distincția între dreptul

la restituire și dreptul la despăgubiri se regăsește tranșant în cauza

„Atanasiu și alții contra României" (hotărârea din 12 octombrie 2010), în

care se fixează semnificații ale noțiunii de „bun", pe care Curtea le-a

uzitat, în mod constant, în jurisprudența sa.

Astfel, în această hotărâre se arată

că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv

de către stat doar dacă s-a pronunțat, în prealabil, o hotărâre judecătorească

definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de

proprietar, ci s-a și dispus, expres, in sensul restituirii hanului (parag. 140

și 143).

În cauză, Decizia civilă nr. 246/2003

a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și sentința civilă nr. 4040/2007

a Judecătoriei sectorului 2 București nu au dispus, în mod irevocabil,

restituirea bunului, niciuna dintre aceste hotărâri neavând caracterul

executoriu, care să atragă calitatea de „bun", definit astfel de către

jurisprudența C.E.D.O.

În caz contrar, simpla constatare, pe

cale judecătorească, a nelegalității titlului statului constituit asupra

imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la

despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de

legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a

îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141,

142 și 143).

Diferența esențială de abordare în

cauza „Atanasiu", față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din

Protocolul nr. 1, referitoare la existența „bunului" în patrimoniul

reclamantei, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii

cererii în revendicare imobiliară.

Așadar, proprietarul care nu deține un

„bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de

legea specială.

Dată fiind importanța deosebită a

hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării

esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate

fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a ti aplicată și în

cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Așa fiind, urmare a hotărârii C.E.D.O.

pronunțate în cauza „Atanasiu", circumstanțele tactuale de natura celor

din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, dat fiind faptul că

apelanții nu beneficiază de o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care s-a

recunoscut dreptul acestora la restituirea imobilului din București, sectorul

2.

Față de considerațiile expuse mai sus,

rezultă că imobilul în litigiu nu reprezintă un „bun actual" în sensul art.

l din Protocolul nr. 1, de care apelanții să se poată prevala în restituirea

bunului lor.

Din această cauză, analiza comparativă

a celor două titluri de proprietate trebuie făcută prin prisma jurisprudenței

europene, criteriile de preferabil.itate fiind determinate de statuările

europene, obligatorii pentru autoritățile naționale. Prin urmare, chiar

aplicându-se, direct, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apelanții nu au

un „bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Prezentele considerente sunt comune

atât apelului formulat de intervenienții O.I. și M., cât și apelului formulat

de reclamanta B.S., deoarece criticîle dezvoltate prin motivele de apel sunt

identice.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanta B.S. și intervenientul O.I., criticând-o pentru următoarele

motive comune:

Așa cum rezultă din actele depuse,

cererea de chemare in judecată inițială a fost introdusă în anul 1997, deci,

înainte de apariția Legii speciale, nr. 10/2001, iar scopul acțiunii era

anularea vacanței succesorale, care, de altfel, s-a dispus prin Decizia nr. 246/2003.

Ca o consecință, anul următor a fost

eliberat certificatul de moștenitor din 2004, prin care s-a constatat că B.S.,

B.T. și B.N. au un drept de proprietate asupra imobilului situat în București,

sector 2.

Având la dosar aceste documente,

instanța trebuia să aibă în vedere consecințele existenței actelor respective,

care, prin ele însele, constată anumite drepturi ale succesorilor.

Astfel, certificatul de moștenitor

este un mijloc de însezinare, un instrument probator, prin care nu se conferă

calitatea de moștenitor, ci se constată această calitate.

Este adevărat că, prin el însuși,

certificatul de moștenitor nu constituie un titlu de proprietate, însă, in

cazul recurenților, la dosar, existau actele de proprietate ale autorului lor,

care, împreuna cu certificatul de moștenitor, făceau dovada drepturilor

părților.

În această calitate, recurenții sunt

beneficiarii legii în virtutea căreia anumiți moștenitori (cei sezinari) au

posesiunea de drept a bunuriior succesorale, de la data deschiderii

succesiunii.

Termenul de „posesiune" are un

înțeles special; a avea posesiunea înseamnă a avea exercițiul drepturilor și

acțiunilor aferente bunuriior succesorale.

În virtutea acestor dispoziții,

singura acțiune posibilă pe care o puteau introduce era acțiunea în

revendicare, mai ales că situația imobilului nu se circumscrie dispozițiilor art.

2 din Legea nr. 10/2001.

Art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr.

10/2001 nu trebuie să fie interpretat literal, ci restrictiv, neputând fi luate

în considerare și ipotezele în care încălcarea unei dispoziții legale nu

conturează aplicarea, în situații juridice identice, a unui tratament diferit,

mai favorabil statului în raport de alte subiecte de drept, fiind exclusă ideea

de abuz din partea acestuia, ca rațiune a adoptării actului normativ in

discuție, după cum rezultă chiar din titulatura sa.

În speță, necitarea unui succesibii de

către notarul de stat, fără a se dovedi sau, cel puțin, a exista indicii că

aceasta a constituit o măsură în cadrul politicii generale de etatizare, de

transfer al proprietății private în proprietatea statului, din hotărârea judecătorească

amintită rezultând că testamentul i-a fost ascuns lui B.V.u de fosta sa soție,

B.A., constituie o încălcare a legii întâlnită și în raporturile dintre

particulari și nu justifică aplicarea unui regim juridic derogatoriu de la

dreptul comun, reprezentat de acțiunea în anularea certificatului de

moștenitor, urmată de petiția de ereditate.

În condițiile în care recurenții dețin

un certificat de moștenitor, nu era necesară pronunțarea unei hotărâri

judecătorești de punere în posesie, calitatea lor, de proprietari,

menținându-se de la data preluării.

Mai mult, prin anularea vacanței

succesorale, titlul Statului a fost desființat și, ca atare, în lipsa acestuia,

nu aveau de ce să mai solicite unei instituții publice restituirea unui bun

pentru care aceasta nu mai avea titlu.

Intimatele SC F. SA, Asociația P.A.S.

și M.M. au depus întâmpinare, solicitând, respingerea recursurilor ca

nefondate. Totodată, M.M. a invocat și excepția nulității recursurilor pentru

neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ.

În temeiul art. 305 C. proc. civ., Înalta

Curte a încuviințat recurentei reclamante B.S. depunerea la dosar a Deciziei civile

nr. 1046 din 28 februarie 2013 a acestei instanțe, în susținerea criticii

referitoare la inaplicabilitatea, în speță, a legii speciale.

Analizând, cu prioritate, excepția

nulității recursului, Înalta Curte constată că aceasta nu poate II primită,

întrucât susținerile recurenților, astfel cum au fost prezentate mai sus, se

circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Părțile menționate

critică, în esență, aplicarea greșită a legii speciale de reparație, în cauza

de țață, raportat la hotărârea judecătorească de desființare a certificatului

de vacanță succesorală și la existența certificatului de moștenitor din 2004,

precum și încălcarea jurisprudenței actuale a C.E.D.O., determinat de

împrejurarea că, față de existența certificatului de moștenitor emis în

favoarea reclamantei și a intervenienților B.T. și B.N. și de efectele produse

de acest act juridic, nu mai era necesară pronunțarea unei hotărâri

judecătorești de punere în posesie, conform celor statuate în hotărârea

pronunțată de C.E.D.O. în cauza „Atanasiu ș.a împotriva României" (aceasta

chiar dacă recurenții nu au făcut referire expresă la hotărârea respectivă în

cererile de recurs). Prin urmare, susținerile recurenților reprezintă motive de

nelegalîtate, susceptibile de încadrare în motivul de modificare sus-menționat.

Analizând, din această perspectivă,

decizia atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, pentru

următoarele considerente:

În litigiul de față, în dosarul primei

instanțe, înregistrat din 2007, B.T. și B.N., introduși în cauză pe calea

intervenției forțate formulată de reclamanta B.S., au depus întâmpinare la

acțiunea principală, în revendicare, susținând că nu își însușesc cererea de

chemare în judecată, deoarece imobilul este suspus dispozițiilor Legii speciale,

nr. 10/2001, sens în care au solicitat și respingerea acțiunii. Totodată, au

formulat cerere reconvențională, prin care au pretins obligarea Municipiului

București, reprezentat de Primarul General, să se pronunțe, prin decizie sau

dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau în echivalent a

imobilului, conform art. 4 alin. (4) și art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Au arătat că dispoziția ce urmează a se pronunța de Municipiul București

trebuie să-i vizeze doar pe ei, întrucât reclamanta Bărăscu Stana nu a formulat

notificare în temeiul legii speciale și, ca atare, este decăzută din dreptul la

măsuri reparatorii.

Cererea reconvențională sus-menționată

a fost disjunsă din dosarul inițial, fiind înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, sub nr. 6869/3/2009.

Prin sentința civilă nr. 1416 din 5

februarie 2010 a aceleiași instanțe, s-a respins cererea formulată de B.T. și B.N.,

ca neîntemeiată, reținându-se că imobilul a trecut în proprietatea statului în

baza certificatului de vacanță succesorală din 1962 și a Deciziei nr. 53679/357

din 24 octombrie 1962, acte desființate prin Decizia nr. 246/ A din 6 februarie

2003 a Tribunalului București, secția a IV~a civilă, rămasă irevocabilă.

Modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului, urmare a vacanței

succesorale, nu se circumscrie ipotezelor avute în vedere de dispozițiile art. 2

din Legea nr, 10/2001, nefiind o „preluare abuzivă", în sensul textului

evocat.

Hotărârea primei instanțe a fost

confirmată sub aspectul soluției pronunțate asupra cererii formulate de B.T. și

B.N., prin Decizia nr. 288/ A din 5 iulie 2012 a Curții de Apel București, secția

a Iii-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, conform căreia s-a

respins apelul declarat de apelanții reclamanți menționați, și prin Decizia nr.

1046 din 28 februarie 2013 a înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I

civilă, conform căreia s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de aceleași

părți împotriva hotărârii instanței de apel.

Potrivit deciziei instanței de recurs

enunțate mai sus, s-a reținut că, în speță, imobilul a trecut în proprietatea

statului în temeiul unei proceduri succesorale, finalizată cu emiterea unui

certificat de vacanță succesorală, care, în sine, nu are caracter abuziv.

Drepturile statului asupra moștenirii vacante nu au fost instituite printr-o

legislație emanată de la regimul comunist, în scopul înlăturării proprietății

private, ci au fost reglementate prin dispozițiile C. civ. de la 1864 și se

regăsesc și în Noul C. civ.

Dispozițiile art. 6 alin. (1) din

Legea nr. 213/1998, referitoare la condițiile în care titlul statului trebuie

considerat a fi valabil, au fost înlăturare de Înalta Curte, determinat de

împrejurarea că nu orice desființare a titlului statului (în speță, s-a reținut

că titlul este nevalabil, ca urmare a anulării certificatului de vacanță

succesorală, prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă) atrage

aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, act normativ care are în vedere doar

modalitățile abuzive de preluare.

A concluzionat instanța de recurs că

imobilul în iitigiu nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001 și, ca atare,

reclamanții nu pot utiliza calea derogatorie prevăzută de această lege, în

scopul redobândirii imobilului, în proprietate și posesie, sau obținerii altor

despăgubiri. Efectele anulării certificatului de vacanță succesorală vor putea

fî valorificate pe calea dreptului comun, instanța de recurs făcând referire la

acțiunea în revendicare ce formează obiectul dosarului de față, din care s-a

disjuns cererea formulată de B.T. și B.N.

În consecință, în cererea disjunsă din

prezentul dosar, s-a stabilit, prin hotărâre judecătoreasă rămasă irevocabilă,

că imobilul din prezentul litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001 și că

pretențiile moștenitorilor foștilor proprietari, privind redobândirea bunului,

în deplină proprietate și posesie, pot fi valorificate doar în temeiul acțiunii

în revendicare de drept comun. Raportat la caracterul irevocabil al hotărârilor

judecătorești sus-menționate și la puterea de lucru judecat de care se bucură

aceste hotărâri, în condițiile art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ.,

asupra problemei de drept dezlegate, esențială în soluționarea recursurilor de

față, Înalta Curte constată că, în mod nelegal, Curtea de Apel, prin decizia

recurată, a soluționat cauza în raport de incidența legii speciale de

reparație, de decizia în interesul Legii nr. 33/2008 și de jurisprudența

actuală a C.E.D.O. (cauza „Atanasiu ș.a împotriva României"). Legea nr. 10/2001

nu este incidență în speță, după cum s-a stabilit anterior, prin hotărâre

judecătorească irevocabilă, care nu mai poate fi combătută sub acest aspect, în

dosarul de fața, iar decizia în interesul legii evocată, precum și

jurisprudența Curții Europene în cauza „Atanasiu" sunt nerelevante,

deoarece stabilesc criterii de soluționare a pretențiilor formulate de foștii

proprietari sau de moștenitorii lor în cazul imobilelor preluate abuziv, în regimul

politic trecut, și în cazul în care există un concurs între legea specială,

dreptul comun și, eventual, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

protocoalele adiționale, ceea ce, pentru argumentele deja arătate, nu este

cazul.

În consecință, în baza art. 312 alin. (1)

- (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite

recursurile declarate de reclamanta B.S. și de intervenientul O.l., va casa

decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel,

pentru ca această instanță să soluționeze litigiul în temeiul și în condițiile

dreptului comun, art. 480 C. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

reclamanta B.S. și de intervenientul O.I. împotriva Deciziei nr. 43/ A din 18

februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a Ill-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Casează decizia recurată și trimite

cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

21 octombrie 201.3.