ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4630/2013

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 566 din 9 martie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea precizată de reclamanta B.S. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General, SC F. SA, Asociația „F. Programul acțiunilor salariaților", M.M. și M.G.G., având ca obiect obligarea pârâților să-i lase, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, sector 2, precum și radierea dreptului de proprietate înscris în C.F. București de pârâta SC F. SA; a respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul P.T., în interesul reclamantei și intervenienților B.T.

și B.N.; a constatat, rămasă fără obiect, cererea de intervenție principală formulată de intervenienții. B.T. și B.N.; a respins, ca neîntemeiată, cererea reconventională formulată de pârâta reclamantă M.M., având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate, prin uzucapiunea de scurtă durată, asupra apartamentului, din imobil; a respins cererea de intervenție accesorie în interesul reclamantei, formulată de intervenientul O.I., ca neîntemeiată; a respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenție principala formulată de intervenienții O.l. și O.M., având ca obiect obligarea pârâților să le lase, în deplină proprietate și posesie, cota de 2/8 din imobil, precum și radierea dreptului de proprietate înscris în C.F., în favoarea SC F. SA.

În pronunțarea acestei sentințe, Tribunalul a constatat următoarele: Prin actele de vânzare-curnpărare atașate la dosar, B.M. și B.D. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin achiziționarea de cote succesorale, în urma decesului lui Bărăscu Dumitru, întreaga avere imobiliară a rămas soției supraviețuitoare, B.M., conform mențiunilor testamentului de la fila 33 și ale certificatului de moștenitor din 1955. După decesul M.B., bunurile acesteia s-au transmis către nepoții săi, B.V. și B.S., astfel cum rezultă din testamentul autentificat din 1955. La data de 5 august 1998 a decedat B.V., lăsând, ca moștenitori, pe B.S., în calitate de soție supraviețuitoare, B.T.

și B.N., în calitate de fii, conform certificatului de calitate de moștenitor din 1998, respectiv certificatului de moștenitor din 2004. Prin Decizia nr. 1309 din 9 noiembrie 1962 emisă de Sfatul popular al raionului 23 August, imobilul fostă proprietate a defunctei B.M.a trecut în proprietatea statului, în baza certificatului de vacanță succesorală din 7 septembrie 1962. Tribunalul București, prin Decizia civilă nr. 246/ A din 6 februarie 2003, a admis cererea formulată de B.S. și a dispus anularea certificatului de vacanță succesorală din 1962, precum și a Deciziei nr. 1309/1962, hotărâre rămasă irevocabilă, prin respingerea recursului. La data de 2 august 1995, s-a încheiat contractul de vânzare-curmpărare de acțiuni, între Fondul Proprietății de Stat, în calitate de vânzător, și Asociația F., în calitate de cumpărător, având ca obiect un număr de 7.636 de acțiuni, cu o valoare nominală de 25.000 lei fiecare, reprezentând 40% din capitalul social al SC F. SA.

Pârâta M.M. a dobândit, prin contractul de vânzare-curnpărare cu plata prețului în rate din 3 aprilie 1997, completat prin două acte adiționale, dreptul de proprietate asupra unui apartament în suprafață utilă de 83,33 mp, la vânzătorul, Primăria municipiului București, prin reprezentant SC F. SA, iar pârâtul M.G.G. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului din același imobil, prin contractul de vânzare-curnpărare din 14 iulie 2000, completat printr-un act adițional. Prin înscrisul depus la fila 82, intervenientul accesoriu P.T. acreditează teza conform căreia, în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 22 aprilie 1997, defunctul B.Vi. și-a angajat promisiunea ca, după rămânerea definitivă a sentinței civile „privind dobândirea acestui imobil pe cale judecătorească", să transmită către promitentul cumpărător, P.T., dreptul de proprietate asupra întregului imobil în litigiu.

De asemenea, la data de 20 octombrie 1998, este autentificat, antecontractul de vânzare-cumpărare, în temeiul căruia intervenienții principali, B.T. și B.N. se obligă să transmită intervenienîului accesoriu „salonul în suprafață de 250 mp, cu destinație de hală de producție". Prin sentința civilă nr. 4040 din 21 mai 2007 a Judecătoriei sector 2 București, este admisă cererea intervenientului O.I. și pronunțată o hotărâre care ține loc de act de vânzare-cumpărare, având ca obiect cota de 2/8 din imobilul în litigiu, în contradictoriu cu Bărăscu Stana, hotărâre rămasă definitivă și irevocabilă, prin neapelare. Cererea principală, formulată de reclamanta B.S., este neîntemeiată. Obiectul pricinii îl constituie revendicarea, în temeiul dreptului comun, a întregului imobil, format din teren în suprafață de 712 mp și construcțiile aferente.

Netemeinicia pretențiilor reclamantei rezidă, pe de o parte, din sentința civilă nr. 4040 din 21 mai 2007 a Judecătoriei sector 2, prin care a fost pronunțată o hotărâre care tine loc de act de vânzare-cumpărare, având ca obiect cota de 2/8 din Imobilul în litigiu, în favoarea intervenientului O.l. Așadar, în ceea ce privește cota sus-menționată, reclamanta nu întrunește nici măcar cerințele de admisibilitate ale unei acțiuni în revendicare, nemaideținând calitatea de proprietar neposesor în raport de această cotă, având în vedere prevederile legale invocate, respectiv dreptul comun în materie, art. 480 C. civ. Pe de altă parte, pentru cota de 6/8, netemeinicia pretențiilor reclamantei este determinată de considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru imobilele preluate abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s~a adoptat Legea nr. 10/2001, care înlătură aplicarea dreptului comun în speță, potrivit principului specialia generalibus derogant. Acțiunea având ca obiect constatarea nulității certificatului de vacanță succesorală, admisă prin Decizia civilă nr. 246/ A din 6 februarie 2003, a avut, ca finalitate, constatarea caracterului abuziv al preluării. Nu se poate opera cu soluția consacrată în materie de revendicare, de comparare a titlurilor de proprietate deținute de părți și de caracterizare a unuia dintre ele ca fiind mai puternic.

Această concluzie decurge din faptul că, în conformitate cu art. 45 alin. (2) și (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a actului normativ menționat, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil și înstrăinate este condiționată de constatarea, pe cale judecătorească, a nulității actului de înstrăinare, determinat de reaua credință a părților din contractul de vânzare-cumpărare, iar, în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeași măsură este consecința constatării nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare, pentru încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării. În speță, actele de dispoziție privind cele două apartamente în litigiu, respectiv contractul de vânzare cumpărare din 3 aprilie 1997 și contractul de vânzare cumpărare din 14 iulie 2000, sunt valabile și își produc efectele.

De asemenea, legea specială stabilește și o posibilitate de reparație în echivalent. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr, 10/2001, dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, masurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent. Or, în cauza de față, reclamanta nu a făcut dovada soluționării procedurii prealabile administrative. Pe de altă parte, s-a reținut, în considerentele deciziei pronunțate în soluționarea recursuiuî în interesul legii, ca, prin respingerea acțiunii în revendicare de drept comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. l din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează protecția unui „bun actual", aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Or, așa cum reiese dîn jurisprudența sa în materie, C.E.D.O. a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un „bun actual" și nici o speranță legitimă (cauza Poenaru contra României). Prin urmare, Tribunalul a reținut, în integralitate, netemeinicia prezentei cereri, având în vedere că nu se face dovada respectării principiului spetialia generalihas derogam și nici dovada respectării cerințelor de formă, prevăzute de legea specială. Netemeinicia și lipsa de probe concludente în ceea ce privește acțiunea reclamantei a mai reținut Tribunalul și cu referire la pretențiile invocate față de pârâtele SC F. SA și Asociația F. Programul acțiunilor salariaților.

Examinând clauzele contractului din 2 august 1.995,Tribunaiul a constatat că obiectul tranzacției ÎI reprezintă vânzarea-cumpărarea unui „număr de 7.636 acțiuni, la o valoare nominală de 25.000 lei fiecare". Lista anexă a contractului prevede, la poziția 7, că imobilul este înregistrat în patrimoniul SC F. SA, cu o valoare de 14.310 Iei. Or, conform contractului, valoarea unei singure acțiuni este de 25.000 lei. Așadar, față de valorile diferite indicate, Tribunalul a constatat că nu există identitate între obiectul vânzării și valoarea stabilită a imobilului care face obiectul litigiului. Prin urmare, țâță de aceste neconcordanțe, nu este probată, rară putință de tăgadă, legătura indisolubilă care ar trebui să existe între obiectul pricinii și înscrisul la care se face trimitere, respectiv contractul de vânzare cumpărare din 1995. Cu privire la cererea de intervenție formulată de B.T.

și B.N., instanța a reținut că aceasta este lipsită de obiect, având în vedere că intervenienții nu formulează pretenții proprii, ci doar solicită să fie respinsă acțiunea reclamantei. Referitor la cererea de intervenție accesorie formulată de P.T., Tribunalu! a constatat netemeinicia acesteia - Obiectul principal al cauzei îl reprezintă o acțiune în revendicare imobiliară. Printr-o cerere de intervenție accesorie se sprijină interesul părții în favoarea căreia este formulată. în cauză, însă, intervenientul accesoriu justifică interesul prin mențiunile înscrisului denumit „antecontract de vânzare cumpărare"- fila 82, precum și prin ceie ale antecontractului de vânzare cumpărare autentificat din 20 octombrie 1998 - fila 84. Fiind făcută în interesul reclamantei, având natura juridică a unui mijloc de apărare, este evident că cererea de intervenție accesorie va urma soarta cererii principale.

Așadar, față de soluția pronunțată în acțiunea principală, Tribunalul a respins cererea de intervenție accesorie formulată de P.T., ca neîntemeiată. Pentru aceieași considerente, în esență, a respins și cererea de intervenție accesorie formulată de Orian îoan, raportat la netemeinicia acțiunii principale și la împrejurarea că cererea de intervenție este formulată în interesul reclamantei. Prin cererea reconvenționaîă formulată, pârâta reclamantă M.M. a solicitat să se constate îndeplinirea condițiilor pentru intervenirea uzucapiunii scurte, în ceea ce privește apartamentul, cerere pe care Tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, determinat de împrejurarea că reclamanta nu a solicitat nulitatea contractului pârâtei, deci, nu a pus în discuție valabilitatea acestui act, care, ca atare, nu poate constitui just titlu, în sensul art. 1897 C. civ.

Prin cererea de intervenție principală formulată de O.l. și O.M., se reiterează motivele de fapt redate în cuprinsul cererii de chemare în judecată. în consecință, pentru argumentele prezentate în soluționarea acțiunii principale, prima instanță a respins și cererea de intervenție respectivă. Atât prin cererea de chemare în judecata, cât și prin cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții O.l. și O.M. a fost formulat și capătul distinct, având ca obiect radierea dreptului de proprietate înscris în C.F. de către pârâtă SC F. SA, pretenție subsecventă celei principale și care, astfel, urmează situația juridică a acesteia din urmă. împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta B.S.

și intervenienții O.l. și O. M. Prin Decizia civilă nr. 43/ A din 18 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate, cu obligarea apelanților la plata sumei de 2.345 lei cheltuieli de judecată către intimata M.M. în ceea ce privește situația de fapt referitoare la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, Curtea a constatat că instanța de fond a făcut o singură eroare, însă, lipsită de relevanță în contextul cauzei, și anume a consemnat, în mod greșit, că, după decesul M.B., prin transmisiune testamentară, bunurile sale s-ar fi transmis nepoților, B.V. și B.S., în fapt, potrivit testamentului autentificat din 1955, transmisiunea testamentară s-a făcut către B.V.

și B.A., care era soția lui V., la acel moment. De asemenea, la decesul M.B., intervenit în anul 1962, B.V. divorțase de B.A., iar aceasta din urmă renunțase la moștenirea testamentară privind partea sa. B.S., cea de-a doua soție a lui B.V., l-a moștenit pe acesta din urmă, în calitate de soție supraviețuitoare, alături de B.T. și N., în calitate de fii, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 2 decembrie 1998. Sub acest aspect, Curtea a înlocuit considerentele instanței de fond, cu privire la situația dobândirii dreptului de proprietate de către B.S. și intervenienții forțați B.T. și N. În ceea ce privește faptul că, în mod greșit» s-a reținut că, la momentul învestirii instanței, din 27 iunie 2007, B.S.

nu ar mai fi avut calitatea de proprietar neposesor, întrucât cota de 2/8 din imobil s-a transmis abia în 21 august 2007, când sentința civilă nr. 4040 din 21 mai 2007 a rămas definitivă și irevocabila, Curtea a apreciat că este lipsită de relevanță această mențiune, întrucât, pe de o parte, la data de 21 august 2007, hotărârea a devenit definitivă și irevocabila prin neapelare, însă această cotă făcuse obiectul tranzacției dintre reclamantă și întervenienți încă din 7 decembrie 2003, printr-un antecontract de vânzare-cumpărare. Pe de altă parte, cauza a fost soluționată pe fondul său, prin. analiza comparativă a titlurilor de proprietate și a regulilor de drepî intern și comunitar, în materia restituirii proprietății, nefiind respinsă, în ceea ce o privește pe reclamantă, în temeiul lipsei calității procesuale active ori a excepției înadmisibilității.

În acest context, calitatea de proprietar, invocată de reclamantă, prin acțiunea principală, a fost raportată la momentul pronunțării sentinței, când deja. reclamanta, potrivit sentinței civile sus menționate, înstrăinase cota sa de proprietate. Cu toate acestea, instanța a analizat, pe fond, dreptul de proprietate în întregul său și în raport de toți coproprietarii. De asemenea, lipsite de relevanță sunt și susținerile privind faptul că s-ar fi reținut, greșit, că Bărăscu Stana ar fi formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, deși, în realitate, aceasta a fost formulată de B.A. și intervenienții B.T.

și N. În fapt, instanța de fond a reținut împrejurarea că reclamanta nu a făcut dovada soluționării procedurii prealabile, fara a face nici o distincție referitor la titularii notificării, în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât nu se produce nicio vătămare nici reclamantei și nici întervenienți lor, cu atât mai mult cu cât reclamanta nici nu a accesat dispozițiile acestei legi. În ceea ce privește modalitatea de soluționare a cauzei din perspectiva acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun și a legilor speciale în materie, Curtea a reținut că, în mod corect, Tribunalul a avut în vedere dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și jurisprudența C.E.D.O.

în materie. Față de considerentele primei instanțe, a arătat, în pius, că, potrivit deciziei în interesul legii, acțiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Înalta Curte de Casație și Justiție menționând că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, fund posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala, Ia rândul său de un „bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional, și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este, însă, necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice, pe fond, dacă și pârâtul, în acțiunea în revendicare, nu are, la rândul său, un „bun" în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară, prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o „speranță legitimă" în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudența constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă, fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului.

În speță, imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului prin Decizia nr. 1309 din 9 noiembrie 1962 emisă de Sfatu Popular al Raionului 23 August, în baza certificatului de vacanță succesorală nr. 134 din 7 septembrie 1962 și a deciziilor subsecvente administrative nr. 1309/1962 și nr. 52679/357 din 24 octombrie 1962 ale Secțiunii Financiare a Sfatului Popular al Capitalei. Prin Decizia civilă nr. 246 din 6 februarie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta B.S. și intervenienții forțați B.T. și B.N., dispunându~se anularea certificatului de vacanță succesorală din 1962, precum și a Deciziei nr. 1309/1962 și a Deciziei nr. 52679/357 din 24 octombrie 1962 ale Secțiunii Financiare a Sfatului Popular al Capitalei.

În cuprinsul acestei hotărâri judecătorești s-a reținut că apelanți i reclamanți sunt în termen să solicite anularea certificatului de vacanță succesorală, întrucât defunctul B.V., autorul reclamanților, nu fusese citat la Notariat, la momentul dezbaterii succesiunii defunctei B.M., și a luat cunoștință de existența testamentului lăsat de defunctă în favoarea sa, în preajma Crăciunului anului 1996. În considerentele acestei decizii, instanța judecătorească nu face nicio mențiune referitoare la nevalabilitatea titlului statului, singurul aspect asupra căruia s-a pronunțat fiind faptul că certificatul de vacanță succesorală este anulabii, din cauza necităriî defunctului B.V., recunoscându-se doar calitatea de moștenitori a reclamantei și mtervenienților forțați în succesiunea Iui B.M., prin reprezentarea autorului comun, B.V.

Consecința acestei hotărâri judecătorești, pronunțată la 6 februarie 2003, nu are, însă, ca efect, intrarea în patrimoniul reclamanților ori a autorului lor a dreptului de proprietate al autoarei comune, B.M. Fiind un imobil intrat în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, se supune legislației speciale în materie imobiliară, respectiv Legea nr. 10/2001, deoarece reclamanții apreciază că titlul prin care statul a dobândit imobilul este unul nevalabil.

În aceste condiții, reclamanta și întervenienții O. nu dovedesc existența unei hotărâri judecătorești, prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului, susceptibilă de executare, și nici a desființării actului de vânzare -cumpărare al intimaților, motiv pentru care nu au „un bun", în condițiile art. 1 din Primul Protocol adițional Ia Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, singura lor „speranță legitimă" fiind legea specială - Legea nr. 10/2001, care prevedea posibilitatea dovedirii nevalabilității titlului statului, respectiv Decretul nr. 3/1951.

Împrejurarea că s-a constatat inaplicabilitatea normelor de drept comun, în prezenta cauză, nu reprezintă o ingerință asupra dreptului de proprietate, ci este o consecință firească a aplicării principiului de drept „Specialia generaiibus derogam". În cauza Atanasiu, Curtea Europeană a interpretat Convenția și art. l din Protocolul nr. l, în raport cu legislația internă, reținând că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și 10/2001 și, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism anterior pentru a se ajunge fie la restituirea bunului, fîe la acordarea unei despăgubiri.

În consecință, s-a apreciat că transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. l din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării (nevalabilitatea titlului statului), se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi. În acest context, instanța de fond a reținut că reclamanta nu a făcut dovada soluționării procedurii prealabile administrative.

În jurisprudența actuală a instanței europene s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei „Păduraru" contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele „Străin" și „Porțeanu", pe care Curtea a l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun". Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil, înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor, vândute de stat unor terți, care ie ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri ia valoarea de piață a bunului, era considerată incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. l din Protocolul nr. 1 (cauza „Străin", paragraf 39; cauza „Porțeanu", paragraf 35; cauza „Andreescit Murăreț și alții" - hotărârea din 19 ianuarie 2010, parag.

20, pentru a da un exemplu recent). Dacă s-ar fi menținut această practică a Curții, ar fi trebuit să se aprecieze că recunoașterea preluării, fără titlu, a imobilului de către stat este suficientă pentru existența unui „bun actual" în patrimoniul fostului proprietar. în prezent, distincția între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri se regăsește tranșant în cauza „Atanasiu și alții contra României" (hotărârea din 12 octombrie 2010), în care se fixează semnificații ale noțiunii de „bun", pe care Curtea le-a uzitat, în mod constant, în jurisprudența sa. Astfel, în această hotărâre se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus, expres, in sensul restituirii hanului (parag.

140 și 143). În cauză, Decizia civilă nr. 246/2003 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și sentința civilă nr. 4040/2007 a Judecătoriei sectorului 2 București nu au dispus, în mod irevocabil, restituirea bunului, niciuna dintre aceste hotărâri neavând caracterul executoriu, care să atragă calitatea de „bun", definit astfel de către jurisprudența C.E.D.O. În caz contrar, simpla constatare, pe cale judecătorească, a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag.

141, 142 și 143). Diferența esențială de abordare în cauza „Atanasiu", față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența „bunului" în patrimoniul reclamantei, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară. Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială. Dată fiind importanța deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a ti aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Așa fiind, urmare a hotărârii C.E.D.O. pronunțate în cauza „Atanasiu", circumstanțele tactuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, dat fiind faptul că apelanții nu beneficiază de o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care s-a recunoscut dreptul acestora la restituirea imobilului din București, sectorul 2. Față de considerațiile expuse mai sus, rezultă că imobilul în litigiu nu reprezintă un „bun actual" în sensul art. l din Protocolul nr. 1, de care apelanții să se poată prevala în restituirea bunului lor. Din această cauză, analiza comparativă a celor două titluri de proprietate trebuie făcută prin prisma jurisprudenței europene, criteriile de preferabil.itate fiind determinate de statuările europene, obligatorii pentru autoritățile naționale.

Prin urmare, chiar aplicându-se, direct, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apelanții nu au un „bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului. Prezentele considerente sunt comune atât apelului formulat de intervenienții O.I. și M., cât și apelului formulat de reclamanta B.S., deoarece criticîle dezvoltate prin motivele de apel sunt identice. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta B.S. și intervenientul O.I., criticând-o pentru următoarele motive comune: Așa cum rezultă din actele depuse, cererea de chemare in judecată inițială a fost introdusă în anul 1997, deci, înainte de apariția Legii speciale, nr. 10/2001, iar scopul acțiunii era anularea vacanței succesorale, care, de altfel, s-a dispus prin Decizia nr. 246/2003.

Ca o consecință, anul următor a fost eliberat certificatul de moștenitor din 2004, prin care s-a constatat că B.S., B.T. și B.N. au un drept de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 2. Având la dosar aceste documente, instanța trebuia să aibă în vedere consecințele existenței actelor respective, care, prin ele însele, constată anumite drepturi ale succesorilor. Astfel, certificatul de moștenitor este un mijloc de însezinare, un instrument probator, prin care nu se conferă calitatea de moștenitor, ci se constată această calitate. Este adevărat că, prin el însuși, certificatul de moștenitor nu constituie un titlu de proprietate, însă, in cazul recurenților, la dosar, existau actele de proprietate ale autorului lor, care, împreuna cu certificatul de moștenitor, făceau dovada drepturilor părților.

În această calitate, recurenții sunt beneficiarii legii în virtutea căreia anumiți moștenitori (cei sezinari) au posesiunea de drept a bunuriior succesorale, de la data deschiderii succesiunii. Termenul de „posesiune" are un înțeles special; a avea posesiunea înseamnă a avea exercițiul drepturilor și acțiunilor aferente bunuriior succesorale. În virtutea acestor dispoziții, singura acțiune posibilă pe care o puteau introduce era acțiunea în revendicare, mai ales că situația imobilului nu se circumscrie dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 nu trebuie să fie interpretat literal, ci restrictiv, neputând fi luate în considerare și ipotezele în care încălcarea unei dispoziții legale nu conturează aplicarea, în situații juridice identice, a unui tratament diferit, mai favorabil statului în raport de alte subiecte de drept, fiind exclusă ideea de abuz din partea acestuia, ca rațiune a adoptării actului normativ in discuție, după cum rezultă chiar din titulatura sa.

În speță, necitarea unui succesibii de către notarul de stat, fără a se dovedi sau, cel puțin, a exista indicii că aceasta a constituit o măsură în cadrul politicii generale de etatizare, de transfer al proprietății private în proprietatea statului, din hotărârea judecătorească amintită rezultând că testamentul i-a fost ascuns lui B.V.u de fosta sa soție, B.A., constituie o încălcare a legii întâlnită și în raporturile dintre particulari și nu justifică aplicarea unui regim juridic derogatoriu de la dreptul comun, reprezentat de acțiunea în anularea certificatului de moștenitor, urmată de petiția de ereditate. În condițiile în care recurenții dețin un certificat de moștenitor, nu era necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești de punere în posesie, calitatea lor, de proprietari, menținându-se de la data preluării.

Mai mult, prin anularea vacanței succesorale, titlul Statului a fost desființat și, ca atare, în lipsa acestuia, nu aveau de ce să mai solicite unei instituții publice restituirea unui bun pentru care aceasta nu mai avea titlu. Intimatele SC F. SA, Asociația P.A.S. și M.M. au depus întâmpinare, solicitând, respingerea recursurilor ca nefondate. Totodată, M.M. a invocat și excepția nulității recursurilor pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. În temeiul art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte a încuviințat recurentei reclamante B.S. depunerea la dosar a Deciziei civile nr. 1046 din 28 februarie 2013 a acestei instanțe, în susținerea criticii referitoare la inaplicabilitatea, în speță, a legii speciale.

Analizând, cu prioritate, excepția nulității recursului, Înalta Curte constată că aceasta nu poate II primită, întrucât susținerile recurenților, astfel cum au fost prezentate mai sus, se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Părțile menționate critică, în esență, aplicarea greșită a legii speciale de reparație, în cauza de țață, raportat la hotărârea judecătorească de desființare a certificatului de vacanță succesorală și la existența certificatului de moștenitor din 2004, precum și încălcarea jurisprudenței actuale a C.E.D.O., determinat de împrejurarea că, față de existența certificatului de moștenitor emis în favoarea reclamantei și a intervenienților B.T. și B.N. și de efectele produse de acest act juridic, nu mai era necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești de punere în posesie, conform celor statuate în hotărârea pronunțată de C.E.D.O.

în cauza „Atanasiu ș.a împotriva României" (aceasta chiar dacă recurenții nu au făcut referire expresă la hotărârea respectivă în cererile de recurs). Prin urmare, susținerile recurenților reprezintă motive de nelegalîtate, susceptibile de încadrare în motivul de modificare sus-menționat. Analizând, din această perspectivă, decizia atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, pentru următoarele considerente: În litigiul de față, în dosarul primei instanțe, înregistrat din 2007, B.T. și B.N., introduși în cauză pe calea intervenției forțate formulată de reclamanta B.S., au depus întâmpinare la acțiunea principală, în revendicare, susținând că nu își însușesc cererea de chemare în judecată, deoarece imobilul este suspus dispozițiilor Legii speciale, nr. 10/2001, sens în care au solicitat și respingerea acțiunii.

Totodată, au formulat cerere reconvențională, prin care au pretins obligarea Municipiului București, reprezentat de Primarul General, să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau în echivalent a imobilului, conform art. 4 alin. (4) și art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Au arătat că dispoziția ce urmează a se pronunța de Municipiul București trebuie să-i vizeze doar pe ei, întrucât reclamanta Bărăscu Stana nu a formulat notificare în temeiul legii speciale și, ca atare, este decăzută din dreptul la măsuri reparatorii. Cererea reconvențională sus-menționată a fost disjunsă din dosarul inițial, fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 6869/3/2009.

Prin sentința civilă nr. 1416 din 5 februarie 2010 a aceleiași instanțe, s-a respins cererea formulată de B.T. și B.N., ca neîntemeiată, reținându-se că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza certificatului de vacanță succesorală din 1962 și a Deciziei nr. 53679/357 din 24 octombrie 1962, acte desființate prin Decizia nr. 246/ A din 6 februarie 2003 a Tribunalului București, secția a IV~a civilă, rămasă irevocabilă. Modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului, urmare a vacanței succesorale, nu se circumscrie ipotezelor avute în vedere de dispozițiile art. 2 din Legea nr, 10/2001, nefiind o „preluare abuzivă", în sensul textului evocat. Hotărârea primei instanțe a fost confirmată sub aspectul soluției pronunțate asupra cererii formulate de B.T.

și B.N., prin Decizia nr. 288/ A din 5 iulie 2012 a Curții de Apel București, secția a Iii-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, conform căreia s-a respins apelul declarat de apelanții reclamanți menționați, și prin Decizia nr. 1046 din 28 februarie 2013 a înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă, conform căreia s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de aceleași părți împotriva hotărârii instanței de apel. Potrivit deciziei instanței de recurs enunțate mai sus, s-a reținut că, în speță, imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul unei proceduri succesorale, finalizată cu emiterea unui certificat de vacanță succesorală, care, în sine, nu are caracter abuziv.

Drepturile statului asupra moștenirii vacante nu au fost instituite printr-o legislație emanată de la regimul comunist, în scopul înlăturării proprietății private, ci au fost reglementate prin dispozițiile C. civ. de la 1864 și se regăsesc și în Noul C. civ. Dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, referitoare la condițiile în care titlul statului trebuie considerat a fi valabil, au fost înlăturare de Înalta Curte, determinat de împrejurarea că nu orice desființare a titlului statului (în speță, s-a reținut că titlul este nevalabil, ca urmare a anulării certificatului de vacanță succesorală, prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă) atrage aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, act normativ care are în vedere doar modalitățile abuzive de preluare.

A concluzionat instanța de recurs că imobilul în iitigiu nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001 și, ca atare, reclamanții nu pot utiliza calea derogatorie prevăzută de această lege, în scopul redobândirii imobilului, în proprietate și posesie, sau obținerii altor despăgubiri. Efectele anulării certificatului de vacanță succesorală vor putea fî valorificate pe calea dreptului comun, instanța de recurs făcând referire la acțiunea în revendicare ce formează obiectul dosarului de față, din care s-a disjuns cererea formulată de B.T. și B.N. În consecință, în cererea disjunsă din prezentul dosar, s-a stabilit, prin hotărâre judecătoreasă rămasă irevocabilă, că imobilul din prezentul litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001 și că pretențiile moștenitorilor foștilor proprietari, privind redobândirea bunului, în deplină proprietate și posesie, pot fi valorificate doar în temeiul acțiunii în revendicare de drept comun.

Raportat la caracterul irevocabil al hotărârilor judecătorești sus-menționate și la puterea de lucru judecat de care se bucură aceste hotărâri, în condițiile art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ., asupra problemei de drept dezlegate, esențială în soluționarea recursurilor de față, Înalta Curte constată că, în mod nelegal, Curtea de Apel, prin decizia recurată, a soluționat cauza în raport de incidența legii speciale de reparație, de decizia în interesul Legii nr. 33/2008 și de jurisprudența actuală a C.E.D.O.

(cauza „Atanasiu ș.a împotriva României"). Legea nr. 10/2001 nu este incidență în speță, după cum s-a stabilit anterior, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, care nu mai poate fi combătută sub acest aspect, în dosarul de fața, iar decizia în interesul legii evocată, precum și jurisprudența Curții Europene în cauza „Atanasiu" sunt nerelevante, deoarece stabilesc criterii de soluționare a pretențiilor formulate de foștii proprietari sau de moștenitorii lor în cazul imobilelor preluate abuziv, în regimul politic trecut, și în cazul în care există un concurs între legea specială, dreptul comun și, eventual, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele adiționale, ceea ce, pentru argumentele deja arătate, nu este cazul.

În consecință, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de reclamanta B.S. și de intervenientul O.l., va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel, pentru ca această instanță să soluționeze litigiul în temeiul și în condițiile dreptului comun, art. 480 C. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta B.S. și de intervenientul O.I. împotriva Deciziei nr. 43/ A din 18 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a Ill-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 201.3.