ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2531/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2531/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele;

Prin cererea principală, astfel

cum a fost precizată, precum și prin cererile conexe, reclamanții SC A.P. SA, SC

N.M.C. SRL, SC Z.C.S.V. SRL, SC I.C. SRL Societatea Cooperativă Meșteșugărească

„R.", SC M.S.I. SRL, SC O. SRL, SC S. SRL, SC T.A.G. SRL și l.C. au

solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul

General, G.C.G.P., C.S.I., C.l.E., B.T.A. și intervemenții SC E.P.C. SRL și C.I.

anularea dispoziției nr. 4937 din 27 decembrie 2005, a dispoziției nr. 2515 din

23 februarie 2004 și a dispoziției nr. 3430/2006, invocând nulitatea absolută.

Totodată,

prin cererile de intervenție în interes propriu formulate, intervenienții au

invocat aceeași nulitate absolută a dispozițiilor emise pentru considerentele

expuse prin cererile principale.

Pârâtul G.C.G.P.

a depus cerere reconvențională în Dosarul nr. 13611/303/2007 al Judecătoriei sectorului

3 București prin care a solicitat evacuarea pârâților din imobilul litigios

pentru lipsă de titlu și neplata chiriei, cerere reiterată și discutată în Dosarul

nr. 37443/3/2008.

După

stabilirea competenței materiale, în raport de valoarea obiectului cererii,

toate cererile au fost trimise spre competentă soluționare Tribunalului

București, reținându-se, în speță, calitatea de terțe persoane a reclamanților

față de dispozițiile emise în baza Legii nr. 10/2001 și aplicabilitatea

dispozițiilor dreptului comun.

Tribunalul

București a dispus conexarea tuturor dosarelor la Dosarul nr. 37443/3/2008, în

temeiul dispozițiile art. 164 C. proc. civ.

Prin sentința

civilă nr. 1717 din 14 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă,

a respins cererea principală, cererile conexe, precum și cererile de

intervenție și cererea reconvențională ca neîntemeiată.

Tribunalul a

apreciat că dispoziția nr. 4937 din 27 decembrie 2005 a fost emisă cu

respectarea dispozițiilor legale.

Astfel,

potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 1933, Societatea A.

a cumpărat cota indiviză de ½ din imobilul situat în București, C.V., în

CF din 24 martie 1940, fiind menționat că terenul în suprafață de 904 mp și construcția

compusă din parter și 2 etaje aparținea în cote de 8/16 Societății A.; cota de 3/16

lui D.P.F.; cota de 3/6 lui R.F. și cota de 2/16 lui S.A. De asemenea, din cartea

funciară rezultă că imobilul din București, C.V., compus din teren, în suprafață

de 1275 mp și construcție, compusă din parter și 2 etaje, aparținea în cote de 8/16

Societății A., de 5/16 lui D.P.F. (care a cumpărat cota de 2/16 de la S.A.) și de

3/16 lui R.F.

Conform fișei

CAFIN, acționarii societății pentru cota de ½, ce a fost cumpărată, erau

H.G., Z.G. și D.G. frați, astfel cum rezultă din actele dosarului administrativ.

Tribunalul a apreciat

că H.G., Z.G. și D.G., autorii pârâtuiui-reclamant G.C.G.P. se încadrau în prevederile

art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, fiind membri ai aceleiași familii și a fost

corect restituit în natură imobilul în temeiul art. 7 din același act normativ.

S-a reținut că

societatea A. a fost preluată de stat în baza Legii nr. 119/1948, anexa X, poziția

XX, iar mențiunile referitoare la Decretul nr. 92/1950 privesc alte cote din imobil,

aparținând numiților A.P. și A., precum și lui D.P.F.

Faptul că în dispoziție

s-a menționat numai cota indiviză ce urmează a fi restituită, fără a se descrie

componența imobilului ce vizează cota respectivă și că s-ar fi indicat în mod eronat

titlul în baza căruia imobilul a fost trecut în proprietate a statului nu poate

constitui motiv de nulitate absolută în raport de dispozițiile speciale ale Legii

nr. 10/2001.

În ceea ce privește

dispoziția nr. 2515 din 22 februarie 2004 și dispoziția nr. 5430 din 1 martie 2006,

tribunalul a constatat că, din actele dosarului, coroborat cu expertiza efectuată

în cauză, nu s-a putut reține că, după data naționalizării, a fost adăugat sau construit

un nou corp de clădire, respectiv „scara D", astfel cum este intitulată de

către reclamanta SC A.P. SA.

Prin dispoziția

nr. 2515 din 23 ianuarie 2004 s-a dispus restituirea în natură în proprietatea numiților

B.T.A., C.I.E. și C.S.l., în cote de 5/16, imobilul situat în București, C.V., format

din construcție și terenul de sub construcție, cât și ½ din terenul liber,

respectiv 893 mp și o cotă indiviză de 194,50 mp, adică 1063,27 mp, din totalul

de 1087,50 mp. Prin dispoziția nr. 5430 din 01 martie 2006 s-a dispus modificarea

art. 1 din dispoziția nr. 2515 din 23 ianuarie 2004 în sensul că s-a menționat cota

de 3/16, în loc de cota de 5/16.

S-a reținut că

nu reprezintă un motiv de nulitate faptul că modificarea dispoziției nr. 2515/2004

se putea realiza numai prin hotărâre judecătorească, întrucât nu a avut loc revocarea

dispoziției nr. 2515/2004, ci s-a dispus îndreptarea cotei indivize din 5/16, în

3/16.

Referitor la calitatea

de proprietar al defunctului F.P.D., s-a reținut că acesta a cumpărat de la moștenitorii

defunctului l.R. și de la S.A. În procesul-verbal de CF nr. AA, sunt menționați,

ca proprietari, societatea A. SA pentru cota de 8/16, R.F. pentru cota de 3/16 și

D.P.F. pentru cota de 5/16, menținonâdu-se, pentru cota de 1/16, că a fost cumpărată

de la S.A. în baza actului autentic din 04 decembrie 1940, iar prin actul autentic

din 04 decembrie 1940, fiind retransmisă numai cota de 1/8.

Prin dispoziția

nr. 5430 din 1 martie 2006 a fost corect modificată cota din 5/16 în 3/16, calitatea

de proprietar fiind dovedită în persoana defunctului D.P.F. conform actelor menționate,

iar cota retransmisă nu a făcut obiectul acestei dispoziții.

De asemenea, tribunalul

a reținut că dovedirea calității de persoane îndreptățite s-a realizat prin acte

doveditoare conform dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, coroborat cu

art. 23.1 lit. b) din H.G. nr. 923/2010, acte ce au fost certificate.

În ceea ce privește

cererea reconvențională, tribunalul a reținut că, prin dispozițiile emise, s-a dispus

restituirea în natură numai a unor cote, fără individualizarea concretă a spațiilor

ce s-ar regăsi în cotele menționate. Totodată, între părți nu există raporturi locative,

situație în care îndeplinirea sau neîndeplinirea obligațiilor locative, invocarea

lipsei titlului al reclamanților-pârâți și intervenienților și apărarea dreptului

de proprietate al pârâților-reclamanți persoane fizice se poate analiza numai în

cadrul unei acțiuni în revendicare, iar nu în cadrul unei acțiuni în evacuare.

Prin decizia civilă

nr. 126A din 24 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins

excepțiile lipsei calității procesuale active a pârâtului G.C.G.P. în cererea reconvențională,

precum și excepția autorității de lucru judecat invocată de intervenientul A.T.

și admițând apelurile formulate de apelanții-reclamanți SC A.P. SA, SC I.C. SRL,

SC M.S.I. SRL., SC N.M.C. SRL, SC O. SRL, SC S. SRL, SC T.A.G. SRL, SC Z.C.S.V.

SRL, Societatea Cooperativa Meșteșugărească R. și de apelanta-intervenientă SC E.P.C.

SRL, împotriva sentinței civiie nr. 1717 din 14 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 37443/3/2008, a schimbat, în parte,

sentința apelată în sensul că a admis cererile principale, cererea conexă și cererile

de intervenție, a constatat nulitatea absolută a dispozițiilor nr. 4937/2005,

nr. 2515/2004 și nr. 5430/2006 emise de Primarul General al Municipiului București

și, păstrând dispoziția privind respingerea cererii reconvenționale, a respins,

ca nefondat, apelul declarat de pârâtul G.C.G.P. împotriva aceleiași sentințe civile,

a admis cererea de intervenție accesorie formulată de SC L.I. SA și a respins cererea

de intervenție accesorie formulată de intervenientul A.T.

Curtea a reținut

că dispozițiile nr. 4937 din 27 noiembrie 2005, nr. 2515 din 23 februarie 2004 și

nr. 5430/2006 emise de Municipiul București prin Primarul General sunt afectate

de nulitate absolută în sensul că pârâții G.G.C.G.P., B.T.A. și C.I.E. (decedată)

și C.S.I. nu sunt persoane îndreptățite în conformitate cu dispozițiile art. 3 raportat

la dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, în cuprinsul

Dispoziției nr. 4937 din 27 decembrie 2005, pentru cota de ½ din imobil,

se precizează că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului

nr. 92/1050, deși în respectivul act normativ nu figurează nici titularul dispoziției

de restituire, G.C.G.P., sau autoarea sa G.A., nici Societatea A.A.

De asemenea, deși

în actul de înființare a Societății A.A. publicat în M. Of. nr. 139/1931 sunt prevăzuți

7 membrii fondatori (D.G., l.G., N.V., F.B., L., L.B., H.G.), număr minim prevăzut

de art. 121 din C. com. în vigoare la acea dată pentru înființarea și funcționarea

unei astfel de societăți de capital, din actele depuse de pârâtul G.C.G.P., respectiv

extrase din procesele-verbale ale Adunării Generale a acționarilor SC A. depuse

pentru dovedirea calității de persoana îndreptățită, Z.G. nu figurează nici printre

membrii fondatori, nici printre acționari prezenți la adunările generale din 1946,

iar la A.G.A. din 05 iunie 1946 figurează numai 3 acționari, respectiv în AGA din

28 iunie 1946 apar numai 2 acționari.

Or, Societatea

A.A., societate de capital, nu putea însă funcționa legal decât cu minim 7 fondatori,

conform C. com. în vigoare la acea dată, condiție de drept pentru existența acestei

societății, iar însumarea acțiunilor deținute de cele 2 persoane, H.G. și D.G.,

nu conduc la totalul de acțiuni de 2100, nefiind singurii acționari.

Din actele înaintate

de Ministerul Finanțelor rezultă că în lista acționarilor la momentul naționalizării

figurau și alte 4 persoane în afara lui G.H., G.D., G.l. și G.Z., respectiv V.N.,

B.F., B.I. și B.L. despre care nu s-a făcut dovada că aparțineau aceleiași familii,

situație în care în mod greșit instanța de fond a considerat ca autorii pârâtului

G.C.G.P. se încadrau în excepția prevăzută de art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001,

motiv pentru care se puteau acorda eventual numai despăgubiri prin echivalent, iar

nu în natură.

Nu s-au respectat

prevederile art. 23.3 din Hotărârea nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, întrucât toate actele de stare civilă depuse

în dosar sunt acte eliberate de autorități străine și nu respectă condițiile de

legalitate privind apostilarea, fiind eliberate și în alte state pentru care nu

operează recunoașterea actelor civile fără aplicarea apostilei.

De asemenea, deși

instanța de fond a solicitat pârâților să prezinte originalele tuturor actelor de

stare civilă aflate la dosar, pentru verificare, aceștia nu s-au conformat dispozițiilor

instanței, situație în care trebuia să se facă aplicarea art. 139 C. proc. civ.

Curtea a reținut

că există inadvertențe în actele de stare civilă ale numitei G.A., în privința prenumelui,

a datei nașterii și a numelui părinților acesteia, motiv pentru care nu se poate

dovedi că este una și aceeași persoană cu văduva lui G.H.

Totodată, Curtea

de Apel a reținut că, față de memoriul explicativ al Societății A. din 23

noiembrie 1948, coroborat cu cel înregistrat din 13 ianuarie 1949, dar și din bilanțul

fabricii din 1947, rezultă imobilul din C.V. nu se mai afla în patrimoniul acestei

societății la momentul naționalizării.

Mai mult, potrivit

art. 4 din Legea nr. 119/1948, la predarea întreprinderilor se va încheia un proces-verbal

la care se vor alătura copii de pe inventar și bilanț, iar în art. 11 se prevede

ca statul va acorda despăgubiri proprietarilor și acționarilor întreprinderilor

naționalizate.

Instanța a mai

reținut ca prezumția instituită prin dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001

nu a fost dovedită eu înscrisurile depuse de către reclamanți și intervenienți,

ce arată că la data preluării imobilului din C.V., autorii pârâților G.C.G.P., C.S.l.,

C.I.E. și B.T.A. nu mai erau proprietari ai cotelor părți din imobil, menționate

în dispozițiile de restituire.

În ceea ce privește

dispoziția de restituire nr. 2515 din 23 februarie 2004, curtea a apreciat că este

lovită de nulitate absolută, deoarece ulterior emiterii dispoziției nr. 2515 din

23 februarie 2004, urmare a unei sesizări formulate de SC A.P. și a unui act de

retransmisie depus de aceasta societate, Primăria Municipiului București a modificat

cota atribuită prin dispoziția nr. 5430 din 1 martie 2006.

Or, deoarece s-a

transferat o parte din dreptul de proprietate prevăzut în dispoziția nr. 2515 din

23 februarie 2004, actul administrativ intrând în circuitul civil orice modificare

a acestor titluri se putea opera numai pe cale judecătorească.

De asemenea, curtea

a reținut că actul de retransmisie autentificat din 1945, prin care F.P.D. retransmite

cota de 1/8 din imobil către S.A., atestă raptul că restul actelor depuse, toate

cu mult anterior anilor 1948 și 1950, nu pot face dovada dreptului de proprietate

la momentul preluării de către stat.

De asemenea, curtea

a reținut că B.T. nu are calitatea de persoană îndreptățită conform dispozițiilor

art. 3 din Legea nr. 10/2001, deoarece nu s-a făcut dovada ca acesta a fost adoptat

cu efecte depline sau restrânse, întrucât în căzul adopției cu efecte depline nu

mai putea avea calitatea de moștenitor ai părinților săi naturali R.

S-a reținut că

apelul formulat de pârâtul G.C.G.P. este nefondat deoarece, față de constatarea

nulității absolute a dispoziției nr. 4937 din 27 noiembrie 2005 ce constituie titlul

de proprietate pentru pârât, cererea reconvențională este neîntemeiată, întrucât,

apelantul-pârât, nu mai deține în prezent un titlu de proprietate valabil.

De asemenea, s-a

reținut că pârâtul G.C.G.P. are calitate procesuală activă în cererea reconvenționale,

întrucât între acesta și G.D.A. și O.A. a intervenit tranzacția încheiată din de

12 martie 2008, prin care aceștia au dobândit o parte din imobil, iar conform actelor

adiționale nr. 2 și 3 la tranzacție, au hotărât ca procedura de evacuare a persoanelor

ce ocupă imobilul să se facă exclusiv de către G.C.G.P., conform art. 641 C. civ.

Curtea a respins,

în baza art. 50-52 C. proc. civ., cererea de intervenție accesorie formulată de

intervenientul A.T., motivat de faptul că se pretinde că a fost formulată, formal,

în interesul pârâtului Municipiul București, iar din toate probele administrate

în cauză, imobilul din C.V. aferent pasajului V. nu se identifică cu cel din C.V.

aferent Pasajului M., asupra căruia intervenientul pretinde că este proprietar.

În ceea ce privește

excepția autorității de lucru judecat invocată de intervenient, Curtea a reținut

că nu există identitate de părți, obiect și cauză, cerută de art. 1201 C. civ.,

între cauzele finalizate prin sentințele nr. 744/1892 și nr. 1001/1892 și cauza

ce face obiect al dosarului de față.

Împotriva deciziei

civile nr. 126A din 24 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

au declarat recurs, în termen legal, pârâții Municipiul București, prin Primarul

General, C.S.l., G.C.G.P. și recurentul intervenient în interesul altei persoane

A.T.

Prin recursul

declarat la data de 25 aprilie 2014, întemeiat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

pârâtul Municipiul București, prin Primarul General a solicitat admiterea recursului,

modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului și în consecință, a

respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Recurentul a invocat

faptul că instanța de apel a admis greșit apelul deoarece dispozițiile 4937/2005,

nr. 2515/2004 și nr. 5430/2006 au fost emise cu respectarea dispozițiilor legale,

pe baza înscrisurilor depuse de notificatori în dovedirea calității de persoană

îndreptățită conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, respectiv actul de vânzare-cumparare

autentificat sub nr. 5231/1933, precum și înscrierea din cartea funciară în care

este menționat că imobilul din C.V., teren în suprafață de 1275 mp și construcție

compusă din parter și 2 etaje, aparținea în cote de 8/16 Societății A., de 5/16

lui D.P.F. (care a cumpărat cota de 2/16 de la S.A. și de 3/16 lui R.F.

Acționarii Societății

A. erau H.G., Z.G. și D.G., frați, astfel că autorii intimatului G.C.G.P. se încadrau

în excepția prevăzută de art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001

Deși în anexa

la Decretul nr. 92/1950 nu figurează Societatea A.A., proprietara a imobilului la

momentul naționalizării, acesta a fost preluată de stat în baza Legii nr. 119/1948,

anexa X, poziția XX, iar mențiunile din Decretul nr. 92/1950 se referă la celelalte

cote din imobil care aparțineau numiților A.P. și A. și D.P.F.

În ceea ce privește

calitatea de proprietar a defunctului F.P.D., rezidă în faptul că a cumpărat de

la moștenitorii defunctului I.R. și de la S.A.

Din procesul-verbal

de CF nr AA este menționat dreptul de proprietate pentru Societatea A. SA pentru

cota de 8/16, R.F. pentru cota de 3/16 și D.P.F. pentru cota de 5/16 menționându-se

pentru cota de 1/16 că a fost cumpărată de la S.A., în baza actului autentic din

04 decembrie 1940.

Prin recursul

declarat ta 27 martie 2014, subsumat dispozițiilor art. 304 pct 9 C. proc. civ.,

pârâtul C.S.l. a solicitat modificarea hotărârii instanței de apel în sensul respingerii

apelurilor cu consecința menținerii sentinței pronunțate de instanța de fond, criticând,

în sinteză, hotărârea pronunțată pentru următoarele motive:

- au fost greșit

aplicate dispozițiile art. 23.3 din Hotărârea nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 ce se refera la obligativitatea prezentării

actelor de stare civilă în original dacă au fost depuse în fotocopie la dosarul

administrativ; or C.S.I., C.I.E. și B.T.A. au depus actele pentru dovedirea calității

de persoană îndreptățită, în dosarul administrativ, în copie legalizată. În plus,

instanța, deși se referă la art. 23.3 din H.G. nr. 250/2007, a anulat dispozițiile

pe considerentul ca actele de stare civilă nu au fost apostilate.

Totodată actele

doveditoare ale calității de moștenitor au fost emise de autoritățile române, iar

instanța de judecată nu a pus în vedere părții să prezinte originalele respectivelor

înscrisuri;

- instanța de

apel a făcut o aplicare și interpretare greșită a dispozițiilor art. 24 din Legea

nr. 10/2001, prezumția legală instituită de textul de lege fiind incidență numai

în situația în care nu există probe contrare. Or, în susținerea notificărilor soluționate

prin dispozițiile nr. 2515/2004 și nr. 5430/2006, recurentul, împreună cu intimata

C.I.E. și intervenientul B.T.A., au depus titlurile de proprietate din care rezultă

dreptul de proprietate asupra cotei de 3/16 restituită prin dispoziția nr. 2515

din 23 februarie 2004 și dispoziția nr. 5430 din 01 martie 2006 în favoarea sa și

a intimatei C.I.E., al cărei unic succesor este, precum și asupra cotei de 3/16

restituită prin dispoziția nr. 2515 din 23 februarie 2004 și dispoziția nr. 5430

din 01 martie 2006 în favoarea numitului B.T.A., al cărui succesor în drepturi este

recurentul în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat la Biroul Notarului

Public C.M.P. sub nr. 4466/2004.

- pentru motivul

invocat de instanța de apel, depășirea atribuțiilor organelor administrative, s-ar

putea anula doar dispoziția emisă în anul 2006, prin care a fost modificată dispoziția

nr. 2515 din 23 februarie 2004, iar nu și cea din urmă menționată dispoziție;

În plus, instanța

nu putea invoca, din oficiu, nulitatea dispoziției nr. 5430 din 01 martie 2006,

interesul ocrotit fiind vădit privat, din moment ce prin această dispoziție crește

patrimoniul unității deținătoare în detrimentul patrimoniului unei persoane fizice,

care a înțeles să nu conteste acest act juridic. Totodată, susține că a făcut dovada

dreptului de proprietate al numitului F.P.D. asupra unei cote de 3/16 din, imobil

atât la nivelul anului 1940, prin procesul-verbal de carte funciară, cât și la nivelul

anilor 1943-1945, 1945-1950;

- succesiunea

de pe urma defunctului I.R., tatăl lui B.T.A., s-a deschis în anul 1927, în timp

ce adopția acestuia a survenit în anui 1933. Instanța se raportează greșit la chestiunea

acceptării sau nu a moștenirii sau la cea a adopției, nefiind relevante efectele

adopției realizate ulterior decesului tatălui numitului B.T.A., care avea deja,

Ia data adopției, calitatea de moștenitor a tatălui său.

Prin recursul

declarat la data de 16 aprilie 2014, pârâtul G.C.G.P. a solicitat, în principal,

casarea în parte a hotărârii recurate, în temeiul art. 304 pct. 5 coroborat cu

art. 312 alin. (3) și alin. (5) C. proc. civ., în ceea ce privește dispozițiile

nr. 2515 din 23 februarie 2004 și nr. 3430/2006, emise de Municipiul București și

trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel cu privire la aceste dispoziții,

având in vedere faptul că B.T. a decedat pe parcursul judecării cauzei. Cu privire

la dispoziția 4937 din 27 decembrie 2005, a solicitat, în temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 C. proc. civ., modificarea în tot a hotărârii menționate

în sensul respingerii apelurilor declarate de celelalte părți și menținerea, în

parte, a dispozițiilor sentinței civile pronunțată de Tribunalul București privind

legalitatea deciziilor admise și admiterea apelului pârâtului și a cererii reconvenționale

formulate, în sinteză, pentru următoarele motive:

- menționarea,

în dispoziția de restituire, a faptului că actul de preluare al imobilului a fost

Decretul-lege nr. 92/1950, nu este motiv de nulitate absolută, respectiva mențiune

nefiind una eronată, deoarece parte din imobil a fost preluat.

În temeiul Decretului-lege

nr. 92/1950, iar în lista anexă din Legea nr. 119/1948 este menționată naționalizarea

întregului patrimoniu ai societății A.

Indiferent că

preluarea s-a realizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 sau în temeiul Legii

nr. 119/1948, ea este una fără titlu valabil și considerată abuzivă, potrivit dispozițiilor

art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, iar în temeiul art. 21.2 din Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001, unitatea deținătoare are obligația de a constata

că preluarea a fost una abuzivă și că se încadrează în dispozițiile art. 2 din Legea

nr. 10/2001, indiferent de actul în baza căruia s-a tăcut preluarea.

- actul esențial,

din care rezultă că în societate, la momentul naționalizării erau 8 acționari, respectiv

frații G. și rudele lor, este fișa CAFIN fin, pe care instanța de apel nu i-a analizat,

iar nu actele adunării generale, din care rezultă respectarea condițiilor de cvorum.

- dispoziția de

restituire a fost emisă cu respectarea dispozițiilor imperative ale art. 18 din

Legea nr. 10/2001, partea făcând dovada dreptului de proprietate, al deposedării

abuzive și al vocației succesorale, astfel cum prevăd dispoziție art. 23 din Legea

nr. 10/2001, iar unitatea deținătoare emițând dispoziție motivată de soluționare.

Totodată, față de prevederile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, privind noțiunea

de familie, în speță, din actele depuse, rezultă că acționarii erau membrii ai aceleiași

familii.

Față de dispozițiile

art. 7.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, restituirea în

natură trebuie să prevaleze, iar fața de dispozițiile deciziei XX a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, aplicată prin similitudine, instanța, dacă aprecia nelegală

dispoziția emisă de Primar, avea obligația de a se pronunța cu privire la calitatea

de persoane îndreptățite a pârâților, raportat la întreg materialul probator administrat

în cauză.

- este contradictorie

hotărârea instanței cu privire la calitatea pârâților de persoane îndreptățită,

întrucât, deși apreciază că ar avea calitatea de persoane îndreptățite, ulterior,

în fila primul aliniat al hotărârii menționează (...) se puteau acorda eventual

numai despăgubiri prin echivalent, nu în natură.

- în legătură

cu reținerea ca actele de stare civilă sunt acte emise de autorități străine, fiind

necesară apostilarea acestora, arată ca singurele acte de stare civilă emise de

o autoritate străină, cu excepția Franței pentru care nu este necesară apostilarea,

sunt două certificate de deces care au și apostilă, tradusă și aceasta, iar actele

doveditoare au fost depuse la autorități în copie legalizată, sau certificată, astfel

încât au fost îndeplinite dispozițiile pct. 22.2 și pct 22.3 din Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001.

- a făcut dovada,

cu înscrisuri, a calității de moștenitor a soției lui H.G., în care nu există inadvertențe

în privința datei nașterii, iar, în orice caz, notarul public s-a pronunțat cu privire

la acest aspect, prin emiterea certificatul de moștenitor, act ce nu a fost desființat.

- imobilul din

C.V. s-a aflat în patrimoniul A. la momentul naționalizării, întrucât, la dosar

se afla istoricul de rol fiscal, respectiv adresa din 22 septembrie 2003, emisă

de Primăria sector 3, din cuprinsul căreia rezultă că la matricola nr. BB a imobilului

din C.V. din anul 1942 până în anul 1950 a figurat Societatea A., impusă pentru

50% din imobil. Astfel, actul de proprietate împreună cu istoricul de rol fiscal

până la preluare fac dovada deplină că imobilul s-a aflat în proprietatea A.S. până

la naționalizare.

În cauză, nu este

incident art. 24 din Legea nr. 10/2001, întrucât recurentul a făcut dovada dreptului

de proprietate asupra imobilului cu actele de vânzare-curnpărare în formă autentică

și procesele-verbale de carte funciară împotriva cărora nu s-a făcut dovada contrară.

- reclamanții

nu s-au înscris în fals cu privire la documentele care au stat la baza emiterii

dispoziției, motiv pentru care o instanța civilă nu poate cerceta dacă acestea sunt

false sau nu, actele fiind emise de autorități ale statului;

- cu privire la

soluționarea cererii reconvenționale, susține că spațiile folosite de reclamante

și interveniente, ca puncte de lucru și ca sedii sociale, sunt situate în lotul

său, iar între recurent și respectivele persoane nu există nici un raport juridic.

Totodată, potrivit art. 3 din dispoziția Primarului General al Municipiului București

nr. 4937 din 27 decembrie 2005, contractele de închiriere privind imobilul în cauză,

dintre chiriași și AFI, încetează de drept pe data punerii în posesie a proprietarului,

iar dispozițiile O.U.G. nr. 40/1999 nu se aplică în cauză.

În mod eronat

a apreciat instanța de fond că acțiunea în evacuare constituie mijlocul procedural

specific exclusiv raporturilor de locațiune între părți, reținând ca neopunerea

unui titlu de către pârâți nu poate fi analizată decât în cadrul unei acțiuni în

revendicare.

Plin recursul

declarat la data de 7 aprilie 2014, intervenientul A.T. a reiterat cererea de intervenție

principală, susținând că a formulat o astfel de cerere considerând ca toate părțile

implicate, pârâți și reclamanți, cer să le fie stabilit dreptul de proprietate asupra

imobilului situat în București C.V. (fost nr. 30), imobil pe care l-a dobândit pe

cale succesorală de la autorul său M.M.

A invocat recurentul

faptul că cererea de intervenție are legătură cu cererea principală și a urmărit

nulitatea absolută a celor trei dispoziții emise pe calea administrativă, dar și

stabilirea în favoarea sa a calității de proprietar asupra imobilului în litigiu.

Prin motivele

de recurs, intervenientul a mai invocat, în sinteză, faptul că a făcut dovada calității

de proprietar asupra imobilului în litigiu a autorului său M.M., în baza autorizației

de construire emise în favoarea autorului său. De asemenea, instanța a respins,

în mod greșit, cererea de constatare a autorității de lucru judecat a hotărârilor

judecătorești nr. 744 din 5 mai 1892, precum și nr. 1001 din 24 iunie 1892. Totodată,

lipsește dovada transferului de proprietate din patrimoniul autorului sau, M.M.,

către pârâții sau reclamanții din prezenta cauză.

Prin motivele

depuse în completare la data de 18 aprilie 20.14, recurentul a mai criticat hotărârea

pronunțată de instanța de apel pentru unnătoarele considerente:

- în mod greșit,

instanța a admis acțiunea reclamanților întemeiată de dispozițiile Legii nr. 10/2001,

aceștia fiind terțe persoane față de dispozițiile legii respective. Reclamanții

nu sunt persoane care să se considere în vreun fel afectați de prevederile Legii

nr. 10/2001 sau de dispoziția Primarului General, fiind societăți comerciale cu

contracte de închiriere în spațiile respective, obligate la a respecta dispozițiile

emise.

- autoritatea

de lucru judecat și incidența dispozițiilor art. 166 C. proc. civ., și. art. 1201

C. civ. rezultă din faptul că în procesele soluționate prin cele două hotărâri judecătorești

invocate, nr. 744 din 5 mai 1892, precum și nr. 1001 din 24 iunie 1892, și cauza

de față s-au invocat aceleași motive și există identitate de obiect, respectiv acțiuni

de evacuare împotriva chiriașilor.

- are calitatea

de persoană îndreptățită la restituirea imobilului, dat fiind faptul că este succesor

al numitei G.E., moștenitoare a col. P.M., la rândul său succesor al lui M.M., în

baza contractului de cesiune de drepturi succesorale din data de 10 iulie 2008,

a cărui valabilitate a fost irevocabil stabilită prin hotărârea pronunțată în

Dosarul nr. 53199/3/2011 al Tribunalului București.

Analizând cererea

de suspendare a cauzei, formulată în temeiul dispozițiilor art. 243 C. proc. civ,,

Înalta Curte urmează a o respinge, date fiind următoarele considerente.

Înalta Curte reține

că, potrivit dispozițiilor art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., judecata pricinilor

se suspendă de drept prin moartea părții afară de cazul când partea interesată cere

termen pentru introducerea în cauză a moștenitorilor.

Se constată în

cauză ca, potrivit certificatului de deces din data de 4 decembrie 2012, emis de

serviciul de stare civilă al orașului Suresnes (Hauts de Seine), Franța, intimatul-pârât

B.A.T. a decedat la data de 1 decembrie 2012, în timpul judecării apelului declarat

împotriva sentinței civile nr. 1717 din 14 octombrie 2011 a Tribunalul București,

secția a Ill-a civilă, și mai înainte de soluționarea acestuia prin decizia civilă

nr. 126A din 24 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Totodată, prin

motivele de recurs, formulate de recurentul G.C.G.P. s-a invocat că se impune casarea

deciziei pronunțate în apel, dat fiind decesul intimatului-pârât, intervenit pe

parcursul soluționării acestuia.

Instanța apreciază

că, în această situație, nu se impune suspendarea cauzei în vederea introducerii

în cauză a moștenitorilor defunctului, având în vedere că decesul nu a survenit

pe parcursul judecării cauzei în recurs, ci în faza procesuală a apelului.

Înalta Curte urmează

a se pronunța, cu prioritate, asupra motivului de recurs invocat de recurentul G.C.G.P.

care a solicitat, casarea în parte, a hotărârii recurate, în temeiul art. 304

pct. 5 coroborat cu art. 312 alin. (3) și alin. (5) C. proc. civ., în ceea ce privește

dispoziția nr. 2515 din 23 februarie 2004 și dispoziția nr. 3430/2006, ambele emise

de Municipiul București și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel cu

privire la aceste dispoziții, având în vedere faptul că intimatul B.T. a decedat,

pe parcursul judecării cauzei în fața instanței de apel.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 304

pct. 5 C. proc. civ. și raportat la art. 312 alin. (5) C. proc. civ., față de faptul

că pârâtul B.A.T. a decedat la data de 1 decembrie 2012, Înalta Curte reține următoarele:

Așa cum rezultă

din certificatul de deces din data de 4 decembrie 2012, emis de serviciul de stare

civilă al orașului Suresnes (Hauts de Seine), Franța, intimatul-pârât B.A.T. a decedat

la data de 1 decembrie 2012.

Deși pârâtul a

decedat pe parcursul soluționării cauzei în apel

;

nu au fost introduși

în cauză moștenitorii acestuia, iar instanța de apel, la data pronunțării hotărârii

din 24 martie 2014, a soluționat cauza în contradictoriu cu o persoană lipsită de

folosință.

Art. 34 C. civ.,

ce a preluat dispozițiile Decretului-lege nr. 31/1954, în prezent abrogat, definește

capacitatea de folosință ca fiind aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații.

Întrucât potrivit art. 35 C. civ., capacitatea de folosință încetează odată cu moartea

persoanei fizice, rezultă că intimatul în cauză nu mai are nici calitatea și nici

legitimarea procesuală de a fi parte într-un litigiu, în sensul reglementat de

art. 41 și urm. C. proc. civ.

Or, față de faptul

că pârâtul B.A.T. a decedat la data de 1 decembrie 2012, fără să fi fost introduși

în cauză moștenitorii acestuia, instanța de apel a soluționat apelul la data de

24 martie 2014, în contradictoriu cu o persoană fără capacitate de folosință și

deci fără legitimare procesuală, motiv pentru care recursul urmează a fi admis,

a se casa hotărârea instanței de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, ocazie

cu care urmează a fi introduși în cauză moștenitorii intimatului-pârât B.A.T.

Față de această

situație, vătămarea părții decedate și care, fiind astfel judecată, fără a fi introduși

în cauză moștenitorii, a pierdut procesul, este presupusă și nu poate fi înlăturată

decât prin anularea hotărârii.

Înalta Curte constată

că nu sunt incidente dispozițiile art. 165 C. proc. civ. care să justifice disjungerea

cauzelor în situația în care numai una dintre pricinile întrunite s-ar alia în stare

de judecată, dat fiind faptul că apelul a fost soluționat printr-o unică decizie,

ce a vizat motivele tuturor apelurilor declarate în raport cu soluția instanței

de fond, pronunțată, pe toate capetele de cerere, în contradictoriu și cu pârâtul

B.A.T.

Având în vedere

soluția de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei, Înalta Curte constată că

nu se mai impune analiza celorlalte motive de recurs invocate, urmând a fi avute

în vedere de instanța de apel, în măsura în care au fost invocate și ca motive de

apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea

de suspendare a judecății recursurilor.

Admite recursurile

declarate de pârâții C.S.l., G.C.G.P. și Municipiul București prin Primarul General

și de intervenientul în interesul altei persoane, A.T., împotriva deciziei civile

nr. 126A din 24 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 02 octombrie 2014.