ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2531/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele; Prin cererea principală, astfel cum a fost precizată, precum și prin cererile conexe, reclamanții SC A.P. SA, SC N.M.C. SRL, SC Z.C.S.V. SRL, SC I.C. SRL Societatea Cooperativă Meșteșugărească „R.", SC M.S.I. SRL, SC O. SRL, SC S. SRL, SC T.A.G. SRL și l.C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General, G.C.G.P., C.S.I., C.l.E., B.T.A. și intervemenții SC E.P.C. SRL și C.I. anularea dispoziției nr. 4937 din 27 decembrie 2005, a dispoziției nr. 2515 din 23 februarie 2004 și a dispoziției nr. 3430/2006, invocând nulitatea absolută. Totodată, prin cererile de intervenție în interes propriu formulate, intervenienții au invocat aceeași nulitate absolută a dispozițiilor emise pentru considerentele expuse prin cererile principale.

Pârâtul G.C.G.P. a depus cerere reconvențională în Dosarul nr. 13611/303/2007 al Judecătoriei sectorului 3 București prin care a solicitat evacuarea pârâților din imobilul litigios pentru lipsă de titlu și neplata chiriei, cerere reiterată și discutată în Dosarul nr. 37443/3/2008. După stabilirea competenței materiale, în raport de valoarea obiectului cererii, toate cererile au fost trimise spre competentă soluționare Tribunalului București, reținându-se, în speță, calitatea de terțe persoane a reclamanților față de dispozițiile emise în baza Legii nr. 10/2001 și aplicabilitatea dispozițiilor dreptului comun. Tribunalul București a dispus conexarea tuturor dosarelor la Dosarul nr. 37443/3/2008, în temeiul dispozițiile art. 164 C. proc.

civ. Prin sentința civilă nr. 1717 din 14 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea principală, cererile conexe, precum și cererile de intervenție și cererea reconvențională ca neîntemeiată. Tribunalul a apreciat că dispoziția nr. 4937 din 27 decembrie 2005 a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale. Astfel, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 1933, Societatea A. a cumpărat cota indiviză de ½ din imobilul situat în București, C.V., în CF din 24 martie 1940, fiind menționat că terenul în suprafață de 904 mp și construcția compusă din parter și 2 etaje aparținea în cote de 8/16 Societății A.; cota de 3/16 lui D.P.F.; cota de 3/6 lui R.F.

și cota de 2/16 lui S.A. De asemenea, din cartea funciară rezultă că imobilul din București, C.V., compus din teren, în suprafață de 1275 mp și construcție, compusă din parter și 2 etaje, aparținea în cote de 8/16 Societății A., de 5/16 lui D.P.F. (care a cumpărat cota de 2/16 de la S.A.) și de 3/16 lui R.F. Conform fișei CAFIN, acționarii societății pentru cota de ½, ce a fost cumpărată, erau H.G., Z.G. și D.G. frați, astfel cum rezultă din actele dosarului administrativ. Tribunalul a apreciat că H.G., Z.G. și D.G., autorii pârâtuiui-reclamant G.C.G.P. se încadrau în prevederile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, fiind membri ai aceleiași familii și a fost corect restituit în natură imobilul în temeiul art. 7 din același act normativ.

S-a reținut că societatea A. a fost preluată de stat în baza Legii nr. 119/1948, anexa X, poziția XX, iar mențiunile referitoare la Decretul nr. 92/1950 privesc alte cote din imobil, aparținând numiților A.P. și A., precum și lui D.P.F. Faptul că în dispoziție s-a menționat numai cota indiviză ce urmează a fi restituită, fără a se descrie componența imobilului ce vizează cota respectivă și că s-ar fi indicat în mod eronat titlul în baza căruia imobilul a fost trecut în proprietate a statului nu poate constitui motiv de nulitate absolută în raport de dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001. În ceea ce privește dispoziția nr. 2515 din 22 februarie 2004 și dispoziția nr. 5430 din 1 martie 2006, tribunalul a constatat că, din actele dosarului, coroborat cu expertiza efectuată în cauză, nu s-a putut reține că, după data naționalizării, a fost adăugat sau construit un nou corp de clădire, respectiv „scara D", astfel cum este intitulată de către reclamanta SC A.P.

SA. Prin dispoziția nr. 2515 din 23 ianuarie 2004 s-a dispus restituirea în natură în proprietatea numiților B.T.A., C.I.E. și C.S.l., în cote de 5/16, imobilul situat în București, C.V., format din construcție și terenul de sub construcție, cât și ½ din terenul liber, respectiv 893 mp și o cotă indiviză de 194,50 mp, adică 1063,27 mp, din totalul de 1087,50 mp. Prin dispoziția nr. 5430 din 01 martie 2006 s-a dispus modificarea art. 1 din dispoziția nr. 2515 din 23 ianuarie 2004 în sensul că s-a menționat cota de 3/16, în loc de cota de 5/16. S-a reținut că nu reprezintă un motiv de nulitate faptul că modificarea dispoziției nr. 2515/2004 se putea realiza numai prin hotărâre judecătorească, întrucât nu a avut loc revocarea dispoziției nr. 2515/2004, ci s-a dispus îndreptarea cotei indivize din 5/16, în 3/16.

Referitor la calitatea de proprietar al defunctului F.P.D., s-a reținut că acesta a cumpărat de la moștenitorii defunctului l.R. și de la S.A. În procesul-verbal de CF nr. AA, sunt menționați, ca proprietari, societatea A. SA pentru cota de 8/16, R.F. pentru cota de 3/16 și D.P.F. pentru cota de 5/16, menținonâdu-se, pentru cota de 1/16, că a fost cumpărată de la S.A. în baza actului autentic din 04 decembrie 1940, iar prin actul autentic din 04 decembrie 1940, fiind retransmisă numai cota de 1/8. Prin dispoziția nr. 5430 din 1 martie 2006 a fost corect modificată cota din 5/16 în 3/16, calitatea de proprietar fiind dovedită în persoana defunctului D.P.F. conform actelor menționate, iar cota retransmisă nu a făcut obiectul acestei dispoziții.

De asemenea, tribunalul a reținut că dovedirea calității de persoane îndreptățite s-a realizat prin acte doveditoare conform dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 23.1 lit. b) din H.G. nr. 923/2010, acte ce au fost certificate. În ceea ce privește cererea reconvențională, tribunalul a reținut că, prin dispozițiile emise, s-a dispus restituirea în natură numai a unor cote, fără individualizarea concretă a spațiilor ce s-ar regăsi în cotele menționate. Totodată, între părți nu există raporturi locative, situație în care îndeplinirea sau neîndeplinirea obligațiilor locative, invocarea lipsei titlului al reclamanților-pârâți și intervenienților și apărarea dreptului de proprietate al pârâților-reclamanți persoane fizice se poate analiza numai în cadrul unei acțiuni în revendicare, iar nu în cadrul unei acțiuni în evacuare.

Prin decizia civilă nr. 126A din 24 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a pârâtului G.C.G.P. în cererea reconvențională, precum și excepția autorității de lucru judecat invocată de intervenientul A.T. și admițând apelurile formulate de apelanții-reclamanți SC A.P. SA, SC I.C. SRL, SC M.S.I. SRL., SC N.M.C. SRL, SC O. SRL, SC S. SRL, SC T.A.G. SRL, SC Z.C.S.V. SRL, Societatea Cooperativa Meșteșugărească R. și de apelanta-intervenientă SC E.P.C.

SRL, împotriva sentinței civiie nr. 1717 din 14 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 37443/3/2008, a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că a admis cererile principale, cererea conexă și cererile de intervenție, a constatat nulitatea absolută a dispozițiilor nr. 4937/2005, nr. 2515/2004 și nr. 5430/2006 emise de Primarul General al Municipiului București și, păstrând dispoziția privind respingerea cererii reconvenționale, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul G.C.G.P. împotriva aceleiași sentințe civile, a admis cererea de intervenție accesorie formulată de SC L.I. SA și a respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul A.T.

Curtea a reținut că dispozițiile nr. 4937 din 27 noiembrie 2005, nr. 2515 din 23 februarie 2004 și nr. 5430/2006 emise de Municipiul București prin Primarul General sunt afectate de nulitate absolută în sensul că pârâții G.G.C.G.P., B.T.A. și C.I.E. (decedată) și C.S.I. nu sunt persoane îndreptățite în conformitate cu dispozițiile art. 3 raportat la dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Astfel, în cuprinsul Dispoziției nr. 4937 din 27 decembrie 2005, pentru cota de ½ din imobil, se precizează că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1050, deși în respectivul act normativ nu figurează nici titularul dispoziției de restituire, G.C.G.P., sau autoarea sa G.A., nici Societatea A.A.

De asemenea, deși în actul de înființare a Societății A.A. publicat în M. Of. nr. 139/1931 sunt prevăzuți 7 membrii fondatori (D.G., l.G., N.V., F.B., L., L.B., H.G.), număr minim prevăzut de art. 121 din C. com. în vigoare la acea dată pentru înființarea și funcționarea unei astfel de societăți de capital, din actele depuse de pârâtul G.C.G.P., respectiv extrase din procesele-verbale ale Adunării Generale a acționarilor SC A. depuse pentru dovedirea calității de persoana îndreptățită, Z.G. nu figurează nici printre membrii fondatori, nici printre acționari prezenți la adunările generale din 1946, iar la A.G.A. din 05 iunie 1946 figurează numai 3 acționari, respectiv în AGA din 28 iunie 1946 apar numai 2 acționari.

Or, Societatea A.A., societate de capital, nu putea însă funcționa legal decât cu minim 7 fondatori, conform C. com. în vigoare la acea dată, condiție de drept pentru existența acestei societății, iar însumarea acțiunilor deținute de cele 2 persoane, H.G. și D.G., nu conduc la totalul de acțiuni de 2100, nefiind singurii acționari. Din actele înaintate de Ministerul Finanțelor rezultă că în lista acționarilor la momentul naționalizării figurau și alte 4 persoane în afara lui G.H., G.D., G.l. și G.Z., respectiv V.N., B.F., B.I. și B.L. despre care nu s-a făcut dovada că aparțineau aceleiași familii, situație în care în mod greșit instanța de fond a considerat ca autorii pârâtului G.C.G.P. se încadrau în excepția prevăzută de art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care se puteau acorda eventual numai despăgubiri prin echivalent, iar nu în natură.

Nu s-au respectat prevederile art. 23.3 din Hotărârea nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, întrucât toate actele de stare civilă depuse în dosar sunt acte eliberate de autorități străine și nu respectă condițiile de legalitate privind apostilarea, fiind eliberate și în alte state pentru care nu operează recunoașterea actelor civile fără aplicarea apostilei. De asemenea, deși instanța de fond a solicitat pârâților să prezinte originalele tuturor actelor de stare civilă aflate la dosar, pentru verificare, aceștia nu s-au conformat dispozițiilor instanței, situație în care trebuia să se facă aplicarea art. 139 C. proc. civ. Curtea a reținut că există inadvertențe în actele de stare civilă ale numitei G.A., în privința prenumelui, a datei nașterii și a numelui părinților acesteia, motiv pentru care nu se poate dovedi că este una și aceeași persoană cu văduva lui G.H.

Totodată, Curtea de Apel a reținut că, față de memoriul explicativ al Societății A. din 23 noiembrie 1948, coroborat cu cel înregistrat din 13 ianuarie 1949, dar și din bilanțul fabricii din 1947, rezultă imobilul din C.V. nu se mai afla în patrimoniul acestei societății la momentul naționalizării. Mai mult, potrivit art. 4 din Legea nr. 119/1948, la predarea întreprinderilor se va încheia un proces-verbal la care se vor alătura copii de pe inventar și bilanț, iar în art. 11 se prevede ca statul va acorda despăgubiri proprietarilor și acționarilor întreprinderilor naționalizate. Instanța a mai reținut ca prezumția instituită prin dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu a fost dovedită eu înscrisurile depuse de către reclamanți și intervenienți, ce arată că la data preluării imobilului din C.V., autorii pârâților G.C.G.P., C.S.l., C.I.E.

și B.T.A. nu mai erau proprietari ai cotelor părți din imobil, menționate în dispozițiile de restituire. În ceea ce privește dispoziția de restituire nr. 2515 din 23 februarie 2004, curtea a apreciat că este lovită de nulitate absolută, deoarece ulterior emiterii dispoziției nr. 2515 din 23 februarie 2004, urmare a unei sesizări formulate de SC A.P. și a unui act de retransmisie depus de aceasta societate, Primăria Municipiului București a modificat cota atribuită prin dispoziția nr. 5430 din 1 martie 2006. Or, deoarece s-a transferat o parte din dreptul de proprietate prevăzut în dispoziția nr. 2515 din 23 februarie 2004, actul administrativ intrând în circuitul civil orice modificare a acestor titluri se putea opera numai pe cale judecătorească.

De asemenea, curtea a reținut că actul de retransmisie autentificat din 1945, prin care F.P.D. retransmite cota de 1/8 din imobil către S.A., atestă raptul că restul actelor depuse, toate cu mult anterior anilor 1948 și 1950, nu pot face dovada dreptului de proprietate la momentul preluării de către stat. De asemenea, curtea a reținut că B.T. nu are calitatea de persoană îndreptățită conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001, deoarece nu s-a făcut dovada ca acesta a fost adoptat cu efecte depline sau restrânse, întrucât în căzul adopției cu efecte depline nu mai putea avea calitatea de moștenitor ai părinților săi naturali R. S-a reținut că apelul formulat de pârâtul G.C.G.P. este nefondat deoarece, față de constatarea nulității absolute a dispoziției nr. 4937 din 27 noiembrie 2005 ce constituie titlul de proprietate pentru pârât, cererea reconvențională este neîntemeiată, întrucât, apelantul-pârât, nu mai deține în prezent un titlu de proprietate valabil.

De asemenea, s-a reținut că pârâtul G.C.G.P. are calitate procesuală activă în cererea reconvenționale, întrucât între acesta și G.D.A. și O.A. a intervenit tranzacția încheiată din de 12 martie 2008, prin care aceștia au dobândit o parte din imobil, iar conform actelor adiționale nr. 2 și 3 la tranzacție, au hotărât ca procedura de evacuare a persoanelor ce ocupă imobilul să se facă exclusiv de către G.C.G.P., conform art. 641 C. civ. Curtea a respins, în baza art. 50-52 C. proc. civ., cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul A.T., motivat de faptul că se pretinde că a fost formulată, formal, în interesul pârâtului Municipiul București, iar din toate probele administrate în cauză, imobilul din C.V.

aferent pasajului V. nu se identifică cu cel din C.V. aferent Pasajului M., asupra căruia intervenientul pretinde că este proprietar. În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat invocată de intervenient, Curtea a reținut că nu există identitate de părți, obiect și cauză, cerută de art. 1201 C. civ., între cauzele finalizate prin sentințele nr. 744/1892 și nr. 1001/1892 și cauza ce face obiect al dosarului de față. Împotriva deciziei civile nr. 126A din 24 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs, în termen legal, pârâții Municipiul București, prin Primarul General, C.S.l., G.C.G.P. și recurentul intervenient în interesul altei persoane A.T.

Prin recursul declarat la data de 25 aprilie 2014, întemeiat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Municipiul București, prin Primarul General a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului și în consecință, a respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Recurentul a invocat faptul că instanța de apel a admis greșit apelul deoarece dispozițiile 4937/2005, nr. 2515/2004 și nr. 5430/2006 au fost emise cu respectarea dispozițiilor legale, pe baza înscrisurilor depuse de notificatori în dovedirea calității de persoană îndreptățită conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, respectiv actul de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 5231/1933, precum și înscrierea din cartea funciară în care este menționat că imobilul din C.V., teren în suprafață de 1275 mp și construcție compusă din parter și 2 etaje, aparținea în cote de 8/16 Societății A., de 5/16 lui D.P.F.

(care a cumpărat cota de 2/16 de la S.A. și de 3/16 lui R.F. Acționarii Societății A. erau H.G., Z.G. și D.G., frați, astfel că autorii intimatului G.C.G.P. se încadrau în excepția prevăzută de art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 Deși în anexa la Decretul nr. 92/1950 nu figurează Societatea A.A., proprietara a imobilului la momentul naționalizării, acesta a fost preluată de stat în baza Legii nr. 119/1948, anexa X, poziția XX, iar mențiunile din Decretul nr. 92/1950 se referă la celelalte cote din imobil care aparțineau numiților A.P. și A. și D.P.F. În ceea ce privește calitatea de proprietar a defunctului F.P.D., rezidă în faptul că a cumpărat de la moștenitorii defunctului I.R. și de la S.A.

Din procesul-verbal de CF nr AA este menționat dreptul de proprietate pentru Societatea A. SA pentru cota de 8/16, R.F. pentru cota de 3/16 și D.P.F. pentru cota de 5/16 menționându-se pentru cota de 1/16 că a fost cumpărată de la S.A., în baza actului autentic din 04 decembrie 1940. Prin recursul declarat ta 27 martie 2014, subsumat dispozițiilor art. 304 pct 9 C. proc. civ., pârâtul C.S.l. a solicitat modificarea hotărârii instanței de apel în sensul respingerii apelurilor cu consecința menținerii sentinței pronunțate de instanța de fond, criticând, în sinteză, hotărârea pronunțată pentru următoarele motive: - au fost greșit aplicate dispozițiile art. 23.3 din Hotărârea nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 ce se refera la obligativitatea prezentării actelor de stare civilă în original dacă au fost depuse în fotocopie la dosarul administrativ; or C.S.I., C.I.E.

și B.T.A. au depus actele pentru dovedirea calității de persoană îndreptățită, în dosarul administrativ, în copie legalizată. În plus, instanța, deși se referă la art. 23.3 din H.G. nr. 250/2007, a anulat dispozițiile pe considerentul ca actele de stare civilă nu au fost apostilate. Totodată actele doveditoare ale calității de moștenitor au fost emise de autoritățile române, iar instanța de judecată nu a pus în vedere părții să prezinte originalele respectivelor înscrisuri; - instanța de apel a făcut o aplicare și interpretare greșită a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, prezumția legală instituită de textul de lege fiind incidență numai în situația în care nu există probe contrare.

Or, în susținerea notificărilor soluționate prin dispozițiile nr. 2515/2004 și nr. 5430/2006, recurentul, împreună cu intimata C.I.E. și intervenientul B.T.A., au depus titlurile de proprietate din care rezultă dreptul de proprietate asupra cotei de 3/16 restituită prin dispoziția nr. 2515 din 23 februarie 2004 și dispoziția nr. 5430 din 01 martie 2006 în favoarea sa și a intimatei C.I.E., al cărei unic succesor este, precum și asupra cotei de 3/16 restituită prin dispoziția nr. 2515 din 23 februarie 2004 și dispoziția nr. 5430 din 01 martie 2006 în favoarea numitului B.T.A., al cărui succesor în drepturi este recurentul în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat la Biroul Notarului Public C.M.P.

sub nr. 4466/2004. - pentru motivul invocat de instanța de apel, depășirea atribuțiilor organelor administrative, s-ar putea anula doar dispoziția emisă în anul 2006, prin care a fost modificată dispoziția nr. 2515 din 23 februarie 2004, iar nu și cea din urmă menționată dispoziție; În plus, instanța nu putea invoca, din oficiu, nulitatea dispoziției nr. 5430 din 01 martie 2006, interesul ocrotit fiind vădit privat, din moment ce prin această dispoziție crește patrimoniul unității deținătoare în detrimentul patrimoniului unei persoane fizice, care a înțeles să nu conteste acest act juridic. Totodată, susține că a făcut dovada dreptului de proprietate al numitului F.P.D.

asupra unei cote de 3/16 din, imobil atât la nivelul anului 1940, prin procesul-verbal de carte funciară, cât și la nivelul anilor 1943-1945, 1945-1950; - succesiunea de pe urma defunctului I.R., tatăl lui B.T.A., s-a deschis în anul 1927, în timp ce adopția acestuia a survenit în anui 1933. Instanța se raportează greșit la chestiunea acceptării sau nu a moștenirii sau la cea a adopției, nefiind relevante efectele adopției realizate ulterior decesului tatălui numitului B.T.A., care avea deja, Ia data adopției, calitatea de moștenitor a tatălui său. Prin recursul declarat la data de 16 aprilie 2014, pârâtul G.C.G.P. a solicitat, în principal, casarea în parte a hotărârii recurate, în temeiul art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 312 alin. (3) și alin. (5) C. proc.

civ., în ceea ce privește dispozițiile nr. 2515 din 23 februarie 2004 și nr. 3430/2006, emise de Municipiul București și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel cu privire la aceste dispoziții, având in vedere faptul că B.T. a decedat pe parcursul judecării cauzei. Cu privire la dispoziția 4937 din 27 decembrie 2005, a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 C. proc.

civ., modificarea în tot a hotărârii menționate în sensul respingerii apelurilor declarate de celelalte părți și menținerea, în parte, a dispozițiilor sentinței civile pronunțată de Tribunalul București privind legalitatea deciziilor admise și admiterea apelului pârâtului și a cererii reconvenționale formulate, în sinteză, pentru următoarele motive: - menționarea, în dispoziția de restituire, a faptului că actul de preluare al imobilului a fost Decretul-lege nr. 92/1950, nu este motiv de nulitate absolută, respectiva mențiune nefiind una eronată, deoarece parte din imobil a fost preluat.

În temeiul Decretului-lege nr. 92/1950, iar în lista anexă din Legea nr. 119/1948 este menționată naționalizarea întregului patrimoniu ai societății A. Indiferent că preluarea s-a realizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 sau în temeiul Legii nr. 119/1948, ea este una fără titlu valabil și considerată abuzivă, potrivit dispozițiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, iar în temeiul art. 21.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, unitatea deținătoare are obligația de a constata că preluarea a fost una abuzivă și că se încadrează în dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, indiferent de actul în baza căruia s-a tăcut preluarea. - actul esențial, din care rezultă că în societate, la momentul naționalizării erau 8 acționari, respectiv frații G. și rudele lor, este fișa CAFIN fin, pe care instanța de apel nu i-a analizat, iar nu actele adunării generale, din care rezultă respectarea condițiilor de cvorum.

- dispoziția de restituire a fost emisă cu respectarea dispozițiilor imperative ale art. 18 din Legea nr. 10/2001, partea făcând dovada dreptului de proprietate, al deposedării abuzive și al vocației succesorale, astfel cum prevăd dispoziție art. 23 din Legea nr. 10/2001, iar unitatea deținătoare emițând dispoziție motivată de soluționare. Totodată, față de prevederile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, privind noțiunea de familie, în speță, din actele depuse, rezultă că acționarii erau membrii ai aceleiași familii. Față de dispozițiile art. 7.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură trebuie să prevaleze, iar fața de dispozițiile deciziei XX a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aplicată prin similitudine, instanța, dacă aprecia nelegală dispoziția emisă de Primar, avea obligația de a se pronunța cu privire la calitatea de persoane îndreptățite a pârâților, raportat la întreg materialul probator administrat în cauză.

- este contradictorie hotărârea instanței cu privire la calitatea pârâților de persoane îndreptățită, întrucât, deși apreciază că ar avea calitatea de persoane îndreptățite, ulterior, în fila primul aliniat al hotărârii menționează (...) se puteau acorda eventual numai despăgubiri prin echivalent, nu în natură. - în legătură cu reținerea ca actele de stare civilă sunt acte emise de autorități străine, fiind necesară apostilarea acestora, arată ca singurele acte de stare civilă emise de o autoritate străină, cu excepția Franței pentru care nu este necesară apostilarea, sunt două certificate de deces care au și apostilă, tradusă și aceasta, iar actele doveditoare au fost depuse la autorități în copie legalizată, sau certificată, astfel încât au fost îndeplinite dispozițiile pct. 22.2 și pct 22.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

- a făcut dovada, cu înscrisuri, a calității de moștenitor a soției lui H.G., în care nu există inadvertențe în privința datei nașterii, iar, în orice caz, notarul public s-a pronunțat cu privire la acest aspect, prin emiterea certificatul de moștenitor, act ce nu a fost desființat. - imobilul din C.V. s-a aflat în patrimoniul A. la momentul naționalizării, întrucât, la dosar se afla istoricul de rol fiscal, respectiv adresa din 22 septembrie 2003, emisă de Primăria sector 3, din cuprinsul căreia rezultă că la matricola nr. BB a imobilului din C.V. din anul 1942 până în anul 1950 a figurat Societatea A., impusă pentru 50% din imobil. Astfel, actul de proprietate împreună cu istoricul de rol fiscal până la preluare fac dovada deplină că imobilul s-a aflat în proprietatea A.S.

până la naționalizare. În cauză, nu este incident art. 24 din Legea nr. 10/2001, întrucât recurentul a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului cu actele de vânzare-curnpărare în formă autentică și procesele-verbale de carte funciară împotriva cărora nu s-a făcut dovada contrară. - reclamanții nu s-au înscris în fals cu privire la documentele care au stat la baza emiterii dispoziției, motiv pentru care o instanța civilă nu poate cerceta dacă acestea sunt false sau nu, actele fiind emise de autorități ale statului; - cu privire la soluționarea cererii reconvenționale, susține că spațiile folosite de reclamante și interveniente, ca puncte de lucru și ca sedii sociale, sunt situate în lotul său, iar între recurent și respectivele persoane nu există nici un raport juridic.

Totodată, potrivit art. 3 din dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 4937 din 27 decembrie 2005, contractele de închiriere privind imobilul în cauză, dintre chiriași și AFI, încetează de drept pe data punerii în posesie a proprietarului, iar dispozițiile O.U.G. nr. 40/1999 nu se aplică în cauză. În mod eronat a apreciat instanța de fond că acțiunea în evacuare constituie mijlocul procedural specific exclusiv raporturilor de locațiune între părți, reținând ca neopunerea unui titlu de către pârâți nu poate fi analizată decât în cadrul unei acțiuni în revendicare. Plin recursul declarat la data de 7 aprilie 2014, intervenientul A.T. a reiterat cererea de intervenție principală, susținând că a formulat o astfel de cerere considerând ca toate părțile implicate, pârâți și reclamanți, cer să le fie stabilit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București C.V.

(fost nr. 30), imobil pe care l-a dobândit pe cale succesorală de la autorul său M.M. A invocat recurentul faptul că cererea de intervenție are legătură cu cererea principală și a urmărit nulitatea absolută a celor trei dispoziții emise pe calea administrativă, dar și stabilirea în favoarea sa a calității de proprietar asupra imobilului în litigiu. Prin motivele de recurs, intervenientul a mai invocat, în sinteză, faptul că a făcut dovada calității de proprietar asupra imobilului în litigiu a autorului său M.M., în baza autorizației de construire emise în favoarea autorului său. De asemenea, instanța a respins, în mod greșit, cererea de constatare a autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești nr. 744 din 5 mai 1892, precum și nr. 1001 din 24 iunie 1892. Totodată, lipsește dovada transferului de proprietate din patrimoniul autorului sau, M.M., către pârâții sau reclamanții din prezenta cauză.

Prin motivele depuse în completare la data de 18 aprilie 20.14, recurentul a mai criticat hotărârea pronunțată de instanța de apel pentru unnătoarele considerente: - în mod greșit, instanța a admis acțiunea reclamanților întemeiată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, aceștia fiind terțe persoane față de dispozițiile legii respective. Reclamanții nu sunt persoane care să se considere în vreun fel afectați de prevederile Legii nr. 10/2001 sau de dispoziția Primarului General, fiind societăți comerciale cu contracte de închiriere în spațiile respective, obligate la a respecta dispozițiile emise. - autoritatea de lucru judecat și incidența dispozițiilor art. 166 C. proc. civ., și. art. 1201 C. civ.

rezultă din faptul că în procesele soluționate prin cele două hotărâri judecătorești invocate, nr. 744 din 5 mai 1892, precum și nr. 1001 din 24 iunie 1892, și cauza de față s-au invocat aceleași motive și există identitate de obiect, respectiv acțiuni de evacuare împotriva chiriașilor. - are calitatea de persoană îndreptățită la restituirea imobilului, dat fiind faptul că este succesor al numitei G.E., moștenitoare a col. P.M., la rândul său succesor al lui M.M., în baza contractului de cesiune de drepturi succesorale din data de 10 iulie 2008, a cărui valabilitate a fost irevocabil stabilită prin hotărârea pronunțată în Dosarul nr. 53199/3/2011 al Tribunalului București. Analizând cererea de suspendare a cauzei, formulată în temeiul dispozițiilor art. 243 C. proc.

civ,, Înalta Curte urmează a o respinge, date fiind următoarele considerente. Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., judecata pricinilor se suspendă de drept prin moartea părții afară de cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea în cauză a moștenitorilor. Se constată în cauză ca, potrivit certificatului de deces din data de 4 decembrie 2012, emis de serviciul de stare civilă al orașului Suresnes (Hauts de Seine), Franța, intimatul-pârât B.A.T. a decedat la data de 1 decembrie 2012, în timpul judecării apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 1717 din 14 octombrie 2011 a Tribunalul București, secția a Ill-a civilă, și mai înainte de soluționarea acestuia prin decizia civilă nr. 126A din 24 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Totodată, prin motivele de recurs, formulate de recurentul G.C.G.P. s-a invocat că se impune casarea deciziei pronunțate în apel, dat fiind decesul intimatului-pârât, intervenit pe parcursul soluționării acestuia. Instanța apreciază că, în această situație, nu se impune suspendarea cauzei în vederea introducerii în cauză a moștenitorilor defunctului, având în vedere că decesul nu a survenit pe parcursul judecării cauzei în recurs, ci în faza procesuală a apelului. Înalta Curte urmează a se pronunța, cu prioritate, asupra motivului de recurs invocat de recurentul G.C.G.P. care a solicitat, casarea în parte, a hotărârii recurate, în temeiul art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 312 alin. (3) și alin. (5) C. proc.

civ., în ceea ce privește dispoziția nr. 2515 din 23 februarie 2004 și dispoziția nr. 3430/2006, ambele emise de Municipiul București și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel cu privire la aceste dispoziții, având în vedere faptul că intimatul B.T. a decedat, pe parcursul judecării cauzei în fața instanței de apel. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și raportat la art. 312 alin. (5) C. proc. civ., față de faptul că pârâtul B.A.T. a decedat la data de 1 decembrie 2012, Înalta Curte reține următoarele: Așa cum rezultă din certificatul de deces din data de 4 decembrie 2012, emis de serviciul de stare civilă al orașului Suresnes (Hauts de Seine), Franța, intimatul-pârât B.A.T.

a decedat la data de 1 decembrie 2012. Deși pârâtul a decedat pe parcursul soluționării cauzei în apel ; nu au fost introduși în cauză moștenitorii acestuia, iar instanța de apel, la data pronunțării hotărârii din 24 martie 2014, a soluționat cauza în contradictoriu cu o persoană lipsită de folosință. Art. 34 C. civ., ce a preluat dispozițiile Decretului-lege nr. 31/1954, în prezent abrogat, definește capacitatea de folosință ca fiind aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații. Întrucât potrivit art. 35 C. civ., capacitatea de folosință încetează odată cu moartea persoanei fizice, rezultă că intimatul în cauză nu mai are nici calitatea și nici legitimarea procesuală de a fi parte într-un litigiu, în sensul reglementat de art. 41 și urm. C. proc.

civ. Or, față de faptul că pârâtul B.A.T. a decedat la data de 1 decembrie 2012, fără să fi fost introduși în cauză moștenitorii acestuia, instanța de apel a soluționat apelul la data de 24 martie 2014, în contradictoriu cu o persoană fără capacitate de folosință și deci fără legitimare procesuală, motiv pentru care recursul urmează a fi admis, a se casa hotărârea instanței de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, ocazie cu care urmează a fi introduși în cauză moștenitorii intimatului-pârât B.A.T. Față de această situație, vătămarea părții decedate și care, fiind astfel judecată, fără a fi introduși în cauză moștenitorii, a pierdut procesul, este presupusă și nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

Înalta Curte constată că nu sunt incidente dispozițiile art. 165 C. proc. civ. care să justifice disjungerea cauzelor în situația în care numai una dintre pricinile întrunite s-ar alia în stare de judecată, dat fiind faptul că apelul a fost soluționat printr-o unică decizie, ce a vizat motivele tuturor apelurilor declarate în raport cu soluția instanței de fond, pronunțată, pe toate capetele de cerere, în contradictoriu și cu pârâtul B.A.T. Având în vedere soluția de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei, Înalta Curte constată că nu se mai impune analiza celorlalte motive de recurs invocate, urmând a fi avute în vedere de instanța de apel, în măsura în care au fost invocate și ca motive de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de suspendare a judecății recursurilor. Admite recursurile declarate de pârâții C.S.l., G.C.G.P. și Municipiul București prin Primarul General și de intervenientul în interesul altei persoane, A.T., împotriva deciziei civile nr. 126A din 24 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 02 octombrie 2014.