ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1046/2013

A supra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 24074/3/2007, formulată de reclamanta B.S. , în calitate de soție supraviețuitoare a defunctului B.V. , s-a solicitat obligarea pârâților Municipiul București, prin primarul General, SC F. SA, Asociația „ F. Programul acțiunilor salariaților, M.M. și M.G.G. să lase reclamantei și intervenienților principali B.T. și B.N. , descendenți ai aceluiași defunct, introduși în cauză pe calea intervenției forțate, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, constând în teren în suprafață de 712 mp și construcții. Totodată, reclamanta a solicitat radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate înscris de către pârâta SC F. SA.

Prin întâmpinare, intervenienții B.T. și B.N. au arătat că nu își însușesc cererea de chemare în judecată și nu sunt de acord cu revendicarea imobilului, deoarece acesta este supus prevederilor Legii nr. 10/2001, sens în care au solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamantă. Intervenienții B.T. și B.N. au formulat cerere reconvențională în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul General, solicitând obligarea acestuia de a se pronunța prin decizie/dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau în echivalent a imobilului, urmând ca emiterea acestei dispoziții să fie realizată numai în privința lor, conform dispozițiilor art. 4 alin. ( 4 ) și art. 21 alin. ( 5 ) din Legea nr. 10/2001, întrucât numai ei au formulat notificare.

Intervenienții au arătat că reclamanta B.S. nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât este decăzută din dreptul de a solicita în instanță măsuri reparatorii în natură sau în echivalent. Prin încheierea din 09 februarie 2009, tribunalul a dispus disjungerea cererii reconvenționale formulate de B.T. și B.N., aceasta fiind înregistrată pe rolul aceluiași tribunalului sub nr. 6869/3/2009. În ședința publică din 10 septembrie 2010 a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de intervenție în interes propriu formulată de numitul O.I. Prin sentința civilă nr. 1416 din 5 noiembrie 2010, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de B.T.

și B.N. în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul General, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că imobilul situat în București, a aparținut în coproprietate soților B.D. și B.M. Ca urmare a decesului lui B.D., cota de 1/2 din dreptul de proprietate ce aparținuse acestuia a revenit soției B.M., conform mențiunilor certificatului de moștenitor din 25 februarie 1955 eliberat de fostul Notariat de Stat al Raionului 23 August. După decesul soției supraviețuitoare B.M., survenit la data de 02 martie 1962, întreaga masă succesorală rămasă de pe urma acesteia și în care era inclus întregul imobil situat în București, a fost culeasă de Stat, în temeiul certificatului de vacanță succesorală.

În cuprinsul acestuia s-a precizat că moștenitoarea testamentară B.A. a renunțat la succesiune, conform declarației de renunțare înregistrată sub nr. 126/1962, în timp ce autorul reclamanților din prezenta cauză, B.V., la rândul său moștenitor testamentar, a fost considerat străin de succesiune în temeiul dispozițiilor art. 700 C. civ. Prin decizia civilă nr. 246 A din 06 februarie 2003 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, definitivă și irevocabilă, a fost admisă cererea de repunere în termenul de acceptare a succesiunii defunctei B.M. și s-a dispus anularea certificatului de vacanță succesorală și a deciziei nr. 53679/357 din 24 octombrie 1962 a Secțiunii Financiare a Sfatului Popular al Capitalei.

Ca urmare a acestei hotărâri judecătorești, pentru defuncta B.M. a fost emis certificatul de legatar nr. 12 din 23 aprilie 2004, potrivit cu care succesiunea acesteia a fost culeasă de B.V., în calitate de legatar, în temeiul testamentului autentificat sub nr. 431/62/1955 de fostul Notariat de Stat al Raionului 23 August. Așa fiind, din examinarea situației de fapt expuse, tribunalul a constatat că modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului nu se circumscrie ipotezelor avute în vedere de dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, nefiind vorba de o preluare abuzivă, astfel cum a fost definită de textul legal evocat. Tribunalul a avut în vedere că imobilul a fost preluat ca urmare a declarării vacanței succesorale în privința defunctei B.M., împrejurare care nu a fost de natură a fi apreciată ca abuzivă.

În consecință, apreciind că imobilul a cărui restituire s-a solicitat nu se circumscrie domeniului de aplicație al Legii nr. 10/2001, a respins acțiunea ca neîntemeiată. Împotriva încheierii de ședință din 10 septembrie 2010 a declarat apel inervenientul O.I. , iar împotriva sentinței civile nr. 1416 din 5 noiembrie 2010, la data de 17 martie 2011 au declarat apel reclamanții B.T. și B.N. În motivarea cererii lor, apelanții reclamanți au arătat în mod netemeinic și nelegal prima instanță a respins cererea principală, motivând că imobilul a cărui restituire se solicită nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 10/2001. Imobilul solicitat se află sub incidența art. 2 al Legii nr. 10/2001, text care acoperă sfera tuturor modalităților de preluare, fie o preluare abuzivă fără titlu, fie o preluare cu titlu valabil, așa cum este și în cazul de față.

Prin motivele de apel, intervenientul O.I. a criticat soluția de respingere a cererii sale de intervenție. Ulterior, la data de 17 mai 2012, apelantul intervenient a depus cerere de renunțare la cererea de intervenție. La aceeași dată a formulat și cerere de intervenție accesorie, prin care a arătat că înțelege să susțină apărarea intimatei pârâte Primăria Municipiul București, prin Primarul General, solicitând respingerea apelului, ca fiind nefondat și menținerea sentinței civile apelate, ca fiind temeinică și legală.

Prin decizia nr. 288A din 5 iulie 2012 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a respins apelul declarat de apelanții reclamanți, s-a admis cerere de intervenție accesorie formulată în apel de intervenientul O.I., s-a admis apelul declarat de acesta împotriva încheierii de ședință din data de 10 septembrie 2011 și s-a schimbat în parte sentința, în sensul că s-a luat act de renunțarea la cererea de intervenție, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele: În ceea ce privește apelul declarat de apelanții reclamanți, Curtea a reținut că prin notificarea trimisă către Primăria Municipiului București sub nr. 2164/2001 prin B.E.J.

D., I., C., B.A. și reclamanții B.T. și B.N. au solicitat, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau măsuri reparatorii (bănești) prin echivalent pentru imobilul, fost proprietatea B.M., situat în București, ce se compunea din teren în suprafață de 712 m.p. și o casă alcătuită dintr-o sală, 11 camere parter, 3 camere mansardă, o cameră subsol, 5 holuri, o bucătărie, o magazie. Această notificare nu a fost soluționată până la data introducerii cererii cu care a fost învestită instanța de B.T. și B.N.

Invocând decizia în interesul legii nr. XX din 9 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel a procedat la analiza pe fond a notificării, reținând în esență că, potrivit probelor administrate, pentru corpul D (C4) identificat prin expertiza efectuată în cauză de expert M.A.S., precum și pentru o cotă indiviză de teren de 233,95 m.p., Primăria Municipiului București, entitatea învestită cu soluționarea notificării, nu are calitatea de unitate deținătoare. Cât privește restul imobilului - teren și construcții -, pentru care intimata pârâtă are calitate de unitate deținătoare, instanța a constatat că, în principiu, acesta ar putea fi restituit în natură, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu excepția părții ce a ieșit din patrimoniul său în temeiul Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare cumpărare din 3 aprilie 1997 și cele două acte adiționale (teren în suprafață de 125,85 m.p.

și construcție) încheiate cu M.M. și respectiv prin contractul de vânzare cumpărare din 14 iulie 2000, cu actul adițional corespunzător (teren în suprafață de 74,93 m.p. și construcție) încheiate cu M.G.G., pentru care s-ar putea propune acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, conform art. 18 lit. c) din același act normativ. Instanța de apel a apreciat că, dacă ar fi întrunite condițiile ce fac aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, intimata pârâtă ar putea să dispună restituirea în natură a cotei de 54,63% din suprafața de teren de 515,22 m.p.

(rămasă neînstrăinată în proprietate exclusivă în temeiul Legii nr. 112/1995) și a construcțiilor corp A (C1) și C5; să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul și construcțiile care au făcut obiectul celor două contracte de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și să direcționeze notificarea către SC F. SA pentru cota de 45,37% din suprafața de teren de 512,22 m.p. și pentru construcția corp D (C4).

Verificând calitatea apelanților reclamanți de persoane îndreptățite a obține măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, instanța de apel a reținut că notificarea a fost formulată numai de către doi dintre moștenitorii lui B.V., astfel că ar fi incidente prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora: „De cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire”. S-a mai reținut că, potrivit actelor de vânzare încheiate în perioada 1924-1928 de B.D. și B.M., apelanții reclamanți au dovedit calitatea de proprietari a autorilor lor numai cu privire la o cotă indiviză de 6/8 din imobilul în litigiu.

Referitor la încadrarea imobilului în categoria celor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, Curtea a avut în vedere că prin art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 au fost calificate astfel de către legiuitor orice imobile preluate fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare. Prin decizia civilă nr. 246A din 06 februarie 2003 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. 5939/2002 s-a reținut ca motiv al anulării certificatului de vacanță succesorală, împrejurarea că defunctul B.V., autorul apelanților reclamanți, nu a fost citat la notariat la momentul dezbaterii succesiunii defunctei B.M.

și a luat cunoștință de existența testamentului lăsat de defunctă în favoarea sa în preajma Crăciunului din anul 1996, Într-adevăr, conform art. 12 alin. (1) din Decretul nr. 40/1953: „Notarul de stat, după ce a constatat că de pe urma unei persoane decedate au rămas bunuri, cheamă înaintea sa pe toți moștenitorii presupuși și pe legatari, pentru împărțirea bunurilor succesiunii”. Se impune însă ca art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 să nu fie interpretat literal, ci restrictiv, neputând fi luate în considerare și ipotezele în care încălcarea unei dispoziții legale nu conturează aplicarea în situații juridice identice a unui tratament diferit, mai favorabil statului în raport de alte subiecte de drept, fiind astfel exclusă prin concept ideea de abuz din partea acestuia, ca rațiune a adoptării actului normativ în discuție, astfel cum rezultă chiar din titulatura sa.

Or, necitarea unui succesibil de către notarul de stat, fără a se dovedi sau cel puțin a exista indicii că aceasta a constituit o măsură în cadrul politicii generale de etatizare, adică de transfer al proprietății private în proprietatea statului - din contră, din hotărârea judecătorească amintită rezultând că testamentul i-a fost ascuns lui B.V. de fosta sa soție, B.A. -, constituie o încălcare a legii întâlnită și în raporturile dintre particulari și nu justifică aplicarea unui regim juridic derogatoriu de la dreptul comun, reprezentat de acțiunea în anularea certificatului de moștenitor urmată de petiția de ereditate. Referitor la apelul formulat de apelantul intervenient, Curtea a avut în vedere că, potrivit art. 246 C. proc.

civ., titularul unei cereri poate să renunțe oricând la judecată pe parcursul procesului, în ședință, fie prin cerere scrisă. Cum în speță, apelantul intervenient a renunțat la judecata cererii de intervenție principale pe care a formulat-o în primă instanță, Curtea a apreciat că, în temeiul textului de lege menționat, se impune a se lua act de acest act de dispoziție. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanții B.T. și B.N. invocând greșita apreciere a instanței de apel cu privire la neîncadrarea imobilului în prevederile Legii nr. 10/2001, motiv de recurs ce se subsumează prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenții arată că domeniul de aplicare a prevederilor art. 2 din Legea nr. 10/2001 acoperă sfera tuturor modalităților de preluare, inclusiv preluarea cu titlu valabil, așa cum este cazul în speță.

Pe de altă parte, pentru semnificația noțiunii de titlu valabil legea face trimitere la dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Or, imobilul în litigiu a fost preluat de statul român și apoi înstrăinat. Mai susțin recurenții că Primăria Municipiului București avea obligația ca în termen legal să comunice care este unitatea deținătoare a unei părți din imobil. Or, din întregul dosar depus de către intimată reiese că a rămas în pasivitate, fără să soluționeze notificarea. Regula prevăzută de art. 21 din Legea nr. 10/2001 este aceea că în cazul imobilelor înstrăinate, unitatea administrativ teritorială își păstrează calitatea de unitate deținătoare, urmând să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.

Imobilul, susțin recurenții, se încadrează în dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001. Examinând decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte reține următoarele: Cu privire la încadrarea imobilului în litigiu în domeniul de aplicare al legii speciale, instanța de apel a reținut că imobilul a fost preluat de stat în temeiul unui certificat de vacanță succesorală, mod de preluare care nu implică ideea de abuz în sensul conținut în sintagma „preluare abuzivă” la care se referă legea specială de reparație. Cu privire la acest raționament al instanței de apel, recurenții au formulat critica susținută prin două afirmații, respectiv, că art. 2 din Legea nr. 10/2001 acoperă și ipoteza preluării cu titlu, ceea ce este cazul în speță și că noțiunea de preluare cu titlu valabil are semnificația ce rezultă din art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Cu privire la prima afirmație, Înalta Curte constată că ceea ce instanța de apel a avut de lămurit în speță nu a fost dacă imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu sau fără titlu valabil, ci dacă modalitatea de preluare a fost una abuzivă în sensul Legii nr. 10/2001. În acest sens, instanța de apel și-a dezvoltat argumentația pe ideea că simpla încălcare a unei dispoziții legale cu ocazia emiterii certificatului de vacanță succesorală nu atrage calificarea preluării imobilului de către stat ca fiind una abuzivă, de natură a fi încadrată în vreuna dintre ipotezele prevăzute la art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Raportându-se la situația concretă a speței, mai precis, la motivul care a determinat anularea certificatului de vacanță succesorală, instanța de apel a arătat în considerentele deciziei sale că necitarea unui succesibil de către notarul de stat, fără a se dovedi sau cel puțin a exista indicii că aceasta a constituit o măsură în cadrul politicii generale de etatizare, adică de transfer al proprietății private în proprietatea statului - din contră, din hotărârea judecătorească amintită rezultând că testamentul i-a fost ascuns lui B.V. de fosta sa soție, B.A. -, constituie o încălcare a legii întâlnită și în raporturile dintre particulari și nu justifică aplicarea unui regim juridic derogatoriu de la dreptul comun (prin dreptul comun înțelegându-se acțiunea în anularea certificatului de moștenitor urmată de petiția de ereditate).

Raționamentul instanței de apel este corect, deoarece dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv cele invocate de recurenți ca temei al obligației unității notificate de a răspunde la notificare, sunt aplicabile imobilelor care intră sub incidența acestei legi, respectiv celor enumerate în art. 2 din această lege, cu condiția ca modalitatea concretă în care imobilul a fost preluat de stat să fi fost una abuzivă. Noțiunea de „preluare abuzivă” este strâns legată de politica de abolire a proprietății private și de întărire a proprietății socialiste de stat, care a marcat perioada regimului comunist, scop în care s-au luat măsuri de naționalizare, expropriere, confiscare sau chiar preluare în fapt a unor bunuri proprietate privată, trecute ulterior în proprietate statului.

În speță, imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul unei proceduri succesorale, finalizată cu emiterea unui certificat de vacanță succesorală, act care, în sine, nu are caracter abuziv. Drepturile statului asupra moștenirii vacante nu au fost instituite printr-o legislație emanând de la regimul comunist, cu scopul eliminării proprietății private, ci au constituit obiect de reglementare în C. civ. de la 1864, care, la art. 680, prevedea că „în lipsă de moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului”. Instituția „moștenirii vacante” este reglementată, așa cum este firesc, și în Noul C. civ. (art. 1135 – 1140), sub actuala reglementare bunurile ce compun moștenirea vacantă intrând în domeniul privat al comunei, orașului sau, după caz, al municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii (art. 1138 din Nou C. civ.).

Deși invocă prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 (potrivit cărora: „Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”), recurenții nu arată în ce modalitate ar trebui valorificate aceste dispoziții legale în speța dedusă judecății. Așa cum s-a arătat anterior, problema care se pune în speță nu este aceea dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu valabil.

Este evident că, în condițiile în care certificatul de vacanță succesorală a fost anulat prin hotărâre judecătorească, nu se poate susține că statul a avut un titlu valabil. Cu toate acestea, nu orice situație în care titlul de proprietate al statului este desființat atrage aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, lege care are în vedere doar modalitățile abuzive de preluare. Având în vedere concluzia corectă a instanței de apel, în sensul că imobilul solicitat de reclamanți nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, devine inutilă analiza celorlalte argumente susținute de recurenți, respectiv, culpa unității notificate în ceea ce privește întârzierea în soluționarea notificării, precum și verificarea calității intimatei de a soluționa notificarea pentru părțile din imobil pe care nu le mai deține, deoarece aceste aspecte s-ar fi impus a fi soluționate numai în situația în care procedura prevăzută de legea specială de reparație ar fi fost aplicabilă.

În situația de față, reclamanții nu pot utiliza calea derogatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru a redobândi imobilul în proprietate și posesie sau pentru a solicita de la stat eventuale despăgubiri. Efectele anulării certificatului de vacanță succesorală vor putea fi valorificate pe calea dreptului comun, sens în care există pe rolul instanțelor de judecată dosarul având ca obiect revendicare, din care s-a disjuns prezenta cerere formulată pe cale incidentală de B.T. și B.N. În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de recurenții reclamanți a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B.T. și B.N. împotriva deciziei nr. 288A din 5 iulie 2012 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2013.