ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1046/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1046/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
A
supra cauzei de față, constată următoarele:
Prin
cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub
nr.
24074/3/2007, formulată
de reclamanta
B.S.
, în calitate de soție supraviețuitoare a defunctului
B.V.
, s-a solicitat
obligarea pârâților Municipiul București, prin primarul General, SC
F.
SA, Asociația „
F.
Programul acțiunilor
salariaților,
M.M.
și
M.G.G.
să lase reclamantei
și intervenienților principali
B.T.
și
B.N.
, descendenți ai
aceluiași defunct, introduși în cauză pe calea intervenției forțate, în deplină
proprietate și posesie, imobilul situat în București, constând în teren în
suprafață de 712 mp și construcții. Totodată, reclamanta a solicitat radierea
din cartea funciară a dreptului de proprietate înscris de către pârâta SC
F.
SA.
Prin
întâmpinare, intervenienții
B.T.
și
B.N.
au arătat că nu își
însușesc cererea de chemare în judecată și nu sunt de acord cu revendicarea
imobilului, deoarece acesta este supus prevederilor Legii
nr.
10/2001, sens în care
au solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamantă.
Intervenienții
B.T.
și
B.N.
au formulat cerere
reconvențională în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul
General, solicitând obligarea acestuia de a se pronunța prin decizie/dispoziție
motivată asupra cererii de restituire în natură sau în echivalent a imobilului,
urmând ca emiterea acestei dispoziții să fie realizată numai în privința lor,
conform dispozițiilor
art.
4
alin. (
4
)
și
art.
21
alin. (
5
)
din Legea
nr.
10/2001, întrucât
numai ei au formulat notificare. Intervenienții au arătat că reclamanta
B.S.
nu a formulat
notificare în temeiul Legii
nr.
10/2001, astfel încât este decăzută din
dreptul de a solicita în instanță măsuri reparatorii în natură sau în
echivalent.
Prin încheierea din
09 februarie 2009, tribunalul a dispus disjungerea cererii reconvenționale
formulate de B.T. și B.N., aceasta fiind înregistrată pe rolul aceluiași tribunalului
sub nr. 6869/3/2009.
În ședința publică din
10 septembrie 2010 a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de intervenție în
interes propriu formulată de numitul O.I.
Prin sentința civilă nr.
1416 din 5 noiembrie 2010, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a respins cererea
de chemare în judecată formulată de B.T. și B.N. în contradictoriu cu Municipiul
București, prin Primarul General, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî
astfel, instanța a reținut că imobilul situat în București, a aparținut în
coproprietate soților B.D. și B.M.
Ca urmare a decesului
lui B.D., cota de 1/2 din dreptul de proprietate ce aparținuse acestuia a
revenit soției B.M., conform mențiunilor certificatului de moștenitor din 25
februarie 1955 eliberat de fostul Notariat de Stat al Raionului 23 August.
După decesul soției
supraviețuitoare B.M., survenit la data de 02 martie 1962, întreaga masă
succesorală rămasă de pe urma acesteia și în care era inclus întregul imobil
situat în București, a fost culeasă de Stat, în temeiul certificatului de
vacanță succesorală.
În cuprinsul acestuia
s-a precizat că moștenitoarea testamentară B.A. a renunțat la succesiune,
conform declarației de renunțare înregistrată sub nr. 126/1962, în timp ce
autorul reclamanților din prezenta cauză, B.V., la rândul său moștenitor
testamentar, a fost considerat străin de succesiune în temeiul dispozițiilor art.
700 C. civ.
Prin decizia civilă nr.
246 A din 06 februarie 2003 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă,
definitivă și irevocabilă, a fost admisă cererea de repunere în termenul de
acceptare a succesiunii defunctei B.M. și s-a dispus anularea certificatului de
vacanță succesorală și a deciziei nr. 53679/357 din 24 octombrie 1962 a
Secțiunii Financiare a Sfatului Popular al Capitalei.
Ca urmare a acestei
hotărâri judecătorești, pentru defuncta B.M. a fost emis certificatul de
legatar nr. 12 din 23 aprilie 2004, potrivit cu care succesiunea acesteia a
fost culeasă de B.V., în calitate de legatar, în temeiul testamentului autentificat
sub nr. 431/62/1955 de fostul Notariat de Stat al Raionului 23 August.
Așa fiind, din
examinarea situației de fapt expuse, tribunalul a constatat că modalitatea de
trecere a imobilului în proprietatea statului nu se circumscrie ipotezelor
avute în vedere de dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, nefiind vorba de
o preluare abuzivă, astfel cum a fost definită de textul legal evocat.
Tribunalul a avut în
vedere că imobilul a fost preluat ca urmare a declarării vacanței succesorale
în privința defunctei B.M., împrejurare care nu a fost de natură a fi apreciată
ca abuzivă.
În consecință,
apreciind că imobilul a cărui restituire s-a solicitat nu se circumscrie
domeniului de aplicație al Legii nr. 10/2001, a respins acțiunea ca
neîntemeiată.
Împotriva încheierii
de ședință din 10 septembrie 2010 a declarat apel inervenientul O.I.
, iar împotriva
sentinței civile nr. 1416 din 5 noiembrie 2010, la data de 17 martie 2011 au
declarat apel reclamanții B.T. și B.N.
În motivarea cererii
lor, apelanții reclamanți au arătat în mod netemeinic și nelegal prima instanță
a respins cererea principală, motivând că imobilul a cărui restituire se
solicită nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 10/2001.
Imobilul solicitat se
află sub incidența art. 2 al Legii nr. 10/2001, text care acoperă sfera tuturor
modalităților de preluare, fie o preluare abuzivă fără titlu, fie o preluare cu
titlu valabil, așa cum este și în cazul de față.
Prin motivele de
apel, intervenientul O.I. a criticat soluția de respingere a cererii sale de
intervenție.
Ulterior,
la data de 17 mai 2012, apelantul intervenient a depus cerere de renunțare la
cererea de intervenție. La aceeași dată a formulat și cerere de intervenție
accesorie, prin care a arătat că înțelege să susțină apărarea intimatei pârâte Primăria
Municipiul București, prin Primarul General, solicitând respingerea apelului, ca
fiind nefondat și menținerea sentinței civile apelate, ca fiind temeinică și
legală.
Prin decizia nr.
288A din 5 iulie 2012 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie
s-a respins apelul
declarat de apelanții reclamanți, s-a admis cerere de intervenție accesorie
formulată în apel de intervenientul O.I., s-a admis apelul declarat de acesta
împotriva încheierii de ședință din data de 10 septembrie 2011 și s-a schimbat
în parte sentința, în sensul că s-a luat act de renunțarea la cererea de
intervenție, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a pronunța
această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:
În ceea ce privește
apelul declarat de apelanții reclamanți, Curtea a reținut că prin notificarea
trimisă către Primăria Municipiului București sub nr. 2164/2001 prin B.E.J. D.,
I., C., B.A. și reclamanții B.T. și B.N. au solicitat, în conformitate cu
dispozițiile Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau măsuri reparatorii
(bănești) prin echivalent pentru imobilul, fost proprietatea B.M., situat în
București, ce se compunea din teren în suprafață de 712 m.p. și o casă alcătuită dintr-o sală, 11 camere parter, 3 camere mansardă, o cameră subsol, 5
holuri, o bucătărie, o magazie.
Această notificare nu
a fost soluționată până la data introducerii cererii cu care a fost învestită
instanța de B.T. și B.N.
Invocând decizia în
interesul legii nr. XX din 9 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, instanța de apel a procedat la analiza pe fond a notificării,
reținând în esență că, potrivit probelor administrate, pentru corpul D (C4)
identificat prin expertiza efectuată în cauză de expert M.A.S., precum și
pentru o cotă indiviză de teren de 233,95 m.p., Primăria Municipiului București, entitatea învestită cu soluționarea notificării, nu are calitatea de unitate
deținătoare.
Cât privește restul
imobilului - teren și construcții -, pentru care intimata pârâtă are calitate
de unitate deținătoare, instanța a constatat că, în principiu, acesta ar putea
fi restituit în natură, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu
excepția părții ce a ieșit din patrimoniul său în temeiul Legii nr. 112/1995
prin contractul de vânzare cumpărare din 3 aprilie 1997 și cele două acte
adiționale (teren în suprafață de 125,85 m.p. și construcție) încheiate cu M.M. și respectiv prin contractul de vânzare cumpărare din 14 iulie 2000, cu
actul adițional corespunzător (teren în suprafață de 74,93 m.p. și construcție) încheiate cu M.G.G., pentru care s-ar putea propune acordarea de măsuri
reparatorii în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, conform art. 18 lit.
c) din același act normativ.
Instanța de apel a
apreciat că, dacă ar fi întrunite condițiile ce fac aplicabile prevederile
Legii nr. 10/2001, intimata pârâtă ar putea să dispună restituirea în natură a
cotei de 54,63% din suprafața de teren de 515,22 m.p. (rămasă neînstrăinată în proprietate exclusivă în temeiul Legii nr. 112/1995) și a
construcțiilor corp A (C1) și C5; să propună acordarea de măsuri reparatorii
prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru
terenul și construcțiile care au făcut obiectul celor două contracte de vânzare
cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și să direcționeze
notificarea către SC F. SA pentru cota de 45,37% din suprafața de teren de 512,22 m.p. și pentru construcția corp D (C4).
Verificând calitatea
apelanților reclamanți de persoane îndreptățite a obține măsuri reparatorii în
condițiile Legii nr. 10/2001, instanța de apel a reținut că notificarea a fost
formulată numai de către doi dintre moștenitorii lui B.V., astfel că ar fi
incidente prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora:
„De cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura
prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite
care au depus în termen cererea de restituire”.
S-a mai reținut că,
potrivit actelor de vânzare încheiate în perioada 1924-1928 de B.D. și B.M.,
apelanții reclamanți au dovedit calitatea de proprietari a autorilor lor numai
cu privire la o cotă indiviză de 6/8 din imobilul în litigiu.
Referitor
la încadrarea imobilului în categoria celor preluate în mod abuziv de stat în
perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, Curtea a avut în vedere că prin art.
2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 au fost calificate astfel de către
legiuitor orice imobile preluate fără respectarea dispozițiilor legale în
vigoare.
Prin
decizia civilă nr. 246A din 06 februarie 2003 pronunțată de Tribunalul
București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. 5939/2002 s-a reținut ca motiv
al anulării certificatului de vacanță succesorală, împrejurarea că defunctul B.V.,
autorul apelanților reclamanți, nu a fost citat la notariat la momentul
dezbaterii succesiunii defunctei B.M. și a luat cunoștință de existența testamentului
lăsat de defunctă în favoarea sa în preajma Crăciunului din anul 1996,
Într-adevăr,
conform art. 12 alin. (1) din Decretul nr. 40/1953: „Notarul de stat, după ce a
constatat că de pe urma unei persoane decedate au rămas bunuri, cheamă înaintea
sa pe toți moștenitorii presupuși și pe legatari, pentru împărțirea bunurilor
succesiunii”.
Se impune însă ca art.
2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 să nu fie interpretat literal, ci
restrictiv, neputând fi luate în considerare și ipotezele în care încălcarea
unei dispoziții legale nu conturează aplicarea în situații juridice identice a
unui tratament diferit, mai favorabil statului în raport de alte subiecte de
drept, fiind astfel exclusă prin concept ideea de abuz din partea acestuia, ca
rațiune a adoptării actului normativ în discuție, astfel cum rezultă chiar din
titulatura sa.
Or, necitarea unui
succesibil de către notarul de stat, fără a se dovedi sau cel puțin a exista
indicii că aceasta a constituit o măsură în cadrul politicii generale de etatizare,
adică de transfer al proprietății private în proprietatea statului - din
contră, din hotărârea judecătorească amintită rezultând că testamentul i-a fost
ascuns lui B.V. de fosta sa soție, B.A. -, constituie o încălcare a legii
întâlnită și în raporturile dintre particulari și nu justifică aplicarea unui
regim juridic derogatoriu de la dreptul comun, reprezentat de acțiunea în
anularea certificatului de moștenitor urmată de petiția de ereditate.
Referitor la apelul
formulat de apelantul intervenient, Curtea a avut în vedere că, potrivit art. 246
C. proc. civ., titularul unei cereri poate să renunțe oricând la judecată pe
parcursul procesului, în ședință, fie prin cerere scrisă. Cum în speță,
apelantul intervenient a renunțat la judecata cererii de intervenție principale
pe care a formulat-o în primă instanță, Curtea a apreciat că, în temeiul
textului de lege menționat, se impune a se lua act de acest act de dispoziție.
Împotriva acestei
decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,
reclamanții B.T. și B.N. invocând greșita apreciere a instanței de apel cu
privire la neîncadrarea imobilului în prevederile Legii nr. 10/2001, motiv de
recurs ce se subsumează prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea
acestui motiv de recurs, recurenții arată că domeniul de aplicare a prevederilor
art. 2 din Legea nr. 10/2001 acoperă sfera tuturor modalităților de preluare,
inclusiv preluarea cu titlu valabil, așa cum este cazul în speță. Pe de altă
parte, pentru semnificația noțiunii de titlu valabil legea face trimitere la dispozițiile
art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Or, imobilul în litigiu a fost preluat
de statul român și apoi înstrăinat.
Mai susțin recurenții
că Primăria Municipiului București avea obligația ca în termen legal să
comunice care este unitatea deținătoare a unei părți din imobil. Or, din
întregul dosar depus de către intimată reiese că a rămas în pasivitate, fără să
soluționeze notificarea.
Regula prevăzută de art.
21 din Legea nr. 10/2001 este aceea că în cazul imobilelor înstrăinate,
unitatea administrativ teritorială își păstrează calitatea de unitate
deținătoare, urmând să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii
speciale. Imobilul, susțin recurenții, se încadrează în dispozițiile art. 29 din
Legea nr. 10/2001.
Examinând decizia
recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte reține
următoarele:
Cu privire la
încadrarea imobilului în litigiu în domeniul de aplicare al legii speciale,
instanța de apel a reținut că imobilul a fost preluat de stat în temeiul unui
certificat de vacanță succesorală, mod de preluare care nu implică ideea de
abuz în sensul conținut în sintagma „preluare abuzivă” la care se referă legea
specială de reparație.
Cu privire la acest
raționament al instanței de apel, recurenții au formulat critica susținută prin
două afirmații, respectiv, că art. 2 din Legea nr. 10/2001 acoperă și ipoteza
preluării cu titlu, ceea ce este cazul în speță și că noțiunea de preluare cu
titlu valabil are semnificația ce rezultă din art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Cu privire la prima
afirmație, Înalta Curte constată că ceea ce instanța de apel a avut de lămurit
în speță nu a fost dacă imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu sau fără
titlu valabil, ci dacă modalitatea de preluare a fost una abuzivă în sensul
Legii nr. 10/2001. În acest sens, instanța de apel și-a dezvoltat argumentația
pe ideea că simpla încălcare a unei dispoziții legale cu ocazia emiterii
certificatului de vacanță succesorală nu atrage calificarea preluării
imobilului de către stat ca fiind una abuzivă, de natură a fi încadrată în
vreuna dintre ipotezele prevăzute la art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Raportându-se la
situația concretă a speței, mai precis, la motivul care a determinat anularea
certificatului de vacanță succesorală, instanța de apel a arătat în considerentele
deciziei sale că necitarea unui succesibil de către notarul de stat, fără a se
dovedi sau cel puțin a exista indicii că aceasta a constituit o măsură în
cadrul politicii generale de etatizare, adică de transfer al proprietății
private în proprietatea statului - din contră, din hotărârea judecătorească
amintită rezultând că testamentul i-a fost ascuns lui B.V. de fosta sa soție, B.A.
-, constituie o încălcare a legii întâlnită și în raporturile dintre
particulari și nu justifică aplicarea unui regim juridic derogatoriu de la
dreptul comun (prin dreptul comun înțelegându-se acțiunea în anularea
certificatului de moștenitor urmată de petiția de ereditate).
Raționamentul
instanței de apel este corect, deoarece dispozițiile Legii nr. 10/2001,
inclusiv cele invocate de recurenți ca temei al obligației unității notificate
de a răspunde la notificare, sunt aplicabile imobilelor care intră sub
incidența acestei legi, respectiv celor enumerate în art. 2 din această lege,
cu condiția ca modalitatea concretă în care imobilul a fost preluat de stat să
fi fost una abuzivă. Noțiunea de „preluare abuzivă” este strâns legată de
politica de abolire a proprietății private și de întărire a proprietății
socialiste de stat, care a marcat perioada regimului comunist, scop în care
s-au luat măsuri de naționalizare, expropriere, confiscare sau chiar preluare
în fapt a unor bunuri proprietate privată, trecute ulterior în proprietate
statului.
În speță, imobilul a
trecut în proprietatea statului în temeiul unei proceduri succesorale,
finalizată cu emiterea unui certificat de vacanță succesorală, act care, în
sine, nu are caracter abuziv. Drepturile statului asupra moștenirii vacante nu
au fost instituite printr-o legislație emanând de la regimul comunist, cu
scopul eliminării proprietății private, ci au constituit obiect de reglementare
în C. civ. de la 1864, care, la art. 680, prevedea că „în lipsă de moștenitori
legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea
statului”. Instituția „moștenirii vacante” este reglementată, așa cum este
firesc, și în Noul C. civ. (art. 1135 – 1140), sub actuala reglementare
bunurile ce compun moștenirea vacantă intrând în domeniul privat al comunei,
orașului sau, după caz, al municipiului în a cărui rază teritorială se aflau
bunurile la data deschiderii moștenirii (art. 1138 din Nou C. civ.).
Deși
invocă prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 (potrivit cărora:
„Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților
administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul
unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la
care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către
stat”), recurenții nu arată în ce modalitate ar trebui valorificate aceste
dispoziții legale în speța dedusă judecății. Așa cum s-a arătat anterior,
problema care se pune în speță nu este aceea dacă imobilul a fost preluat cu
titlu valabil sau fără titlu valabil. Este evident că, în condițiile în care
certificatul de vacanță succesorală a fost anulat prin hotărâre judecătorească,
nu se poate susține că statul a avut un titlu valabil. Cu toate acestea, nu
orice situație în care titlul de proprietate al statului este desființat atrage
aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, lege care are în vedere doar modalitățile
abuzive de preluare.
Având în vedere
concluzia corectă a instanței de apel, în sensul că imobilul solicitat de
reclamanți nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, devine inutilă analiza
celorlalte argumente susținute de recurenți, respectiv, culpa unității
notificate în ceea ce privește întârzierea în soluționarea notificării, precum
și verificarea calității intimatei de a soluționa notificarea pentru părțile
din imobil pe care nu le mai deține, deoarece aceste aspecte s-ar fi impus a fi
soluționate numai în situația în care procedura prevăzută de legea specială de
reparație ar fi fost aplicabilă.
În situația de față,
reclamanții nu pot utiliza calea derogatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001
pentru a redobândi imobilul în proprietate și posesie sau pentru a solicita de
la stat eventuale despăgubiri. Efectele anulării certificatului de vacanță
succesorală vor putea fi valorificate pe calea dreptului comun, sens în care
există pe rolul instanțelor de judecată dosarul având ca obiect revendicare,
din care s-a disjuns prezenta cerere formulată pe cale incidentală de B.T. și B.N.
În raport cu aceste
considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de
recurenții reclamanți a fost respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamanții B.T. și B.N. împotriva deciziei nr. 288A
din 5 iulie 2012 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru
cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 28 februarie 2013.