ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 79/2022

Obiectul cauzei: Prin cererea de chemare în judecata înregistrată la 22 mai 2017 pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și cu intervenientul forțat C., a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea persoanei responsabile civilmente B. S.A. la plata sumei de 8.933,81 RON, reprezentând despăgubiri materiale datorate ca urmare a vătămărilor corporale suferite de reclamantă în urma accidentului rutier din data de 15.10.2015, cauzat de intervenientul forțat și obligarea persoanei responsabile civilmente la plata sumei de 300.000 RON, reprezentând daune morale datorate ca urmare a vătămărilor corporale suferite în urma accidentului rutier menționat. Reclamanta a depus la dosar cerere de modificare a cuantumului pretențiilor materiale de la suma de 8.933,81 RON la suma de 10.320 RON, reprezentând contravaloare tratamente medicale și medicamente. Spitalul Județean de Urgență Drobeta Turnu-Severin a depus la dosar cerere de intervenție în interes propriu, prin care a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 5.260,48 RON, reprezentând contravaloarea îngrijirilor medicale de care a beneficiat partea vătămată A. în perioadele 20.01-25.01.2016 și 07-12.03.2019, conform art. 320 din Legea nr. 95/2006, obligarea la plata dobânzilor și penalităților de la data de la care a beneficiat de îngrijiri medicale și până la data plății efective.

Sentința pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin: Prin sentința nr. 164 din 26 februarie 2020 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și intervenientul forțat C.. A fost obligată pârâta B. S.A. la plata daunelor materiale în cuantum de 10.320 RON și la plata daunelor morale în cuantum de 250.000 RON către reclamanta A.. De asemenea, a fost obligată pârâta B. S.A. la plata sumei de 3.570 RON reprezentând cheltuieli de judecată. S-a dispus disjungerea cererii de intervenție în interes propriu formulată de către intervenientul Spitalul Județean de Urgență Drobeta Turnu-Severin și trimiterea cererii compartimentului Registratură din cadrul Tribunalului Caraș-Severin pentru crearea unui nou dosar.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara: Prin decizia nr. 165 din 27 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, s-au respins, ca nefondate, apelul principal declarat de pârâta B. S.A. și apelul incident declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 164 din 26 februarie 2020 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr. 165 din 27 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, pârâta B. S.A. a declarat recurs. Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prima critică se referă la faptul că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1371 C. civ., în sensul în care a reținut că, la momentul producerii accidentului, reclamanta nu se afla pe locul destinat acesteia, ci se afla în picioare pe culoar, dar că această împrejurare nu ar fi contribuit cu nimic la producerea vătămărilor suferite de aceasta. Șoferul autobuzului a contribuit cauzal la producerea evenimentului, însă conduita reclamantei a constituit o contribuție egală cu cea a șoferului în producerea prejudiciului, cu mențiunea că acesta putea sa micșoreze sau să evite producerea vătămărilor prin ocuparea locului destinat pentru călătorie și prin folosirea centurii de siguranță. Prin urmare, instanța de apel a motivat hotărârea interpretând greșit prevederile art. 1371 C. civ., excluzând cu desăvârșire contribuția personală a reclamantei la producerea/mărirea prejudiciului. Cea de-a doua critică vizează greșita aplicare a prevederilor art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, în sensul că instanța de apel a ignorat practica instanțelor de același grad de jurisdicție și a încălcat principiul predictibilității hotărârilor judecătorești - în spețe similare trebuie pronunțate hotărâri similare, fără abateri majore. Apreciază că despăgubirile acordate în cauză depășesc media jurisprudenței din România. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție și apărările formulate în cauză: Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți la 30 decembrie 2020. La 11 februarie 2021 reclamanta A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 28 octombrie 2021 recursul a fost admis în principiu și s-a stabilit termen la 20 ianuarie 2022, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: În cuprinsul cererii de recurs, pârâta B. S.A. a dezvoltat critici susceptibile de încadrare în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând greșita interpretare a prevederilor art. 1371 C. civ. și, respectiv, greșita aplicare a dispozițiilor art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, normă prevăzută de Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. Critica referitoare la greșita interpretare a art. 1371 C. civ. (în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o) are caracter nefondat. Recurenta-pârâtă a arătat că, deși a reținut că la momentul producerii accidentului reclamanta se afla în picioare pe culoarul autoturismului de transport, instanța de apel a conchis că această împrejurare nu ar fi contribuit cu nimic la producerea vătămărilor suferite, excluzând contribuția personală a reclamantei la producerea/mărirea prejudiciului. Contrar susținerilor părții, răspunzând criticii formulate în apel pe aspectul culpei concurente, instanța a avut în vedere alte considerente decât cele expuse de recurenta-pârâtă în cuprinsul cererii de recurs - Curtea a reținut că această circumstanță nu este de natură a schimba reținerea culpei exclusive în producerea prejudiciului a conducătorului mijlocului de transport în comun, având în vedere legislația specială în domeniu, ce stabilește în sarcina acestuia răspunderea asigurării transportului public de persoane în condiții de securitate, fiind atribuția conducătorului auto să nu permită încărcarea mijlocului de transport peste limita locurilor disponibile, astfel cum se dispune prin art. 48 2 din O.U.G. nr. 109/2005 (persoanele cu funcții care concură la siguranța rutieră sunt conducătorul auto) - dispoziții ce derogă de la normele cu caracter general de care se prevalează pârâta (art. 36 din O.U.G. nr. 195/2002). De asemenea, a reținut că reglementarea specială a răspunderii conducătorului mijlocului de transport în comun se corelează cu prevederile art. 1358 C. civ., în considerarea calității de profesionist a autorului faptei ilicite, astfel încât, pentru aprecierea vinovăției trebuie să se țină seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, precum și, cum este cazul în speță, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi. Nu se poate reține, așadar, că instanța de apel nu ar fi făcut o corectă interpretare a art. 1371 C. civ., având în vedere prevederile cu caracter special în materia transportului public de persoane ce nu permiteau încărcarea mijlocului de transport peste limita locurilor disponibile, ținând cont și de faptul că pârâta nu a probat existența unei alte situații de fapt. În ceea ce privește critica referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma nr. 23/2014, se constată că recurenta-pârâtă contestă de fapt cuantumul daunelor morale acordate, susținând că suma de 250.000 RON acordată reclamantei reprezintă un cuantum ridicat față de practica instanțelor de judecată în materie. Înalta Curte nu va reține ca fiind fondată critica de nelegalitate astfel formulată, apreciind că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale, ținând cont de jurisprudența în materie atunci când a stabilit cuantumul daunelor morale. În analiza acestei critici, se are în vedere, ca prim aspect, faptul că în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac. Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate. Se poate invoca, însă, nesocotirea unor criterii legale care ar fi stat la baza stabilirii acestor despăgubiri, în măsura în care acestea există. În acest sens, recurenta se prevalează de dispozițiile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma nr. 23/2014, ce stipulează că daunele morale, în caz de vătămare corporală a unor persoane, se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România. Astfel cum a punctat și recurenta în cuprinsul motivelor de recurs, legislația nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale, astfel încât jurisprudența instanțelor naționale este unicul reper oferit de lege. Cu privire la cuantumul daunelor morale, curtea de apel a reținut că criteriile de evaluare a întinderii acestui tip de daune, stabilite pe cale jurisprudențială, confirmă justețea acordării acestora în cuantumul stabilit de prima instanță care s-a raportat atât la limita de despăgubire statuată de legiuitor - ceea ce constituie un criteriu obiectiv, cât și la împrejurarea că, în urma evenimentului rutier, reclamanta a suferit traume însemnate ce au condus, în mod corelat, la pierderea locului de muncă, la o imposibilitate de deplasare și de participare la viața socială și economică eficientă, urmare a gradului de invaliditate dobândit. Cuantificarea daunelor morale apare ca fiind justă și echitabilă, fără a se ajunge la o îmbogățire fără justă cauză. Recurenta-pârâtă a indicat câteva cauze în care s-au acordat daune într-un cuantum mai mic decât cel stabilit în speță, însă acestea nu pot constitui acea jurisprudență constantă care ar justifica acordarea despăgubirilor într-un alt cuantum, considerat echitabil din perspectiva sa. Soluția criticată nu excede, într-o manieră nejustificată, limitelor stabilite în spețe cu o cazuistică similară, în care asigurătorii de răspundere civilă delictuală au fost obligați să plătească celor vătămați sume comparabile cu cea acordată în cauza de față. Analiza unei jurisprudențe relevante în materie presupune verificarea unor cazuri concrete pentru a identifica situații similare în care, aplicându-se criteriile create pe cale jurisprudențială, s-au determinat anumite valori ale prejudiciului, acestea constituind o marjă de apreciere pentru instanța aflată în situația de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor. Simplele afirmații ale recurentei în sensul că suma acordată de către instanța de apel reclamantei depășește media jurisprudenței și enumerarea selectivă a unor asemenea cauze, nu sunt suficiente pentru a putea determina stabilirea unui cuantum micșorat al despăgubirilor. Dată fiind natura prejudiciului care le generează, în cazul daunelor morale nu există criterii precise pentru determinarea lor. Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, fiind supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată care nu se poate rezuma doar la o valoare medie stabilită jurisprudențial. Înalta Curte reține că daunele morale au fost corect individualizate pe baza evaluării instanței de judecată. Câtă vreme nu există o soluție legislativă, instanțele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudența internă și a Curții Europene, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, ținând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit - acela de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate de distrugerea legăturii afective și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză. În materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și hotărârile Curții de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora, instanța de apel apreciind că suma acordată de judecătorul fondului victimei cu titlu de daune morale respectă jurisprudența în materie. În consecință, în raport de cele reținute anterior, Înalta Curte constată că instanța de apel a efectuat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale, iar hotărârea recurată nu este susceptibilă de critică sub motivul nesocotirii normei art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma nr. 23/2014. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei atacate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat, iar în conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 3570 RON către intimata-reclamantă A., cu titlul de cheltuieli de judecată efectuate în recurs. PENTRU ACESTE MOTIVE,