Decizia nr. 775/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, la data de 30 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR) a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Administrația Națională pentru Pescuit și Acvacultura (ANPA), obligarea pârâtei la plata sumei de 1.690.258,75 de RON, creanță bugetară stabilită prin nota de control nr. x/2014 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, reprezentând suma achitată de MADR din bugetul național pentru reîntregirea fondului european pentru pescuit (FEP). La data de 7 decembrie 2018, reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată, în sensul că și-a întemeiat, în drept, cererea de chemare în judecată, în principal, pe dispozițiile art. 998, art. 999 din C. civ. de la 1865, art. 1357-1359, art. 139 alin. (1) și (2), art. 1381 alin. (1) și (2) din Noul C. civ., privitoare la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, iar în subsidiar, pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1865, art. 1373 din Noul C. civ. privind răspunderea comitentului pentru prepuși. Pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței funcționale a secției de contencios administrativ și fiscal, arătând că reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile art. 1373 din C. civ. Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a invocat excepția necompetenței funcționale, arătând că litigiul nu are un obiect circumscris materiei achizițiilor publice pentru a putea fi soluționat de secția a II-a contencios administrativ și fiscal, ci cauza este o acțiune în pretenții, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de art. 1373 din Noul C. civ. Prin încheierea din 11 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepția necompetenței funcționale a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 18 ianuarie 2019, sub nr. x/2018*. Prin încheierea din 14 februarie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018 a fost admisă excepția necompetenței funcționale a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Secțiilor a III-a, a IV- a sau a V-a ale Tribunalului București. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 21 februarie 2019, sub nr. x/2018***.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1707 din 05 iulie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată, a admis cererea formulată de reclamantul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultura și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 1.690.258,75 RON, reprezentând reparație prejudiciu creat în patrimoniul Ministerului, ca urmare a achitării acesteia de către reclamant din bugetul național, pentru reîntregirea FEP.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 514 A/2020 din 16 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta-pârâtă Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultura, împotriva sentinței civile nr. 1707 din 05 iulie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul - reclamant Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, ca nefondat.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 514A/2020 din 16 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, arătând că prin hotărârea recurată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, precum și că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În dezvoltarea recursului, după prezentarea situației de fapt și a considerentelor reținute în cuprinsul deciziei atacate, recurenta făcând referire la aspectele de fapt care au fost reținute prin nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor recurenta a arătat că, potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, în vigoare la data emiterii notei de control, autoritățile cu competențe în gestionarea fondurilor europene au obligația de a exclude integral sau parțial de la rambursarea/plata cheltuielilor efectuate și declarate de beneficiari acele cheltuieli care nu respectă condițiile de legalitate, regularitate ori conformitate stabilite prin prevederile legislației naționale și comunitare în vigoare, în situația în care, în procesul de verificare a solicitărilor de plată, acestea determină existența unor astfel de cheltuieli, iar potrivit art. 6 alin. (3) lit. a) din aceeași ordonanță, în aplicarea prevederilor alin. (1), autoritățile cu competențe în gestionarea fondurilor europene au obligația aplicării de reduceri procentuale din sumele solicitate la plată de către beneficiari, în situația în care constată cel puțin una dintre abaterile prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanță de urgență, în raport cu reglementările naționale în vigoare în domeniul achizițiilor publice. Astfel, recurenta a susținut că reclamantul, în calitate de autoritate competentă în gestionarea fondurilor europene, avea obligația să verifice dacă sunt eligibile cheltuielile efectuate în executarea contractului de achiziție publică și să excludă parțial, prin aplicarea unei reduceri procentuale, de la rambursare, cheltuielile care nu respectă condițiile de legalitate, în raport cu reglementările naționale în vigoare în domeniul achizițiilor publice. Susține recurenta că instanța de apel, potrivit prevederilor art. 1371 alin. (1) C. civ., trebuia să facă o verificare a vinovăției reclamantului și a vinovăției pârâtei, prin raportare la nota de control a Ministerului Finanțelor Publice, a cărei legalitate a fost stabilită definitiv prin hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție, și să verifice, pe de o parte, legătura de cauzalitate dintre fapta săvârșită de pârâtă, de a încheia un contract de achiziție publică cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare și prejudiciul invocat de reclamant, și, pe de altă parte, să verifice fapta reclamantului de a accesa fonduri europene pentru plata facturilor emise în executarea contractului de achiziție publică, deși avea cunoștință, sau ar fi trebuit să aibă, că sumele rambursate nu sunt eligibile, prejudiciul fiind realizat prin aplicarea corecției financiare. Recurenta a susținut că, în speță, culpa a fost a ambelor părți, astfel cum reiese din nota de control emisă de MFP la 02.06.2014, pe care instanța de apel trebuia să o analizeze temeinic, iar nu doar să se raporteze la hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție și să rețină că doar pârâta se află în culpă și este responsabilă de prejudiciul invocat de reclamant, ceea ce a condus la raționamentul forțat că există legătură de cauzalitate între încheierea contractului și aplicarea corecției financiare. Astfel, instanța de apel a încălcat principiul aflării adevărului reglementat de art. 22 C. proc. civ., limitându-se doar să constate autoritatea de lucru judecat în ceea ce privește nota de control și să constate că există legătură de cauzalitate între fapta pârâtei și prejudiciul invocat de reclamant, când, în realitate, nu doar pârâta se face vinovată, ci și reclamantul, prin lipsa de diligență în ceea ce privește verificarea aspectelor cu privire la sumele de bani propuse la rambursare. În ceea ce privește apărarea întemeiată pe exceptio mali processus, instanța de apel a procedat la o analiză sumară și superficială, considerând că pârâta putea să formuleze o cerere de intervenție accesorie în favoarea reclamantului în dosarul nr. x/2015, însă, formularea unei astfel de cereri nu s-ar fi putut realiza în condițiile în care reclamantul nu a informat pârâta despre existența litigiului, dar și în condițiile în care limitele intervenției accesorii erau circumscrise sprijinirii apărării reclamantului, or, pârâta ar fi avut interes să intervină în proces pentru a formula apărări, nu numai în favoarea reclamantului, ci și în interes propriu. De asemenea, recurenta a opinat că nu putea fi formulată o cerere de intervenție accesorie în condițiile în care nu este terț față de reclamant, în sensul art. 61 și art. 63 C. proc. civ., ci este o instituție subordonată acestuia, potrivit art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 545/2010. Conchizând, recurenta a învederat că motivarea instanței de apel încalcă prevederile art. 6 din O.U.G. nr. 66/2011, pe cele ale art. 1371 C. civ. și art. 22 C. proc. civ., fiind superficială, cauzată de lipsa de interes a instanței în aflarea adevărului și în analiza probatoriului depus, respectiv aspectele consemnate în nota de control, care demonstrează culpa reclamantului în aplicarea corecției financiare.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, la data de 11 august 2021, prin care solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esență, că recurenta a invocat exclusiv aspecte de netemeinicie, nu și de nelegalitate, criticile vizând exclusiv starea de fapt și nu soluția instanței de apel, "ceea ce ar putea conduce la respingerea cererii pentru motive de nulitate". S-a susținut, totodată, referitor la afirmațiile recurentei privind încălcarea prevederilor art. 1371 din C. civ., că instanța de apel a reținut în mod corect faptul ca în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în raport de prevederile art. 1357 din C. civ. Astfel, în mod corect a stabilit instanța că prejudiciul este cert și nereparat la data introducerii cererii de chemare în judecată, fiind stabilit prin titlul executoriu reprezentat de nota de corecție nr. x/02.06.2014, confirmată prin sentința civilă nr. 2282/18.09.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel București, menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 483/08.02.2018. Valoarea prejudiciului de 1.690.258,75 RON a fost acoperită prin virarea acestei sume de către MADR de la bugetul național în bugetul FEP, creându-se astfel o pagubă în bugetul MADR. Fapta ilicită constă în atribuirea contractului economic nr. x/08.07.2009, încheiat între ANPA, în calitate de autoritate contractantă și S.C. A. S.A., în calitate de prestator, pentru implementarea proiectului intitulat "Servicii informatice privind gestiunea proiectelor în cadrul POP 2007-2013", finanțat din fonduri publice și europene, cu încălcarea prevederilor legale în materia legislației privind achizițiile publice, respectiv a O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publica, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii și H.G. nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziție publica din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, în vigoare Ea data publicării anunțului de participare, astfel cum s-a reținut și în considerentele deciziei civile nr. 483/08.02.2018. Legătura de cauzalitate este relevată de necesitatea reîntregirii fondului FEP cu suma virată de la bugetul național, ca urmare a executării unui contract de achiziții publice atribuit cu nerespectarea dispozițiilor legale, în sarcina pârâtei, instanța supremă reținând culpa în nerespectarea procedurilor din materia atribuirii contractelor de achiziții publice. A mai precizat intimatul că întreaga apărare a recurentei nu vizează faptele, pe care le recunoaște, ci culpa, fără a lua în considerare că fapta sancționată a fost în legătură cu modul de atribuire al contractului, iar nu executarea acestuia. Or, recurenta ANPA este singura instituție responsabilă de tipul procedurii de achiziție utilizată în scopul atribuirii contractului economic nr. x/08.07.2009, astfel că în mod corect instanțele de fond nu au reținut apărările acesteia vizând preluarea tuturor drepturilor și obligațiilor care decurg din contractul nr. x/2009 de către reclamantă. În opinia intimatului, faptul preluării calității de achizitor în legătură cu executarea contractului nr. x/2009 nu fundamentează teza lipsei culpei recurentei în acest litigiu, dat fiind că acest aspect nu prezintă relevanță prin prisma aspectelor reținute cu putere de lucru judecat de către instanța supremă în ceea ce privește responsabilitatea atribuirii acestui contract. Astfel, procedura de achiziție publică, finalizată cu încheierea acestui contract a fost demarată și finalizată de către ANPA, încălcarea dispozițiilor legale privind regulile impuse în această materie prin O.U.G. nr. 66/2011 fiind constată în legătură cu activitatea prestată de această entitate juridică. Noul achizitor nu preia responsabilitatea în privința actelor juridice efectuate anterior încheierii contractului de achiziție publică, ci doar pe cea privind executarea contractului astfel atribuit. Cum încălcarea normelor în vigoare aplicabile procedurii de atribuire a fost reținuta de către instanța suprema în sarcina ANPA, instanța de fond și cea de apel a constatat în mod corect că această entitate are calitate procesuală pasivă, în sensul dispozițiilor art. 36 noul C. proc. civ. și este responsabilă de crearea prejudiciului. În ceea de privește cererea de recurs semnată olograf "pentru Președinte", intimatul a solicitat instanței să pună în vedere recurentei să depună la dosar înscrisuri din care să rezulte numele, prenumele și mandatul persoanei care a semnat cererea de recurs, în caz contrar, înțelegând să invoce excepția nulității pentru lipsa calității de reprezentant a persoanei care a semnat cererea de recurs. La termenul de judecată din data de 06 aprilie 2022, instanța de recurs a respins motivat excepția nulității cererii de recurs constatând că a fost probată lipsei calității de reprezentant al pârâtei a persoanei care a semnat cererea de recurs, respectiv că, în cuprinsul memoriului de recurs au fost formulate critici care pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 26 ianuarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură împotriva deciziei nr. 514A/2020 din data de 16 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată în ședință publică, la data de 6 aprilie 2022, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor legale aplicabile, în ordinea impusă de logica raționamentului judiciar, Înalta Curte constată următoarele: În referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., se reține că recurenta a invocat motivarea deficitară a deciziei civile recurate, în ceea ce privește aspectele vizând culpa reclamantului în producerea prejudiciului pretins în speță și existența legăturii de cauzalitate între prejudiciul pretins în cauză și fapta ilicită imputată pârâtei, apărări invocate în calea de atac a apelului. Critica este fondată. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Astfel, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță și de a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanțele de control judiciar și nu în ultimul rând de a proteja părțile împotriva unor soluții sau măsuri discreționare dispuse de către instanțele de judecată. Așadar, obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Trebuie reamintit, deopotrivă, că inclusiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia. Deși potrivit jurisprudenței instanței europene obligația de motivare nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, este necesar să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată, ceea ce presupune expunerea argumentelor care, prin conținutul lor, influențează soluția. În speță, reclamantul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR) a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională pentru Pescuit și Acvacultura (ANPA), obligarea pârâtei la plata sumei de 1.690.258,75 de RON, creanță bugetară stabilită prin nota de control nr. x/2014 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, reprezentând suma achitată de MADR din bugetul național pentru reîntregirea fondului european pentru pescuit (FEP). Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998, art. 999 din C. civ. de la 1865, art. 1357-1359, art. 139 alin. (1) și (2), art. 1381 alin. (1) și (2) din Noul C. civ., privitoare la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, iar în subsidiar, pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1865, art. 1373 din Noul C. civ. privind răspunderea comitentului pentru prepuși. Potrivit situației de fapt stabilite în cauză, prin Decizia nr. 2120/16.04.2009 s-a aprobat proiectul de asistență tehnică privind completarea programului anual al achizițiilor publice pentru anul 2009, în scopul programării contractului de achiziții având ca obiect "servicii informatice privind gestiunea proiectelor în cadrul programului Operațional pentru Pescuit 2007-2013"finanțat din fondurile alocate Axei nr. 5 -"Asistență tehnică" a programului operațional. Proiectul de asistență tehnică s-a implementat integral prin contractul de servicii nr. x/08.07.2009 încheiat între ANPA în calitate de achizitor și S.C. A. S.A., în calitate de prestator. Potrivit Actului Adițional nr. 1/17.11.2010 calitatea de achizitor a fost preluată de la ANPA la MADR, prin Direcția Generală de Pescuit, pentru proiectul intitulat "Servicii informatice privind gestiunea proiectelor în cadrul POP 2007-2013". Perioada de implementare a proiectului a fost stabilită la 60 de luni, de la data semnării contractului de achiziții publice, respectiv pentru perioada 08.07.2009-08.07.2014, potrivit dispozițiilor art. 6 din Contract. Prin nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare încheiată la data de 02.06.2014 s-a concluzionat că atribuirea contractului economic nr. x/08.07.2009 s-a efectuat cu încălcarea prevederilor legale în materia legislației privind achizițiile publice, respectiv a O.U.G. nr. 34/2006 și H.G. nr. 925/2006, în vigoare la data publicării anunțului de participare. S-a mai reținut că această notă de control a fost contestată de către reclamantul din prezenta cauză, contestația fiind respinsă ca neîntemeiată prin sentința civilă nr. 2282/18.09.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel București, devenită definitivă prin decizia civilă nr. 483/08.02.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel învestită, prima instanță a reținut în acord cu dispozițiile art. 103 din legea nr. 71/2011 și de cauza cererii de chemare în judecată că legea aplicabilă în cauză este vechiul C. civ. Totodată, a constatat că reclamanta nu a produs dovezi în ceea ce privește reținerea unor fapte imputabile în sarcina unor persoane care să aibă calitatea de prepuși, nota de control relevând nerespectarea normelor legale în materia parcurgerii procedurii de achiziții publice de către entitatea responsabilă și nu de către oricare dintre angajații acesteia. În consecință, s-a stabilit că nu se impune analizarea separată a raportului de prepușenie și a aspectului privind săvârșirea faptei reținute în cuprinsul notei de control în exercitarea funcțiilor încredințate. Cu privire la incidența răspunderii civile pentru fapta proprie a pârâtei, s-a apreciat că prejudiciul este cert și nereparat la data introducerii cererii, respectiv că a fost stabilit prin nota de control din 2014 confirmată prin sentința civilă nr. 2282/18.09.2015 a Curții de Apel București, respectiv că valoarea prejudiciului a fost de 1.690.258,75 RON și a fost acoperit prin virarea acestei sume de la bugetul național în bugetul FEP. În ceea ce privește fapta ilicită, s-a reținut că aceasta constă în atribuirea contractului economic nr. x/08.07.2009 - încheiat între ANPA, în calitate de autoritate contractantă și S.C. A., în calitate de prestator, pentru implementarea proiectului intitulat "Servicii informatice privind gestiunea proiectelor în cadrul POP 2007-2013" finanțat din fonduri publice și europene- cu încălcarea prevederilor legale în materia legislației privind achizițiile publice, respectiv a O.U.G. nr. 34/2006 și H.G. nr. 925/2006. În ceea ce privește legătura de cauzalitate s-a apreciat că a fost relevată de necesitatea reîntregirii fondului FEP cu suma virată de la bugetul național ca urmare a executării unui contract de achiziții publice atribuit cu nerespectarea dispozițiilor legale, iar în privința vinovăției, s-a reținut că aceasta a fost stabilită în sarcina pârâtei ANPA prin hotărârile judecătorești anterior menționate. Învestită fiind cu soluționarea apelului și având a tranșa inclusiv chestiunea litigioasă vizând legătura de cauzalitate între fapta imputată recurentei și prejudiciul pretins înregistrat de reclamantă, respectiv, culpa proprie a reclamantului în producerea prejudiciului pretins în speță, instanța de apel a reținut, în esență, că prin decizia civilă nr. 483/08.02.2018 a Înaltei Curți a fost validată nota de constatare prin care au fost aplicate sancțiuni reclamantei ca urmare a atribuirii contractului economic nr. x/08.07.2009, cu încălcarea O.U.G. nr. 34/2006 și H.G. nr. 925/2006, sens în care s-a reținut că această hotărâre judecătorească se bucură de o prezumție de validitate, astfel că statuările din cuprinsul acestui act jurisdicțional, privind validitatea notei de constatare nu mai pot fi contrazise sau infirmate în cauză. S-a concluzionat că potrivit notei de constatare menționate întreaga responsabilitate pentru prejudiciul produs prin această procedură, revine apelantei pârâte, autoritate contractantă care a derulat procedura, respectiv că fapta sancționată este în legătură cu atribuirea contractului, iar nu cu executarea acestuia, reținându-se că apărările pârâtei care aduc în discuție statuările instanței anterioare și lipsa formulării unor apărări corespunzătoare de către reclamantă în litigiul anterior, nu pot fi validate, întrucât aceasta ar fi avut posibilitatea de a formula cerere de intervenție accesorie în favoarea intimatului reclamant în dosarul nr. x/2015. Procedând la verificarea silogismului judiciar expus în justificarea soluției de respingere a apelului declarat de apelanta pârâtă, Înalta Curte constată că pe lângă faptul că nu a fost temeinic argumentat, în sensul că nu răspunde exigenței de a demonstra lipsa de temeinicie a tuturor argumentelor esențiale invocate de apelanta pârâtă, raționamentul expus este parțial și incorect și incoerent. În acest sens, Înalta Curte reține, pe de o parte că analiza considerentelor deciziei civile recurate relevă faptul că nu s-a formulat un răspuns explicit și specific argumentelor apelantei care aduceau în dezbatere culpa concurentă a reclamantului în producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate între lipsa de diligență a reclamantului în ceea ce privește verificarea aspectelor cu privire la sumele de bani propuse la rambursare și prejudiciul pretins în speță. Sub acest aspect, se reține că, așa cum s-a reținut în mod constant în jurisprudența instanțelor naționale și în doctrina de specialitate, plecând de la premisa că fapta omului a jucat un rol cauzal - fie singură, fie în unire cu alt fapt sau eveniment exterior, fapte sau evenimente aflate într-o legătură necesară cu prejudiciul, determinând cu necesitate producerea lui sau care, au contribuit precumpănitor la realizarea prejudiciului, în sensul că deși nu au produs în mod direct efectul păgubitor, au favorizat producerea acestui efect, înlesnind nașterea procesului cauzal sau agravându-i ori asigurându-i rezultatul negativ- în caz de coparticipare a victimei la producerea prejudiciului sau la mărirea acestuia, partea chemată să răspundă va fi obligată la repararea numai în parte a prejudiciului, proporțional cu pagubele pricinuite în mod direct prin acțiunile sale, indiferent de forma de vinovăție cu care a acționat. Efectul aplicării acestei reguli îl constituie, așadar, excluderea sau diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de persoana responsabilă numai la partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. Or, în speță, recurenta a invocat, în apel, o atare ipoteză, susținând că ambele părți din proces s-au aflat în culpă, respectiv că la producerea prejudiciului a contribuit deopotrivă, în contextul în care au existat indicii cu privire la neregulile imputate ANPA cunoscute reclamantului, iar acesta a preluat contractul în discuție "cu tot cu neregulile semnalate", valoarea contractului fiind nu doar acceptată, ci mărită prin act adițional, fapta reclamantului de a accesa, în acest context, fonduri europene pentru plata facturilor emise în executarea contractului de achiziție publică și lipsa de diligență a acestuia în ceea ce privește îndeplinirea obligațiilor care îi reveneau, potrivit legii, de a verifica caracterul eligibil al sumelor de bani propuse la rambursare, deși la acea dată avea cunoștință că sumele rambursate nu sunt eligibile, întrucât atribuirea contractului s-a realizat cu încălcarea prevederilor O.U.G. nr. 34/2006. Cum în situațiile de concurs al culpei sau intenției victimei cu fapta altei persoane la provocarea prejudiciului sau la dimensionarea acestuia, autorul pagubei va suporta numai acea parte din prejudiciu pe care a provocat-o personal, un atare argument putea avea o incidență decisivă asupra obiectului litigiului, astfel că înlăturarea apărărilor recurentei anterior reliefate impunea o evaluare adecvată, raportat la starea de fapt dedusă analizei în apel, întrucât doar o motivare completă, ce clarifică toate împrejurările de fapt în privința relațiilor derulate între părți poate fi și una convingătoare, garanție împotriva arbitrariului și dovadă a unui proces echitabil. Pe de altă parte, se constată că deși premisa reținută de către instanța devolutivă de prim control judiciar este aceea a existenței unei judecăți anterioare în care pârâta nu a avut calitatea de parte, se reține incidența autorității de lucru judecat și deopotrivă prezumția de validitate a hotărârilor pronunțate în acel litigiu, fără totuși a se preciza expres dacă puterea de lucru judecat exprimată prin efectul pozitiv se aplică și persoanelor care nu au fost părți. Înalta Curte, reține că art. 431 C. proc. civ., reglementează autoritatea de lucru judecat, fiind de observat că, atât efectul pozitiv, cât și efectul negativ sunt simultan aspecte ale autorității de lucru judecat, cel pozitiv, pentru partea care a câștigat procesul, în sensul că se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea definitivă într-o nouă judecată fără ca această instanță să mai poată lua în discuție existența dreptului, iar cel negativ, pentru partea care a pierdut procesul, în sensul că nu mai poate repune în discuție dreptul său într-un alt litigiu. Din acest unghi, se impune a fi observat că efectele lucrului judecat se manifestă pe planul relativității efectelor hotărârii judecătorești, întrucât autoritatea de lucru judecat presupune existența acelorași părți între care să fi purtat dezbaterea judiciară anterioară, de o manieră care să nu mai poată fi contrazisă ulterior. În alți termeni, principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât și al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât părților în proces (și succesorii acestora), fundamentul și justificarea acestui principiu constituindu-le contradictorialitatea și dreptul la apărare. Modalitatea în care se produc efectele procesuale în raport cu terții este reglementată distinct în cuprinsul art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cu care: "Hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară." În consecință, efectele, pozitiv și negativ, ale autorității de lucru judecat nu pot reprezenta argumente pentru a se extinde efectele obligatorii ale unei hotărâri asupra altor persoane decât cele care au fost părți, în sensul prezenței lor juridice, în litigiul care a dus la pronunțarea acelei hotărâri. Ca urmare, pentru terți, simpla legătură, din cadrul unui proces ulterior, cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior nu este suficientă pentru a susține că statuările unei judecăți care îi prejudiciază li se opun cu autoritate de lucru judecat, atâta timp cât nu se poate reține îndeplinirea condiției identității de părți. În această ipoteză, existența unei hotărâri definitive integrată în mod legal în ordinea juridică poate fi opusă terțelor persoane, în sensul că acestea nu mai pot ignora situația juridică ce a luat naștere în urma pronunțării respectivei hotărâri judecătorești, cel puțin până la momentul în care vor demonstra în justiție situația contrară, relativitatea efectelor obligatorii și a lucrului judecat ale hotărârii judecătorești neavând drept consecință inopozabilitatea actului jurisdicțional față de terți, care, întocmai ca și în cazul convențiilor, nu pot nega situația juridică născută din existența unei hotărâri judecătorești, ca fapt juridic. Ei trebuie să respecte rezultatul dezbaterilor judiciare, chiar dacă nu au participat la acestea, dar pot să demonstreze, în justiție, contrariul. În acest context devine util efectul procesual al hotărârii judecătorești de a constitui din punct de vedere probator act autentic. În consecință, chiar dacă, în ipoteza analizată, hotărârea opusă terțului nu are aptitudinea de a genera, în mod direct, față de acesta drepturi ori obligația de a executa dispozițiile ce le conține, ea - ca orice act juridic-dă naștere îndatoririi de a respecta situația juridică ce s-a creat odată cu pronunțarea sa și intrarea în circuitul civil a respectivului act jurisdicțional, sub rezerva neexercitării, de către terț a dreptului de a se apăra în sensul de a administra probe contrare situației ce a făcut obiect al dezbaterilor din cadrul litigiului astfel soluționat (ipoteză în care terțul suportă, indirect, efectele judecății la care nu a participat, care îi sunt opozabile în temeiul art. 435 alin. (2) din C. proc. civ.). Consecutiv acestor considerații teoretice, luând în considerare deopotrivă, precizările din recurs sub aspectul limitelor apărărilor deduse analizei în prezenta cale de atac din această perspectivă, respectiv faptul că nota de control ce a făcut obiectul contestației soluționate prin decizia civilă nr. 483/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal are natura juridică de act administrativ cu caracter individual, astfel încât hotărârea judecătorească prin care a fost soluționată contestația formulată împotriva acesteia nu beneficiază de efectul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 554/2004, se reține că, de vreme ce, în speță, pârâta care nu a avut calitatea de parte în procesul soluționat prin decizia civilă nr. 483/08.02.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a înțeles să formuleze apărări în cauza de față în legătură cu aspectele reținute în nota de constatare validate jurisdicțional în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 ce vizau vinovăția părților litigante și legătura de cauzalitate între faptele părților litigante și prejudiciu, statuarea instanței de apel în sensul că acestea se impun a fi înlăturate, de plano, în prezenta cauză, întrucât ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în cauza anterior menționată este eronată. Concluzionând, instanța de recurs, reține că silogismul judiciar care a justificat această soluție ignoră cadrul legal incident, fiind în sarcina instanței de apel să analizeze aceste apărări în lumina prevederilor art. 435 din C. proc. civ., analiză care însă nu a fost realizată. Argumentele anterior expuse relevă incorectitudinea raționamentului judiciar expus de instanța de prim control judiciar în motivarea înlăturării apărărilor recurentei care tindeau la a înlătura, din punct de vedere probator, efectele substanțiale ale hotărârii pronunțate în litigiul în care nu a fost parte, cu motivarea că astfel de apărări ar fi putut fi formulate exclusiv pe calea intervenției accesorii în favoarea reclamantului care a avut calitatea de parte în acel litigiu. De altfel, așa cum fundamentat se susține în recurs, o atare construcție juridică care opune terțului într-o manieră incontestabilă o hotărâre judecătorească, contrar art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., nefondat impută recurentei neexercitarea unei facultăți. Ca atare, decizia din apel are caracter nelegal, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Cum potrivit art. 483 alin. 3din C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel că prin intermediul acestei căi de atac se verifică exclusiv aspectele de legalitate ale unei hotărâri, iar, în speță, raportat la cele anterior constatate, situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită, ceea ce face imposibilă verificarea modului de aplicare a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală (în limitele deduse analizei prin prezentul recurs) din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., ceea ce determină casarea hotărârii recurate, în cadrul impus de dispozițiile art. 496-497 din C. proc. civ. și trimiterea dosarului la aceeași instanță de apel în vederea rejudecării apelului pârâtei, cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata în apel. Pentru aceste considerente,