ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7139/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7139/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată sub nr. 2974/121/2009 pe rolul Tribunalului Galați reclamanta

SC S. SA a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin D.G.F.P. Galați, solicitând

ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1.000.000

RON cu titlu de despăgubiri civile. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că

prin procesul verbal nr. V1. din 14 iunie 2007 întocmit de comisari ai Gărzii Financiare

- Secția Galați s-a constatat săvârșirea de către SC S. SA a contravenției prevăzute

de art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, iar în temeiul art. 6 alin. (1) din lege

s-a dispus confiscarea unor utilaje (macarale, caroserii auto) în întregime sau

piese dezasamblate a căror valoare a fost estimată la suma de 1.297.672 RON.

A mai arătat reclamanta că prin sentința civilă

nr. 8972 din 28 noiembrie 2007 a Judecătoriei Galați, irevocabilă prin decizia civilă

nr. 275 din 10 aprilie 2008 a Tribunalului Galați a fost respinsă plângerea pe care

a formulat-o împotriva procesului verbal de contravenție, iar prin decizia pronunțată

în Dosarul nr. 5045/121/2008 a fost respinsă și contestația în anulare pe care a

formulat-o împotriva deciziei civile nr. 275/2008.

Reclamanta a precizat că toate aceste utilaje

care sunt și numeroase și voluminoase se găsesc amplasate în două locații aparținând

reclamantei, respectiv în F.N. și la sediul societății, str. T.

Art. 465 C. civ. stabilește că legea este una

dintre modalitățile prin care se dobândește proprietatea și cum hotărârile judecătorești

irevocabile se bucura de putere de lege, consecința directă a respingerii recursului

la data de 10 aprilie 2008 a fost aceea că Statul Român a devenit în mod legitim

proprietarul tuturor acestor bunuri.

În legătură cu amplasarea bunurilor, la data de

18 iunie 2007 între comisarii Gărzii Financiare și reprezentatul societății s-a

încheiat contractul de depozit înregistrat sub nr. DE1. care cuprindea și clauza

ca durata acestuia era de 90 de zile la rămânerea definitiv a procesului-verbal

de constatare a contravenției. Depozitarul se obliga să răspundă de integritatea

bunurilor, de pierderea, deteriorarea sau distrugerea lor, fiindu-i interzisă și

folosirea în interesul propriu, părțile convenind ca pe durata sus-menționată depozitarea

acestor bunuri să fie gratuită.

Raportat la clauzele acestui contract de depozit

rezultă cu maximă evidență începând cu data de 12 iulie 2008 pârâtul era obligat

să-și ridice bunurile proprietatea sa, lucru pe care nu l-a făcut nici până în prezent.

În aceste condiții, a apreciat reclamanta că începând

cu data de 12 iulie 2008 când a încetat prin împlinirea termenului contractul de

depozit nr. DE1. pârâtul datorează după principiile generale ale răspunderii civile

delictuale despăgubiri reprezentând lipsa de folosință pentru terenul proprietatea

reclamantei pe care se găsesc amplasate bunurile.

Pentru a evidenția dimensiunea pagubei produsă

în modalitatea arătată reclamanta a menționat că suprafața de teren total ocupată

cu bunurile proprietatea pârâtului este de aproximativ 14.430 mp (13.050 mp situați

în F.N. și 480 mp situați în str. T.) iar suma pe care o apreciază la nivelul minim

că poate fi pretinsă la plată este de 0,50 RON/mp/zi.

A raportat acest cuantum la prevederile HCL

nr. 117 din 30 octombrie 2008 care prevede că taxa zilnică pentru utilizarea temporară

a locurilor publice prin depozitare de materiale este de 2,50 mp/zi.

În aceste condiții a susținut reclamanta că suma

totală cu care a prejudiciat-o pârâtul este de 2.554.110 RON pentru perioada 12

iulie 2008 - 12 iunie 2009 (354 zile x 14.430 mp x 0,50 RON), dar întrucât nu are

posibilitatea de a achita taxa judiciară de timbru la această valoare înțelege să

formuleze prezenta acțiune în limita sumei de 1.000.000 RON.

În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe

dispozițiile art. 480 C. civ.

În dovedirea acțiunii reclamanta a solicitat probele

cu înscrisuri, expertize specialitatea topografie și expertiză contabilă, fiind

încuviințate de instanță și administrate în cauză doar probele cu înscrisuri și

expertiză specialitatea topografie.

D.G.F.P. Galați a formulat întâmpinare prin care

a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive motivat de faptul că

această instituție nu se identifică cu Statul Român.

Pe fondul cauzei a arătat că bunurile ce au făcut

obiectul procesului verbal de contravenție nr. V1. din 14 iunie 2007 întocmit de

Garda Financiară, secția Galați nu au fost predate D.G.F.P. Galați de către SC

S. SA, în calitate de deținător conform legii.

Reclamanta a omis faptul că procedura de preluare

și valorificare a bunurilor intrate în proprietatea privată a statului este reglementată

de O.G. nr. 14/2007 și de H.G. nr. 731/2007 privind Normele metodologice de aplicare

a acesteia, acte normative derogatorii de la dreptul comun.

Astfel, conform art. 4 alin. (2) și art. 6

alin. (1) din O.G. nr. 14/2007 republicată bunurile intrate în proprietatea privată

a statului se declară și se predau organelor de valorificare, după ce actul de preluare

în proprietatea privată a statului a devenit executoriu.

Nu are nici o relevanță dacă reclamanta sau Garda

Financiară au prelungit sau nu contractul de depozit nr. DE1. din 18 iunie 2007

deoarece legiuitorul a stabilit expres obligațiile deținătorilor bunurilor, conform

dispozițiilor art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007 republicată.

Cu toate că SC S. SA avea calitatea de deținător

al bunurilor intrate în proprietatea privată a statului, aceasta nu și-a îndeplinit

obligația de a preda bunurile confiscate organelor de valorificare.

Mai mult, D.G.F.P. Galați a notificat reclamanta

prin adresa nr. A1. din 30 aprilie 2009 să procedeze la predarea bunurilor către

reprezentanții Gărzii Financiare, demers rămas fără rezultat.

A mai susținut pârâtul că cererea reclamantei

de obligare la plata de despăgubiri a D.G.F.P. Galați este nefondată, câtă vreme

între reclamantă și Garda Financiară sau D.G.F.P. Galați nu a fost întocmit nici

un înscris din care să rezulte faptul că depozitul bunurilor intrate în proprietatea

privată a statului ar fi cu titlu oneros.

În ședința publică din data de 07 octombrie 2009

reprezentantul reclamantei a precizat că Statul Român este reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice București și s-a dispus citarea pârâtului prin reprezentant legal

Ministerul Finanțelor Publice.

Prin cererea depusă la data de 15 februarie 2010

reclamanta și-a majorat câtimea pretențiilor la suma de 1.500.000 RON, invocând

dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 952 din 30 aprilie 2010

a Tribunalului Galați s-a admis în parte acțiunea și a fost obligat pârâtul către

reclamant la plata a 124.072 RON cu titlu de despăgubiri civile și la plata a 4.433,64

RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință s-au reținut

următoarele:

Prin procesul verbal de constatare și sancționare

a contravențiilor nr. V1. din 14 iunie 2007 întocmit de comisari ai Gărzii Financiare,

secția Galați reclamanta SC S. SA a fost amendată contravențional pentru comiterea

contravenției prevăzute de art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, iar în temeiul

art. 6 alin. (1) din lege s-a dispus confiscarea de la reclamantă a bunurilor enumerate

în procesul verbal și în nota de constatare întocmită la aceeași dată.

Plângerea formulată de reclamantă împotriva acestui

proces-verbal de contravenție a fost respinsă irevocabil prin decizia civilă

nr. 275 din 10 aprilie 2008 a Tribunalului Galați.

La data de 14 iunie 2007 între reprezentanții

Gărzii Financiare Galați, în calitate de reprezentanți ai deponentului și reprezentantul

reclamantei s-a încheiat un contract de depozit prin care bunurile confiscate au

fost lăsate în depozit la societatea reclamantă, stabilindu-se că durata contractului

este de 90 de zile de la data rămânerii definitive a procesului verbal nr. V1. din

14 iunie 2007, la sfârșitul căreia bunurile vor fi ridicate de către deponent.

S-a mai prevăzut în contract că depozitul este

gratuit și că prelungirea termenului de depozit are loc în baza înțelegerii părților.

Din certificatul de atestare a dreptului de proprietate

seria M1. nr. MM1. din 05 august 1994 emis de Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării

Teritoriului, coroborat cu concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză

de expert R.C., rezultă că dintre cele 5 locații descrise în lista anexă la contractul

de depozit, doar două se află în proprietatea reclamantei, respectiv terenul din

Galați, Parcul rece F.N. și imobilele din str. T., cu două amplasamente - Zona

X1. și Zona X2.

Din același raport de expertiză se reține că prin

calculul analitic al suprafeței minime de depozitare omogenă a utilajelor de construcții

și bunurilor trecute în contractul de depozit și lista anexă pe terenurile proprietatea

societății reclamante, rezultă o suprafață de 17.777 mp.

Reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la

plata unor despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului

proprietatea sa ocupat de bunurile confiscate care au devenit proprietatea statului,

în perioada 12 iulie 2008 - 12 iunie 2009.

Potrivit clauzelor contractului de depozit, acest

contract a încetat la data de 10 iulie 2008, astfel că după această dată a încetat

obligația reclamantei de a menține cu titlu gratuit pe terenul proprietatea sa bunurile

respective.

Tribunalul a constatat că în cauză nu sunt aplicabile

dispozițiile O.G. nr. 14/2007 și H.G. nr. 731/2007 invocate prin întâmpinare, întrucât

bunurile respective se aflau la dispoziția reprezentanților statului, prin contractul

de depozit fiind stabilit un termen de 90 de zile de depozitare, tocmai pentru ca

reprezentanții statului să aibă timpul necesar pentru a organiza ridicarea bunurilor

de pe acest teren.

De altfel, în contractul de depozit încheiat s-a

prevăzut în mod expres că la sfârșitul duratei depozitului bunurile vor fi ridicate

de către deponent.

Pe de altă parte, în cauză este vorba despre bunuri

al căror transport implică cheltuieli mari, care nu pot fi puse în sarcina reclamantei,

iar obligația impusă de lege de predare a bunurilor organelor de valorificare nu

implică în mod obligatoriu deplasarea de către deținător a bunurilor respective

la sediul organelor de valorificare sau într-o altă locație.

De altfel, din adresa nr. A1. din 30 aprilie 2009

emisă de D.G.F.P. Galați și procesul verbal întocmit la data de 12 mai 2009 rezultă

că reprezentanții pârâtului nici nu intenționau ridicarea bunurilor de pe terenul

proprietatea reclamantei.

Deși prin adresa nr. A1. din 30 aprilie 2009 reclamanta

a fost notificată să-și desemneze un reprezentant pentru operațiunea de predare-primire

a bunurilor din lista de inventar, din procesul verbal întocmit la data de 12

mai 2009 rezultă că la data respectivă reprezentanții pârâtului au procedat doar

la verificarea bunurilor lăsate în custodie de către Garda Financiară la SC S.

SA, bunurile fiind lăsate în continuare pe terenul reclamantei.

Art. 44 din Constituția României prevede că „Dreptul

de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul

și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. Proprietatea privată este garantată

și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.”

În același sens sunt și prevederile art. 1 din

Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului care prevede

că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Dreptul de proprietate conferă titularului dreptul

de a întrebuința lucrul potrivit naturii și destinației sale, de a-i culege fructele

sau veniturile și de a dispune de el.

Art. 480 C. civ. prevede că dreptul de proprietate

se exercită în limitele determinate de lege.

Cum ocuparea de către pârât, cu bunurile sale,

a terenului proprietatea reclamantei este în afara oricărei prevederi legale sau

contractuale, Tribunalul a constatat că cererea reclamantei de obligare a pârâtului

la plata unor despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului menționat este justificată.

Contravaloarea acestor despăgubiri reprezintă

practic contravaloarea fructelor sau veniturilor pe care reclamanta le-ar fi obținut

de pe acest teren în perioada 12 iulie 2008 - 12 iunie 2009.

Contravaloarea acestor despăgubiri nu poate fi

însă stabilită în raport de taxele zilnice percepute de Primăria mun. Galați pentru

utilizarea temporară a locurilor publice pentru depozitare materiale sau pentru

comerț, întrucât aceasta ar însemna a accepta o situație nedovedită în cauză, și

anume aceea că reclamanta ar fi avut posibilitatea de a încheia contracte cu diverse

persoane privind folosința întregii suprafețe de teren cu prețul de 2,30 RON, de

2,50 RON sau de 2,70 RON/mp/zi, în fiecare zi a perioadei menționate de reclamantă.

În cauză nu s-a susținut că pe terenul respectiv

s-ar fi putut înființa culturi agricole, astfel că Tribunalul a apreciat că prejudiciul

suferit de reclamantă prin lipsirea de folosința bunului său nu poate fi raportată

decât la chiriile percepute pentru terenuri cu diferite destinații.

Reclamanta nu a făcut în cauză dovezi certe cu

privire la valoarea prejudiciului suferit ca urmare a lipsirii de folosința terenului

proprietatea sa, însă este dincolo de orice îndoială că acesta a fost prejudiciată

prin faptul că nu s-a putut folosi de bunurile sale.

Potrivit practicii C.E.D.O. (a se vedea cauzele

Androne împotriva României și Buzatu împotriva României) în ceea ce privește sumele

solicitate pentru lipsa de folosință a bunului, calculate în funcție de prețurile

de închiriere a acestui bun, Curtea a considerat că nu poate acorda vreo sumă cu

acest titlu, având în vedere că acordarea unei sume cu acest titlu ar avea un caracter

speculativ, posibilitatea și randamentul unei închirieri depinzând de mai multe

variabile.

Totuși, Curtea a acceptat faptul că persoanele

în cauză au suferit un prejudiciu ca urmare a privării de proprietate suportată

de aceștia și a ținut cont de acest aspect cu ocazia reparării prejudiciului moral.

Față de probele administrate și având în vedere

și condițiile economico-sociale actuale, Tribunalul nu poate reține cu certitudine

că reclamanta ar fi putut închiria întreaga suprafață de teren de 17.777 mp pe toată

perioada solicitată, cu un preț la nivelul celui solicitat prin acțiune sau menționat

în raportul de expertiză.

Având în vedere însă lista înaintată de Primăria

mun. Galați privind tarifele practicate în anii 2008 și 2009 pentru închirierea

unor terenuri aflate în patrimoniul municipiului, tribunalul a apreciat că stabilirea

unor despăgubiri la nivelul de 0,61 RON/mp/lună (pentru perioada 12 iulie 2008-31

decembrie 2008) și de 0,66 RON/mp/lună (pentru perioada 01 ianuarie 2009 - 12

iunie 2009) este de natură să asigure o justă despăgubire a reclamantei pentru lipsa

de folosință a terenului proprietatea sa.

Împotriva sentinței civile nr. 952 din 30

aprilie 2010 a Tribunalului Galați au declarat apel ambele părți.

Reclamanta a considerat că este greșită aprecierea

instanței de fond în ceea ce privește cuantumul despăgubirii în condițiile în care

pe de o parte și în prezent terenul este ocupat de bunurile aparținând pârâtului,

iar pe de altă parte destinația terenurilor nu este nicidecum cea de curți, clădiri

(așa cum s-a orientat instanța în tabelele înaintate de Primăria Galați), ci este

un bun imobil cu valoare de patrimoniu, un activ care din perspectiva oricărei societăți

comerciale trebuie maxim valorificat.

Reclamanta a solicitat admiterea apelului, modificarea

în parte a sentinței civile nr. 952 din 30 aprilie 2010 a Tribunalului Galați în

sensul obligării pârâtului la plata a 1.500.000 RON.

În subsidiar a solicitat obligarea pârâtului și

la plata despăgubirii aferente intervalului 12 iunie 2009 și până la data pronunțării

hotărârii în baza art. 294 alin. (2) C. proc. civ.

Pârâtul Statul Român a criticat sentința civilă

nr. 952 din 30 aprilie 2010 a Tribunalului Galați pentru că nu a luat în calcul

faptul că a devenit proprietar al bunurilor confiscate și în acest caz tărâmul juridic

al speței este dat de O.G. nr. 14/2007 și H.G. nr. 731/2007, acte normative derogatorii

de la dreptul comun.

Conform dispozițiilor art. 4 alin. (2) și

art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007 bunurile intrate în proprietatea privată a

statului se declară și se predau organelor de valorificare, după ce actul de preluare

în proprietatea privată a statului a devenit executoriu.

Conform dispozițiilor art. 5 alin. (1) din O.G.

nr. 14/2007 deținătorii au obligația să inventarieze bunurile respective, luând

în același timp și măsurile de securitate, de păstrare și de conservare corespunzătoare

până la predarea lor efectivă.

SC S. SA nu și-a îndeplinit obligația de a preda

bunurile deși a fost notificată prin adresa nr. A1. din 30 aprilie 2009.

A subliniat apelantul-pârât că predarea nu constă

în remiterea bunurilor, ci în permisiunea societății reclamante de a avea acces

în incinta unde sunt depozitate bunurile.

Pârâtul a considerat că din probatoriu nu rezultă

că terenul pe care sunt situate bunurile confiscate ar fi produs fructe civile pentru

ca acestea să poată fi pretinse de la el.

A solicitat admiterea apelului, desființarea hotărârii

apelate și respingerea acțiunii ca nefondată.

În apel s-a completat proba cu acte și anume cheltuielile

suportate de apelanta-reclamantă pentru paza bunurilor, notificarea nr. N1. din

30 iulie 2009 adresată de Ministerul Finanțelor Publice către SC S. SA, procesul

verbal nr. PV1. din 01 iulie 2009 încheiat în urma deplasării la SC S. SA cu angajamentul

verbal al administratorului că pe data de 07 iulie 2009 va preda bunurile, ordinul

de deplasare la SC S. SA din 07 iulie 2007 pe numele lui N.L. și relații de la Primăria

Galați cu privire la cuantumul chiriilor percepute pentru anii 2008, 2009, 2010,

2011.

Prin decizia civilă nr. 128/A din 2 iunie 2011,

Curtea de Apel Galați, secția civilă, a admis ambele apeluri declarate de către

reclamanta SC S. SRL Galați și de către pârâtul Statul Român, prin M.F.P. București,

reprezentat de D.G.F.P. Galați împotriva sentinței civile nr. 952 din 30

aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Galați.

A fost schimbată în parte sentința civilă nr.

952 din 30 aprilie 2010 a Tribunalului Galați în ce privește cuantumul daunelor

și anume 459.179 RON în loc de 124.072 RON, precum și perioada pentru care se datorează

aceste daune și anume: 12 august 2008 - 12 mai 2009.

S-a respins restul pretențiilor ca nefondate.

A fost obligat pârâtul către reclamantă la plata

a 4.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Curtea de Apel a reținut următoarele:

Prin procesul verbal seria F nr. V1. din 14

iunie 2007 întocmit de comisarii Gărzii Financiare Galați s-a constatat săvârșirea

de către apelanta-reclamantă SC S. SA a contravenției prevăzute de art. 1 lit.

e) din Legea nr. 12/1990. Ca măsură complementară s-a dispus confiscarea unor utilaje

(macarale, caroserii auto).

S-a contestat legalitatea procesului verbal însă

plângerea a fost respinsă prin sentința civilă nr. 8972 din 28 noiembrie 2007 a

Judecătoriei Galați, irevocabilă prin decizia civilă nr. 275 din 10 aprilie 2008

a Tribunalului Galați.

La data de 14 iunie 2007 (data emiterii procesului

verbal de contravenție) s-a încheiat un contract de depozit gratuit cu privire la

bunurile confiscate, contract în care se menționează că durata acestuia este de

90 de zile de la data rămânerii definitive a procesului verbal de contravenție.

Totodată s-a menționat că la sfârșitul contractului

de depozit bunurile vor fi ridicate de către deponent și că prelungirea termenului

de depozit are loc în baza înțelegerii părților.

Data rămânerii definitive a sancțiunilor aplicate

prin procesul verbal nr. V1. este 28 noiembrie 2007. Durata depozitului reglementată

de părți a expirat în 28 februarie 2008.

În 12 mai 2009 (vezi ștampila de pe adresa

din 30 aprilie 2009 emisă de D.G.F.P. Galați) apelanta-pârâtă a notificat pe apelanta-reclamantă

SC S. SA ca în data de 12 mai 2009 ora 11:00 (în aceeași zi când a primit notificarea)

să desemneze un împuternicit care să reprezinte societatea în calitate de predător

al bunurilor confiscate.

În 12 mai 2009 când s-au prezentat comisarii Gărzii

Financiare și reprezentanții D.G.F.P. Galați în vederea ridicării bunurilor, administratorul

lui SC S. SA le-a precizat că a primit notificarea în aceeași zi și că nu a putut

pregăti identificarea bunurilor în cauză. Totodată s-a făcut mențiunea de către

reprezentantul SC S. SA că se amână predarea pentru data de 20 mai 2009.

Procesul verbal încheiat în 12 mai 2009 poartă

următoarele precizări: „durata custodiei este nedeterminată (...), custodia este

gratuită (...)”.

Procesul verbal a fost semnat de reprezentantul

SC S. SA cu obiecțiunea ca predarea să se facă în 20 mai 2009. Această obiecțiune

determină să se tragă concluzia că depozitarul nu a fost de acord ca durata să fie

nedeterminată, ci ca această convenție să dureze până în 20 mai 2009.

În 29 mai 2009 s-a introdus prezenta acțiune.

Prin adresa nr. N1. din 30 iulie 2009 emisă de

apelanta-pârâtă este somată societatea reclamantă să predea bunurile în 10 zile

în conformitate cu prevederile O.G. nr. 14/2007. Adresa a fost primită în 04

august 2009 de către SC S. SA.

În 01 iulie 2007 s-a făcut o nouă deplasare la

SC S. SA, ocazie cu care s-a încheiat un proces-verbal din conținutul căruia rezultă

că administratorul societății reclamante a refuzat predarea bunurilor cu motivația

că în anexa procesului verbal de contravenție acestea au fost menționate în mod

greșit ca fiind un întreg, când în realitate erau macarale, mașini incomplete. Domnul

P.I. - administratorul SC S. SA s-a obligat ca în data de 07 iulie 2009 să se prezinte

la punctul Parcul Rece F. pentru identificarea și predarea părților componente.

Procesul verbal este întocmit de un reprezentant al organelor de poliție, nesemnat

de domnul P.

În 07 iulie 2009 s-a deplasat un reprezentant

al Gărzii Financiare la fața locului, tot fără succes (vezi ordinul de deplasare

- dosar apel).

S-a formulat plângere penală de Garda Financiară

împotriva domnului P. pentru că ar lipsi unele bunuri din cele confiscate. Cercetările

organelor penale s-au finalizat cu concluzia că bunurile reclamate ca sustrase se

găsesc în incinta Parcului Rece F. (dosar apel) și că este destul de dificil de

stabilit existența sau inexistența tuturor elementelor menționate.

În cauză se pune problema dacă este incidentă

în speță O.G. nr. 14/2007 sau dreptul comun.

O.G. nr. 14/2007 reglementează modul și condițiile

de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului.

Ori, în conformitate cu art. 3 alin. (2) din O.G.

nr. 14/2007 statul a devenit proprietarul bunurilor confiscate și înscrise în lista

anexă a contractului de depozit nr. DE1. la data rămânerii irevocabile a hotărârii

judecătorești ce a avut ca obiect plângerea formulată împotriva procesului verbal

de contravenție (adică 10 aprilie 2008).

Pe tărâmul O.G. nr. 14/2007 se intră de la această

dată: 10 aprilie 2008. Până la această dată bunurile au rămas în custodia apelantei-reclamante

în baza contractului de depozit nr. DE2. din 14 iunie 2007, contract guvernat de

dispozițiile art. 1591 - 1620 C. civ.

Reclamantul a solicitat să se ia în calcul drept

dată de la care solicită despăgubiri data de 12 august 2008.

Așa cum s-a menționat la această dată deja ne

aflăm pe tărâmul O.G. nr. 14/2007.

Potrivit acestui act normativ și a H.G. nr. 731/2007

care reglementează normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 deținătorii

(în speță SC S. SA) au obligația să declare bunurile în termen de 10 zile de la

data primirii documentului care constituie titlu de proprietate al statului asupra

acestora [art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007]. Apoi, în termen de 10 zile de

la data declarării, deținătorii au obligația de a preda, iar direcțiile generale

ale finanțelor publice să preia bunurile.

Din analiza acestor texte de lege rezultă că există

o obligație din partea Statului Român de a comunica depozitarului documentul care

constituie titlul său de proprietate - în speță, decizia civilă dată în recurs (decizia

civilă nr. 275 din 10 aprilie 2008 a Tribunalului Galați), apoi există obligația

deținătorului de a le declara în termen de 10 zile de la data primirii documentului,

apoi în 10 zile de la această declarație fiecare parte are o obligație și anume

deținătorul de a le preda, iar Statul de a primi bunurile.

Din modul de redactare al art. 6 alin. (1) din

O.G. nr. 14/2007 („bunurile vor fi predate de către deținători organelor de valorificare,

care sunt obligate să le preia în termen de 10 zile [...]”) rezultă că în primul

rând reprezentantul Statului are sarcina de a prelua bunurile. Apoi, intervine obligația

de predare a deținătorului bunului.

În speță, reprezentanții Statului Român de abia

în 12 mai 2009 (dosar fond) aduc la cunoștință lui SC S. SA că acesta (statul) este

proprietarul macaralelor și a caroseriilor auto din lista anexă a procesului verbal

de contravenție în conformitate cu decizia civilă nr. 275 din 10 aprilie 2008 a

Tribunalului Galați.

Deci, din 28 februarie 2008 până în 12 mai 2009

bunurile au fost lăsate fără drept, pe terenul apelantei-reclamante. Însă, așa cum

s-a menționat deja reclamanta a solicitat să se ia în calcul ca punct de pornire

data de 12 august 2008.

Apoi, potrivit O.G. nr. 14/2007 SC S. SA trebuia

să inventarieze bunurile [art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007] și să le declare

în 10 zile. În următoarele 10 zile trebuia să aibă loc predarea-primirea bunurilor.

Nu se poate reține susținerea apelantei-pârâte că obligația de predare trebuia să

aibă loc la sediul său față de specificul bunurilor în cauză (macarale, caroserii

auto) și mențiunile exprese din art. 6 alin. (2) din O.G. nr. 14/2007 deja analizate.

Inventarierea bunurilor nu a avut loc și nici

predarea, din vina pârâtei SC S. SA așa cum rezultă din procesul verbal din 01

iulie 2009.

Astfel, potrivit mențiunilor din acest

proces-verbal la acea dată i s-a pus în vedere domnului P.I. - administratorul societății

să prezinte bunurile care i-au fost lăsate în custodie, însă acesta a refuzat acest

lucru cu motivația că în procesul verbal de contravenție s-a trecut în mod greșit

că bunurile sunt complete.

Aceste obiecțiuni ale reprezentantului SC S.

SA echivalează cu un refuz de a preda bunurile în cauză, fapt care determină schimbarea

regimului deținerii bunurilor din unul fără drept, în unul abuziv.

În perioada 12 mai 2009 - 01 iulie 2009, de asemenea,

nu se poate reține că bunurile au fost depozitate fără drept pe terenul proprietatea

apelantei-reclamante, pentru că la 12 mai 2009 s-a declanșat procedura prevăzută

de O.G. nr. 14/2007 prin aducerea la cunoștință a faptului că bunurile sunt proprietatea

Statului Român.

Apoi, deși apelanta-reclamantă avea obligația

să le inventarieze, să aducă la cunoștința reprezentantului Statului Român acest

lucru și apoi să aibă loc predarea-primirea, nu s-a achitat de nicio obligație,

iar în 01 iulie 2009 prin poziția adoptată și-a manifestat refuzul de a le preda.

În perioada de după 12 mai 2009 și până în 01 iulie 2009 pentru că urmau să se înfăptuiască

demersurile legale pentru predarea-primirea bunurilor, nu se poate reține caracterul

abuziv al depozitării bunurilor pe terenul SC S. SA.

După această dată (01 iulie 2009), despăgubirile

solicitate prin prezenta acțiune sunt nefondate pentru că atâta vreme cât proprietarul

neposesor (Statul Român) s-a prezentat să-și preia bunurile și proprietarul terenului

l-a refuzat apare ca lipsită de fundament solicitarea de acordare de despăgubiri

pentru lipsa de folosință a terenului ocupat de utilajele în cauză. Obligațiile

derivând din O.G. nr. 14/2007 trebuie executate benevol, iar lipsa de cooperare

a deținătorului bunului nicidecum nu-l îndreptățește să pretindă despăgubiri pentru

lipsa de folosință a terenului ocupat de bunurile pe care refuză să le restituie.

Însă, așa cum s-a reținut, acțiunea este deplin

întemeiată pentru intervalul de timp 12 august 2008 - 12 mai 2009. Din informațiile

furnizate de Primăria Galați cu privire la chiriile percepute în 2008, 2009 pentru

un teren din incinta curților aferente spațiilor cu altă destinație decât cea de

locuințe - curți interioare folosite pentru depozite de persoane juridice este de

2,77 RON/m.p./lună în 2008 și 2,97 RON/m.p./lună în 2009 (dosar fond).

Urmează a se folosi această bază de calcul pentru

că se consideră că aceasta corespunde situației de fapt din speță.

Drept consecință, pentru perioada 12 august 2008

- 31 decembrie 2008 rezultă un prejudiciu de 221.590 RON, iar pentru perioada 01

ianuarie 2009 - 12 mai 2009 rezultă un prejudiciu de 237.589 RON.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta

SC S. SA și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Galați.

Reclamanta SC S. SA, a criticat hotărârea invocând,

în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs s-au adus următoarele

argumente.

Acceptând ca regimul corect al succesiunii obligațiilor

deținătorului bunurilor trecute prin confiscare în baza unei hotărâri judecătorești

în proprietatea statului este dat de dispozițiile O.G. nr. 14/2007 și H.G. nr. 731/2007,

instanța de apel a încălcat în aplicare chiar aceste prevederi legale.

Astfel, fiind vorba de bunuri trecute în proprietatea

statului pe bază de proces-verbal de constatare a contravenției, regimul acestor

bunuri este dat de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 14/2007 iar identificarea lor a

fost realizată în chiar momentul constatării faptei contravenționale.

În cauză sunt aplicabile prevederile art. 6

alin. (2) din O.G. nr. 14/2007 coroborat cu cele ale art. 20 alin. (1) H.G. nr.

731/2007, în cronologia mecanismului de evaluare și valorificare a acestor bunuri

care este precis descris, având în vedere și natura concretă a bunurilor, și este

evident că singurul care urma să aibă inițiativa valorificării bunurilor confiscate

chiar din locația în care se aflau și în prezent, este pârâtul pentru ca obligația

impusă de art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007 deținătorului bunului se referă

la asigurarea masurilor de securitate, păstrare și conservare corespunzătoare.

Este total greșită statuarea instanței de apel

potrivit căreia inventarierea bunurilor și predarea nu s-a realizat la data de 1

iulie 2009, când reprezentantul reclamantei a refuzat să predea bunurile care i-au

fost lăsate în custodie cu motivația ca în procesul verbal de contravenție s-a trecut

în mod greșit că acestea ar fi fost complete, fapt care determina schimbarea regimului

deținerii bunurilor din unul justificat în „unul abuziv".

Din cuprinsul procesului verbal întocmit la data

de 1 iulie 2009 nu rezulta niciun moment ca reprezentantul reclamantei, domnul P.I.,

ar fi refuzat identificarea și predarea tuturor bunurilor (obligația de inventariere

nemaisubzistând în speță întrucât exista situația prevăzuta de art. 3 alin. (2)

din O.G. nr. 14/2007), ci, doar mențiunea acestuia consemnata de reprezentanții

pârâtului fără a fi asumata prin semnătura de autor, ca macaralele în realitate

nu au fost și nu pot fi predate complet ci doar ca și componente, ceea ce reprezintă

cu totul altceva decât s-a reținut de către instanța.

Mai mult, la data de 7 iulie 2009 stabilita pentru

identificarea și predarea bunurilor confiscate, din partea pârâtului nu s-a prezentat

decât N.L., inspector asistent în scopul „verificării custodiei" și nicidecum

comisia pentru evaluarea și valorificarea bunurilor, deși termenul legal stabilit

pentru realizarea acestei operațiuni fusese cu mult depășit pentru ca, la data de

5 iunie 2009 Comisia de evaluare a bunurilor din partea pârâtului se prezentase

și realizase, deși nu era necesar, o noua inventariere și identificare a bunurilor

în teren.

Faptul că niciodată nu s-a realizat din partea

reclamantei un refuz în predarea bunurilor rezultă din soluția dată la plângerea

penală formulată la data de 2 decembrie 2009, de pârât prin Rezoluția de neîncepere

a urmăririi penale față de făptuitorul P.I., reprezentantul reclamantei, astfel

ca nicio alta dovada care să fie interpretată în sensul celor reținute de curte

nu există.

Chiar dacă această situație nu a existat, practicarea

unui refuz explicit evident, necontestat al reclamantei de a preda bunurile încă

nu trebuia să fie considerat un motiv care să o împiedice pe pârâtă să le ridice,

să le valorifice a

ș

a cum cer dispozițiile

legale, făcând uz de cele din C. proc. fisc. privind executarea silită.

Aceasta situație ar fi pus cu adevărat capăt abuzului

pârâtului de a lasă bunurile proprietatea sa, cu mult peste termenul în care era

obligat să le ridice sau să le valorifice și nicidecum interpretarea dată de instanța

de apel poziției reprezentantului reclamantei că ar fi refuzat predarea lor.

Reclamanta nu a refuzat niciun moment predarea

bunurilor confiscate a

ș

a cum a reținut instanța

de apel, reprezentanții pârâtului fiind în culpă prin nerespectarea procedurii pentru

organizarea ridicării bunurilor sau valorificarea lor la locul de depozitare, poziție

care îmbracă forma unui abuz prin încălcarea dreptului de liberă folosință a terenului

de către reclamantă și determină angajarea răspunderii în despăgubire pe întreaga

perioadă, până când pârâtul î

ș

i va îndeplini această obligație, caz în care soluția de limitare

a perioadei pentru care este angajată răspunderea pârâtului pentru intervalul 12

august 2008 - 12 mai 2009 este dată cu încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2),

art. 5 alin. (1), art. 6 alin. (2) din O.G. nr. 14/2007 și art. 14 alin. (1) și

(3) și art. 20 alin. (1) H.G. nr. 731/2007 iar admiterea apelului declarat de pârât

este netemeinică și nelegală.

De asemenea, nelegal este și modul de acordare

a cheltuielilor de judecată raportat la dispozițiile art. 274 C.proc.civ., suma

de 4.500 RON nefiind precizată ce reprezintă dar în niciun caz taxa judiciară de

timbru aferentă sumei pentru care s-a admis acțiunea în rejudecare (3.731 RON) și

nici onorariu avocațial în suma de 9.920 RON pentru care există dovada achitării

depusă.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin D.G.F.P. Galați, a criticat hotărârea invocând în drept, dispozițiile

art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-au adus următoarele

critici.

Hotărârea instanței de apel a fost pronunțată

cu încălcarea principiului prevăzut de art. 296 C. proc. civ., conform căruia nimănui

nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea de cât aceea din

hotărârea atacată, este lipsită de temei legal, pronunțată cu interpretarea și aplicarea

greșită a legii, cu aprecierea eronată a situației de fapt și a probatoriului administrat

în cauză și cu o motivare contradictorie.

S-a susținut că nu a fost parte în contractul

de depozit, astfel că nu i se poate opune nici termenul de 90 de zile menționat,

după cum nu îi este opozabilă nici mențiunea că bunurile vor fi ridicate de deponent,

acesta nefiind același cu pârâtul și neavând vreun mandat din partea pârâtului în

sensul celor menționate.

Dacă până la data de 12 iulie 2008, reclamantul

a deținut bunurile în baza acestui contract, la data promovării acțiunii, dar și

la acest moment, reclamantul deține bunurile proprietatea statului fără niciun titlu.

Instanța a considerat că obligația de predare

a bunurilor nu implică în mod obligatoriu deplasarea de către deținător a bunurilor

la sediul organelor de valorificare sau într-o altă locație, omițând, pe de o parte,

să precizeze ce altceva implică această obligație în condițiile dispuse de art.

6 alin. (1) din O.G. 14/2007, iar pe de altă parte, legea nu impune în sarcina organelor

de valorificare obligația de ridicare a bunurilor.

Instanța nu a procedat niciun moment la o analiză

reală a incidenței dispozițiilor legale invocate de pârât ca fiind aplicabile în

materie, limitându-se la mențiunea că O.G. nr. 14/2007 și H.G. nr. 731/2007 nu sunt

aplicabile datorită clauzelor din contractul de depozit.

Conform disp. art. 4 alin. (2) și art. 6

alin. (1) din O.G. nr. 14/2007, republicată - lege specială, derogatorie de la dreptul

comun, bunurile intrate în proprietatea privată a statului se declară și se predau

organelor de valorificare, după ce actul de preluare în proprietatea privată a statului

a devenit executoriu, potrivit legii.

În același sens, conform disp. art. 5 alin.

(1) din O.G. nr. 14/2007, republicată, „Deținătorii bunurilor care au trecut în

proprietatea privată a statului, persoane fizice sau juridice, după caz, au obligația

să inventarieze bunurile respective, luând în același timp și măsurile de securitate,

de păstrare și de conservare corespunzătoare până la predarea lor efectivă organelor

de valorificare”.

De asemenea, art. 6 alin. (1) din lege precizează

clar că predarea bunurilor se face de către deținători la organele de valorificare.

Prin urmare, în toate cazurile, fără excepție,

persoana care are obligația de a preda efectiv bunurile este deținătorul acestora,

legea neimpunând nicio obligație de a ridica bunurile de la deținător, așa cum greșit

s-a interpretat de către instanță, indiferent de costurile necesare sau de orice

alte aspecte, câtă vreme bunurile nu sunt predate conform procedurii legale.

Față de această situație, rezultă că nu are nicio

relevanță dacă s-a prelungit sau nu contractul de depozit nr. DE1. din 18 iunie

2007, deoarece legiuitorul a stabilit în mod expres obligațiile deținătorului bunurilor.

În dezlegarea pricinii, instanța nu a observat

că reclamanta a ignorat total notificarea de a preda bunurile, preferând în schimb

să pretindă despăgubiri pentru ocuparea terenului, fără să solicite în prealabil

și prin orice mijloace legale eliberarea acestuia, fără să notifice pârâtul în acest

sens și refuzând sistematic colaborarea cu organele de valorificare, cu toate că

era interesul direct și firesc al reclamantei de a proceda cât mai urgent la eliberarea

terenului său, în condițiile legii.

Instanța a fost învestită cu o acțiune motivată

în drept pe disp. art. 480 C. civ., temei de drept pentru acțiunea în revendicare,

reținut de instanță, aceasta mai reținând și art. 44 din Constituția României, precum

și art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

conform căruia dreptul de proprietate conferă titularului dreptul de a întrebuința

lucrul potrivit naturii și destinației sale, de a-i culege fructele sau veniturile

și de a dispune de el.

Instanța nu a reținut aplicabilitatea dispozițiilor

art. 998 C. civ., nu a pus în discuția părților temeiul de drept al acțiunii, schimbarea

acestuia, calificarea acțiunii ca fiind în pretenții, în condițiile în care temeiul

invocat explicit de reclamantă, potrivit principiului disponibilității în procesul

civil, viza totuși foarte clar o acțiune în revendicare în baza art. 480 C. civ.

Instanța nu a analizat dacă sunt întrunite condițiile

răspunderii civile delictuale, pentru a antrena legal răspunderea pârâtului.

Astfel, instanța a obligat la despăgubiri pentru

lipsa de folosință a terenului, fără să observe că de fapt nu există în sarcina

sa o faptă cauzatoare de prejudicii, o culpă, un prejudiciu și o legătură de cauzalitate.

În primul rând, este un fapt cert acela că nu

pârâtul Statul Român a depozitat bunurile pe terenul reclamantei, și nici D.G.F.P.Galați.

Faptul că acestea au intrat în proprietatea de

drept a pârâtului nu este de natură să atragă concluzia superficială că tocmai acest

fapt determină lipsa de folosință a terenului.

De altfel, Statul Român nu a avut niciodată posesia

bunurilor, iar reclamanta deși avea la dispoziție mijlocul legal de a-și elibera

propriul teren, totuși nu a făcut-o, preferând speculativ pretinderea unor despăgubiri

pentru un prejudiciu inexistent.

Raportul juridic obligațional între reclamantă

și Statul Român a fost greșit interpretat, Statul Român având dreptul la proprietatea

deplină a bunurilor sale, iar reclamanta obligația corelativă de a preda bunurile

și implicit ar fi fost realizat și dreptul său la folosința terenului.

Îndeplinirea atribuțiilor prevăzute de lege și

cu respectarea legii nu poate constitui în sine o faptă prejudiciabilă, fiind chiar

o cauză exoneratoare de răspundere.

În cauză nu se poate reține nicio faptă delictuală,

în sensul nerespectării dispozițiilor legale sau al neexecutării vreunei obligații

legale, ci, dimpotrivă, în mod evident nu există nici răspundere civilă delictuală.

Din nicio probă administrată nu a rezultat faptul

că terenul pe care sunt situate bunurile confiscate ar fi produs fructe civile,

pentru ca acestea să poată fi pretinse de la pârât, cu atât mai mult cu cât acesta

din urmă nu le-a cules și nici nu avea cum, câtă vreme nu deținea terenul.

Instanța nu a observat faptul că reclamanta nu

a făcut dovada culpei pârâtului și nici dovada executării necorespunzătoare sau

a neexecutării, totale sau parțiale, a unei obligații legale în sarcina sa, pentru

a avea dreptul la despăgubiri în conformitate cu disp. art. 1073 C. civ.

În conformitate cu disp. art. 1079 C. civ. debitorul

se va pune în întârziere printr-o notificare, condiție nerespectată de reclamantă,

și nu există nicio obligație legală sau contractuală pe care pârâtul să nu o fi

respectat în raportul juridic dedus judecății.

Prin motivele de recurs depuse tot în termen,

la data de 01 iulie 2011 recurentul a invocat că instanța a omis faptul că reclamanta

a cunoscut că bunurile au intrat definitiv în proprietatea statului, fiind parte

în procesul care a făcut obiectul Dosarului nr. 5045/121/2008 și în care s-a respins

plângerea contraven

ț

ională formulată de aceasta

împotriva procesului verbal de contravenție prin care s-a dispus confiscarea.

În mod greșit s-a reținut că în cauză nu s-a comunicat

reclamantei decizia civilă nr. 275 din 10 aprilie 2008, chiar aceasta recunoscând

prin acțiune că a formulat contestație în anulare.

Dispozițiile art. 4 din O.G. nr. 14/2007 nu prevăd

obligativitatea comunicării actului de proprietate al statului ci prevăd obligația

deținătorului bunului de a declara bunurile la organele de valorificare de la dat

primirii documentului care constituie titlu de proprietate al statului.

Or, este cert că reclamanta a primit procesul

verbal de contravenție, care a rămas definitiv prin respingerea plângerii contravenționale,

fiind pe deplin incidente dispozițiile art. 5 și 6 din O.U.G. nr. 14/2007.

Reclamanta nu a produs nicio dovadă că s-ar fi

adresat ea însăși vreunei instituții ale statului pentru a solicita ridicarea bunurilor

și totodată o refuzat sistematic colaborarea cu organele statului pentru realizarea

procedurii de valorificare a bunurilor.

În ceea ce privește contractul de depozit încheiat

între reclamantă și Garda Financiară Galați, aceasta nu-i este opozabil nici în

ce privește termenul stipulat și nici obligația de ridicare a bunurilor.

În cauză nu are nicio relevanță dacă s-a prelungit

sau nu contractul de depozit, deoarece prin lege au fost stabilite obligațiile deținătorilor

de bunuri confiscate, obligații care nu au fost executate de către reclamantă.

S-a susținut că instanța nu a motivat hotărârea

în ce privește apelul său, toate considerentele vizând de fapt apelul reclamantei,

hotărârea nefiind motivată nici în drept.

Recurenta pârâta a solicitat proba cu înscrisuri,

care a fost încuviințată, depunându-se la dosar, procesele-verbale din 05

ianuarie 2010, din 10 iunie 2011, din 18 octombrie 2011, adresa nr. A2. din 25

octombrie 2011 a SC S. SA către Ministerul Finanțelor Publice, nr. A3. din 2

noiembrie 2011, nr. A4. din 2 noiembrie 2011, adresa nr. A5. din 16 mai 2008 a Biroului

Valorificării bunurilor proprietate de stat către reclamantă, etc.

Recursul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

este fondat iar recursul reclamantei SC S. SA este nefondat pentru următoarele considerente:

Acțiunea formulată de reclamanta SC S. SA este

o acțiune în pretenții întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., derivată din

încălcarea dreptului de proprietate de către pârât prin nerespectarea obligațiilor

legale de ridicare, preluare și valorificare în termenele legale, a bunurilor confiscate

și aflate pe proprietatea reclamantei, prejudiciul fiind reprezentat de contravaloarea

lipsei de folosință.

În raport de temeiul juridic invocat și de motivele

acțiunii, în mod fondat instanțele au caracterizat acțiunea ca fiind în preten

ț

ii, derivând din încălcarea

dreptului de proprietate, critica privind schimbarea obiectului judecății, invocată

de către pârât nefiind întemeiată.

În mod fondat a reținut instanța că în raport

de obiectul judecății și de temeiul juridic al pretențiilor, se impune cu necesitate

a se analiza incidența în cauză a O.G. nr. 14/2007 și H.G. nr. 731/2007, respectiv

verificarea respectării atât de către reclamantă cât și de către pârât a obligațiilor

impuse de legea specială, pentru stabilirea culpei în neeliberarea terenului aparținând

reclamantei de bunurile care au făcut obiectul confiscării, ocuparea abuzivă putând

produce un evident prejudiciu material, echivalentul lipsei de folosință.

Potrivit art. 1 din O.G. nr. 17/2007 bunurile

de orice fel intrate potrivit legii, în proprietatea privată a statului se valorifică

în condițiile ordonanței de către Ministerul Finanțelor prin organele de valorificare

abilitate, deținătorii de bunuri intrate în proprietatea privată a statului având

obligația de a declara bunurile trecute în proprietatea statului în termen de 10

zile de la data primirii documentului care constituie titlul de proprietate al statului

asupra acestora.

Obligația de declarare și ulterior de predare

devine operantă după ce actul de preluare în proprietate privată a statului, prevăzut

de art. 3, respectiv procesul verbal de contravenție prin care s-a dispus confiscarea,

bunurile fiind ridicate și lăsate în depozit, a devenit titlu executoriu prin respingerea

plângerii contravenționale prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

În cauză, titlul de proprietate al statului este

reprezentat de procesul verbal de constatare și sancționare a contravențiilor, care

a fost primit de către reclamantă, în calitate de contravenientă și care l-a și

contestat, plângerea contravențională fiind respinsă în mod definitiv și irevocabil

prin decizia nr. 275 din 10 aprilie 2008 a Tribunalului Galați.

Din interpretarea art. 3 și 4 din O.G. nr. 17/2007

rezultă că procesul verbal de contravenție constituie titlu de proprietate al statului

în situația în care a fost contestat și contestația a fost respinsă printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă.

Se constată că în cauză procesul verbal de contravenție

a fost „primit” de către reclamantă, chiar la data constatării contravențiilor și

aplicării sancțiunilor contravenționale, aceasta primind și sentință prin care i

s-a respins plângerea contravențională și împotriva căreia a declarat recurs.

Decizia pronunțată în recurs nu i s-a comunicat

reclamantei, fiind incidente dispozi

ț

iile C. proc. civ. privind necomunicarea hotărârilor

definitive și irevocabile.

În cauză, în mod greșit s-a reținut că există

obligativitatea din partea organului de valorificare de a comunica decizia pronunțată

în recurs către reclamantă întrucât titlul statului este reprezentat de procesul

verbal de contravenție, care a devenit executoriu prin respingerea plângerii contravenționale

și pe care reclamanta l-a primit.

Titlul de proprietate al statului este întotdeauna

reprezentat de procesul verbal de contravenție, numai efectele acestuia sunt suspendate

până la soluționarea definitivă și irevocabilă a plângerii contravenționale.

Faptul că reclamanta a primit documentul care

constituie titlu de proprietate al statului rezultă și din adresa nr. A5. din

16 mai 2008 a D.G.F.P. Galați și prin care reclamanta a fost încunoștințată că bunurile

confiscate prin procesul verbal de contravenție și deținute de aceasta în baza contractului

de depozit nr. DE1. din 18 iunie 2007, au devenit proprietatea statului în baza

hotărârilor judecătorești, reclamanta comunicând, că a exercitat calea de atac a

contestației în anulare.

În cauză făcându-se dovada deplină a primirii

procesului verbal de contravenție, cât și a hotărârilor care au confirmat titlul

statului, se impune analiza respectării dispozițiilor art. 4-6 din O.G. nr. 17/2007.

Deținătorii bunurilor trecute în proprietatea

statului au obligația legală de a declara bunurile în termen de 10 zile de la data

primirii documentului care constituie titlu statului, iar apoi, în termen de 10

zile, de la data declarării, de a preda bunurile, iar direcțiile generale ale finanțelor

publice cu obligația de a prelua bunurile.

Declararea bunurilor se face pe bază de borderou,

și numai după evidențierea declarării urmează predarea și preluarea bunurilor întocmindu-se

proces-verbal.

Din dispozițiile O.G. nr. 17/2007 rezultă din

punct de vedere cronologic că etapele declarării procedurii de valorificare a bunurilor

intrate în proprietatea statului sunt: primirea documentului care constituie titlu

statului de către deținători, declararea de către deținător pe bază de borderou

a bunurilor deținute la D.G.F.P.; inventarierea de către deținător a bunurilor;

predarea și respectiv preluarea bunurilor.

Or, este cert că reclamanta nu și-a executat obligația

de declarare a bunurilor care au trecut în proprietatea statului pe bază de borderou,

nu a inventariat aceste bunuri și nu a efectuat niciun demers în sensul declanșării

procedurii de predare-preluare și valorificare, fiind într-o evidentă culpă în executarea

obligațiilor impuse de prevederile art. 4-6 din ordonanță, astfel că nu poate să-și

invoce propria culpă în susținerea dreptului său.

Se constată că pârâtul prin D.G.F.P. Galați și-a

executat principala obligație și care era prima necesară în declanșarea procedurii

de valorificare, respectiv aceea de comunicare a documentului care constituie titlu

de proprietate, astfel că acesta nu este în culpă, acțiunea formulată de reclamantă

nefiind