ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7139/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 2974/121/2009 pe rolul Tribunalului Galați reclamanta SC S. SA a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin D.G.F.P. Galați, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1.000.000 RON cu titlu de despăgubiri civile. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că prin procesul verbal nr. V1. din 14 iunie 2007 întocmit de comisari ai Gărzii Financiare - Secția Galați s-a constatat săvârșirea de către SC S. SA a contravenției prevăzute de art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, iar în temeiul art. 6 alin. (1) din lege s-a dispus confiscarea unor utilaje (macarale, caroserii auto) în întregime sau piese dezasamblate a căror valoare a fost estimată la suma de 1.297.672 RON.

A mai arătat reclamanta că prin sentința civilă nr. 8972 din 28 noiembrie 2007 a Judecătoriei Galați, irevocabilă prin decizia civilă nr. 275 din 10 aprilie 2008 a Tribunalului Galați a fost respinsă plângerea pe care a formulat-o împotriva procesului verbal de contravenție, iar prin decizia pronunțată în Dosarul nr. 5045/121/2008 a fost respinsă și contestația în anulare pe care a formulat-o împotriva deciziei civile nr. 275/2008. Reclamanta a precizat că toate aceste utilaje care sunt și numeroase și voluminoase se găsesc amplasate în două locații aparținând reclamantei, respectiv în F.N. și la sediul societății, str. T. Art. 465 C. civ. stabilește că legea este una dintre modalitățile prin care se dobândește proprietatea și cum hotărârile judecătorești irevocabile se bucura de putere de lege, consecința directă a respingerii recursului la data de 10 aprilie 2008 a fost aceea că Statul Român a devenit în mod legitim proprietarul tuturor acestor bunuri.

În legătură cu amplasarea bunurilor, la data de 18 iunie 2007 între comisarii Gărzii Financiare și reprezentatul societății s-a încheiat contractul de depozit înregistrat sub nr. DE1. care cuprindea și clauza ca durata acestuia era de 90 de zile la rămânerea definitiv a procesului-verbal de constatare a contravenției. Depozitarul se obliga să răspundă de integritatea bunurilor, de pierderea, deteriorarea sau distrugerea lor, fiindu-i interzisă și folosirea în interesul propriu, părțile convenind ca pe durata sus-menționată depozitarea acestor bunuri să fie gratuită. Raportat la clauzele acestui contract de depozit rezultă cu maximă evidență începând cu data de 12 iulie 2008 pârâtul era obligat să-și ridice bunurile proprietatea sa, lucru pe care nu l-a făcut nici până în prezent.

În aceste condiții, a apreciat reclamanta că începând cu data de 12 iulie 2008 când a încetat prin împlinirea termenului contractul de depozit nr. DE1. pârâtul datorează după principiile generale ale răspunderii civile delictuale despăgubiri reprezentând lipsa de folosință pentru terenul proprietatea reclamantei pe care se găsesc amplasate bunurile. Pentru a evidenția dimensiunea pagubei produsă în modalitatea arătată reclamanta a menționat că suprafața de teren total ocupată cu bunurile proprietatea pârâtului este de aproximativ 14.430 mp (13.050 mp situați în F.N. și 480 mp situați în str. T.) iar suma pe care o apreciază la nivelul minim că poate fi pretinsă la plată este de 0,50 RON/mp/zi.

A raportat acest cuantum la prevederile HCL nr. 117 din 30 octombrie 2008 care prevede că taxa zilnică pentru utilizarea temporară a locurilor publice prin depozitare de materiale este de 2,50 mp/zi. În aceste condiții a susținut reclamanta că suma totală cu care a prejudiciat-o pârâtul este de 2.554.110 RON pentru perioada 12 iulie 2008 - 12 iunie 2009 (354 zile x 14.430 mp x 0,50 RON), dar întrucât nu are posibilitatea de a achita taxa judiciară de timbru la această valoare înțelege să formuleze prezenta acțiune în limita sumei de 1.000.000 RON. În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ. În dovedirea acțiunii reclamanta a solicitat probele cu înscrisuri, expertize specialitatea topografie și expertiză contabilă, fiind încuviințate de instanță și administrate în cauză doar probele cu înscrisuri și expertiză specialitatea topografie.

D.G.F.P. Galați a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive motivat de faptul că această instituție nu se identifică cu Statul Român. Pe fondul cauzei a arătat că bunurile ce au făcut obiectul procesului verbal de contravenție nr. V1. din 14 iunie 2007 întocmit de Garda Financiară, secția Galați nu au fost predate D.G.F.P. Galați de către SC S. SA, în calitate de deținător conform legii. Reclamanta a omis faptul că procedura de preluare și valorificare a bunurilor intrate în proprietatea privată a statului este reglementată de O.G. nr. 14/2007 și de H.G. nr. 731/2007 privind Normele metodologice de aplicare a acesteia, acte normative derogatorii de la dreptul comun.

Astfel, conform art. 4 alin. (2) și art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007 republicată bunurile intrate în proprietatea privată a statului se declară și se predau organelor de valorificare, după ce actul de preluare în proprietatea privată a statului a devenit executoriu. Nu are nici o relevanță dacă reclamanta sau Garda Financiară au prelungit sau nu contractul de depozit nr. DE1. din 18 iunie 2007 deoarece legiuitorul a stabilit expres obligațiile deținătorilor bunurilor, conform dispozițiilor art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007 republicată. Cu toate că SC S. SA avea calitatea de deținător al bunurilor intrate în proprietatea privată a statului, aceasta nu și-a îndeplinit obligația de a preda bunurile confiscate organelor de valorificare.

Mai mult, D.G.F.P. Galați a notificat reclamanta prin adresa nr. A1. din 30 aprilie 2009 să procedeze la predarea bunurilor către reprezentanții Gărzii Financiare, demers rămas fără rezultat. A mai susținut pârâtul că cererea reclamantei de obligare la plata de despăgubiri a D.G.F.P. Galați este nefondată, câtă vreme între reclamantă și Garda Financiară sau D.G.F.P. Galați nu a fost întocmit nici un înscris din care să rezulte faptul că depozitul bunurilor intrate în proprietatea privată a statului ar fi cu titlu oneros. În ședința publică din data de 07 octombrie 2009 reprezentantul reclamantei a precizat că Statul Român este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice București și s-a dispus citarea pârâtului prin reprezentant legal Ministerul Finanțelor Publice.

Prin cererea depusă la data de 15 februarie 2010 reclamanta și-a majorat câtimea pretențiilor la suma de 1.500.000 RON, invocând dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 952 din 30 aprilie 2010 a Tribunalului Galați s-a admis în parte acțiunea și a fost obligat pârâtul către reclamant la plata a 124.072 RON cu titlu de despăgubiri civile și la plata a 4.433,64 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință s-au reținut următoarele: Prin procesul verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr. V1. din 14 iunie 2007 întocmit de comisari ai Gărzii Financiare, secția Galați reclamanta SC S. SA a fost amendată contravențional pentru comiterea contravenției prevăzute de art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, iar în temeiul art. 6 alin. (1) din lege s-a dispus confiscarea de la reclamantă a bunurilor enumerate în procesul verbal și în nota de constatare întocmită la aceeași dată.

Plângerea formulată de reclamantă împotriva acestui proces-verbal de contravenție a fost respinsă irevocabil prin decizia civilă nr. 275 din 10 aprilie 2008 a Tribunalului Galați. La data de 14 iunie 2007 între reprezentanții Gărzii Financiare Galați, în calitate de reprezentanți ai deponentului și reprezentantul reclamantei s-a încheiat un contract de depozit prin care bunurile confiscate au fost lăsate în depozit la societatea reclamantă, stabilindu-se că durata contractului este de 90 de zile de la data rămânerii definitive a procesului verbal nr. V1. din 14 iunie 2007, la sfârșitul căreia bunurile vor fi ridicate de către deponent. S-a mai prevăzut în contract că depozitul este gratuit și că prelungirea termenului de depozit are loc în baza înțelegerii părților.

Din certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M1. nr. MM1. din 05 august 1994 emis de Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, coroborat cu concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de expert R.C., rezultă că dintre cele 5 locații descrise în lista anexă la contractul de depozit, doar două se află în proprietatea reclamantei, respectiv terenul din Galați, Parcul rece F.N. și imobilele din str. T., cu două amplasamente - Zona X1. și Zona X2. Din același raport de expertiză se reține că prin calculul analitic al suprafeței minime de depozitare omogenă a utilajelor de construcții și bunurilor trecute în contractul de depozit și lista anexă pe terenurile proprietatea societății reclamante, rezultă o suprafață de 17.777 mp.

Reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului proprietatea sa ocupat de bunurile confiscate care au devenit proprietatea statului, în perioada 12 iulie 2008 - 12 iunie 2009. Potrivit clauzelor contractului de depozit, acest contract a încetat la data de 10 iulie 2008, astfel că după această dată a încetat obligația reclamantei de a menține cu titlu gratuit pe terenul proprietatea sa bunurile respective. Tribunalul a constatat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr. 14/2007 și H.G. nr. 731/2007 invocate prin întâmpinare, întrucât bunurile respective se aflau la dispoziția reprezentanților statului, prin contractul de depozit fiind stabilit un termen de 90 de zile de depozitare, tocmai pentru ca reprezentanții statului să aibă timpul necesar pentru a organiza ridicarea bunurilor de pe acest teren.

De altfel, în contractul de depozit încheiat s-a prevăzut în mod expres că la sfârșitul duratei depozitului bunurile vor fi ridicate de către deponent. Pe de altă parte, în cauză este vorba despre bunuri al căror transport implică cheltuieli mari, care nu pot fi puse în sarcina reclamantei, iar obligația impusă de lege de predare a bunurilor organelor de valorificare nu implică în mod obligatoriu deplasarea de către deținător a bunurilor respective la sediul organelor de valorificare sau într-o altă locație. De altfel, din adresa nr. A1. din 30 aprilie 2009 emisă de D.G.F.P. Galați și procesul verbal întocmit la data de 12 mai 2009 rezultă că reprezentanții pârâtului nici nu intenționau ridicarea bunurilor de pe terenul proprietatea reclamantei.

Deși prin adresa nr. A1. din 30 aprilie 2009 reclamanta a fost notificată să-și desemneze un reprezentant pentru operațiunea de predare-primire a bunurilor din lista de inventar, din procesul verbal întocmit la data de 12 mai 2009 rezultă că la data respectivă reprezentanții pârâtului au procedat doar la verificarea bunurilor lăsate în custodie de către Garda Financiară la SC S. SA, bunurile fiind lăsate în continuare pe terenul reclamantei. Art. 44 din Constituția României prevede că „Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.” În același sens sunt și prevederile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului care prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Dreptul de proprietate conferă titularului dreptul de a întrebuința lucrul potrivit naturii și destinației sale, de a-i culege fructele sau veniturile și de a dispune de el. Art. 480 C. civ. prevede că dreptul de proprietate se exercită în limitele determinate de lege. Cum ocuparea de către pârât, cu bunurile sale, a terenului proprietatea reclamantei este în afara oricărei prevederi legale sau contractuale, Tribunalul a constatat că cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata unor despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului menționat este justificată. Contravaloarea acestor despăgubiri reprezintă practic contravaloarea fructelor sau veniturilor pe care reclamanta le-ar fi obținut de pe acest teren în perioada 12 iulie 2008 - 12 iunie 2009. Contravaloarea acestor despăgubiri nu poate fi însă stabilită în raport de taxele zilnice percepute de Primăria mun.

Galați pentru utilizarea temporară a locurilor publice pentru depozitare materiale sau pentru comerț, întrucât aceasta ar însemna a accepta o situație nedovedită în cauză, și anume aceea că reclamanta ar fi avut posibilitatea de a încheia contracte cu diverse persoane privind folosința întregii suprafețe de teren cu prețul de 2,30 RON, de 2,50 RON sau de 2,70 RON/mp/zi, în fiecare zi a perioadei menționate de reclamantă. În cauză nu s-a susținut că pe terenul respectiv s-ar fi putut înființa culturi agricole, astfel că Tribunalul a apreciat că prejudiciul suferit de reclamantă prin lipsirea de folosința bunului său nu poate fi raportată decât la chiriile percepute pentru terenuri cu diferite destinații.

Reclamanta nu a făcut în cauză dovezi certe cu privire la valoarea prejudiciului suferit ca urmare a lipsirii de folosința terenului proprietatea sa, însă este dincolo de orice îndoială că acesta a fost prejudiciată prin faptul că nu s-a putut folosi de bunurile sale. Potrivit practicii C.E.D.O. (a se vedea cauzele Androne împotriva României și Buzatu împotriva României) în ceea ce privește sumele solicitate pentru lipsa de folosință a bunului, calculate în funcție de prețurile de închiriere a acestui bun, Curtea a considerat că nu poate acorda vreo sumă cu acest titlu, având în vedere că acordarea unei sume cu acest titlu ar avea un caracter speculativ, posibilitatea și randamentul unei închirieri depinzând de mai multe variabile.

Totuși, Curtea a acceptat faptul că persoanele în cauză au suferit un prejudiciu ca urmare a privării de proprietate suportată de aceștia și a ținut cont de acest aspect cu ocazia reparării prejudiciului moral. Față de probele administrate și având în vedere și condițiile economico-sociale actuale, Tribunalul nu poate reține cu certitudine că reclamanta ar fi putut închiria întreaga suprafață de teren de 17.777 mp pe toată perioada solicitată, cu un preț la nivelul celui solicitat prin acțiune sau menționat în raportul de expertiză. Având în vedere însă lista înaintată de Primăria mun.

Galați privind tarifele practicate în anii 2008 și 2009 pentru închirierea unor terenuri aflate în patrimoniul municipiului, tribunalul a apreciat că stabilirea unor despăgubiri la nivelul de 0,61 RON/mp/lună (pentru perioada 12 iulie 2008-31 decembrie 2008) și de 0,66 RON/mp/lună (pentru perioada 01 ianuarie 2009 - 12 iunie 2009) este de natură să asigure o justă despăgubire a reclamantei pentru lipsa de folosință a terenului proprietatea sa. Împotriva sentinței civile nr. 952 din 30 aprilie 2010 a Tribunalului Galați au declarat apel ambele părți.

Reclamanta a considerat că este greșită aprecierea instanței de fond în ceea ce privește cuantumul despăgubirii în condițiile în care pe de o parte și în prezent terenul este ocupat de bunurile aparținând pârâtului, iar pe de altă parte destinația terenurilor nu este nicidecum cea de curți, clădiri (așa cum s-a orientat instanța în tabelele înaintate de Primăria Galați), ci este un bun imobil cu valoare de patrimoniu, un activ care din perspectiva oricărei societăți comerciale trebuie maxim valorificat. Reclamanta a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței civile nr. 952 din 30 aprilie 2010 a Tribunalului Galați în sensul obligării pârâtului la plata a 1.500.000 RON. În subsidiar a solicitat obligarea pârâtului și la plata despăgubirii aferente intervalului 12 iunie 2009 și până la data pronunțării hotărârii în baza art. 294 alin. (2) C. proc.

civ. Pârâtul Statul Român a criticat sentința civilă nr. 952 din 30 aprilie 2010 a Tribunalului Galați pentru că nu a luat în calcul faptul că a devenit proprietar al bunurilor confiscate și în acest caz tărâmul juridic al speței este dat de O.G. nr. 14/2007 și H.G. nr. 731/2007, acte normative derogatorii de la dreptul comun. Conform dispozițiilor art. 4 alin. (2) și art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007 bunurile intrate în proprietatea privată a statului se declară și se predau organelor de valorificare, după ce actul de preluare în proprietatea privată a statului a devenit executoriu. Conform dispozițiilor art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007 deținătorii au obligația să inventarieze bunurile respective, luând în același timp și măsurile de securitate, de păstrare și de conservare corespunzătoare până la predarea lor efectivă.

SC S. SA nu și-a îndeplinit obligația de a preda bunurile deși a fost notificată prin adresa nr. A1. din 30 aprilie 2009. A subliniat apelantul-pârât că predarea nu constă în remiterea bunurilor, ci în permisiunea societății reclamante de a avea acces în incinta unde sunt depozitate bunurile. Pârâtul a considerat că din probatoriu nu rezultă că terenul pe care sunt situate bunurile confiscate ar fi produs fructe civile pentru ca acestea să poată fi pretinse de la el. A solicitat admiterea apelului, desființarea hotărârii apelate și respingerea acțiunii ca nefondată. În apel s-a completat proba cu acte și anume cheltuielile suportate de apelanta-reclamantă pentru paza bunurilor, notificarea nr. N1.

din 30 iulie 2009 adresată de Ministerul Finanțelor Publice către SC S. SA, procesul verbal nr. PV1. din 01 iulie 2009 încheiat în urma deplasării la SC S. SA cu angajamentul verbal al administratorului că pe data de 07 iulie 2009 va preda bunurile, ordinul de deplasare la SC S. SA din 07 iulie 2007 pe numele lui N.L. și relații de la Primăria Galați cu privire la cuantumul chiriilor percepute pentru anii 2008, 2009, 2010, 2011. Prin decizia civilă nr. 128/A din 2 iunie 2011, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a admis ambele apeluri declarate de către reclamanta SC S. SRL Galați și de către pârâtul Statul Român, prin M.F.P. București, reprezentat de D.G.F.P. Galați împotriva sentinței civile nr. 952 din 30 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Galați.

A fost schimbată în parte sentința civilă nr. 952 din 30 aprilie 2010 a Tribunalului Galați în ce privește cuantumul daunelor și anume 459.179 RON în loc de 124.072 RON, precum și perioada pentru care se datorează aceste daune și anume: 12 august 2008 - 12 mai 2009. S-a respins restul pretențiilor ca nefondate. A fost obligat pârâtul către reclamantă la plata a 4.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel. Curtea de Apel a reținut următoarele: Prin procesul verbal seria F nr. V1. din 14 iunie 2007 întocmit de comisarii Gărzii Financiare Galați s-a constatat săvârșirea de către apelanta-reclamantă SC S. SA a contravenției prevăzute de art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990. Ca măsură complementară s-a dispus confiscarea unor utilaje (macarale, caroserii auto).

S-a contestat legalitatea procesului verbal însă plângerea a fost respinsă prin sentința civilă nr. 8972 din 28 noiembrie 2007 a Judecătoriei Galați, irevocabilă prin decizia civilă nr. 275 din 10 aprilie 2008 a Tribunalului Galați. La data de 14 iunie 2007 (data emiterii procesului verbal de contravenție) s-a încheiat un contract de depozit gratuit cu privire la bunurile confiscate, contract în care se menționează că durata acestuia este de 90 de zile de la data rămânerii definitive a procesului verbal de contravenție. Totodată s-a menționat că la sfârșitul contractului de depozit bunurile vor fi ridicate de către deponent și că prelungirea termenului de depozit are loc în baza înțelegerii părților.

Data rămânerii definitive a sancțiunilor aplicate prin procesul verbal nr. V1. este 28 noiembrie 2007. Durata depozitului reglementată de părți a expirat în 28 februarie 2008. În 12 mai 2009 (vezi ștampila de pe adresa din 30 aprilie 2009 emisă de D.G.F.P. Galați) apelanta-pârâtă a notificat pe apelanta-reclamantă SC S. SA ca în data de 12 mai 2009 ora 11:00 (în aceeași zi când a primit notificarea) să desemneze un împuternicit care să reprezinte societatea în calitate de predător al bunurilor confiscate. În 12 mai 2009 când s-au prezentat comisarii Gărzii Financiare și reprezentanții D.G.F.P. Galați în vederea ridicării bunurilor, administratorul lui SC S. SA le-a precizat că a primit notificarea în aceeași zi și că nu a putut pregăti identificarea bunurilor în cauză.

Totodată s-a făcut mențiunea de către reprezentantul SC S. SA că se amână predarea pentru data de 20 mai 2009. Procesul verbal încheiat în 12 mai 2009 poartă următoarele precizări: „durata custodiei este nedeterminată (...), custodia este gratuită (...)”. Procesul verbal a fost semnat de reprezentantul SC S. SA cu obiecțiunea ca predarea să se facă în 20 mai 2009. Această obiecțiune determină să se tragă concluzia că depozitarul nu a fost de acord ca durata să fie nedeterminată, ci ca această convenție să dureze până în 20 mai 2009. În 29 mai 2009 s-a introdus prezenta acțiune. Prin adresa nr. N1. din 30 iulie 2009 emisă de apelanta-pârâtă este somată societatea reclamantă să predea bunurile în 10 zile în conformitate cu prevederile O.G.

nr. 14/2007. Adresa a fost primită în 04 august 2009 de către SC S. SA. În 01 iulie 2007 s-a făcut o nouă deplasare la SC S. SA, ocazie cu care s-a încheiat un proces-verbal din conținutul căruia rezultă că administratorul societății reclamante a refuzat predarea bunurilor cu motivația că în anexa procesului verbal de contravenție acestea au fost menționate în mod greșit ca fiind un întreg, când în realitate erau macarale, mașini incomplete. Domnul P.I. - administratorul SC S. SA s-a obligat ca în data de 07 iulie 2009 să se prezinte la punctul Parcul Rece F. pentru identificarea și predarea părților componente. Procesul verbal este întocmit de un reprezentant al organelor de poliție, nesemnat de domnul P. În 07 iulie 2009 s-a deplasat un reprezentant al Gărzii Financiare la fața locului, tot fără succes (vezi ordinul de deplasare - dosar apel).

S-a formulat plângere penală de Garda Financiară împotriva domnului P. pentru că ar lipsi unele bunuri din cele confiscate. Cercetările organelor penale s-au finalizat cu concluzia că bunurile reclamate ca sustrase se găsesc în incinta Parcului Rece F. (dosar apel) și că este destul de dificil de stabilit existența sau inexistența tuturor elementelor menționate. În cauză se pune problema dacă este incidentă în speță O.G. nr. 14/2007 sau dreptul comun. O.G. nr. 14/2007 reglementează modul și condițiile de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului. Ori, în conformitate cu art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 14/2007 statul a devenit proprietarul bunurilor confiscate și înscrise în lista anexă a contractului de depozit nr. DE1.

la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești ce a avut ca obiect plângerea formulată împotriva procesului verbal de contravenție (adică 10 aprilie 2008). Pe tărâmul O.G. nr. 14/2007 se intră de la această dată: 10 aprilie 2008. Până la această dată bunurile au rămas în custodia apelantei-reclamante în baza contractului de depozit nr. DE2. din 14 iunie 2007, contract guvernat de dispozițiile art. 1591 - 1620 C. civ. Reclamantul a solicitat să se ia în calcul drept dată de la care solicită despăgubiri data de 12 august 2008. Așa cum s-a menționat la această dată deja ne aflăm pe tărâmul O.G. nr. 14/2007. Potrivit acestui act normativ și a H.G. nr. 731/2007 care reglementează normele metodologice de aplicare a O.G.

nr. 14/2007 deținătorii (în speță SC S. SA) au obligația să declare bunurile în termen de 10 zile de la data primirii documentului care constituie titlu de proprietate al statului asupra acestora [art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007]. Apoi, în termen de 10 zile de la data declarării, deținătorii au obligația de a preda, iar direcțiile generale ale finanțelor publice să preia bunurile. Din analiza acestor texte de lege rezultă că există o obligație din partea Statului Român de a comunica depozitarului documentul care constituie titlul său de proprietate - în speță, decizia civilă dată în recurs (decizia civilă nr. 275 din 10 aprilie 2008 a Tribunalului Galați), apoi există obligația deținătorului de a le declara în termen de 10 zile de la data primirii documentului, apoi în 10 zile de la această declarație fiecare parte are o obligație și anume deținătorul de a le preda, iar Statul de a primi bunurile.

Din modul de redactare al art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007 („bunurile vor fi predate de către deținători organelor de valorificare, care sunt obligate să le preia în termen de 10 zile [...]”) rezultă că în primul rând reprezentantul Statului are sarcina de a prelua bunurile. Apoi, intervine obligația de predare a deținătorului bunului. În speță, reprezentanții Statului Român de abia în 12 mai 2009 (dosar fond) aduc la cunoștință lui SC S. SA că acesta (statul) este proprietarul macaralelor și a caroseriilor auto din lista anexă a procesului verbal de contravenție în conformitate cu decizia civilă nr. 275 din 10 aprilie 2008 a Tribunalului Galați. Deci, din 28 februarie 2008 până în 12 mai 2009 bunurile au fost lăsate fără drept, pe terenul apelantei-reclamante.

Însă, așa cum s-a menționat deja reclamanta a solicitat să se ia în calcul ca punct de pornire data de 12 august 2008. Apoi, potrivit O.G. nr. 14/2007 SC S. SA trebuia să inventarieze bunurile [art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007] și să le declare în 10 zile. În următoarele 10 zile trebuia să aibă loc predarea-primirea bunurilor. Nu se poate reține susținerea apelantei-pârâte că obligația de predare trebuia să aibă loc la sediul său față de specificul bunurilor în cauză (macarale, caroserii auto) și mențiunile exprese din art. 6 alin. (2) din O.G. nr. 14/2007 deja analizate. Inventarierea bunurilor nu a avut loc și nici predarea, din vina pârâtei SC S. SA așa cum rezultă din procesul verbal din 01 iulie 2009. Astfel, potrivit mențiunilor din acest proces-verbal la acea dată i s-a pus în vedere domnului P.I.

- administratorul societății să prezinte bunurile care i-au fost lăsate în custodie, însă acesta a refuzat acest lucru cu motivația că în procesul verbal de contravenție s-a trecut în mod greșit că bunurile sunt complete. Aceste obiecțiuni ale reprezentantului SC S. SA echivalează cu un refuz de a preda bunurile în cauză, fapt care determină schimbarea regimului deținerii bunurilor din unul fără drept, în unul abuziv. În perioada 12 mai 2009 - 01 iulie 2009, de asemenea, nu se poate reține că bunurile au fost depozitate fără drept pe terenul proprietatea apelantei-reclamante, pentru că la 12 mai 2009 s-a declanșat procedura prevăzută de O.G. nr. 14/2007 prin aducerea la cunoștință a faptului că bunurile sunt proprietatea Statului Român.

Apoi, deși apelanta-reclamantă avea obligația să le inventarieze, să aducă la cunoștința reprezentantului Statului Român acest lucru și apoi să aibă loc predarea-primirea, nu s-a achitat de nicio obligație, iar în 01 iulie 2009 prin poziția adoptată și-a manifestat refuzul de a le preda. În perioada de după 12 mai 2009 și până în 01 iulie 2009 pentru că urmau să se înfăptuiască demersurile legale pentru predarea-primirea bunurilor, nu se poate reține caracterul abuziv al depozitării bunurilor pe terenul SC S. SA. După această dată (01 iulie 2009), despăgubirile solicitate prin prezenta acțiune sunt nefondate pentru că atâta vreme cât proprietarul neposesor (Statul Român) s-a prezentat să-și preia bunurile și proprietarul terenului l-a refuzat apare ca lipsită de fundament solicitarea de acordare de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului ocupat de utilajele în cauză.

Obligațiile derivând din O.G. nr. 14/2007 trebuie executate benevol, iar lipsa de cooperare a deținătorului bunului nicidecum nu-l îndreptățește să pretindă despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului ocupat de bunurile pe care refuză să le restituie. Însă, așa cum s-a reținut, acțiunea este deplin întemeiată pentru intervalul de timp 12 august 2008 - 12 mai 2009. Din informațiile furnizate de Primăria Galați cu privire la chiriile percepute în 2008, 2009 pentru un teren din incinta curților aferente spațiilor cu altă destinație decât cea de locuințe - curți interioare folosite pentru depozite de persoane juridice este de 2,77 RON/m.p./lună în 2008 și 2,97 RON/m.p./lună în 2009 (dosar fond).

Urmează a se folosi această bază de calcul pentru că se consideră că aceasta corespunde situației de fapt din speță. Drept consecință, pentru perioada 12 august 2008 - 31 decembrie 2008 rezultă un prejudiciu de 221.590 RON, iar pentru perioada 01 ianuarie 2009 - 12 mai 2009 rezultă un prejudiciu de 237.589 RON. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta SC S. SA și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Galați. Reclamanta SC S. SA, a criticat hotărârea invocând, în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs s-au adus următoarele argumente. Acceptând ca regimul corect al succesiunii obligațiilor deținătorului bunurilor trecute prin confiscare în baza unei hotărâri judecătorești în proprietatea statului este dat de dispozițiile O.G.

nr. 14/2007 și H.G. nr. 731/2007, instanța de apel a încălcat în aplicare chiar aceste prevederi legale. Astfel, fiind vorba de bunuri trecute în proprietatea statului pe bază de proces-verbal de constatare a contravenției, regimul acestor bunuri este dat de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 14/2007 iar identificarea lor a fost realizată în chiar momentul constatării faptei contravenționale. În cauză sunt aplicabile prevederile art. 6 alin. (2) din O.G. nr. 14/2007 coroborat cu cele ale art. 20 alin. (1) H.G. nr. 731/2007, în cronologia mecanismului de evaluare și valorificare a acestor bunuri care este precis descris, având în vedere și natura concretă a bunurilor, și este evident că singurul care urma să aibă inițiativa valorificării bunurilor confiscate chiar din locația în care se aflau și în prezent, este pârâtul pentru ca obligația impusă de art. 5 alin. (1) din O.G.

nr. 14/2007 deținătorului bunului se referă la asigurarea masurilor de securitate, păstrare și conservare corespunzătoare. Este total greșită statuarea instanței de apel potrivit căreia inventarierea bunurilor și predarea nu s-a realizat la data de 1 iulie 2009, când reprezentantul reclamantei a refuzat să predea bunurile care i-au fost lăsate în custodie cu motivația ca în procesul verbal de contravenție s-a trecut în mod greșit că acestea ar fi fost complete, fapt care determina schimbarea regimului deținerii bunurilor din unul justificat în „unul abuziv". Din cuprinsul procesului verbal întocmit la data de 1 iulie 2009 nu rezulta niciun moment ca reprezentantul reclamantei, domnul P.I., ar fi refuzat identificarea și predarea tuturor bunurilor (obligația de inventariere nemaisubzistând în speță întrucât exista situația prevăzuta de art. 3 alin. (2) din O.G.

nr. 14/2007), ci, doar mențiunea acestuia consemnata de reprezentanții pârâtului fără a fi asumata prin semnătura de autor, ca macaralele în realitate nu au fost și nu pot fi predate complet ci doar ca și componente, ceea ce reprezintă cu totul altceva decât s-a reținut de către instanța. Mai mult, la data de 7 iulie 2009 stabilita pentru identificarea și predarea bunurilor confiscate, din partea pârâtului nu s-a prezentat decât N.L., inspector asistent în scopul „verificării custodiei" și nicidecum comisia pentru evaluarea și valorificarea bunurilor, deși termenul legal stabilit pentru realizarea acestei operațiuni fusese cu mult depășit pentru ca, la data de 5 iunie 2009 Comisia de evaluare a bunurilor din partea pârâtului se prezentase și realizase, deși nu era necesar, o noua inventariere și identificare a bunurilor în teren.

Faptul că niciodată nu s-a realizat din partea reclamantei un refuz în predarea bunurilor rezultă din soluția dată la plângerea penală formulată la data de 2 decembrie 2009, de pârât prin Rezoluția de neîncepere a urmăririi penale față de făptuitorul P.I., reprezentantul reclamantei, astfel ca nicio alta dovada care să fie interpretată în sensul celor reținute de curte nu există. Chiar dacă această situație nu a existat, practicarea unui refuz explicit evident, necontestat al reclamantei de a preda bunurile încă nu trebuia să fie considerat un motiv care să o împiedice pe pârâtă să le ridice, să le valorifice a ș a cum cer dispozițiile legale, făcând uz de cele din C. proc. fisc. privind executarea silită.

Aceasta situație ar fi pus cu adevărat capăt abuzului pârâtului de a lasă bunurile proprietatea sa, cu mult peste termenul în care era obligat să le ridice sau să le valorifice și nicidecum interpretarea dată de instanța de apel poziției reprezentantului reclamantei că ar fi refuzat predarea lor.

Reclamanta nu a refuzat niciun moment predarea bunurilor confiscate a ș a cum a reținut instanța de apel, reprezentanții pârâtului fiind în culpă prin nerespectarea procedurii pentru organizarea ridicării bunurilor sau valorificarea lor la locul de depozitare, poziție care îmbracă forma unui abuz prin încălcarea dreptului de liberă folosință a terenului de către reclamantă și determină angajarea răspunderii în despăgubire pe întreaga perioadă, până când pârâtul î ș i va îndeplini această obligație, caz în care soluția de limitare a perioadei pentru care este angajată răspunderea pârâtului pentru intervalul 12 august 2008 - 12 mai 2009 este dată cu încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2), art. 5 alin. (1), art. 6 alin. (2) din O.G.

nr. 14/2007 și art. 14 alin. (1) și (3) și art. 20 alin. (1) H.G. nr. 731/2007 iar admiterea apelului declarat de pârât este netemeinică și nelegală. De asemenea, nelegal este și modul de acordare a cheltuielilor de judecată raportat la dispozițiile art. 274 C.proc.civ., suma de 4.500 RON nefiind precizată ce reprezintă dar în niciun caz taxa judiciară de timbru aferentă sumei pentru care s-a admis acțiunea în rejudecare (3.731 RON) și nici onorariu avocațial în suma de 9.920 RON pentru care există dovada achitării depusă. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Galați, a criticat hotărârea invocând în drept, dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-au adus următoarele critici. Hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea principiului prevăzut de art. 296 C. proc. civ., conform căruia nimănui nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea de cât aceea din hotărârea atacată, este lipsită de temei legal, pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, cu aprecierea eronată a situației de fapt și a probatoriului administrat în cauză și cu o motivare contradictorie. S-a susținut că nu a fost parte în contractul de depozit, astfel că nu i se poate opune nici termenul de 90 de zile menționat, după cum nu îi este opozabilă nici mențiunea că bunurile vor fi ridicate de deponent, acesta nefiind același cu pârâtul și neavând vreun mandat din partea pârâtului în sensul celor menționate.

Dacă până la data de 12 iulie 2008, reclamantul a deținut bunurile în baza acestui contract, la data promovării acțiunii, dar și la acest moment, reclamantul deține bunurile proprietatea statului fără niciun titlu. Instanța a considerat că obligația de predare a bunurilor nu implică în mod obligatoriu deplasarea de către deținător a bunurilor la sediul organelor de valorificare sau într-o altă locație, omițând, pe de o parte, să precizeze ce altceva implică această obligație în condițiile dispuse de art. 6 alin. (1) din O.G. 14/2007, iar pe de altă parte, legea nu impune în sarcina organelor de valorificare obligația de ridicare a bunurilor. Instanța nu a procedat niciun moment la o analiză reală a incidenței dispozițiilor legale invocate de pârât ca fiind aplicabile în materie, limitându-se la mențiunea că O.G.

nr. 14/2007 și H.G. nr. 731/2007 nu sunt aplicabile datorită clauzelor din contractul de depozit. Conform disp. art. 4 alin. (2) și art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007, republicată - lege specială, derogatorie de la dreptul comun, bunurile intrate în proprietatea privată a statului se declară și se predau organelor de valorificare, după ce actul de preluare în proprietatea privată a statului a devenit executoriu, potrivit legii. În același sens, conform disp. art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007, republicată, „Deținătorii bunurilor care au trecut în proprietatea privată a statului, persoane fizice sau juridice, după caz, au obligația să inventarieze bunurile respective, luând în același timp și măsurile de securitate, de păstrare și de conservare corespunzătoare până la predarea lor efectivă organelor de valorificare”.

De asemenea, art. 6 alin. (1) din lege precizează clar că predarea bunurilor se face de către deținători la organele de valorificare. Prin urmare, în toate cazurile, fără excepție, persoana care are obligația de a preda efectiv bunurile este deținătorul acestora, legea neimpunând nicio obligație de a ridica bunurile de la deținător, așa cum greșit s-a interpretat de către instanță, indiferent de costurile necesare sau de orice alte aspecte, câtă vreme bunurile nu sunt predate conform procedurii legale. Față de această situație, rezultă că nu are nicio relevanță dacă s-a prelungit sau nu contractul de depozit nr. DE1. din 18 iunie 2007, deoarece legiuitorul a stabilit în mod expres obligațiile deținătorului bunurilor.

În dezlegarea pricinii, instanța nu a observat că reclamanta a ignorat total notificarea de a preda bunurile, preferând în schimb să pretindă despăgubiri pentru ocuparea terenului, fără să solicite în prealabil și prin orice mijloace legale eliberarea acestuia, fără să notifice pârâtul în acest sens și refuzând sistematic colaborarea cu organele de valorificare, cu toate că era interesul direct și firesc al reclamantei de a proceda cât mai urgent la eliberarea terenului său, în condițiile legii. Instanța a fost învestită cu o acțiune motivată în drept pe disp.

art. 480 C. civ., temei de drept pentru acțiunea în revendicare, reținut de instanță, aceasta mai reținând și art. 44 din Constituția României, precum și art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului conform căruia dreptul de proprietate conferă titularului dreptul de a întrebuința lucrul potrivit naturii și destinației sale, de a-i culege fructele sau veniturile și de a dispune de el. Instanța nu a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 998 C. civ., nu a pus în discuția părților temeiul de drept al acțiunii, schimbarea acestuia, calificarea acțiunii ca fiind în pretenții, în condițiile în care temeiul invocat explicit de reclamantă, potrivit principiului disponibilității în procesul civil, viza totuși foarte clar o acțiune în revendicare în baza art. 480 C. civ.

Instanța nu a analizat dacă sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, pentru a antrena legal răspunderea pârâtului. Astfel, instanța a obligat la despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului, fără să observe că de fapt nu există în sarcina sa o faptă cauzatoare de prejudicii, o culpă, un prejudiciu și o legătură de cauzalitate. În primul rând, este un fapt cert acela că nu pârâtul Statul Român a depozitat bunurile pe terenul reclamantei, și nici D.G.F.P.Galați. Faptul că acestea au intrat în proprietatea de drept a pârâtului nu este de natură să atragă concluzia superficială că tocmai acest fapt determină lipsa de folosință a terenului. De altfel, Statul Român nu a avut niciodată posesia bunurilor, iar reclamanta deși avea la dispoziție mijlocul legal de a-și elibera propriul teren, totuși nu a făcut-o, preferând speculativ pretinderea unor despăgubiri pentru un prejudiciu inexistent.

Raportul juridic obligațional între reclamantă și Statul Român a fost greșit interpretat, Statul Român având dreptul la proprietatea deplină a bunurilor sale, iar reclamanta obligația corelativă de a preda bunurile și implicit ar fi fost realizat și dreptul său la folosința terenului. Îndeplinirea atribuțiilor prevăzute de lege și cu respectarea legii nu poate constitui în sine o faptă prejudiciabilă, fiind chiar o cauză exoneratoare de răspundere. În cauză nu se poate reține nicio faptă delictuală, în sensul nerespectării dispozițiilor legale sau al neexecutării vreunei obligații legale, ci, dimpotrivă, în mod evident nu există nici răspundere civilă delictuală. Din nicio probă administrată nu a rezultat faptul că terenul pe care sunt situate bunurile confiscate ar fi produs fructe civile, pentru ca acestea să poată fi pretinse de la pârât, cu atât mai mult cu cât acesta din urmă nu le-a cules și nici nu avea cum, câtă vreme nu deținea terenul.

Instanța nu a observat faptul că reclamanta nu a făcut dovada culpei pârâtului și nici dovada executării necorespunzătoare sau a neexecutării, totale sau parțiale, a unei obligații legale în sarcina sa, pentru a avea dreptul la despăgubiri în conformitate cu disp. art. 1073 C. civ. În conformitate cu disp. art. 1079 C. civ. debitorul se va pune în întârziere printr-o notificare, condiție nerespectată de reclamantă, și nu există nicio obligație legală sau contractuală pe care pârâtul să nu o fi respectat în raportul juridic dedus judecății. Prin motivele de recurs depuse tot în termen, la data de 01 iulie 2011 recurentul a invocat că instanța a omis faptul că reclamanta a cunoscut că bunurile au intrat definitiv în proprietatea statului, fiind parte în procesul care a făcut obiectul Dosarului nr. 5045/121/2008 și în care s-a respins plângerea contraven ț ională formulată de aceasta împotriva procesului verbal de contravenție prin care s-a dispus confiscarea.

În mod greșit s-a reținut că în cauză nu s-a comunicat reclamantei decizia civilă nr. 275 din 10 aprilie 2008, chiar aceasta recunoscând prin acțiune că a formulat contestație în anulare. Dispozițiile art. 4 din O.G. nr. 14/2007 nu prevăd obligativitatea comunicării actului de proprietate al statului ci prevăd obligația deținătorului bunului de a declara bunurile la organele de valorificare de la dat primirii documentului care constituie titlu de proprietate al statului. Or, este cert că reclamanta a primit procesul verbal de contravenție, care a rămas definitiv prin respingerea plângerii contravenționale, fiind pe deplin incidente dispozițiile art. 5 și 6 din O.U.G. nr. 14/2007. Reclamanta nu a produs nicio dovadă că s-ar fi adresat ea însăși vreunei instituții ale statului pentru a solicita ridicarea bunurilor și totodată o refuzat sistematic colaborarea cu organele statului pentru realizarea procedurii de valorificare a bunurilor.

În ceea ce privește contractul de depozit încheiat între reclamantă și Garda Financiară Galați, aceasta nu-i este opozabil nici în ce privește termenul stipulat și nici obligația de ridicare a bunurilor. În cauză nu are nicio relevanță dacă s-a prelungit sau nu contractul de depozit, deoarece prin lege au fost stabilite obligațiile deținătorilor de bunuri confiscate, obligații care nu au fost executate de către reclamantă. S-a susținut că instanța nu a motivat hotărârea în ce privește apelul său, toate considerentele vizând de fapt apelul reclamantei, hotărârea nefiind motivată nici în drept. Recurenta pârâta a solicitat proba cu înscrisuri, care a fost încuviințată, depunându-se la dosar, procesele-verbale din 05 ianuarie 2010, din 10 iunie 2011, din 18 octombrie 2011, adresa nr. A2.

din 25 octombrie 2011 a SC S. SA către Ministerul Finanțelor Publice, nr. A3. din 2 noiembrie 2011, nr. A4. din 2 noiembrie 2011, adresa nr. A5. din 16 mai 2008 a Biroului Valorificării bunurilor proprietate de stat către reclamantă, etc. Recursul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor este fondat iar recursul reclamantei SC S. SA este nefondat pentru următoarele considerente: Acțiunea formulată de reclamanta SC S. SA este o acțiune în pretenții întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., derivată din încălcarea dreptului de proprietate de către pârât prin nerespectarea obligațiilor legale de ridicare, preluare și valorificare în termenele legale, a bunurilor confiscate și aflate pe proprietatea reclamantei, prejudiciul fiind reprezentat de contravaloarea lipsei de folosință.

În raport de temeiul juridic invocat și de motivele acțiunii, în mod fondat instanțele au caracterizat acțiunea ca fiind în preten ț ii, derivând din încălcarea dreptului de proprietate, critica privind schimbarea obiectului judecății, invocată de către pârât nefiind întemeiată. În mod fondat a reținut instanța că în raport de obiectul judecății și de temeiul juridic al pretențiilor, se impune cu necesitate a se analiza incidența în cauză a O.G. nr. 14/2007 și H.G. nr. 731/2007, respectiv verificarea respectării atât de către reclamantă cât și de către pârât a obligațiilor impuse de legea specială, pentru stabilirea culpei în neeliberarea terenului aparținând reclamantei de bunurile care au făcut obiectul confiscării, ocuparea abuzivă putând produce un evident prejudiciu material, echivalentul lipsei de folosință.

Potrivit art. 1 din O.G. nr. 17/2007 bunurile de orice fel intrate potrivit legii, în proprietatea privată a statului se valorifică în condițiile ordonanței de către Ministerul Finanțelor prin organele de valorificare abilitate, deținătorii de bunuri intrate în proprietatea privată a statului având obligația de a declara bunurile trecute în proprietatea statului în termen de 10 zile de la data primirii documentului care constituie titlul de proprietate al statului asupra acestora. Obligația de declarare și ulterior de predare devine operantă după ce actul de preluare în proprietate privată a statului, prevăzut de art. 3, respectiv procesul verbal de contravenție prin care s-a dispus confiscarea, bunurile fiind ridicate și lăsate în depozit, a devenit titlu executoriu prin respingerea plângerii contravenționale prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

În cauză, titlul de proprietate al statului este reprezentat de procesul verbal de constatare și sancționare a contravențiilor, care a fost primit de către reclamantă, în calitate de contravenientă și care l-a și contestat, plângerea contravențională fiind respinsă în mod definitiv și irevocabil prin decizia nr. 275 din 10 aprilie 2008 a Tribunalului Galați. Din interpretarea art. 3 și 4 din O.G. nr. 17/2007 rezultă că procesul verbal de contravenție constituie titlu de proprietate al statului în situația în care a fost contestat și contestația a fost respinsă printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Se constată că în cauză procesul verbal de contravenție a fost „primit” de către reclamantă, chiar la data constatării contravențiilor și aplicării sancțiunilor contravenționale, aceasta primind și sentință prin care i s-a respins plângerea contravențională și împotriva căreia a declarat recurs.

Decizia pronunțată în recurs nu i s-a comunicat reclamantei, fiind incidente dispozi ț iile C. proc. civ. privind necomunicarea hotărârilor definitive și irevocabile. În cauză, în mod greșit s-a reținut că există obligativitatea din partea organului de valorificare de a comunica decizia pronunțată în recurs către reclamantă întrucât titlul statului este reprezentat de procesul verbal de contravenție, care a devenit executoriu prin respingerea plângerii contravenționale și pe care reclamanta l-a primit. Titlul de proprietate al statului este întotdeauna reprezentat de procesul verbal de contravenție, numai efectele acestuia sunt suspendate până la soluționarea definitivă și irevocabilă a plângerii contravenționale.

Faptul că reclamanta a primit documentul care constituie titlu de proprietate al statului rezultă și din adresa nr. A5. din 16 mai 2008 a D.G.F.P. Galați și prin care reclamanta a fost încunoștințată că bunurile confiscate prin procesul verbal de contravenție și deținute de aceasta în baza contractului de depozit nr. DE1. din 18 iunie 2007, au devenit proprietatea statului în baza hotărârilor judecătorești, reclamanta comunicând, că a exercitat calea de atac a contestației în anulare. În cauză făcându-se dovada deplină a primirii procesului verbal de contravenție, cât și a hotărârilor care au confirmat titlul statului, se impune analiza respectării dispozițiilor art. 4-6 din O.G. nr. 17/2007.

Deținătorii bunurilor trecute în proprietatea statului au obligația legală de a declara bunurile în termen de 10 zile de la data primirii documentului care constituie titlu statului, iar apoi, în termen de 10 zile, de la data declarării, de a preda bunurile, iar direcțiile generale ale finanțelor publice cu obligația de a prelua bunurile. Declararea bunurilor se face pe bază de borderou, și numai după evidențierea declarării urmează predarea și preluarea bunurilor întocmindu-se proces-verbal. Din dispozițiile O.G. nr. 17/2007 rezultă din punct de vedere cronologic că etapele declarării procedurii de valorificare a bunurilor intrate în proprietatea statului sunt: primirea documentului care constituie titlu statului de către deținători, declararea de către deținător pe bază de borderou a bunurilor deținute la D.G.F.P.; inventarierea de către deținător a bunurilor; predarea și respectiv preluarea bunurilor.

Or, este cert că reclamanta nu și-a executat obligația de declarare a bunurilor care au trecut în proprietatea statului pe bază de borderou, nu a inventariat aceste bunuri și nu a efectuat niciun demers în sensul declanșării procedurii de predare-preluare și valorificare, fiind într-o evidentă culpă în executarea obligațiilor impuse de prevederile art. 4-6 din ordonanță, astfel că nu poate să-și invoce propria culpă în susținerea dreptului său. Se constată că pârâtul prin D.G.F.P. Galați și-a executat principala obligație și care era prima necesară în declanșarea procedurii de valorificare, respectiv aceea de comunicare a documentului care constituie titlu de proprietate, astfel că acesta nu este în culpă, acțiunea formulată de reclamantă nefiind