ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 120/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 120/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 1825 din 10 octombrie 2012,

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă în

parte acțiunea în revendicare formulată de reclamanta S.A.A. împotriva

pârâtului A.I.B., dispunându-se obligarea pârâtului să lase reclamantei în

deplină proprietate și posesie imobilul din București, str. Dr. Ion Atanasiu,

compus din construcție (parter - vestibul, hol, 2 camere, dependințe; etaj - 3

camere, baie, culoar, debara, terasă; mansardă - cameră de serviciu; subsol - 2

boxe, împreună cu 100% din părțile de folosință comună reprezentând 100% din

construcții) și terenul situat sub construcție în suprafață de 80,98 mp. A fost respinsă în rest acțiunea ca neîntemeiată și, de asemenea, a fost respinsă ca

neîntemeiată cererea pârâtului privind obligarea reclamantei la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că imobilul proprietatea autorilor reclamantei, A. și V.B.,

situat în București str. Dr. I. Atanasiu și compus din teren în suprafață de

146 mp și construcție cu subsol, parter și etaj, a trecut în proprietatea

statului fără plată, în baza Decretului nr. 223/1974 și a Legii nr. 59/1974, prin

deciziile nr. 1490/1984 (pentru o cotă de ¾) și nr. 2409/1989 (pentru o cotă

de 5/8), ambele ale C.P.M.B.

Prin sentința civilă nr.

4507/1994 pronunțată de Judecătoria sector 5 București în Dosarul nr. 5133/1994,

definitivă prin respingerea apelului prin decizia nr. 2058/1994 a Tribunalului

București, s-a admis acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu Primăria

municipiului București și s-a constatat nulitatea celor două decizii

administrative, cu obligarea pârâtei să respecte dreptul de proprietate al

reclamantei asupra imobilului, ca o consecință a repunerii reclamantei în

situația anterioară emiterii deciziilor.

Împotriva acestei

sentințe a fost formulat recurs în anulare, iar prin decizia civilă nr. 1135/1996

a Curții Supreme de Justiție, hotărârile sus-menționate au fost casate și s-a

respins acțiunea.

Reclamanta a adresat

o notificare Primăriei Municipiului București, la data de 18 aprilie 2001, în

temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului.

Prin contractul de

vânzare - cumpărare din 16 aprilie 1998, pârâtul A.I.B. a cumpărat, în temeiul

Legii nr. 112/1995, imobilul situat în București, str. Dr. Ion Atanasiu, compus

din construcție (parter: vestibul, hol, 2 camere, dependințe; etaj: 3 camere,

baie, culoar, debara, terasă; mansardă: cameră serviciu; subsol: 2 boxe,

împreună cu 100% din părțile de folosință comună, reprezentând 100% din

construcție) și terenul situat sub construcție în suprafață de 80,98 mp.

În raport de toate

aceste elemente de fapt, prima instanță a apreciat că acțiunea în revendicare

de față intră în câmpul de aplicare al deciziei date în soluționarea recursului

în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ceea ce

înseamnă că, într-o astfel de acțiune, nu criteriile de comparare a titlurilor

de proprietate consacrate în practica și doctrină vor fi avute în vedere, ci

cele menționate în recursul în interesul legii.

În analiza existenței

sau nu a unor neconcordanțe între legea specială și convenția și a priorității

acestei din urmă, esențial este de a stabili dacă ambele părți se bucură de un

bun în sensul Convenției.

Tribunalul a reținut

că pârâtul a dobândit apartamentul în discuție în baza Legii nr. 112/1995

printr-un contract care nu a fost anulat în urma unei acțiuni formulate conform

art. 45 din Legea nr. 10/2001, astfel că în favoarea acestuia operează

prezumția de bună credință la încheierea respectivului contract.

S-a apreciat însă că

și reclamanta poate pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului, în sensul că are un drept la

restituire care să îi permită să își concretizeze interesul patrimonial prin

formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură.

Făcând trimitere la

decizia C.E.D.O. din cauza Atanasiu contra României pronunțată la data de 7

iulie 2009, s-a arătat că instanța europeană a stabilit că există un bun actual

în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv doar dacă s-a pronunțat în

prealabil o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a recunoscut nu doar

calitatea de proprietar, ci s-a dispus și în sensul restituirii bunului. Faptul

că imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv nu mai reprezintă o

premisă suficientă pentru admiterea acțiunii în revendicare de drept comun.

În cauza de față, reclamanta

are un drept la restituire în sensul deciziei C.E.D.O. menționate, în

condițiile în care repunerea în situația anterioară emiterii deciziilor administrative,

dispusă prin sentința civilă nr. 4507/1994 pronunțată de Judecătoria sector 5

București în Dosarul cu nr. 5133/1994, definitivă, prin care s-a constatat

nulitatea celor două decizii administrative, în contradictoriu cu Primăria

Municipiului București, presupune în mod direct obligația Primăriei

Municipiului București la restituire în natură.

Este adevărat că prin

decizia civilă nr. 1135/1996 a Curții Supreme de Justiție hotărârile

sus-menționate au fost casate și s-a respins acțiunea, dar nu se poate face

abstracție de faptul că, în mod constant, într-o astfel de situație s-a

constatat încălcarea art. 6 din C.E.D.O. și a art. 1 din Protocolul Adițional nr.

1 la C.E.D.O. Dacă s-ar da relevanță deciziei civile nr. 1135/1996 a Curții

Supreme de Justiție, s-ar ajunge la încălcarea evidentă a dispozițiilor

convenționale mai sus amintite.

Acțiunea

în revendicare nu poate fi condiționată de admiterea cererii de constatare a

nulității actului de înstrăinare, practica și literatura judecătorească

prevăzând mijlocul juridic al comparării titlurilor de proprietate în cadrul

acțiunii în revendicare.

O eventuala

respingere a acțiunii de revendicare împotriva cumpărătorului în baza Legii nr.

112/1995 pe considerentul ca în cauză s-ar aplica dispozițiile art. 46 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, nu poate fi acceptată, întrucât acest text de lege se

poate aplica în materia nulității contractului de vânzare cumpărare, nu și în

materia acțiunii în revendicare. Constatarea bunei credințe și respingerea

acțiunii în constatarea nulității mențin valabilitatea titlului pârâților, în

nici un caz nu fac din acesta unul preferabil. Faptul că nu a fost anulat

titlul pârâților nu reprezintă un fine de neprimire al acțiunii în revendicare.

Aceste constatări au

condus tribunalul la concluzia că ambele părți se bucură de un bun în sensul art.

1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O.

Făcând trimitere la cauza Raicu împotriva

României, prima instanță a mai reținut că instanța europeană a acceptat

posibilitatea ca dobânditorul de bună credință să piardă bunul, dar numai în

condițiile în care primește o compensație proporțională și efectivă.

Întrucât reclamanta a

formulat acțiune în revendicare, instanța este obligată să compare titlurile

celor două părți, iar prin esența ei revendicarea presupune compararea unor

titluri valide, neanulate de o instanță, compararea titlurilor având loc pe

baza criteriilor arătate prin decizia nr. 33/2008.

S-a apreciat că

cererea în revendicare din cauză trebuie admisă, deoarece, pe de o parte, reclamanta

are un drept la restituire recunoscut printr-o hotărâre judecătorească

definitivă, iar, pe de altă parte, pârâtul are la dispoziție, în dreptul

intern, mijloace mult mai eficiente decât reclamanta de obținere a unei

despăgubiri efective, prin intermediul acțiunii izvorâte din dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel încât, prin admiterea acțiunii în revendicare, pârâtului

nu i s-ar crea un prejudiciu disproporționat.

În schimb, pentru

vechii proprietari, legea specială, în lipsa posibilității restituirii în

natură, prevede acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, care la acest

moment sunt iluzorii și deci reparația efectivă a încălcării dreptului de

proprietate nu se produce. Legea nr. 247/2005, din cauza procedurii greoaie,

neclare și ineficiente, cât și a faptului că Fondul Proprietatea nu

funcționează în mod eficient, nu poate conduce la o reparație rapidă și

efectivă a prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă a bunului, o astfel de

reparare efectivă putându-se face doar prin restituirea în natură a bunului.

Pe de altă parte,

deși se vorbește de posibilitatea transformării acțiunii în revendicare într-o

acțiune personală îndreptată împotriva vânzătorului, în momentul de față, nu se

poate vorbi de o practică cristalizată a instanțelor interne pentru a se putea

conchide că, în concret, în afară de procedura administrativă și de acțiunea în

revendicare de drept comun, ar mai exista și o a treia cale de reparare a

prejudiciului cauzat adevăratului proprietar, cale care să ofere o soluție previzibilă,

cu atât mai mult cu cât a fost pronunțată decizia în interesul Legii nr. 27/2011.

În ceea ce privește

principiul securității raporturilor juridice, s-a subliniat că în mod constant

C.E.D.O. s-a raportat la situația existenței unor căi de atac extraordinare

care conduceau la desființarea unor raporturi juridice tranșate în mod

irevocabil de instanțele de judecată. În acest sens sunt atât cauza Brumărescu

contra României cât și Raicu contra României. Această situație nu se regăsește

și în cauza de față.

Prin decizia nr. 59

din 26 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat

de pârâtul A.I.B. împotriva sentinței menționate.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut, în primul rând, că, în mod corect, prima

instanță a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de către

pârâți prin întâmpinare.

S-a reținut că, în

prezenta procedură, pârâții s-au apărat invocând prin întâmpinare excepția

autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 6466 din 25

septembrie 2001 a Judecătoriei sectorului 5 București, definitivă și

irevocabilă, fără a face referire la celelalte hotărâri judecătorești ce au

fost pronunțate asupra fiecăreia din acțiunile în justiție inițiate de

reclamantă în scopul redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului

din București, str. Dr. Ion Anastasiu, sector 5, ce a aparținut părinților săi

și care i-a fost transmis acesteia, parțial, pe cale succesorală.

Cu toate acestea,

instanța de apel a considerat necesară trecerea în revistă și a acestora,

pentru a putea da un răspuns corect motivului de apel vizând autoritatea de

lucru judecat.

Astfel, instanța a examinat

pe larg fiecare dintre acțiunile introduse de reclamantă și soluția finală ce a

fost dată acestora, ajungând la concluzia că niciuna dintre cele patru acțiuni

că acestea nu a fost finalizată prin analiza și dezlegarea în fond a

raporturilor juridice litigioase deduse judecății. Cea dintâi cerere de chemare

în judecată (introdusă la 9 decembrie 1992) a fost respinsă final prin decizia

de soluționare a recursului în anulare nr. 2135 din 27 iunie 1996 pronunțată de

Curtea Supremă de Justiție, ce a constatat practic depășirea atribuțiilor

puterii judecătorești și lipsa unei abilitări legale pentru soluționarea de

către instanțe a acțiunilor în revendicarea imobilelor preluate de stat în

regimul politic comunist, în timp ce toate celelalte acțiuni în justiție

formulate de reclamantă, ulterioare pronunțării acestei decizii, au fost

respinse pentru autoritatea de lucru judecat pe care s-a considerat că aceasta

o creează.

Chiar și acțiunea

introdusă la 8 august 2001 de către reclamantă, într-un cu totul alt cadru

legal decât cel existent la data pronunțării deciziei nr. 2135 din 27 iunie 1996

a Curții Supreme de Justiție, marcat de recenta (la acel moment) intrare în

vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost respinsă pentru aceeași excepție a

autorității de lucru judecat generată de hotărârile judecătorești ce au fost

pronunțate asupra acțiunilor introduse de reclamantă în 1996 și 1997 (care, la

rândul lor au fost respinse pentru autoritatea de lucru judecat creată prin

decizia nr. 2135 din 27 iunie 1996 a Curții Supreme de Justiție), situație ce a

antrenat și o soluție de necercetare în fond a unei acțiuni la promovarea

căreia îndemnau texte imperative ale noii legi, care instituiau și termenele

legale de prescripție speciale și excepționale: acțiunea în constatarea

nulității actului de înstrăinare de către Primărie a imobilului preluat abuziv

de către stat în favoarea chiriașilor cumpărători.

În contextul arătat,

instanța de apel a considerat inutilă verificarea aprofundată a existenței

triplei identități la care se referă textul art. 1201 C. civ., de părți, obiect

și cauză între acțiunea de față și cele patru acțiuni anterioare promovate de

către reclamantă, ce au avut incontestabil unul și același scop, al

redobândirii dreptului și posesiei asupra imobilului în litigiu, de vreme ce

niciuna dintre acestea nu a fost finalizată, irevocabil, în urma unei dezlegări

în fond a raporturilor juridice litigioase și a unei examinări în substanță și

efective a pretențiilor reclamantei, dezlegare ce reprezintă premisa puterii de

lucru judecat, ca excepție de fond, peremptorie și absolută.

Curtea a mai observat

că toate instanțele chemate să se pronunțe asupra acțiunilor reclamantei s-au

rezumat să observe formal existența triplei identități de părți, obiect și

cauză între cererile de chemare în judecată, pe baza căreia au decis automat

asupra existenței autorității de lucru judecat sub aspectul său negativ, care

se opune inițierii unui al doilea litigiu identic între aceleași părți, scăpând

din vedere însă că nici o statuare asupra fondului pretențiilor reclamantei

încă nu avusese loc printr-o hotărâre irevocabilă.

Chemată să se

pronunțe și în litigiul pendinte asupra aceleiași autorități de lucru judecat

invocată în raport de cele hotărâte prin sentința civilă nr. 6466 din 25

septembrie 2001 a Judecătoriei sectorului 5 București, definitivă și

irevocabilă, în mod corect prima instanță a respins excepția invocată,

observând statuările instanțelor anterioare ce s-au pronunțat în litigiile

dintre părți, intrate în puterea lucrului judecat și care au vizat fie

necompetența generală a instanțelor judecătorești în a dispune repararea

daunelor provocate de preluarea unor bunuri de către stat (decizia civilă nr. 2135/1996

a Curții Supreme de Justiție) fie autoritatea de lucru judecat (sentința civilă

nr. 1593 din 5 martie 1997, definitivă și irevocabilă, sentința civilă nr. 3829

din 22 mai 1998 modificată sub aspectul considerentelor prin decizia civilă nr.

2708 din 23 noiembrie 1999 ori sentința civilă nr. 6466 din 25 septembrie 2001,

definitivă și irevocabilă - în cazul acesteia existând și o altă soluție, însă

tot pe excepție, respectiv de respingere a cererii reclamantei având ca obiect

constatarea nulității absolute a actului de înstrăinare a imobilului de către

stat, pentru lipsa calității procesuale active).

În al doilea rând,

instanța de apel s-a pronunțat asupra existenței în patrimoniul părților a unui

„bun” în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Criticând această

reținere a primei instanțe, apelantul pârât a susținut, în esență, că

recunoscând efecte juridice și consecințe celor statuate de Judecătoria

Sectorului 5 București prin sentința civilă nr. 4507 din 17 iunie 1994, ce a

fost casată prin decizia civilă nr. 2135 din 27 iunie 1996 a Curții Supreme de

Justiție, prima instanță a nesocotit dispozițiile art. 311 C. proc. civ.,

potrivit cu care hotărârea casată nu are nici o putere.

În acest context,

instanța de apel a apreciat că o serie de circumstanțe particulare ale cauzei,

ca și prioritatea reglementărilor internaționale consacrată prin dispozițiile art.

20 alin. (2) din Constituția Românei, diminuează importanța acestei reguli în

economia cauzei.

Astfel cum a afirmat

și judecătorul de primă instanță, soluționarea corectă a prezentei cauze nu

poate avea loc în alt cadru legal decât cel oferit de decizia pronunțată în

interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și de blocul

de convenționalitate constituit din reglementările relevante ale Convenției

Europene a Drepturilor Omului și de jurisprudența Curții Europene, o serie de

elemente particulare ale cauzei plasând-o pe aceasta în jurisprudența constată

a instanței europene în anumite materii. S-a amintit și principiul potrivit căruia

judecătorul național este cel dintâi chemat să facă aplicare în cauzele deduse

lui spre soluționare dispozițiilor din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, astfel cum au fost ele interpretate și clarificate prin jurisprudența

Curții Europene, acestea făcând parte, în egală măsură din dreptul intern,

potrivit dispozițiilor constituționale ale art. 11 alin. (2).

Pornind de la aceste

statuări de principiu, Curtea a constatat că modul în care au fost soluționate

cele patru acțiuni în justiție anterioare formulate de reclamantă nu vădesc

altceva decât o constantă și sistematică încălcare a dreptului său la un proces

echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

încălcare care a îmbrăcat atât forma înfrângerii principiului securității

juridice, dar și pe aceea a blocării accesului la instanță, prin excluderea din

sfera de competență a instanțelor judecătorești de către Curtea Supremă de

Justiție a dreptului acestora de a se pronunța asupra legalității preluării

realizată de stat (cauza Brumărescu, cauza Vasilescu, cauza Licu, cauza Raicu

c. României) ori prin utilizarea excepției autorității de lucru judecat, altfel

decât ca pe o limită necesară a dreptului de acces la instanță în scopul

asigurării respectării securității raporturilor juridice și a echității

procedurii (cauza Lungoci c. României).

Curtea a constatat că

nici o diferență nu există între circumstanțele prezente în cauza Brumărescu

împotriva României și cele care au condus în final la respingerea cererii în

revendicare formulată de reclamantă, prin decizia nr. 2135 din 27 iunie 1996 a

Curții Supreme de Justiție. Prin urmare, statuările cu valoare de principiu ale

Curții Europene a Drepturilor Omului și raționamentele utilizate în acea cauză

de instanța europeană sunt deplin valabile și aplicabile și în cauza

reclamantei.

Aplicarea mutatis

mutandis a jurisprudenței Curții Europene în litigiul pendinte justifică,

alături de constatarea încălcării dreptului reclamantei la un proces echitabil,

sub cele două aspecte - al înfrângerii principiului securității raporturilor

juridice, care se opune, între altele, rediscutării unei soluții definitive a

oricărui litigiu, și al încălcării accesului la instanță prin excluderea din

sfera de competență a instanței judecătorești a litigiilor similare celui de

față și aprecierea că reclamanta are un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1.

După cum în mod

corect a reținut judecătorul de primă instanță, ceea ce justifică această

apreciere este faptul că prin sentința civilă nr. 4507/1994 pronunțată de

Judecătoria Sectorului 5 București în Dosarul nr. 5133/1994, definitivă prin

respingerea apelului prin decizia civilă nr. 2058/1994 a Tribunalului

București, s-a constatat nulitatea celor două decizii administrative de

preluare a imobilului de către stat, numerele 1490/1984 și 2409/1989 și, pe

cale de consecință, au fost obligate pârâtele SC C. SA și Consiliul Local al

Municipiului București să respecte dreptul de proprietate asupra imobilului

situat în București, str. Dr. Ioan Atanasiu, compus din teren în suprafață de 146 m.p. și construcții aferente, ca o consecință a repunerii reclamantei în situația anterioară

emiterii deciziilor.

Repunerea în situația

anterioară presupune în mod direct obligația pârâtelor la restituirea în

natură, ceea ce înseamnă că reclamantei i-a fost recunoscut un drept la restituirea

în natură a imobilului în mod definitiv și executoriu, drept care nu era

revocabil și că, deci, trebuie acceptat că reclamanta se bucura, în virtutea

sentinței civile nr. 4507/1994 a Judecătoriei Sectorului 5, de un „bun” în

sensul dat acestei noțiuni prin decizia C.E.D.O. pronunțată în cauza Atanasiu

ș.a. împotriva României, pct. 140.

A nu ține seama de

efectele și consecințele acestei hotărâri judecătorești care era definitivă și

executorie la data promovării recursului în anulare de către procurorul

general, înseamnă să se ignore dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor

Omului și jurisprudența consacrată a Curții Europene în aplicarea dispozițiilor

art. 6 alin. (1) și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție care a constatat încălcarea acestor drepturi în cazuri similare celui al

reclamantei.

Fiind obligată, în

virtutea prevederilor constituționale ale art. 20 alin. (2), să recunoască

prevalența reglementărilor internaționale în materia drepturilor fundamentale

ale omului, în mod corect prima instanță a apreciat că, dacă s-ar da relevanță

deciziei civile nr. 2135/1996 a Curții Supreme de Justiție, ce a casat sentința

civilă definitivă nr. 4507/1994 a Judecătoriei sectorului 5, s-ar consfinți o

încălcare a drepturilor fundamentale ale reclamantei ocrotite prin Convenția

Europeană, respectiv cele privitoare la un proces echitabil și la proprietate,

de o manieră ce a fost deja condamnată și sancționată în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului (împotriva Statului român).

Importanța

dispoziției legale invocată de apelant, a art. 311 alin. (1) C. proc. civ. e

neglijabilă față de imperativul asigurării priorității în aplicare a Convenției

Europene a Drepturilor Omului.

În al treilea rând,

instanța de apel a înlăturat susținerea apelantului în sensul că admiterea

acțiunii în revendicare este condiționată de constatarea nulității actului de

înstrăinare, ca derivând dintr-o eronată interpretare a dispozițiilor art. 45 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, republicată, ce nu a fost însușită niciodată la

nivel de practică judecătorească sau doctrină.

În mod corect a

reținut judecătorul fondului că faptul de a nu fi fost anulat titlul

chiriașului cumpărător nu reprezintă un fine de neprimire al acțiunii în

revendicare introdusă împotriva acestuia, ci doar una din ipotezele în care are

loc judecata acțiunii în revendicare al cărei specific este totuși cel al

comparării și observării a două titluri deopotrivă valabile și recunoașterea

preferabilității aceluia dintre ele care se referă la dreptul mai bine

caracterizat. Tot o ipoteză a acțiunii în revendicare poate fi și aceea în care

unul din titlurile concurente este afectat de vicii de legalitate, constatate

anterior prin hotărârea unei instanțe ori invocate, pe cale incidentală, chiar

în acțiunea în revendicare ce se judecă, o astfel de împrejurare neavând decât

consecința unei victorii mai facile a aceluia dintre proprietarii al cărui

titlu este obținut în condiții de legalitate.

Acest caz particular

al acțiunii în revendicare, de o frecvență mai restrânsă, nu poate fi însă

absolutizat și ridicat la nivel de situație premisă a acțiunii în revendicare

în lipsa căreia aceasta trebuie privită ca inadmisibilă, după cum fără temei

pretinde apelantul pârât.

În al patrulea rând,

instanța de apel s-a pronunțat asupra susținerilor pârâtului privind aplicarea

criteriilor Legii nr. 10/2001 pentru compararea titlurilor în cadrul prezentei

acțiuni în revendicare, în cadrul cărora ar trebui să se de asemenea prioritate

titlului de proprietate al pârâtului, care nu a fost contestat și desființat

printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

S-a apreciat că prima

instanță a reținut corect faptul că prezenta acțiune în revendicare întemeiată

pe dispozițiile dreptului comun, ce are ca obiect un imobil preluat abuziv de

statul comunist în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, ce a fost

introdusă după intrarea acestei legi în vigoare (respectiv la 17 mai 2006), intră

în sfera de incidență a deciziei pronunțate în interesul Legii nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În raport de criteriile

particulare ce trebuie urmărite și verificate în soluționarea acestor acțiuni,

potrivit deciziei menționate, respectiv situația drepturilor în concurs și

măsura în care fiecare din părțile litigante se bucură de „un bun” în sensul

jurisprudenței C.E.D.O, respectiv principiul securității raporturilor juridice,

s-a apreciat că, deși ambele părți beneficiază de un asemenea drept, o justă

soluționare a cauzei, prin luarea în considerare a tuturor elementelor sale

particulare și a circumstanțelor în care s-a aflat reclamanta la data

promovării sale, impun admiterea acțiunii și recunoașterea preferabilității

dreptului acestei părți de a câștiga bunul în natură, în detrimentul

chiriașului - cumpărător, fără ca soluția arătată să poată fi privită ca fiind

contrară deciziei nr. 33/2008.

Astfel, cu toate că nu

a fost pronunțată vreo hotărâre judecătorească de anulare a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, prin care apelantul

pârât a dobândit proprietatea imobilului revendicat, este relevant că, ulterior

pronunțării deciziei civile nr. 2135 din 27 iunie 1996 a Curții Supreme de

Justiție, respectiv în 1996, la 19 decembrie 1997 și apoi la 8 august 2001,

reclamanta a mai inițiat încă trei acțiuni în justiție în scopul evident al

recâștigării proprietății sale.

Modul în care fiecare

din aceste trei acțiuni inițiate de reclamantă a fost soluționată probează în

mod incontestabil încălcarea dreptului acestei părți la un proces echitabil

garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, întrucât se poate spune că, în mod

absolut identic celor constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în

cauza Lungoci împotriva României, reclamantei i-a fost asigurat accesul la

instanță doar pentru a-și vedea cererile respinse pe temeiul art. 1201 C. civ.

și al art. 166 C. proc. civ.

Nivelul de acces

asigurat a fost insuficient pentru a-i permite reclamantei să beneficieze de o

examinare în substanță a pretențiilor sale din partea unei instanțe, printr-o

hotărâre definitivă, excepția autorității de lucru judecat a unei hotărâri -

cea a Curții Supreme - ce constata necompetența generală a instanțelor

judecătorești de a se pronunța într-o anumită materie, devenind astfel o limită

care nu mai urmărea scopul legitim de a se asigura securitatea raporturilor

juridice și echitatea procedurii.

În special, pentru

Curte a fost relevantă în analiza de față acțiunea cu conținut complex

formulată de reclamantă după momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

respectiv la data de 08 august 2001, acțiune prin care, odată cu revendicarea

imobilului notificat, s-a solicitat să se constate, în contradictoriu cu

aceiași pârâți chemați în judecată și în litigiul de față, nulitatea absolută a

actului de vânzare-cumpărare prin care Primăria Municipiului București a

înstrăinat chiriașilor imobilul din București, str. Dr. Ioan Anastasiu, sector

5.

Curtea a constatat că

această acțiune a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480, 948, 968 C. civ.,

ca și pe cele ale Legii nr. 112/1995 și că reclamanta s-a prevalat în

susținerea motivelor de nulitate a actului juridic de înstrăinare, de proba

constând într-o notificare adresată SC C. SA, dar și de argumentul că imobilul

a fost vândut chiriașilor, deși exista litigiu pe rol, respectiv acela

declanșat prin acțiunea din 19 decembrie 1997 împotriva pârâților Consiliul

Local Sector 5 - Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 și C.G.M.B. (potrivit

precizării ulterioare a cererii de chemare în judecată).

Promovarea acțiunilor

în constatarea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare către terți

a bunurilor imobile preluate stat și care intrau în câmpul de aplicare al Legii

nr. 10/2001, adică cele similare aceleia introdusă de reclamantă la 8 august 2001,

a fost limitată în timp printr-un termen de prescripție special, instituit prin

norma art. 46 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, republicată, și limitat la

durata unui an de zile de la momentul intrării în vigoare a legii.

Acțiunea promovată de

reclamantă la 8 august 2001, inclusiv aceea în constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Primăria Municipiului

București, prin SC C. SA și pârâtul A.I.B., nu a mai fost niciodată examinată

pe fond ca urmare a respingerii ei pentru motivul autorității de lucru judecat

decurgând dintr-o decizie a Curții Supreme de Justiție ce reținea necompetența

generală a instanțelor de a judeca într-o anume materie și din alte două

hotărâri judecătorești irevocabile ce rețineau, la rândul lor, autoritatea de

lucru judecat a aceleiași decizii dată în soluționarea recursului în anulare

promovat de procurorul general.

Această soluționare

pe excepția autorității de lucru judecat a antrenat și respingerea acțiunii în

constatarea nulității absolute a actului juridic de înstrăinare a imobilului

litigios tot în absența unei examinări în fond, respectiv pentru motivul lipsei

calității procesuale active a reclamantei.

Situația reclamantei

raportată la aceste din urmă trei acțiuni ale sale nu este cu nimic diferită de

aceea regăsită în cauza Lungoci împotriva României, în care Curtea europeană a

apreciat că „accesul la justiție, dar numai pentru a i se declara acțiunea

inadmisibilă prin efectul legii, nu respectă imperativele art. 6 alin. (1) din

Convenție (…) reclamanta fiind astfel lipsită de posibilitatea clară și

concretă de a avea acces la o instanță care să statueze asupra contestației

sale referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil”.

Fără a specula asupra

șanselor acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare introduse de către reclamantă, Curtea a observat că motivele

invocate în susținerea acesteia erau departe de a fi considerate lipsite de

substanță ori inapte de a conduce spre un rezultat pozitiv.

Singura afirmație

care se poate face astăzi despre titlul de proprietate exhibat de apelantul

pârât, este aceea că el nu a fost anulat prin hotărârea nici unei instanțe și

că s-a consolidat în virtutea legii, prin împlinirea termenului de prescripție

special prevăzut de art. 46 alin. final al Legii nr. 10/2001, republicată. Este

însă important de subliniat că aceasta nu este consecința pasivității ori

inacțiunii intimatei reclamante care nu ar fi acționat înăuntrul acestui termen

reglementat special în scopul mobilizării subiecților interesați și a lămuririi

cât mai grabnice a situației juridice a acestor acte juridice, ci aceea a

blocării accesului efectiv al reclamantei la o instanță pentru a statua asupra

temeiniciei contestației sale referitoare la drepturi și obligații cu caracter

civil.

Contrar susținerilor

judecătorului fondului, Curtea a apreciat că prin împlinirea termenului legal

special de prescripție instituit prin dispozițiile art. 46 alin. final din

Legea nr. 10/2001, republicată, apelantul pârât nu este prezumat a fi un

cumpărător de bună-credință, singura prezumție legală ce decurge din această

împrejurare fiind aceea a validității și legalității titlului său de

proprietate reprezentat de contractul încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Fără a se înțelege că

instanța de apel a procedat la o analiză a bunei credințe a apelantului pârât

ca element al validității contractului de vânzare-cumpărare, peste textul

imperativ al art. 46 alin. final din Legea nr. 10/2001, Curtea a notat totuși

că probatoriile administrate în litigiul de față au relevat și adevăratele

raporturi juridice în care părțile litigante s-au aflat în legătură cu bunul

litigios, încă din perioada anterioară preluării integrale a acestuia de către

stat.

Așadar, fără a pune

în vreun fel sub semnul întrebării validitatea titlului apelantului reclamant

asupra imobilului revendicat, Curtea a reținut că, potrivit celor dezlegate cu

putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 1173 din 19 februarie 2010

pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în Dosarul nr. 14510/302/2009

(ce a soluționat acțiunea numiților A.I.B., A.I. și A.T.M. împotriva

reclamantei, având ca obiect constatarea nulității absolute a certificatului de

moștenitor din 21 iunie 1991 și redezbaterea succesiunii autoarei reclamantei S.A.A.

cu consecința stabilirii calității acestora de moștenitori testamentari),

pârâții chemați în judecată în acțiunea reclamantei nu sunt alții decât cei

care au fost aduși în imobilul din str. Ion Atanasiu, sector 5, chiar de către

autoarea reclamantei, Bârcă Amelia, care le-a permis locuirea și folosirea

acestui spațiu ca și a tuturor bunurilor mobile existente înăuntrul său tocmai

în scopul de a preîntâmpina preluarea acestor bunuri în proprietatea statului

cu ocazia deplasării sale în anul 1983 în Italia, la fiica sa (reclamanta).

Probele administrate

în acel litigiu au relevat că, în acest scop, autoarea reclamantei chiar i-a

instituit pe cei trei pârâți drept legatari universali printr-un testament

autentic întocmit la 13 mai 1983, lăsându-le lor toate bunurile mobile și

imobile ce se vor găsi în patrimoniul său la data decesului, dar și că

înțelegerea reală între părți a fost aceea ca autoarea reclamantei să le lase

pârâților în grijă și păstrare toate bunurile mobile și imobilul din str. Dr. Ioan

Atanasiu, sector 5, sarcină pe care ei au înțeles să o îndeplinească întocmai,

după cum s-a stabilit pe baza comunicărilor periodice pe care pârâții le aveau

cu reclamanta și mama sa, prin scrisori și telefonic, informându-le pe acestea

asupra stării locuinței și a bunurilor existente în imobil. Informările

transmise de pârâta A.T.M. au format convingerea instanței asupra naturii reale

a relațiilor existente între cele două familii, cea a reclamantei și cea a

pârâților, relații care - potrivit considerentelor instanței ce a judecat

apelul împotriva sentinței civile nr. 1173 din 19 februarie 2010 a Judecătoriei

sectorului 5 - au continuat și după decesul autoarei Bârcă Amelia (ce a avut

loc la data de 15 decembrie 1990), reclamanta obișnuind să locuiască chiar în

imobilul în litigiu, împreună cu pârâții, cu ocazia vizitelor pe care le făcea

în România.

Este semnificativ de

menționat - chiar dacă instanțele nu au putut reține ca dovedit un atare fapt -

că în acțiunea lor ce a făcut obiectul Dosarului nr. 14510/302/2009 al

Judecătoriei sectorului 5, pârâții A. au pretins chiar că în anul 1994 - 1995

ar fi avut loc un partaj între ei și reclamantă în privința bunurilor mobile ce

au aparținut defunctei S.A. și care au fost lăsate în imobilul litigios.

Dat fiind acest

context cu totul particular al raporturilor existente între părți, Curtea a

apreciat ca fiind credibilă susținerea recurentei în sensul că familia

pârâților a fost în permanență la curent cu încercările și demersurile sale

având ca scop recuperarea bunului imobil ocupat de aceștia în calitate de

chiriași (la acea vreme).

Antagonismul

drepturilor la care aspira fiecare din părți în legătură cu imobilul în

litigiu, desființarea hotărârii definitive a Judecătoriei sectorului 5 nr. 4507

din 17 iunie 1994 în baza căreia reclamanta recâștigase bunul în discuție, în

urma promovării unui recurs în anulare, ca și recenta apariție a Legii nr. 112/1995

ce dădea dreptul chiriașilor la cumpărarea imobilelor ocupate, au fost factori

care, în mod evident, au alimentat interesul apelantului pârât de a deveni

proprietarul imobilului din str. Dr. Ioan Atanasiu, sector 5, pe care în mod

cert și incontestabil, acesta l-a cumpărat având conștiința câștigării sale în

detrimentul drepturilor fostului proprietar care îi lăsase bunul în grijă la

momentul plecării sale din țară tocmai sperând că în acest fel se va pune la

adăpost de acțiunile uzurpatoare ale statului comunist.

Chiar dacă în

virtutea unei prezumții a legii, decurgând din dispoziția legală a art. 45 alin.

final, contractul de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al

apelantului pârât nu poate fi astăzi văzut altfel decât ca legal încheiat

întrucât o contestare a legalității sale nu mai poate avea loc pentru nici un

motiv, apare cu evidență din întreg istoricul relațiilor dintre părți și a

contextului în care acesta a fost încheiat, că acest act juridic nu este

expresia manifestării cu bună credință a chiriașului cumpărător care s-a

încrezut în declarația publică a statului vânzător asupra calității sale de

proprietar și a voinței politice a acestuia de a-și înstrăina proprietatea, ci,

apare, mai degrabă, ca specularea unei oportunități de a câștiga bunul imobil

în detrimentul fostului său proprietar.

A.I.B. nu este acel

chiriaș cumpărător care, acționând cu bună credință în valorificarea

drepturilor conferite lui prin Legea nr. 112/1995, a fost surprins de

pretențiile manifestate tardiv, printr-o acțiune în revendicare introdusă

împotriva lui de fostul proprietar cu mult ulterior încheierii contractului său

de dobândire a bunului imobil, pentru ca, în aplicarea îndrumărilor obligatorii

cuprinse în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, să se

dea prevalență necesității salvgardării drepturilor celor ce au dobândit bunuri

cu bună-credință, spre a nu transfera către acestea responsabilitatea ce revine

statului și principiului securității raporturilor juridice.

Dimpotrivă,

elementele cauzei evocate în cele de mai sus, demonstrează că apelantul pârât

este acel cumpărător care a cunoscut în mod personal, direct și foarte

îndeaproape istoricul imobilului și apartenența reală a acestuia, fiind cel

care, prin acțiunile sale, împreună cu suita de încălcări aduse drepturilor

fundamentale ale reclamantei la un proces echitabil și la proprietate prin

hotărârile judecătorești ce au soluționat acțiunile în justiție ale acesteia, a

concurat la imposibilitatea realizării și valorificării drepturilor sale în

legătură cu imobilul litigios.

Curtea a mai avut în

vedere și faptul că, din punct de vedere al modului în care a acționat pentru

recâștigarea bunului imobil preluat abuziv de către stat, reclamantei nu-i

poate fi reproșat nimic, aceasta dovedind inițierea repetată a unor acțiuni în

justiție promovate în acest scop încă începând cu anul 1992, apoi în 1996 și

1997, toate fiind finalizate prin hotărâri ce au constituit încălcări multiple

și repetate ale drepturilor fundamentale ale părții la un proces echitabil sau

la proprietate, potrivit jurisprudenței similare consacrate a C.E.D.O. în cauze

împotriva României.

Tot astfel, ulterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a reținut că reclamanta a acționat

cu diligența proprietarului ce urmărește redobândirea bunului ce i-a fost

preluat abuziv și clarificarea grabnică a regimului acestuia, formulând o

notificare în baza acestei legi, adresată primăriei Municipiului București și

introducând la 8 august 2001 o acțiune în justiție cu conținut complex, de

revendicare a imobilului și de constatare a nulității absolute a actului

juridic de înstrăinare a imobilului de către stat în favoarea chiriașilor

cumpărători.

Deși acest demers

judiciar al reclamantei era apt de a asigura clarificarea deplină și completă a

tuturor raporturilor juridice litigioase născute între fostul proprietar, stat,

chiriașul cumpărător în legătură cu bunul imobil urmărit, nici el nu a

beneficiat de o tratare și examinare în fond și în substanță, reclamantei

fiindu-i încălcat și de această dată accesul la instanță.

Apreciind asupra tuturor

drepturilor și intereselor părților aflate în concurs, reamintind că atât

apelantul, cât și intimata se bucură de un „bun” în sensul jurisprudenței

C.E.D.O., dar luând în considerație și ansamblul de factori și circumstanțe

care au concurat la dobândirea acestui statut de către fiecare dintre părți,

factori și circumstanțe, care în mod evident au întârziat și slăbit șansele

reclamantei de valorificare și clarificare neîntârziate a drepturilor sale,

fără nici o vină imputabilă ei, dar care, concomitent au întărit și consolidat

poziția chiriașului (permițându-i acestuia cumpărarea imobilului, blocarea

demersului judiciar al fostului proprietar inițiat direct împotriva sa,

consolidarea dreptului prin împlinirea termenului de prescripție prevăzut de art.

46 alin. final din Legea nr. 10/2001), Curtea a apreciat că dreptul mai bine

caracterizat și care se impune a fi asigurat prin câștigarea bunului imobil în

natură și, prin urmare, protejat de această manieră, este cel al reclamantei.

Aceasta întrucât, pe

de o parte, nu reclamanta trebuie să suporte responsabilitatea statului pentru

încălcările repetate aduse drepturilor sale fundamentale, în absența cărora, cu

siguranță situația părții ar fi fost alta (măsura dispusă apărând, din acest

punct de vedere, și ca cea mai adecvată reparație posibilă), iar pe de altă

parte întrucât, pentru considerentele expuse anterior, Curtea a apreciat că în

cazul particular al apelantului pârât nu se regăsește imperativul ocrotirii

securității raporturilor juridice care, în situația în care acesta s-a aflat,

ar ocroti o pură ficțiune.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul A.I.B., criticând-o

pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în

esență, următoarele:

- În mod greșit, Curtea

de Apel a apreciat că sentința casată nr. 4507/1994 face dovada că reclamanta

se bucură de un bun, în sensul dat acestei noțiuni prin hotărârea pronunțată de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu împotriva României (paragraf

140).

Din hotărârea Curții,

rezultă că existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane subzistă doar

dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie instanța i-a recunoscut acesteia

calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod

expres restituirea bunului.

În cauză, reclamanta

nu deține o hotărâre judecătorească prin care să i se fi recunoscut calitatea

de proprietar, atât timp cât sentința civilă nr. 4507/1994 a fost casată,

nemaiavând niciun fel de putere juridică și în niciun caz nu este executorie.

În Decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curți se arată că în practica C.E.D.O. desființarea prin recurs în

anulare a unei hotărâri judecătorești reprezintă numai o lipsire de proprietate

ce nu are justificare, nicidecum că face dovada existenței unui bun.

Practica Curții

Europene a fost aceeași chiar și atunci când titlul subdobânditorului fusese

confirmat irevocabil prin respingerea acțiunii în constatarea nulității

titlului întemeiată pe art. 45 din Legea nr. 10/2001.

În jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului s-a reținut în mod constant că nu intră în sfera

de protecție a art. 1 din Protocolul 1 simplele speranțe de restituire ori

creanțele condiționale, iar un simplu interes patrimonial devine valoare

patrimonială ocrotită de convenție doar atunci când o instanță a statuat

definitiv și irevocabil asupra îndeplinirii condițiilor pentru restituire.

Reclamanta nu are

decât o simplă speranță de restituire și nicidecum un bun în sensul convenției,

întrucât o hotărâre casată nu are niciun fel de efect și ca atare nu este

executorie, astfel cum prevede art. 311 C. proc. civ.

În acest context,

toate susținerile Curții de Apel cu privire la încălcarea de către instanțele

romane a accesului la justiție nu au niciun fel de relevanță juridică, cu atât

mai mult cu cât în hotărârile pronunțate în cauzele Păduraru, respectiv

Atanasiu, contra României, Curtea Europeană reținut că nu poate impune statelor

o obligație de restituire a imobilelor confiscate mai înainte ca o țară să devină

membră a convenției.

- În mod nelegal, a

fost respins motivul de apel prin care s-a arătat că admiterea acțiunii în revendicare

este condiționată de constatarea nulității actului de înstrăinare, reglementată

de art. 45 din Legea nr. 10/2001, care putea fi introdusă în termen de un an de

la data intrării în vigoare a legii.

În decizia în

interesul Legii nr. 33/2008 se arată că după apariția Legii nr. 10/2001,

pricinile vor fi soluționate în raport de aceasta, potrivit principiului specialia

derogant, iar Legea nr. 10/2001 prevede că imobilele care au fost înstrăinate

în baza Legii nr. 112/1995 cu respectarea condițiilor cerute de lege nu se

restituie în natură, ci doar în echivalent.

Întrucât actul de

vânzare-cumpărare al pârâtului nu a fost anulat, mai mult acțiunea reclamantei

fiind respinsă prin hotărâre judecătorească irevocabilă, reclamanta are dreptul

numai la măsuri reparatorii în echivalent.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat.

Criticile recurentei din

primul motiv de recurs vizează aprecierea instanței de apel privind existența

unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, în patrimoniul reclamantei

din acțiunea în revendicare, în condițiile în care sentința civilă nr. 4507/1994

pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, irevocabilă, a fost casată,

nemaiavând forță juridică.

Înalta Curte apreciază

că este corectă aprecierea cu acest obiect a instanței de apel, fundamentată pe

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului conturată în hotărârile de

condamnare a României pentru încălcarea art. 6 din C.E.D.O. și art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, făcând referire inclusiv la hotărârea

pronunțată în cauza Atanasiu ș.a. contra României (Hotărârea din 12 octombrie

2010), invocată prin motivele de recurs.

În hotărârea

pronunțată în cauza Atanasiu, Curtea a arătat că un „bun” există în patrimoniul

proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în

prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai

că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul

restituirii bunului (paragrafe 140 și 143).

Este de necontestat

că această hotărâre fundamentală a instanței europene reflectă un reviriment de

jurisprudență în interpretarea noțiunii de „bun” în ceea ce privește imobilele preluate

de Statul Român anterior anului 1989, însă nuanțările făcute în hotărârea din

anul 2010 sunt importante în contextul în care, în hotărârile anterioare, pronunțate

după anul 2005, Curtea constatase existența unui „bun” prin simpla pronunțare a

unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin

care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte

de anul 1989, combinată cu

lipsa

unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului (de exemplu,

cauza

Străin, paragraf 39; cauza Porțeanu, paragraf 35; cauza Andreescu Murăreț și

alții, paragraf 20).

Concluzia existenței

unui „bun”, desprinsă din hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu, nu

contrazice, însă, acea jurisprudență a Curții în care s-a dat eficiență art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție combinat cu art. 6 din Convenție, în

condițiile în care se dovedește că s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă

și executorie prin care s-a dispus în sensul restituirii imobilului, iar

aceasta a fost desființată într-o procedură care este de natură să încalce

principiul securității raporturilor juridice.

Astfel, în mod

corect, instanța de apel a făcut referire la hotărârea din data de 28 octombrie

1999 pronunțată în cauza Brumărescu împotriva României (publicată în M. Of. nr.

414/2000), în care s-a apreciat că hotărârea Curții Supreme de Justiție

pronunțată asupra unui recurs în anulare, prin care s-a anulat o hotărâre

judecătorească definitivă, prin care imobilul îi fusese atribuit proprietarului

deposedat de stat anterior anului 1989, hotărâre ce fusese deja executată -

reclamantul fiind recunoscut de către stat drept proprietar al imobilului

pentru o perioadă de 2 ani - constituie

atât o

lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate

publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, cât și o

afectare a principiului securității raporturilor juridice.

Un

raționament asemănător a fost făcut de către instanța europeană chiar în

situația unui cumpărător în baza Legii nr. 112/1995, al cărui drept de

proprietate fusese recunoscut irevocabil de instanțele judecătorești, care îi

reținuseră buna-credință în cumpărarea bunului, de care, însă, a fost deposedat

ulterior, printr-o decizie a

Curții Supreme de Justiție

în

urma exercitării recursului în anulare (Hotărârea din 19 octombrie 2006

pronunțată în cauza Raicu contra României, publicată în M. Of. nr. 597/2007).

Instanța

de apel a observat în mod corect că, în speța de față, situația de fapt este

similară celei din cauza Brumărescu contra României, din moment ce

sentința civilă nr.

4507 din 17 iunie 1994 a Judecătoriei sectorului 5 București, definitivă și

pusă în executare (prin dispoziția Primarului General al Municipiului București

nr. 407 din 20 martie 1995 - fila 22 dosar recurs), a fost anulată prin decizia

nr. 2135 din 27 iunie 2006 a Curții Supreme de Justiție în urma admiterii

recursului în anulare promovat de Procurorul General. Astfel, în mod corect, a fost

aplicat raționamentul juridic din hotărârea Curții Europene și s-a conchis în

sensul existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantei din prezenta acțiune în

revendicare.

Față de

considerentele expuse, urmează a fi înlăturate susținerile recurentului pe

acest aspect.

În ceea ce privește motivul

de recurs vizând corelația dintre acțiunea în revendicare și acțiunea în constatarea

nulității contractului de vânzare - cumpărare încheiat de fostul chiriaș al

imobilului, reglementată de art. 45 din Legea nr. 10/2001, se constată că este,

de asemenea, nefondat.

Prin susținerile pe

acest aspect, se invocă, în fapt, inadmisibilitatea acțiunii în revendicare

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, subliniindu-se că singura

modalitate de redobândire a posesiei de către foștii proprietari fiind

restituirea în natură, dacă se obține, în prealabil, constatarea nulității absolute

a contractului de vânzare - cumpărare, în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

În acest context, se

constată că instanța de apel a făcut aplicarea corectă a Deciziei nr. 33 din 9

iunie 2008 pronunțate de instanța supremă într-un recurs în interesul legii,

prin care s-a tranșat tocmai asupra admisibilității unei ac