ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4195/2013

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, la data de 01 noiembrie 2006, reclamanta SC B.A. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC E. SA sucursala I.S.E.E.M.S. solicitând instanței să dispună obligarea societății pârâte la plata următoarelor sume: 5.605, 341,26 lei reprezentând prețul prestațiilor de servicii neachitate și 1.216.361,22 lei penalități de întârziere la plată, calculate până la data de 23 octombrie 2006 inclusiv, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată și a cheltuielilor de deplasare. La termenul din 8 noiembrie 2010, instanța de fond a luat act de modificarea cadrului procesual sub aspectul persoanei reclamantului, în raport de cererea de legitimare procesuală formulată de K.C.J.

(filele 184-185 vol. II dosar fond) prin care acesta a solicitat scoaterea din cauză a reclamantei SC B.A. SRL și introducerea în cauză a reclamantului K.C.J., ca urmare a încheierii contractului de cesiune de drept litigios de creanță certificat sub nr. 41 din 23 septembrie 2010, contract anexat cererii. Prin sentința comercială nr. 8002 din 14 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, a fost admisă acțiunea precizată formulată de reclamantul K.C.J., în contradictoriu cu pârâta SC E. SA - Sucursala de I.S.E.E.M.S. București care a fost obligată, către reclamant, la plata sumei de 5.605.351,26 lei contravaloare prestații și la 7.686.618,18 lei penalități de întârziere aferente debitului principal, calculate pe perioada 18 noiembrie 2005 - 31 martie 2011, plus 126.885,12 lei cheltuieli de judecată.

De asemenea, a fost admisă și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu chemata în garanție SC E.D.M. SA București, care a fost obligată la aceleași sume ca și pârâta. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că probele au confirmat pretențiile deduse judecății de către reclamantă la care au fost obligate pârâta și chemata în garanție. Împotriva acestei sentințe, atât pârâta SC F.I.S.E.E.S. SA - Sucursala de I.S.E.E.M.S. București, cât și chemata în garanție SC E.D.M. SA București au formulat apel. La termenul de judecată din 24 ianuarie 2012 pârâta SC F.I.S.E.E.S. SA - Sucursala de I.S.E.E.M.S. București a învederat faptul că prin H.G. nr. 760/2010 a fost schimbată denumirea apelantei-pârâte, respectiv că aceasta a devenit SC S.E.M.

SA. La aceeași dată SC E.D.M. SA a depus cerere de introducere în cauză a societății SC C.G. SA, în raport de contractul de cesiune din data de 28 iunie 2011 încheiat între SC C.G. SA în calitate de cesionar și K.C.J., în calitate de cedent, motiv pentru care, SC C.G. SA a fost ulterior introdusă în cauză în calitate de intervenientă. Prin încheierea pronunțată la data de 22 mai 2012, instanța de apel a luat act de cererea de modificare a cadrului procesual formulată de SC A.C. SRL, dispunând introducerea în cauză a acestei societăți în calitate de intimată, prorogând, totodată, discutarea scoaterii din cauză a intimatului-reclamant K.C.J. și a intervenientei SC C.G. SA. Prin încheierea din 29 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, s-a dispus scoaterea din cauză a intimatului-reclamant K.C.J.

și a intervenientei SC C.G. SA, această calitate fiind preluată de către noua succesoare SC A.C. SRL prin lichidator judiciar B.N.P. Consult Sprl Apelanta-chemată în garanție SC E.D.M. SA a solicitat îndreptarea erorilor materiale strecurate în conținutul încheierii din 29 mai 2012, în sensul înlăturării celor reținute de instanță și consemnate eronat la pag. 4, penultimul parag., ca urmare a prezentării proceselor-verbale de recepție atașate de către expertă la vol. II al dosarului Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă, la solicitarea instanței de judecată, că apărătorul societății apelante-chemate în garanție a învederat faptul că pe aceste procese verbale se află ștampila societății pe care o reprezintă, precum și semnăturile reprezentanților săi legali de la acel moment.

În motivare, apelanta-chemată în garanție a menționat că pe procesele-verbale de recepție nu se regăsește ștampila S.D.F.E.E. Giurgiu, iar S.I.S.E., Giurgiu și A.I.S.E. Giurgiu sunt structuri teritoriale ce aparțin apelantei pârâte și nu apelantei-chemate în garanție. În ceea ce privește persoanele semnatare, a precizat faptul că nu au fost confirmate semnăturile persoanelor ce au semnat pentru S.D.F.E.E. Giurgiu, nici pe înscrisul prezentat de către instanța de judecată și nici pe toate procesele verbale de recepție. S-a mai susținut că apărătorul apelantei-chemate în garanție nu a fost interpelat cu privire la ștampilele aplicate pe facturile fiscale în discuție, astfel că nu putea confirma/infirma apartenența acestora.

Examinând cererea de de îndreptare a erorii materiale strecurate în încheierea de la 29 mai 2012, instanța a apreciat-o ca fiind nefondată, întrucât probele nu au confirmat susținerile apelantei-chemate în garanție, motiv pentru care, prin încheierea pronunțată la data de 16 octombrie 2012 a fost respinsă cererea de îndreptare eroare materială formulată de SC E.D.M. SA, în cauză nefiind întrunite cerințele art. 281 C. proc. civ. Analizând motivele de apel invocate, în raport de materialul probator administrat în cauză, instanța de control judiciar a apreciat ca fiind nefondat apelul pârâtei SC S.E.M. SA, iar apelul chematei în garanție SC E.D.M. SA ca fiind fondat în parte. Astfel, prin Decizia civilă nr. 443 din 13 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta-pârâtă SC S.E.M.

SA, în contradictoriu cu intimatele SC E.D.M. SA și SC A.C. SRL prin B.N.P. Consult Sprl, ca nefondat. Prin aceeași hotărâre, a fost admis apelul formulat de apelanta-chemată în garanție SC E.D.M. SA, în contradictoriu cu intimatele SC S.E.M. SA și SC A.C. SRL prin lichidator judiciar B.N.P. Consult Sprl și în consecință: a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost obligată chemata în garanție către pârâtă la plata sumei de 5.543.692,40 lei, reprezentând penalități de întârziere în plată pentru perioada 30 octombrie 2005 - 31 martie 2011. A fost obligată chemata în garanție către pârâtă la plata sumei de 59.548 lei cheltuieli de judecată în fond, aferente penalităților. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a fost obligată apelanta-pârâtă la plata sumei de 29.774 lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a decide astfel, în ceea ce privește apelul declarat de SC S.E.M. SA, instanța de control judiciar a constatat că pârâta nu a invocat veritabile critici ale sentinței atacate, apelul vizând, în realitate, o reanalizare a raportului contractual dintre apelanta chemată în garanție și intimată. S-a reținut că între chemata în garanție și pârâtă a fost încheiat, în temeiul art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 1342/2001, contractul din 2002, iar ulterior a fost emisă comanda din 20 octombrie 1994 privind executarea de lucrări de tăieri de vegetație într-o serie de localități din județul Giurgiu. Așa fiind, din conținutul acestei comenzi a rezultat că la începerea lucrărilor pe fiecare linie în parte se va întocmi un proces-verbal între C.E.-ul gestionar și executantul lucrării în vederea stabilirii exacte a volumului de lucrări de defrișări necesare a se executa.

Din conținutul Metodologiei privind modul de derulare a contractului de prestări servicii, anexa 2 la contractul din 2002, pct. „Mod de lucru", a rezultat că chemata în garanție trebuia să propună anual programul de lucrări pe sucursale, cu menționarea volumului fizic și valoric propus a se executa, or, în speță, chemata în garanție nu a probat că și-ar fi respectat această obligație contractuală. S-a constat că în baza contractului încheiat care permitea subcontractarea, pârâta a încheiat cu reclamanta contractul din 2004 în urma procedurii de achiziție publică, fiind avut în vedere prețul cel mai scăzut.

Dacă chemata în garanție a acceptat plata facturilor emise pentru serviciile prestate de reclamantă până în aprilie 2005, facturile emise ulterior, începând cu 30 mai 2005 nu au fost acceptate la plată față de conținutul adresei din 30 mai 2005 (fila 47 dosar fond vol. l) dar, față de conținutul adresei din 30 septembrie 2005 urma ca pârâta să propună modalitatea de rezolvare pe cale amiabilă a situației ivite fapt neprobat cu privire la modul cum a fost soluționată chestiunea respectivă. S-a constatat că facturile în litigiu vizează lucrări pentru care s-au încheiat procese-verbaie de constatare și procese-verbaie de recepție însușite prin semnătură de chemata în garanție ca beneficiar al lucrării, fapt rezultat din aceste procese-verbaie, confirmat și de raportul de expertiză efectuat în cauză (fila 279 și următoarele dosar apel vol. I și fila 1 și următoarele dosar apel voi.II).

În aceste condiții, instanța de apel nu a putut reține că lucrările însușite de chemata în garanție și de pârâtă potrivit documentelor semnate de aceste părți și recepționate, pot fi refuzate la plată, întrucât nu ar viza lucrările comandate de chemata în garanție. S-a reținut ca fiind esențial faptul că însușirea sub semnătură a proceselor-verbale de recepție de către pârâtă și chemata în garanție, confirmă prestarea lucrărilor de către reclamantă, ceea ce presupune obligația corelativă pentru pârâtă și chemata în garanție de plată a acestora.

Întrucât chemata în garanție, în condițiile expuse, a înțeles să nu mai facă plăți, pârâta la rândul său nu a plătit reclamantei cele 15 facturi în litigiu considerând că nu s-au emis în baza unor devize confirmate de beneficiar, devize care, în condițiile conflictului ivit, chemata în garanție a refuzat semnarea situațiilor de lucrări (devize), deși a semnat procesele-verbale de recepție a acestor lucrări, refuzul său nefiind justificat, cum nici al pârâtei.

Reclamanta nu avea altă cale de încasare a contravalorii facturilor în litigiu decât pe calea justiției, fiind pusă în situația să emită aceste facturi în temeiul proceselor-verbale de constatare, a proceselor-verbale de recepție și a unor situații de lucrări întocmite în baza proceselor-verbale precitate, semnate de părți și a contractului din 2004. Reclamanta a făcut dovada prestării unor lucrări în consens cu documentele semnate de părți și nu poate să nu acționeze pentru recuperarea contravalorii acestora cât timp nu a găsit colaborare la pârâtă și la chemata în garanție nici cel puțin pe timpul litigiului când medierea a eșuat.

Probele nu relevă că lucrările inserate în procesele-verbale de constatare ca și în procesele-verbale de recepție nu ar fi lucrările comandate de chemata în garanție cât timp și-a însușit procesele-verbale de recepție sub semnătură fără obiecțiuni, iar serviciile prestate coincid cu cele contractate (filele 189 apel vol. III și fila 3 și următoarele apel vol. II). S-a apreciat că dacă în privința acestor lucrări ar fi existat neînțelegeri în primul rând nu trebuiau semnate procesele-verbale de recepție, documente valabile, necontestate și neanulate și apoi atât pârâta cât și chemata în garanție trebuia să întreprindă demersurile ce se impuneau pentru clarificarea situației, întrucât probele relevă prestarea de către reclamantă a acestor lucrări.

În ceea ce privește lucrările pentru locații care nu au făcut obiectul comenzii chematei în garanție, s-a apreciat că însușirea lucrărilor respective sub semnătură, exprimă acordul de voință al părților pentru extinderea contractului, procesele-verbale de constatare fiind semnate de părți inclusiv pentru aceste locații, semnându-se și procesele-verbale de recepție inclusiv de chemata în garanție. S-a constatat că facturile în litigiu poartă ștampila pârâtei și număr de înregistrare dar nu rezultă refuzul la plată al acestora exprimat expres pe acestea pentru considerentele pentru care pârâta apreciază că aceste facturi s-au emis cu încălcarea unor dispoziții contractuale. Prin urmare, probele administrate nu au relevant faptul că apelanta pârâtă nu ar datora intimatei contravaloarea prestațiilor aferente celor 15 facturi în litigiu.

Cât privește penalitățile, în condițiile în care se datorează contravaloarea prestațiilor, atunci se datorează și penalități de întârziere în plată. Referitor la emiterea facturilor, având în vedere neînțelegerile ivite între părți și refuzul de plată al contravalorii prestațiilor în litigiu s-a apreciat că nu poate fi pusă în discuție neîndeplinirea condițiilor contractuale de emitere a facturilor prevăzute de art. 2.2 și art. 7 din contractul din 19 noiembrie 2004. În baza proceselor-verbale de constatare și a celor de recepție semnate de părți, reclamanta a întocmit situațiile de lucrări cu toate elementele necesare potrivit și cu contractul din 2004, chiar dacă acestea nu au fost semnate de chemata în garanție pentru că s-au ivit neînțelegeri care nu s-au putut soluționa decât pe calea acțiunii în justiție.

în condiții normale de emitere a facturilor și de acceptare nu s-ar fi ajuns la prezentul litigiu. Așadar, penalitățile au temei. Instanța de apel nu a putut reține incidența dispozițiilor Legii nr. 469/2002, întrucât părțile nu au prevăzut în mod expres în contract limitarea penalităților la nivelul debitului potrivit Legii nr. 469/2002 ci, au agreat clauza art. 8.2 din contractul din 2004 privind plata de penalități de întârziere în plată de 0,07% din plata neefectuată fără vreo referire la prevederile legii menționate. Altfel, dacă în contract se făcea referire la prevederile Legii nr. 469/2002, acordul părților trebuia să fie în sensul că penalitățile nu pot depăși cuantumul debitului dar, părțile nu s-au referit la prevederile Legii nr. 469/2002.

Cât privește taxa judiciară de timbru pe care reclamanta trebuia s-o achite la fond pentru majorarea cuantumului privind penalitățile, instanța de apel a constatat că aceasta a satisfăcut această cerință în apel (fila 180 apel vol. 3). Fără a reitera aspectele vizând situației de fapt relativ la raportul contractual, în ceea ce privește apelul chematei în garanție, s-a reținut în esență, că serviciile ce trebuiau plătite conform proceselor-verbale de recepție semnate și de apelantă față de obiectul contractului din 2004 sunt din cele comandate de apelantă și recepționarea acestor lucrări, respectiv atestarea sub semnătură de către apelantă a recepției lucrărilor respective, face dovada prestării lor, aceste înscrisuri nefiind în niciun fel anulate.

S-a apreciat că problema scadenței acestor facturi poate fi pusă în discuție în condițiile derulării contractului fără neînțelegeri între părți, nu și atunci când s-au născut conflicte între acestea ce au culminat cu refuzul apelantei de a plăti contravaloarea celor 15 facturi, aspect ce trebuie soluționat pe cale judecătorească. S-a reținut că eventuala neînregistrare a facturilor în evidențele apelantei este rezultatul refuzului acesteia de a semna situațiile de lucrări și a plăti facturile, fapt neimputabil intimate, iar lipsa devizelor semnate de apelantă este rezultatul refuzului apelantei de a le semna deși pârâta i Ie-a comunicat. Referitor la procesele-verbale de recepție prevăzute de art. 49 alin. (1) din contractul din 2002, s-a constat că acestea există și chiar sunt semnate de chemata în garanție (fila 3 și următoarele apel vol. II).

Prin urmare, facturile erau scadente și au generat o plată în sarcina apelantei. Chiar și în situația în care în opinia sa ar fi existat probleme, instanța a apreciat că apelanta trebuia să acționeze în sensul soluționării acestora în mod efectiv și nu să se mulțumească doar cu refuzul de plată. De altfel, poziția apelantei a fost păstrată și pe timpul litigiului, medierea eșuând pentru că aceasta nu a mandatat reprezentantul legal pentru mediere. S-a mai reținut că lucrările efectiv realizate rezultă din procesele-verbale de recepție și contractul din 2004, respectiv, contractul din 2002 și comanda din 2004, înscrisuri valabile, nefiind anulate, proba pretențiilor fiind făcută de reclamantă inclusiv cu expertiza efectuată în cauză.

Probele fac dovada executării fizice a lucrărilor de vreme ce apelanta Ie-a recepționat semnând fără obiecțiuni procesele-verbale de recepție, precum și dovada că lucrările respective sunt din cele ce fac obiectul contractului. Data de 18 aprilie 2005 reținută de instanța de fond ca fiind data la care lucrările au fost finalizate este constatată prin raportul de expertiză efectuat în cauză (fila 225 fond vol. 2). S-a apreciat că prima instanță a omologat corect raportul de expertiză având în vedere că în speță s-au întocmit situații de lucrări (devize) potrivit cu procesele-verbale de constatare și procesele-verbale de recepție, respectiv, contractul din 2004, acestea nefiind semnate de apelantă, deși pârâta i Ie-a comunicat.

Prin urmare facturile s-au emis legal și suma este datorată. Nu a putut fi primită critica potrivit căreia pârâta a avut un mandat legal și trebuia să încheie contractul potrivit exigențelor prevăzute de C. com. și C. civ. inclusiv în privința prețului. Distinct de faptul că apelanta prin neindicarea prețului în comanda sa își invocă propria culpă, instanța de control judiciar a constatat că pârâta, la încheierea contractului din 2004 prin achiziție publică, a avut în vedere criteriul de atribuire „prețul cel mai scăzut", preț acceptat de altfel de apelantă în plata a peste 50% din serviciile prestate, respectiv, 6.456.441,4 lei din valoarea totală de 11.166.821 lei, așa cum pârâta a arătat în motivele sale de apel.

Altfel, apelanta recunoaște că a efectuat plăți anterior datei de 30 mai 2005, procedura și prețul fiind cele din contractul din 2004, acceptând astfel prețul stabilit în acel contract. Instanța a arătat că lipsa prețului din contractul din 2002 și comanda din 2004 nu conduce la concluzia că nu există contract valabil încheiat între apelantă și pârâtă, până la dovada contrară acest contract fiind valabil, apelanta având posibilitatea dacă va dori să solicite anularea sau completarea sa în privința modalității de stabilire a prețului, nefiind locul în speța de față, în apel, să se procedeze la analiza valabilității contractului încheiat între pârâtă și chemata în garanție prin prisma prețului și a mandatului legal, aspecte ce de fapt exced obiectului dedus judecății de reclamantă și care nu au fost analizate de instanța de fond, neconstituind critici de nelegalitate a sentinței apelate.

Dacă apelanta ar fi avut obiecțiuni în privința încheierii contractului din 2004 prin achiziție publică, inclusiv în privința prețului obiectului și mandatului dat pârâtei, avea dreptul să conteste procedura și chiar să solicite anularea contractului din 2004 și nu să lase în derulare un contract al cărei beneficiar este și pentru care reclamanta nu are nicio culpă. Așadar, apelanta are obligația de plată pentru serviciile prestate cât timp nu a contestat situația, plătind parte din lucrări cum ea însăși recunoaște. Nu în ultimul rând, dincolo de comanda din 2004, s-a constatat că apelanta- chemată în garanție a recunoscut serviciile prestate prin procesele-verbale de recepție pe care Ie-a semnat.

Reținerea în aceste procese-verbale ca lucrări „tăierea manuală arbori prin secționarea succesivă a crăcilor, ramurilor, tulpinei cu diametrul până la 10 cm", de exemplu, își găsește corespondent în contractul din 2004 când se prevede „tăiere manuală arbori de până la 10 cm" (fila 189 apel vol. III și fila 3 apel vol. II). În acest context, s-a reținut că în procesul-verbal de recepție s-a arătat procedura de tăiere manuală a arborilor. Altfel, aceste prestații sunt efectuate în folosul apelantei și trebuie plătite. S-a apreciat că părerea expertului parte al apelantei, T.Ș., nu este una a unui specialist, întrucât acesta este expert contabil. Din considerentele sentinței apelate nu a rezultat că instanța de fond se referă doar la două procese-verbale de recepție ci, la procesele-verbale de recepție aferente celor 15 facturi, astfel că susținerile apelantei pentru cele 2 procese-verbale din 06 decembrie 2005 și din 07 decembrie 2005 nu au putut fi primite.

S-a constatat că cele 15 facturi în litigiu sunt scadente, pârâta comunicându-i situațiile de lucrări apelantei dar, aceasta a refuzat să le semneze și i-a comunicat pârâtei că nu înțelege să mai facă nicio plată deși procesele-verbale de recepție privind aceste facturi sunt semnate de apelantă, neprobându-se incidența în speță a dispozițiilor art. 44 alin. (2) și art. 51 din contractul din 2002. Cât timp apelanta a avizat pârâta că nu va mai face nicio plată și nici nu a semnat situațiile de lucrări transmise de pârâtă, apelanta este în culpă și datorează penalități de întârziere în plată, debitul fiind scadent. în privința dispozițiilor art. 44 din contractul din 2002, într-adevăr, pârâtei îi revenea obligația să încheie cu subcontractantul un contract cu aceleași obligații și responsabilități pe care le are față de beneficiar și care sunt stipulate în clauzele contractuale.

În privința clauzei penale din contractul din 2002, s-a reținut că procentul de penalitate este 0,05% din plata neefectuată, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu a 11-a zi de la înregistrarea facturii la apelantă până la plata efectivă a facturilor restante, în timp ce în contractul din 2004 s-au prevăzut penalități în cazul întârzierii în plată de 0,07% pe zi întârziere din plata neefectuată, astfel că, sub acest aspect, instanța de control judiciar a apreciat apelul chematei în garanție ca fiind fondat. În apel, s-au suplimentat probele inclusiv cu expertiză contabilă, expertiza explicând în raport cu clauzele din contract, de comanda din 2004 și alte înscrisuri, valoarea proceselor-verbale de constatare și a proceselor-verbale de recepție în baza cărora s-au emis cele 15 facturi, cât și semnificația și relevanța situațiilor de lucrări.

Coroborând raportul de expertiză așa cum a fost refăcut și completat în apel cu întreg materialul probator administrat în cauză, instanța de apel a apreciat că apelul pârâtei este nefondat. S-a constatat ca fiind probată cererea de chemare în garanție, refuzul plății facturilor fiind comunicat pârâtei chiar de către chemata în garanție în condițiile în care nu a probat că lucrările din procesele-verbale de constatare, respectiv procesele-verbale de recepție, ultimele semnate și de chemata în garanție fără obiecțiuni, nu sunt lucrări contractate conform contractului din 2004. Apelanta chemata în garanție trebuia să recurgă la probe de specialitate precum asigurare de dovezi ce ar fi trebuit efectuată la momentul când se putea constata operațiunile executate de intimată, respectiv, aprilie 2005, dacă a considerat că lucrările aferente celor 15 facturi nu corespund contractului.

Pe de altă parte, s-a apreciat, că apelanta chemata în garanție nu trebuia să semneze pur și simplu procesele-verbale de recepție vizând lucrările aferente celor 15 facturi pentru că prin aceasta a confirmat prestarea lucrărilor și în aceste condiții și-a asumat obligația de plată, refuzul plății facturilor fiind nejustificat. Așa fiind, instanța de control judiciar a admis apelul chematei în garanție, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul obligării chematei în garanție către pârâtă la plata sumei de 5.543.692,40 lei reprezentând penalități de întârziere în plată pentru perioada 30 octombrie 2005 - 31 martie 2011, sumă calculată de expertă potrivit clauzelor contractuale din contractul din 2002. Chemata în garanție SC E.D.M.

SA a declarat recurs atât împotriva Deciziei civile nr. 443 din 13 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, cât și împotriva încheierii din 16 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă. În motivare, după un scurt istoric al cauzei și o prezentare a situației de fapt, chemata în garanție critică decizia recurată, susținând, în esență, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea, aplicarea și interpretarea greșită a legii, motiv subsumat dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că instanța de apel, interpretând greșit actele deduse judecății, a schimbat natura și înțelesul lămurit și neîndoielnic al acestora, conform art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, în ceea ce privește pretențiile reprezentând debit principal, apreciază ca fiind neîntemeiată cererea de chemare în judecată, fiind nefondate pretențiile deduse judecății solicitate de reclamanta SC B.A. SRL. Contrar celor reținute de către instanța de apel, susține, în esență, că sumele solicitate prin cererea de chemare în judecată nu sunt datorate, valoarea lucrărilor pretins a fi executate și facturate de către B.A.

fiind determinată prin raportare la un preț ce nu este stabilit prin contractul din 2004. Se arată că potrivit art. 2.2 din contractul menționat, prețul lucrărilor a fost stabilit unitar, unitatea de măsura constând în 1 buc, arbore tăiat manual, în funcție de diametrul arborelui tăiat, recurenta detaliind modalitatea de determinare a prețului lucrărilor ce au format obiectul contractului din 2004 prin raportare la totalul arborilor tăiați manual prin parcuregerea celor trei operațiuni de tăiere pe care le expune în amănunt. Ceea ce a condus la valoarea de 5.605.351,26 lei, apreciază recurenta-chemată în garanție, este rezultatul unui calcul matematic, constând in înmulțirea prețului unitar stabilit prin contractul din 2004, însă nu cu numărul de arbori tăiați manual, astfel cum s-a convenit prin contract, ci cu numărul crengilor secționate în cadrul operațiunilor de tăiere manuală a arborilor.

Apreciază că cele susținute sunt atestate și de documentele care au stat la baza emiterii celor 15 facturi fiscale, exemplificând în acest sens factura fiscală din 19 octombrie 2005 ce are la baza printre alte documente: proces-verbal de recepție din 05 aprilie 2005 și proces-verbal de constatare din 17 martie 2005, proces-verbal de recepție din 05 aprilie 2005 și proces-verbal de constatare din 16 martie 2005; factura fiscală din 19 octombrie 2005. În opinia recurentei, prețul trebuie apreciat prin verificarea exactă a naturii serviciilor ofertate, precum și reperul fizic la care se raportează valoarea unitară. Apreciază că expertiza contabilă trebuie refăcută, în prezent cuatumul debitului principal cât și cel al penalităților rezultate din administrarea acesteia fiind nereale, dată fiind vicierea însăși a bazei de referință ce a condus spre determinarea cantităților de lucrări facturate.

În mod neîntemeiat, probele au fost respinse de către instanța de apel prin încheierea din 16 octombrie 2012, întrucât administrarea unei expertize în domeniul forestier se impunea pentru lămurirea aspectelor arătate. Față de refuzul suplimentării probatoriului de către instanța de apel, apreciază întemeiată solicitarea sa de casare a deciziei recurate și transmitere a dosarului la instanța de apel în vederea administrării expertizei în domeniul forestier - singura proba cu relevanță în raport de obiectul prezentei cauze și, eventual, refacerea expertizei contabile. Consideră ca fiind neîntemeiată și cererea de chemare în garanție, eventuala răspundere a E. în prezenta cauza, pentru pretențiile invocate de către reclamantă, putând fi apreciată și stabilită exclusiv în limitele contractuale asumate de părți prin încheierea contractului din 2002. Arată că serviciile contractate de către pârâtă cu SC B.A.

SRL prin încheierea contractului din 2004, nu privesc servicii ce formează obiectul contractului din 2002. Astfel, conform art. 42 din contractul din 2002, chemata în garanție are obligația plăților doar pentru lucrări executate conform contractului. În acest context, susține, în esență, că lucrările subcontraetate de către pârâtă prin contractul din 2004 (tăiere arbori) nu sunt și nici nu pot fi asimilate lucrărilor și/sau serviciilor ce formează obiectul contractului din 2002 (revizii tehnice, reparații programate etc), motiv pentru care nu poate fi reținută în prezenta cauză o relație de subcontractare în temeiul acestui din urmă contract, a serviciilor facturate de către B.A., dată fiind lipsa identității dintre aceste servicii și cele ce formează obiectul contractului.

Dacă s-ar retine altfel, ar însemna că subcontractarea s-a făcut cu depășirea mandatului, pârâta neputând opune chematei în garanție lucrările facturate de către B.A. și nici valoarea lor. Nici serviciile de defrișare ce au format obiectul comenzii din 20 octombrie 2004 nu pot fi reținute ca fiind dintre cele ce puteau fi subcontractate de către pârâta SC S.E.M. SA în baza contractului din 2002, întrucât prin natura lor, acestea nu pot fi considerate ca servicii/lucrări de revizii tehnice, reparații programate etc. în instalațiile E., deci servicii ce constituie obiect al acestui contract. E. nu a avut cunoștință de organizarea licitației în vederea subcontractării, nu a fost consultată cu privire la prețul stabilit prin contractul din 2004, valoarea lucrărilor nefiind niciun moment asumată, confirmată sau acceptată de către E. În atare împrejurare, apreciază că în cauză nu poate fi reținută existența unui raport juridic de mandat/subantrepriză între E. și SC S.E.M.

SA, izvorât din contractul din 2002, nefiind incidență răspunderea contractuală a E. și nici obligația de plată. Nici procesele verbale de recepție și nici cele de constatare nu conțin specificații valorice de vreun fel, motiv pentru care, sub aspect juridic, chiar interpretând extensiv prevederile contractuale, acestea nu sunt în măsura a substitui devizele, cum greșit se reține prin expertiza contabilă și se acceptă de către instanța de apel. Sub un alt aspect, lucrările menționate în comanda din 20 octombrie 2004, consideră recurenta- chemată în garanție, nu sunt lucrări de natura celor ce ar fi putut fi contractate în baza contractului din 2002. Comanda din 20 octombrie 2004 are ca obiect lucrări de defrișare vegetație, în timp ce contractul din 2002 vizează servicii tehnice și nu forestiere.

Totodată, lucrările facturate de către B.A. depășesc semnificativ lucrările ce au format obiectul comenzii din 20 octombrie 2004, plata eventualelor lucrări prestate excedentar neputând fi solicitată în cadrul unei răspunderi contractuale, aspect ce denotă mai mult necesitatea refacerea expertizei contabile întrucât în acest moment expertiza administrată reflectă valori nereale, prin luarea în calcul a lucrărilor executate excedentar comenzii din 2004 și care nu pot fi imputate contractual chematei în garanție E. În ceea ce privește penalitățile stabilite în sarcina sa, reiterând motivele invocate în apel, chemata în garanție susține, în esență, că cele 15 facturi fiscale emise de către B.A., nu generează din perspectiva prevederilor contractuale, respectiv art. 49 din contract, o obligație de plată exigibilă în sarcina El.

Distinct de împrejurarea că pârâta, contractual, avea obligația refacturarii acestor/servicii, pentru ca obligația de plata sa dobândească caracter exigibil, menționează că era necesar ca E. sa fi acceptat devizul de lucrări, acesta urmând a fi atașat facturii. Devizul este evaluat contractual (pct. 2.13 din Metodologia privind modul de derulare a contractului din 2002 - Anexa nr. 2) ca fiind singurul document contabil de natura a justifica valoarea lucrărilor ce doar ulterior puteau fi facturate. Or, astfel de devize, susține recurenta, nu au existat, și nici facturi fiscale emise de către pârâtă, procedura contractuală a decontării nefiind îndeplinită. În opinia recurentei, nu există obligație de plată scadentă, iar pe de altă parte, nu este împlinit intervalul contractual pentru calcularea penalităților de întârziere.

Referitor la recursul declarat împotriva încheierii din 16 octombrie 2012, SC E.D.M. SA solicită admiterea recursului și modificarea încheierii recurate în ceea ce privește respingerea cererii de îndreptare a erorii materiale strecurate în încheierea pronunțată la data de 29 mai 2012. În opinia recurentei, instanța de apel, în mod eronat, prin încheierea din 29 mai 2012, pagina 4, penultimul paragraf, a reținut că, urmare a prezentării proceselor-verbale de recepție atașate de către experta la vol. II al dosarului Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă, la solicitarea instanței de judecată, apărătorul chematei în garanție a învederat faptul că pe aceste procese-verbale se află ștampila societății pe care o reprezintă, precum și semnăturile reprezentanților săi legali de la acel moment.

De asemenea, arată recurenta, din conținutul acestei încheieri se poate înțelege că apărătorul E. ar fi confirmat inclusiv faptul că ștampila de pe cel 15 facturi fiscale emise de către B.A., aparține pârâtei. În esență, apreciază ca fiind eronate reținerile instanței de apel întrucât: nu se putea confirma și nu s-a confirmat faptul că semnăturile aplicate pe înscrisul prezentat instanței aparțin reprezentanților E. (S.D.F.E.E. Giurgiu); nu se putea confirma și nu s-a confirmat faptul că cele 82 de procese verbale de recepție sunt semnate de către reprezentanți ai E. (S.D.F.E.E. Giurgiu); nu se putea confirma și nu s-a confirmat faptul că persoanele ce au semnat pentru S.D.F.E.E. Giurgiu au/aveau calitatea de reprezenanti legali ai E. în termen legal, împotriva Deciziei civile nr. 443 din 13 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a declarat recurs și pârâta SC S.E.M.

SA București, solicitând admiterea recursului, desființarea hotărârii atacate, și pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată. În opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a interpretat în mod greșit contractul din 2004. Raportat la prevederile art. 2.2 și art. 7 din contractul menționat, pe care le enunță, susține, în esență, că, în cauză, condițiile contractuale de emitere a facturilor nu au fost îndeplinite de reclamantă. Totodată, instanța de fond a interpretat în mod eronat prevederile art. 8 din contractul din 19 noiembrie 2004 - în cuprinsul căruia nu a fost stipulat faptul că penalitățile pot depăși cuantumul sumei la care sunt calculate și prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002: „penalitățile nu pot depăși cuantumul sumei la care sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul"- or în contractul din 2004 nu s-a stipulat contrariul.

Instanța de apel a apreciat, fără a avea în vedere dispozițiile contractuale, fără a avea în vedere că societatea pârâtă datorează contravaloarea prestațiilor și, pe cale de consecință, datorează și penalități de întârziere în plată, în condițiile în care nici expertiza contabilă efecuată nu a răspuns dacă, din punct de vedere contabil, se puteau emite facturile doar pe baza unor procese verbale, fără să existe un deviz; nu a oferit explicații contabile în baza cărora se pot calcula penalități unor facturi ce au fost emise cu încălcarea clauzelor contractuale.

Consideră că, în mod eronat, instanța de apel a obligat chemata în garanție la plata sumei de 5.543.692,40 lei reprezentând penalități de întârziere în plată pentru perioada 30 octombrie 2005 - 31 martie 2011, sumă calculată de expertă potrivit clauzelor contractuale din contractul din 2002. Instanța de apel, apreciază recurenta, a creat pârâtei o situație mai grea decât la fond prin obligarea chematei în garanție doar la plata sumei de 5.543.692,40 lei (din totalul de 7.686.618,18 lei) reprezentând penalități de întârziere. În ceea ce privește obligarea societății pârâte la plata sumei de 29.774 lei cheltuieli de judecată în apel, apreciază că nu rezultă în mod clar ce reprezintă aceasta sumă, fie cheltuieli ce trebuie înaintate către chemata în garanție, fie către intimata reclamantă.

Pe de alta parte, simpla prezentare a unei facturi emise de cabinetul de avocatură, neconfirmată de beneficiarul serviciilor juridice și neînsoțită de alte înscrisuri, din care să rezulte, efectuarea plății onorariului, de către chemata în garanție/intimata-reclamantă, nu face dovada cheltuielilor efectuate, astfel încât, să se aplice dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Intimata-reclamantă SC A.C. SRL prin lichidator judiciar B.N.P. consult Sprl nu a formulat întâmpinare. Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse.

Preliminar, Înalta Curte califică excepția nulității recursurilor invocată de reprezentanta intimatei-reclamantela termenul de judecată din data de 27 noiembrie 2013, ca fiind apărări de fond, ce vor fi avute în vedere în examinarea recursurilor, conform considerentelor care succed. Recursul declarat de chemata în garanție SC E.D.M. SA împotriva Deciziei civile nr. 443 din 13 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă; Este de reținut că recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai pentru motive de nelegalitate. Admiterea recursului poate fi cerută, așadar, pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9.

Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea este nelegală „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia". Prin urmare, art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

vizează situațiile în care instanța procedează la interpretarea unui act juridic dedus judecății cu toate că nu avea dreptul să o facă, clauzele fiind clare și precise, dar criticile invocate în dezvoltarea motivelor de recurs reprezintă în realitate un pretext pentru a pune în discuție judecata din apel printr-o reanalizare devolutivă a împrejurărilor cauzei: procese-verbale de recepție vizând tăierea manuală a arborilor, operațiunile referitoare la tăierea manuală a arborilor, necesitatea efectuării unei expertize în domeniul forestier (după aproape 10 ani), necesitatea refacerii expertizei contabile, răspunsuri la interogatorii, modalități de calcul în raport de expertiza efectuată în cauză, recunoașteri etc. O schimbare a situației de fapt la care tinde, în realitate, recurenta-chemată în garanție, prezentarea raportului contractual dintre părți, a modului de derulare a contractului din 2014 și a contractului din 2002, analizarea comenzii din 2004, nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greșită a unor dispoziții contractuale, de care se prevalează aceasta.

În condițiile în care reanalizarea probelor administrate, respectiv coroborarea acestora excede competenței instanței de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de temeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 304 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii judecătorești recurate. Este de necontestat că, în temeiul art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 1342/2001 între chemata în garanție și pârâtă s-a încheiat contractul din 2002, ulterior fiind emisă comanda din 20 octombrie 2004 privind executarea de lucrări de tăiere vegetație într-o serie de localități din județul Giurgiu. În baza contractului menționat care permitea subcontractarea, pârâta a încheiat cu reclamanta SC B.A.

SRL contractul din 2004 în urma procedurii de achiziție publică, fiind avut în vedere prețul cel mai scăzut. Lucrările aferente celor 15 facturi în litigiu au fost incluse în facturile emise de reclamantă către pârâtă, chemata în garanție înștiințând-o pe pârâtă că din 30 mai 2005 nu mai plătește nicio factură. Instanța de control judiciar suverană în administrarea, analizarea și interpretarea probelor a constatat că facturile în litigiu vizează lucrări pentru care s-au încheiat procese-verbale de constatare și procese-verbale de recepție, însușite prin semnătură de chemata în garanție ca beneficiar al lucrării (aspect rezultat din aceste procese-verbale și confirmat de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză).

Amplu argumentat instanța de control judiciar a arătat că lucrările efectiv realizate rezultă din procesele verbale de recepție și contractul din 2004, respectiv contractul din 2002 și comanda din 2004, înscrisuri valabile, nefiind anulate, reținând, totodată că proba pretențiilor a fost făcută de reclamantă inclusiv cu expertiza efectuată în cauză. Astfel, criticile formulate în raport de prevederile art. 42 din contract nu-și găsesc justificarea, iar procesele-verbale de recepție prevăzute de art. 49 alin. (1) din contractul din 2002, astfel cum a constatat și instanța de apel, există și sunt semnate de chemata în garanție, neputând fi reținute susținerile recurentei-chemate în garanție cu privire la caracterul nereal al lucrărilor facturate.

Contrar susținerilor recurentei, nu s-ar putea reține că lucrările însușite de chemata în garanție și de pârâtă potrivit documentelor semnate de aceste păți, pot fi refuzate la plată întrucât nu ar viza lucrările comandate de chemata în garanție, iar în cauză, nu se poate face abstracție de faptul că însușirea sub semnătură a proceselor-verbale de recepție de către pârâtă și chemata în garanție confirmă prestarea lucrărilor de către reclamantă, ceea ce presupune obligația corelativă pentru pârâtă și chemata în garanție de plată a acestora. Referitor la penalitățile datorate, instanța de apel a apreciat în mod corect că atâta timp cât s-a reținut că se datorează contravaloarea prestațiilor, atunci se datorează și penalități de întârziere.

Cele 15 facturi în litigiu sunt scadente, chemata în garanție a semnat procese-verbale de recepție vizând lucrările aferente acestora, confirmând astfel prestarea lucrărilor și asumându-și în acest mod mod obligația de plată, refuzul plății facturilor fiind nejustificat. Sunt nefondate și criticile vizând lipsa acordului chematei în garanție în ceea ce privește prețul contractat de pârâtă. Cum în mod legal a reținut și instanța de apel, chemata în garanție a efectuat plăți anterior datei de 30 mai 2005, procedura și prețul fiind cele din contractul din 2004, acceptând astfel prețul stabilit în acel contract.

Nu în ultimul rând, în situația în care recurenta-chemată în garanție ar fi avut obiecțiuni în privința încheierii contractului din 2004 prin achiziție publică, inclusiv în privința prețului obiectului și mandatului dat pârâtei avea dreptul să conteste procedura și chiar să solicite anularea contractului din 2004 și nu să lase în derulare un contract al cărei beneficiar este și pentru care reclamanta nu are nicio culpă, aspecte ce au fost reținute cu justețe de instanța de control judiciar. Așa fiind, instanța de apel s-a pronunțat în raport de voința reală a părților contractante, cu respectarea prevederilor art. 969 C. civ., raportat la scopul urmărit prin promovarea acțiunii, în limitele în care apelantele au înțeles să învestească instanța de control judiciar și să-și argumenteze susținerile, ținând cont și de apărările formulate de reclamantă, în speță nefiind incident motivul de nelegalitate reglementat de prevederile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurentă, reglementează două ipoteze: hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Este de observat că în dezvoltarea motivelor de recurs, chemata în garanție nu a demonstrat nicio ipoteză a textului legal menționat, iar greșita reținere a situației de fapt în raport de greșita interpretare a probelor sau insuficienta examinare ori administrare a acestora, nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc.

civ. prin O.U.G. nr. 138/200 și ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin dispozițiile Legii nr. 219/2005. Recursul declarat de chemata în garanție SC E.D.M. SA împotriva încheierii din 16 octombrie 2012: Potrivit dispozițiilor art. 281 alin. (1) C. proc. civ. „erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere". Recurenta se prevalează de faptul că a solicitat îndreptarea erorilor materiale strecurate în conținutul încheierii din 29 mai 2012, în sensul înlăturării celor reținute de instanță și consemnate eronat la pag.

4, penultimul parag., ca urmare a prezentării proceselor-verbale de recepție atașate de către expertă la vol. II al dosarului Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă, la solicitarea instanței de judecată, că apărătorul societății apelante-chemate în garanție a învederat faptul că pe aceste procese-verbale se află ștampila societății pe care o reprezintă, precum și semnăturile reprezentanților săi legali de la acel moment. Împrejurarea că probele nu au confirmat susținerile chematei în garanție nu poate conduce la concluzia unei hotărâri nelegale, întrucât, în virtutea rolului activ instituit de prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., cu respectarea dispozițiilor art. 281 C. proc.

civ., instanța de apel a analizat cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de chemata în garanție. În concret, din caietul grefierului de ședință de la termenul de la 29 mai 2012 a rezultat că apelanta-pârâtă prin consilier juridic și apelanta-chemată în garanție prin avocat au învederat „faptul că pe acestea se află semnăturile și ștampilele celor două societăți apelante prin reprezentanții lor legali de la acel moment și de asemenea, pe facturi apare ștampila societății apelante-pârâte", aspect înserat și în referatul grefierului de ședință. De remarcat că, în argumentarea recursului declarat împotriva încheierii prin s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, recurenta încearcă, în realitate, o schimbare a situației de fapt reținute pe fondul cauzei, ceea ce nu se circumscrie dispozițiilor art. 281 alin. (1) C. proc.

civ., invocând aspecte de netemeinicie, care exced controlului de legalitate al instanței de recurs. În raport de considerentele reținute, Înalta Curte constată că hotărârile recurate sunt la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de chemata în garanție SC E.D.M. SA împotriva Deciziei civile nr. 443 din 13 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, și împotriva încheierii din 16 octombrie 2012. Recursul declarat de pârâta SC S.E.M. SA București împotriva Deciziei civile nr. 443 din 13 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă: Fără a reitera cele anterior argumentate, Înalta Curte va înlătura criticile recurentei-pârâte privind interpretarea greșită a contractului din 19 noiembrie 2004. Redând pasaje întregi din decizia atacată, se constată că, în motivarea recursului, pârâta SC S.E.M.

SA București se prevalează de faptul că intimata-reclamantă a emis facturile în litigiu cu nerespectarea cerințelor metodologiei de decontare reglementate prin contractul menționat. Totodată, apreciază că cele 15 facturi emise la data de 10 octombrie 2005 în baza contractului din 2004 încalcă prevederile art. 2.2 privind devizele și art. 7 din contract privind modalitatea de plată. Se constată că aspectele dezvoltate în motivele de recurs nu constituie veritabile critici de nelegalitate ale hotărârii recurate, criticarea modalității de determinare a penalităților de întârziere prin expertiză contabilă, raportat la nelegala emitere a facturilor, reanalizarea raportului contractual dintre părți, sunt subsumate artificial prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., întrucât interpretarea dată probelor, astfel cum s-a reținut anterior, constituie chestiuni de fapt, care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății. Cu privire la penalitățile datorate, astfel cum s-a arătat, instanța de apel a apreciat cu justețe că atâta timp cât s-a reținut că se datorează contravaloarea prestațiilor, atunci se datorează și penalități de întârziere la plată.

Referitor la emiterea facturilor, având în vedere neînțelegerile ivite între părți și refuzul de plată al contravalorii prestațiilor, în speță, nu se poate poate pune problema neîndeplinirii condițiilor contractuale de emitere a facturilor prevăzute de art. 2. și art. 7 la contractul din 2004. Amplu argumentat și bine motivat, instanța de apel, printr-o integrală coroborare și apreciere a probelor, a constatat cu justețe că în baza proceselor-verbale de constatare și a celor de recepție semnate de părți, reclamanta a întocmit situațiile de lucrări cu toate elementele necesare, potrivit și cu cele stipulate în contractul din 2004, chiar dacă acestea nu au fost semnate de chemata în garanție pentru că s-au ivit neînțelegeri care nu s-au putut soluționa decât pe calea acțiunii în justiție.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, în mod legal, instanța de control judiciar nu a reținut în speță, incidența dispozițiilor Legii nr. 469/2002, întrucât părțile nu au prevăzut în mod expres în contract limitarea penalitățior la nivelul debitului principal, ci au agreat clauza cuprinsă în art. 8.2. la contractul din 2004 privind plata penalităților de întârziere de 0,07% din plata neefectuată, fără vreo referire la prevederile Legii nr. 469/2002. Recurenta-pârâtă este în eroare atunci când pretinde o încălcare a principiului non reformatio in pejus, susținând că instanța de apel, obligând chemata în garanție doar la plata sumei de 5.543.692,40 lei (din totalul de 7.686.618,18 lei) reprezentând penalități de întârziere, a creat pârâtei o situație mai grea decât cea în fond.

Aceasta întrucât, principiul non reformatio in pejus consacrat de art. 296 teza a ll-a C. proc. civ. îș