ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4195/2013
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4195/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Deliberând
asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată
următoarele:
Prin cererea înregistrată pe
rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, la data de 01 noiembrie
2006, reclamanta SC B.A. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC E. SA sucursala
I.S.E.E.M.S. solicitând instanței să dispună obligarea societății pârâte la
plata următoarelor sume: 5.605, 341,26 lei reprezentând prețul prestațiilor de
servicii neachitate și 1.216.361,22 lei penalități de întârziere la plată,
calculate până la data de 23 octombrie 2006 inclusiv, precum și obligarea
pârâtei la plata cheltuielilor de judecată și a cheltuielilor de deplasare.
La termenul din
8 noiembrie 2010, instanța de fond a luat act de modificarea cadrului procesual
sub aspectul persoanei reclamantului, în raport de cererea de legitimare
procesuală formulată de K.C.J. (filele 184-185 vol. II dosar fond) prin care
acesta a solicitat scoaterea din cauză a reclamantei SC B.A. SRL și
introducerea în cauză a reclamantului K.C.J., ca urmare a încheierii
contractului de cesiune de drept litigios de creanță certificat sub nr. 41 din 23
septembrie 2010, contract anexat cererii.
Prin sentința
comercială nr. 8002 din 14 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul București,
secția a Vl-a comercială, a fost admisă acțiunea precizată formulată de
reclamantul K.C.J., în contradictoriu cu pârâta SC E. SA - Sucursala de I.S.E.E.M.S.
București care a fost obligată, către reclamant, la plata sumei de 5.605.351,26
lei contravaloare prestații și la 7.686.618,18 lei penalități de întârziere
aferente debitului principal, calculate pe perioada 18 noiembrie 2005 - 31
martie 2011, plus 126.885,12 lei cheltuieli de judecată. De asemenea, a fost
admisă și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu
cu chemata în garanție SC E.D.M. SA București, care a fost obligată la aceleași
sume ca și pârâta.
Pentru a hotărî
astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că probele au confirmat
pretențiile deduse judecății de către reclamantă la care au fost obligate
pârâta și chemata în garanție.
Împotriva
acestei sentințe, atât pârâta SC F.I.S.E.E.S. SA - Sucursala de I.S.E.E.M.S.
București, cât și chemata în garanție SC E.D.M. SA București au formulat apel.
La termenul de
judecată din 24 ianuarie 2012 pârâta SC F.I.S.E.E.S. SA - Sucursala de I.S.E.E.M.S.
București a învederat faptul că prin H.G. nr. 760/2010 a fost schimbată
denumirea apelantei-pârâte, respectiv că aceasta a devenit SC S.E.M. SA.
La aceeași dată
SC E.D.M. SA a depus cerere de introducere în cauză a societății SC C.G. SA, în
raport de contractul de cesiune din data de 28 iunie 2011 încheiat între SC C.G.
SA în calitate de cesionar și K.C.J., în calitate de cedent, motiv pentru care,
SC C.G. SA a fost ulterior introdusă în cauză în calitate de intervenientă.
Prin încheierea
pronunțată la data de 22 mai 2012, instanța de apel a luat act de cererea de
modificare a cadrului procesual formulată de SC A.C. SRL, dispunând
introducerea în cauză a acestei societăți în calitate de intimată, prorogând,
totodată, discutarea scoaterii din cauză a intimatului-reclamant K.C.J. și a
intervenientei SC C.G. SA.
Prin încheierea
din 29 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă,
s-a dispus scoaterea din cauză a intimatului-reclamant K.C.J. și a
intervenientei SC C.G. SA, această calitate fiind preluată de către noua succesoare
SC A.C. SRL prin lichidator judiciar B.N.P. Consult Sprl
Apelanta-chemată
în garanție SC E.D.M. SA a solicitat îndreptarea erorilor materiale strecurate
în conținutul încheierii din 29 mai 2012, în sensul înlăturării celor reținute
de instanță și consemnate eronat la pag. 4, penultimul parag., ca urmare a
prezentării proceselor-verbale de recepție atașate de către expertă la vol. II
al dosarului Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă, la solicitarea
instanței de judecată, că apărătorul societății apelante-chemate în garanție a
învederat faptul că pe aceste procese verbale se află ștampila societății pe
care o reprezintă, precum și semnăturile reprezentanților săi legali de la acel
moment.
În motivare,
apelanta-chemată în garanție a menționat că pe procesele-verbale de recepție nu
se regăsește ștampila S.D.F.E.E. Giurgiu, iar S.I.S.E., Giurgiu și A.I.S.E.
Giurgiu sunt structuri teritoriale ce aparțin apelantei pârâte și nu
apelantei-chemate în garanție.
În ceea ce
privește persoanele semnatare, a precizat faptul că nu au fost confirmate
semnăturile persoanelor ce au semnat pentru S.D.F.E.E. Giurgiu, nici pe
înscrisul prezentat de către instanța de judecată și nici pe toate procesele
verbale de recepție.
S-a mai
susținut că apărătorul apelantei-chemate în garanție nu a fost interpelat cu
privire la ștampilele aplicate pe facturile fiscale în discuție, astfel că nu
putea confirma/infirma apartenența acestora.
Examinând
cererea de de îndreptare a erorii materiale strecurate în încheierea de la 29 mai
2012, instanța a apreciat-o ca fiind nefondată, întrucât probele nu au
confirmat susținerile apelantei-chemate în garanție, motiv pentru care, prin
încheierea pronunțată la data de 16 octombrie 2012 a fost respinsă cererea de
îndreptare eroare materială formulată de SC E.D.M. SA, în cauză nefiind
întrunite cerințele art. 281 C. proc. civ.
Analizând
motivele de apel invocate, în raport de materialul probator administrat în
cauză, instanța de control judiciar a apreciat ca fiind nefondat apelul pârâtei
SC S.E.M. SA, iar apelul chematei în garanție SC E.D.M. SA ca fiind fondat în
parte.
Astfel, prin Decizia
civilă nr. 443 din 13 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția
a Vl-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta-pârâtă SC S.E.M. SA,
în contradictoriu cu intimatele SC E.D.M. SA și SC A.C. SRL prin B.N.P. Consult
Sprl, ca nefondat.
Prin aceeași
hotărâre, a fost admis apelul formulat de apelanta-chemată în garanție SC E.D.M.
SA, în contradictoriu cu intimatele SC S.E.M. SA și SC A.C. SRL prin lichidator
judiciar B.N.P. Consult Sprl și în consecință: a fost schimbată în parte
sentința apelată, în sensul că a fost obligată chemata în garanție către pârâtă
la plata sumei de 5.543.692,40 lei, reprezentând penalități de întârziere în
plată pentru perioada 30 octombrie 2005 - 31 martie 2011. A fost obligată
chemata în garanție către pârâtă la plata sumei de 59.548 lei cheltuieli de
judecată în fond, aferente penalităților. S-au menținut celelalte dispoziții
ale sentinței apelate și a fost obligată apelanta-pârâtă la plata sumei de 29.774
lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a decide
astfel, în ceea ce privește apelul declarat de SC S.E.M. SA, instanța de
control judiciar a constatat că pârâta nu a invocat veritabile critici ale sentinței
atacate, apelul vizând, în realitate, o reanalizare a raportului contractual
dintre apelanta chemată în garanție și intimată.
S-a reținut că
între chemata în garanție și pârâtă a fost încheiat, în temeiul art. 3 alin. (2)
din H.G. nr. 1342/2001, contractul din 2002, iar ulterior a fost emisă comanda din
20 octombrie 1994 privind executarea de lucrări de tăieri de vegetație într-o
serie de localități din județul Giurgiu.
Așa fiind, din
conținutul acestei comenzi a rezultat că la începerea lucrărilor pe fiecare
linie în parte se va întocmi un proces-verbal între C.E.-ul gestionar și
executantul lucrării în vederea stabilirii exacte a volumului de lucrări de
defrișări necesare a se executa.
Din conținutul
Metodologiei privind modul de derulare a contractului de prestări servicii,
anexa 2 la contractul din 2002, pct. „Mod de lucru", a rezultat că chemata
în garanție trebuia să propună anual programul de lucrări pe sucursale, cu
menționarea volumului fizic și valoric propus a se executa, or, în speță, chemata
în garanție nu a probat că și-ar fi respectat această obligație contractuală.
S-a constat că
în baza contractului încheiat care permitea subcontractarea, pârâta a încheiat
cu reclamanta contractul din 2004 în urma procedurii de achiziție publică,
fiind avut în vedere prețul cel mai scăzut.
Dacă chemata în
garanție a acceptat plata facturilor emise pentru serviciile prestate de
reclamantă până în aprilie 2005, facturile emise ulterior, începând cu 30 mai
2005 nu au fost acceptate la plată față de conținutul adresei din 30 mai 2005
(fila 47 dosar fond vol. l) dar, față de conținutul adresei din 30 septembrie
2005 urma ca pârâta să propună modalitatea de rezolvare pe cale amiabilă a
situației ivite fapt neprobat cu privire la modul cum a fost soluționată chestiunea
respectivă.
S-a constatat
că facturile în litigiu vizează lucrări pentru care s-au încheiat
procese-verbaie de constatare și procese-verbaie de recepție însușite prin
semnătură de chemata în garanție ca beneficiar al lucrării, fapt rezultat din
aceste procese-verbaie, confirmat și de raportul de expertiză efectuat în cauză
(fila 279 și următoarele dosar apel vol. I și fila 1 și următoarele dosar apel
voi.II).
În aceste
condiții, instanța de apel nu a putut reține că lucrările însușite de chemata
în garanție și de pârâtă potrivit documentelor semnate de aceste părți și
recepționate, pot fi refuzate la plată, întrucât nu ar viza lucrările comandate
de chemata în garanție.
S-a reținut ca
fiind esențial faptul că însușirea sub semnătură a proceselor-verbale de
recepție de către pârâtă și chemata în garanție, confirmă prestarea lucrărilor
de către reclamantă, ceea ce presupune obligația corelativă pentru pârâtă și
chemata în garanție de plată a acestora.
Întrucât
chemata în garanție, în condițiile expuse, a înțeles să nu mai facă plăți,
pârâta la rândul său nu a plătit reclamantei cele 15 facturi în litigiu
considerând că nu s-au emis în baza unor devize confirmate de beneficiar,
devize care, în condițiile conflictului ivit, chemata în garanție a refuzat semnarea
situațiilor de lucrări (devize), deși a semnat procesele-verbale de recepție a
acestor lucrări, refuzul său nefiind justificat, cum nici al pârâtei.
Reclamanta nu
avea altă cale de încasare a contravalorii facturilor în litigiu decât pe calea
justiției, fiind pusă în situația să emită aceste facturi în temeiul
proceselor-verbale de constatare, a proceselor-verbale de recepție și a unor
situații de lucrări întocmite în baza proceselor-verbale precitate, semnate de
părți și a contractului din 2004.
Reclamanta a
făcut dovada prestării unor lucrări în consens cu documentele semnate de părți
și nu poate să nu acționeze pentru recuperarea contravalorii acestora cât timp
nu a găsit colaborare la pârâtă și la chemata în garanție nici cel puțin pe
timpul litigiului când medierea a eșuat.
Probele nu
relevă că lucrările inserate în procesele-verbale de constatare ca și în
procesele-verbale de recepție nu ar fi lucrările comandate de chemata în
garanție cât timp și-a însușit procesele-verbale de recepție sub semnătură fără
obiecțiuni, iar serviciile prestate coincid cu cele contractate (filele 189
apel vol. III și fila 3 și următoarele apel vol. II).
S-a apreciat că
dacă în privința acestor lucrări ar fi existat neînțelegeri în primul rând nu
trebuiau semnate procesele-verbale de recepție, documente valabile,
necontestate și neanulate și apoi atât pârâta cât și chemata în garanție
trebuia să întreprindă demersurile ce se impuneau pentru clarificarea
situației, întrucât probele relevă prestarea de către reclamantă a acestor
lucrări.
În ceea ce
privește lucrările pentru locații care nu au făcut obiectul comenzii chematei
în garanție, s-a apreciat că însușirea lucrărilor respective sub semnătură,
exprimă acordul de voință al părților pentru extinderea contractului, procesele-verbale
de constatare fiind semnate de părți inclusiv pentru aceste locații,
semnându-se și procesele-verbale de recepție inclusiv de chemata în garanție.
S-a constatat
că facturile în litigiu poartă ștampila pârâtei și număr de înregistrare dar nu
rezultă refuzul la plată al acestora exprimat expres pe acestea pentru
considerentele pentru care pârâta apreciază că aceste facturi s-au emis cu
încălcarea unor dispoziții contractuale.
Prin urmare,
probele administrate nu au relevant faptul că apelanta pârâtă nu ar datora
intimatei contravaloarea prestațiilor aferente celor 15 facturi în litigiu.
Cât privește
penalitățile, în condițiile în care se datorează contravaloarea prestațiilor,
atunci se datorează și penalități de întârziere în plată.
Referitor la
emiterea facturilor, având în vedere neînțelegerile ivite între părți și
refuzul de plată al contravalorii prestațiilor în litigiu s-a apreciat că nu
poate fi pusă în discuție neîndeplinirea condițiilor contractuale de emitere a
facturilor prevăzute de art. 2.2 și art. 7 din contractul din 19 noiembrie
2004.
În baza
proceselor-verbale de constatare și a celor de recepție semnate de părți,
reclamanta a întocmit situațiile de lucrări cu toate elementele necesare
potrivit și cu contractul din 2004, chiar dacă acestea nu au fost semnate de
chemata în garanție pentru că s-au ivit neînțelegeri care nu s-au putut
soluționa decât pe calea acțiunii în justiție. în condiții normale de emitere a
facturilor și de acceptare nu s-ar fi ajuns la prezentul litigiu. Așadar,
penalitățile au temei.
Instanța de
apel nu a putut reține incidența dispozițiilor Legii nr. 469/2002, întrucât
părțile nu au prevăzut în mod expres în contract limitarea penalităților la
nivelul debitului potrivit Legii nr. 469/2002 ci, au agreat clauza art. 8.2 din
contractul din 2004 privind plata de penalități de întârziere în plată de 0,07%
din plata neefectuată fără vreo referire la prevederile legii menționate.
Altfel, dacă în
contract se făcea referire la prevederile Legii nr. 469/2002, acordul părților
trebuia să fie în sensul că penalitățile nu pot depăși cuantumul debitului dar,
părțile nu s-au referit la prevederile Legii nr. 469/2002.
Cât privește
taxa judiciară de timbru pe care reclamanta trebuia s-o achite la fond pentru
majorarea cuantumului privind penalitățile, instanța de apel a constatat că
aceasta a satisfăcut această cerință în apel (fila 180 apel vol. 3).
Fără a reitera
aspectele vizând situației de fapt relativ la raportul contractual, în ceea ce
privește apelul chematei în garanție, s-a reținut în esență, că serviciile ce
trebuiau plătite conform proceselor-verbale de recepție semnate și de apelantă
față de obiectul contractului din 2004 sunt din cele comandate de apelantă și
recepționarea acestor lucrări, respectiv atestarea sub semnătură de către
apelantă a recepției lucrărilor respective, face dovada prestării lor, aceste
înscrisuri nefiind în niciun fel anulate.
S-a apreciat că
problema scadenței acestor facturi poate fi pusă în discuție în condițiile
derulării contractului fără neînțelegeri între părți, nu și atunci când s-au
născut conflicte între acestea ce au culminat cu refuzul apelantei de a plăti
contravaloarea celor 15 facturi, aspect ce trebuie soluționat pe cale
judecătorească.
S-a reținut că
eventuala neînregistrare a facturilor în evidențele apelantei este rezultatul
refuzului acesteia de a semna situațiile de lucrări și a plăti facturile, fapt
neimputabil intimate, iar lipsa devizelor semnate de apelantă este rezultatul
refuzului apelantei de a le semna deși pârâta i Ie-a comunicat.
Referitor la
procesele-verbale de recepție prevăzute de art. 49 alin. (1) din contractul din
2002, s-a constat că acestea există și chiar sunt semnate de chemata în
garanție (fila 3 și următoarele apel vol. II).
Prin urmare,
facturile erau scadente și au generat o plată în sarcina apelantei. Chiar și în
situația în care în opinia sa ar fi existat probleme, instanța a apreciat că
apelanta trebuia să acționeze în sensul soluționării acestora în mod efectiv și
nu să se mulțumească doar cu refuzul de plată. De altfel, poziția apelantei a
fost păstrată și pe timpul litigiului, medierea eșuând pentru că aceasta nu a
mandatat reprezentantul legal pentru mediere.
S-a mai reținut
că lucrările efectiv realizate rezultă din procesele-verbale de recepție și
contractul din 2004, respectiv, contractul din 2002 și comanda din 2004,
înscrisuri valabile, nefiind anulate, proba pretențiilor fiind făcută de
reclamantă inclusiv cu expertiza efectuată în cauză.
Probele fac
dovada executării fizice a lucrărilor de vreme ce apelanta Ie-a recepționat
semnând fără obiecțiuni procesele-verbale de recepție, precum și dovada că
lucrările respective sunt din cele ce fac obiectul contractului.
Data de 18
aprilie 2005 reținută de instanța de fond ca fiind data la care lucrările au
fost finalizate este constatată prin raportul de expertiză efectuat în cauză
(fila 225 fond vol. 2).
S-a apreciat că
prima instanță a omologat corect raportul de expertiză având în vedere că în
speță s-au întocmit situații de lucrări (devize) potrivit cu procesele-verbale
de constatare și procesele-verbale de recepție, respectiv, contractul din 2004,
acestea nefiind semnate de apelantă, deși pârâta i Ie-a comunicat.
Prin urmare
facturile s-au emis legal și suma este datorată.
Nu a putut fi
primită critica potrivit căreia pârâta a avut un mandat legal și trebuia să
încheie contractul potrivit exigențelor prevăzute de C. com. și C. civ.
inclusiv în privința prețului.
Distinct de
faptul că apelanta prin neindicarea prețului în comanda sa își invocă propria culpă,
instanța de control judiciar a constatat că pârâta, la încheierea contractului din
2004 prin achiziție publică, a avut în vedere criteriul de atribuire „prețul
cel mai scăzut", preț acceptat de altfel de apelantă în plata a peste 50%
din serviciile prestate, respectiv, 6.456.441,4 lei din valoarea totală de
11.166.821 lei, așa cum pârâta a arătat în motivele sale de apel.
Altfel,
apelanta recunoaște că a efectuat plăți anterior datei de 30 mai 2005,
procedura și prețul fiind cele din contractul din 2004, acceptând astfel prețul
stabilit în acel contract.
Instanța a
arătat că lipsa prețului din contractul din 2002 și comanda din 2004 nu conduce
la concluzia că nu există contract valabil încheiat între apelantă și pârâtă,
până la dovada contrară acest contract fiind valabil, apelanta având
posibilitatea dacă va dori să solicite anularea sau completarea sa în privința
modalității de stabilire a prețului, nefiind locul în speța de față, în apel,
să se procedeze la analiza valabilității contractului încheiat între pârâtă și
chemata în garanție prin prisma prețului și a mandatului legal, aspecte ce de
fapt exced obiectului dedus judecății de reclamantă și care nu au fost
analizate de instanța de fond, neconstituind critici de nelegalitate a
sentinței apelate.
Dacă apelanta
ar fi avut obiecțiuni în privința încheierii contractului din 2004 prin
achiziție publică, inclusiv în privința prețului obiectului și mandatului dat
pârâtei, avea dreptul să conteste procedura și chiar să solicite anularea
contractului din 2004 și nu să lase în derulare un contract al cărei beneficiar
este și pentru care reclamanta nu are nicio culpă.
Așadar,
apelanta are obligația de plată pentru serviciile prestate cât timp nu a
contestat situația, plătind parte din lucrări cum ea însăși recunoaște.
Nu în ultimul
rând, dincolo de comanda din 2004, s-a constatat că apelanta- chemată în
garanție a recunoscut serviciile prestate prin procesele-verbale de recepție pe
care Ie-a semnat.
Reținerea în
aceste procese-verbale ca lucrări „tăierea manuală arbori prin secționarea
succesivă a crăcilor, ramurilor, tulpinei cu diametrul până la 10 cm", de
exemplu, își găsește corespondent în contractul din 2004 când se prevede
„tăiere manuală arbori de până la 10 cm" (fila 189 apel vol. III și fila 3
apel vol. II).
În acest
context, s-a reținut că în procesul-verbal de recepție s-a arătat procedura de
tăiere manuală a arborilor. Altfel, aceste prestații sunt efectuate în folosul
apelantei și trebuie plătite.
S-a apreciat că
părerea expertului parte al apelantei, T.Ș., nu este una a unui specialist,
întrucât acesta este expert contabil.
Din
considerentele sentinței apelate nu a rezultat că instanța de fond se referă
doar la două procese-verbale de recepție ci, la procesele-verbale de recepție
aferente celor 15 facturi, astfel că susținerile apelantei pentru cele 2
procese-verbale din 06 decembrie 2005 și din 07 decembrie 2005 nu au putut fi
primite.
S-a constatat
că cele 15 facturi în litigiu sunt scadente, pârâta comunicându-i situațiile de
lucrări apelantei dar, aceasta a refuzat să le semneze și i-a comunicat pârâtei
că nu înțelege să mai facă nicio plată deși procesele-verbale de recepție
privind aceste facturi sunt semnate de apelantă, neprobându-se incidența în
speță a dispozițiilor art. 44 alin. (2) și art. 51 din contractul din 2002.
Cât timp
apelanta a avizat pârâta că nu va mai face nicio plată și nici nu a semnat
situațiile de lucrări transmise de pârâtă, apelanta este în culpă și datorează
penalități de întârziere în plată, debitul fiind scadent. în privința
dispozițiilor art. 44 din contractul din 2002, într-adevăr, pârâtei îi revenea
obligația să încheie cu subcontractantul un contract cu aceleași obligații și
responsabilități pe care le are față de beneficiar și care sunt stipulate în
clauzele contractuale.
În privința
clauzei penale din contractul din 2002, s-a reținut că procentul de penalitate
este 0,05% din plata neefectuată, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu
a 11-a zi de la înregistrarea facturii la apelantă până la plata efectivă a facturilor
restante, în timp ce în contractul din 2004 s-au prevăzut penalități în cazul
întârzierii în plată de 0,07% pe zi întârziere din plata neefectuată, astfel
că, sub acest aspect, instanța de control judiciar a apreciat apelul chematei
în garanție ca fiind fondat.
În apel, s-au
suplimentat probele inclusiv cu expertiză contabilă, expertiza explicând în
raport cu clauzele din contract, de comanda din 2004 și alte înscrisuri,
valoarea proceselor-verbale de constatare și a proceselor-verbale de recepție
în baza cărora s-au emis cele 15 facturi, cât și semnificația și relevanța
situațiilor de lucrări.
Coroborând
raportul de expertiză așa cum a fost refăcut și completat în apel cu întreg
materialul probator administrat în cauză, instanța de apel a apreciat că apelul
pârâtei este nefondat.
S-a constatat
ca fiind probată cererea de chemare în garanție, refuzul plății facturilor
fiind comunicat pârâtei chiar de către chemata în garanție în condițiile în
care nu a probat că lucrările din procesele-verbale de constatare, respectiv
procesele-verbale de recepție, ultimele semnate și de chemata în garanție fără
obiecțiuni, nu sunt lucrări contractate conform contractului din 2004.
Apelanta
chemata în garanție trebuia să recurgă la probe de specialitate precum asigurare
de dovezi ce ar fi trebuit efectuată la momentul când se putea constata
operațiunile executate de intimată, respectiv, aprilie 2005, dacă a considerat
că lucrările aferente celor 15 facturi nu corespund contractului. Pe de altă
parte, s-a apreciat, că apelanta chemata în garanție nu trebuia să semneze pur
și simplu procesele-verbale de recepție vizând lucrările aferente celor 15
facturi pentru că prin aceasta a confirmat prestarea lucrărilor și în aceste
condiții și-a asumat obligația de plată, refuzul plății facturilor fiind
nejustificat.
Așa fiind,
instanța de control judiciar a admis apelul chematei în garanție, a schimbat în
parte sentința apelată, în sensul obligării chematei în garanție către pârâtă
la plata sumei de 5.543.692,40 lei reprezentând penalități de întârziere în
plată pentru perioada 30 octombrie 2005 - 31 martie 2011, sumă calculată de
expertă potrivit clauzelor contractuale din contractul din 2002.
Chemata în
garanție SC E.D.M. SA a declarat recurs atât împotriva Deciziei civile nr. 443
din 13 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a
civilă, cât și împotriva încheierii din 16 octombrie 2012 pronunțată de Curtea
de Apel București, secția a Vl-a civilă.
În motivare,
după un scurt istoric al cauzei și o prezentare a situației de fapt, chemata în
garanție critică decizia recurată, susținând, în esență, că hotărârea atacată a
fost dată cu încălcarea, aplicarea și interpretarea greșită a legii, motiv
subsumat dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că instanța de apel,
interpretând greșit actele deduse judecății, a schimbat natura și înțelesul
lămurit și neîndoielnic al acestora, conform art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea
motivelor de recurs, în ceea ce privește pretențiile reprezentând debit
principal, apreciază ca fiind neîntemeiată cererea de chemare în judecată,
fiind nefondate pretențiile deduse judecății solicitate de reclamanta SC B.A.
SRL.
Contrar celor
reținute de către instanța de apel, susține, în esență, că sumele solicitate
prin cererea de chemare în judecată nu sunt datorate, valoarea lucrărilor
pretins a fi executate și facturate de către B.A. fiind determinată prin
raportare la un preț ce nu este stabilit prin contractul din 2004.
Se arată că
potrivit art. 2.2 din contractul menționat, prețul lucrărilor a fost stabilit
unitar, unitatea de măsura constând în 1 buc, arbore tăiat manual, în funcție
de diametrul arborelui tăiat, recurenta detaliind modalitatea de determinare a
prețului lucrărilor ce au format obiectul contractului din 2004 prin raportare
la totalul arborilor tăiați manual prin parcuregerea celor trei operațiuni de
tăiere pe care le expune în amănunt.
Ceea ce a
condus la valoarea de 5.605.351,26 lei, apreciază recurenta-chemată în
garanție, este rezultatul unui calcul matematic, constând in înmulțirea
prețului unitar stabilit prin contractul din 2004, însă nu cu numărul de arbori
tăiați manual, astfel cum s-a convenit prin contract, ci cu numărul crengilor
secționate în cadrul operațiunilor de tăiere manuală a arborilor.
Apreciază că
cele susținute sunt atestate și de documentele care au stat la baza emiterii
celor 15 facturi fiscale, exemplificând în acest sens factura fiscală din 19
octombrie 2005 ce are la baza printre alte documente: proces-verbal de recepție
din 05 aprilie 2005 și proces-verbal de constatare din 17 martie 2005,
proces-verbal de recepție din 05 aprilie 2005 și proces-verbal de constatare
din 16 martie 2005; factura fiscală din 19 octombrie 2005.
În opinia
recurentei, prețul trebuie apreciat prin verificarea exactă a naturii
serviciilor ofertate, precum și reperul fizic la care se raportează valoarea
unitară.
Apreciază că
expertiza contabilă trebuie refăcută, în prezent cuatumul debitului principal
cât și cel al penalităților rezultate din administrarea acesteia fiind nereale,
dată fiind vicierea însăși a bazei de referință ce a condus spre determinarea
cantităților de lucrări facturate.
În mod
neîntemeiat, probele au fost respinse de către instanța de apel prin încheierea
din 16 octombrie 2012, întrucât administrarea unei expertize în domeniul
forestier se impunea pentru lămurirea aspectelor arătate.
Față de refuzul
suplimentării probatoriului de către instanța de apel, apreciază întemeiată
solicitarea sa de casare a deciziei recurate și transmitere a dosarului la
instanța de apel în vederea administrării expertizei în domeniul forestier -
singura proba cu relevanță în raport de obiectul prezentei cauze și, eventual,
refacerea expertizei contabile.
Consideră ca
fiind neîntemeiată și cererea de chemare în garanție, eventuala răspundere a E.
în prezenta cauza, pentru pretențiile invocate de către reclamantă, putând fi
apreciată și stabilită exclusiv în limitele contractuale asumate de părți prin
încheierea contractului din 2002.
Arată că
serviciile contractate de către pârâtă cu SC B.A. SRL prin încheierea
contractului din 2004, nu privesc servicii ce formează obiectul contractului din
2002.
Astfel, conform
art. 42 din contractul din 2002, chemata în garanție are obligația plăților
doar pentru lucrări executate conform contractului.
În acest
context, susține, în esență, că lucrările subcontraetate de către pârâtă prin
contractul din 2004 (tăiere arbori) nu sunt și nici nu pot fi asimilate
lucrărilor și/sau serviciilor ce formează obiectul contractului din 2002
(revizii tehnice, reparații programate etc), motiv pentru care nu poate fi
reținută în prezenta cauză o relație de subcontractare în temeiul acestui din
urmă contract, a serviciilor facturate de către B.A., dată fiind lipsa
identității dintre aceste servicii și cele ce formează obiectul contractului.
Dacă s-ar retine altfel, ar însemna că subcontractarea s-a făcut cu depășirea
mandatului, pârâta neputând opune chematei în garanție lucrările facturate de
către B.A. și nici valoarea lor.
Nici serviciile
de defrișare ce au format obiectul comenzii din 20 octombrie 2004 nu pot fi
reținute ca fiind dintre cele ce puteau fi subcontractate de către pârâta SC S.E.M.
SA în baza contractului din 2002, întrucât prin natura lor, acestea nu pot fi
considerate ca servicii/lucrări de revizii tehnice, reparații programate etc.
în instalațiile E., deci servicii ce constituie obiect al acestui contract. E.
nu a avut cunoștință de organizarea licitației în vederea subcontractării, nu a
fost consultată cu privire la prețul stabilit prin contractul din 2004,
valoarea lucrărilor nefiind niciun moment asumată, confirmată sau acceptată de
către E.
În atare
împrejurare, apreciază că în cauză nu poate fi reținută existența unui raport
juridic de mandat/subantrepriză între E. și SC S.E.M. SA, izvorât din
contractul din 2002, nefiind incidență răspunderea contractuală a E. și nici
obligația de plată.
Nici procesele
verbale de recepție și nici cele de constatare nu conțin specificații valorice
de vreun fel, motiv pentru care, sub aspect juridic, chiar interpretând
extensiv prevederile contractuale, acestea nu sunt în măsura a substitui devizele,
cum greșit se reține prin expertiza contabilă și se acceptă de către instanța
de apel.
Sub un alt
aspect, lucrările menționate în comanda din 20 octombrie 2004, consideră
recurenta- chemată în garanție, nu sunt lucrări de natura celor ce ar fi putut
fi contractate în baza contractului din 2002.
Comanda din 20
octombrie 2004 are ca obiect lucrări de defrișare vegetație, în timp ce
contractul din 2002 vizează servicii tehnice și nu forestiere.
Totodată,
lucrările facturate de către B.A. depășesc semnificativ lucrările ce au format
obiectul comenzii din 20 octombrie 2004, plata eventualelor lucrări prestate
excedentar neputând fi solicitată în cadrul unei răspunderi contractuale,
aspect ce denotă mai mult necesitatea refacerea expertizei contabile întrucât
în acest moment expertiza administrată reflectă valori nereale, prin luarea în
calcul a lucrărilor executate excedentar comenzii din 2004 și care nu pot fi
imputate contractual chematei în garanție E.
În ceea ce
privește penalitățile stabilite în sarcina sa, reiterând motivele invocate în
apel, chemata în garanție susține, în esență, că cele 15 facturi fiscale emise
de către B.A., nu generează din perspectiva prevederilor contractuale,
respectiv art. 49 din contract, o obligație de plată exigibilă în sarcina El.
Distinct de
împrejurarea că pârâta, contractual, avea obligația refacturarii
acestor/servicii, pentru ca obligația de plata sa dobândească caracter
exigibil, menționează că era necesar ca E. sa fi acceptat devizul de lucrări,
acesta urmând a fi atașat facturii. Devizul este evaluat contractual (pct. 2.13
din Metodologia privind modul de derulare a contractului din 2002 - Anexa nr.
2) ca fiind singurul document contabil de natura a justifica valoarea
lucrărilor ce doar ulterior puteau fi facturate. Or, astfel de devize, susține
recurenta, nu au existat, și nici facturi fiscale emise de către pârâtă,
procedura contractuală a decontării nefiind îndeplinită.
În opinia
recurentei, nu există obligație de plată scadentă, iar pe de altă parte, nu
este împlinit intervalul contractual pentru calcularea penalităților de
întârziere.
Referitor la
recursul declarat împotriva încheierii din 16 octombrie 2012, SC E.D.M. SA
solicită admiterea recursului și modificarea încheierii recurate în ceea ce
privește respingerea cererii de îndreptare a erorii materiale strecurate în
încheierea pronunțată la data de 29 mai 2012.
În opinia
recurentei, instanța de apel, în mod eronat, prin încheierea din 29 mai 2012,
pagina 4, penultimul paragraf, a reținut că, urmare a prezentării proceselor-verbale
de recepție atașate de către experta la vol. II al dosarului Curții de Apel
București, secția a Vl-a civilă, la solicitarea instanței de judecată,
apărătorul chematei în garanție a învederat faptul că pe aceste procese-verbale
se află ștampila societății pe care o reprezintă, precum și semnăturile
reprezentanților săi legali de la acel moment. De asemenea, arată recurenta,
din conținutul acestei încheieri se poate înțelege că apărătorul E. ar fi
confirmat inclusiv faptul că ștampila de pe cel 15 facturi fiscale emise de
către B.A., aparține pârâtei.
În esență,
apreciază ca fiind eronate reținerile instanței de apel întrucât: nu se putea
confirma și nu s-a confirmat faptul că semnăturile aplicate pe înscrisul
prezentat instanței aparțin reprezentanților E. (S.D.F.E.E. Giurgiu); nu se
putea confirma și nu s-a confirmat faptul că cele 82 de procese verbale de
recepție sunt semnate de către reprezentanți ai E. (S.D.F.E.E. Giurgiu); nu se
putea confirma și nu s-a confirmat faptul că persoanele ce au semnat pentru
S.D.F.E.E. Giurgiu au/aveau calitatea de reprezenanti legali ai E.
în termen
legal, împotriva Deciziei civile nr. 443 din 13 noiembrie 2012 pronunțată de
Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a declarat recurs și pârâta SC
S.E.M. SA București, solicitând admiterea recursului, desființarea hotărârii
atacate, și pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată.
În opinia
recurentei-pârâte, instanța de apel a interpretat în mod greșit contractul din 2004.
Raportat la
prevederile art. 2.2 și art. 7 din contractul menționat, pe care le enunță,
susține, în esență, că, în cauză, condițiile contractuale de emitere a
facturilor nu au fost îndeplinite de reclamantă.
Totodată,
instanța de fond a interpretat în mod eronat prevederile art. 8 din contractul din
19 noiembrie 2004 - în cuprinsul căruia nu a fost stipulat faptul că
penalitățile pot depăși cuantumul sumei la care sunt calculate și prevederile
art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002: „penalitățile nu pot depăși cuantumul
sumei la care sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a
stipulat contrariul"- or în contractul din 2004 nu s-a stipulat
contrariul.
Instanța de
apel a apreciat, fără a avea în vedere dispozițiile contractuale, fără a avea
în vedere că societatea pârâtă datorează contravaloarea prestațiilor și, pe
cale de consecință, datorează și penalități de întârziere în plată, în
condițiile în care nici expertiza contabilă efecuată nu a răspuns dacă, din
punct de vedere contabil, se puteau emite facturile doar pe baza unor procese
verbale, fără să existe un deviz; nu a oferit explicații contabile în baza
cărora se pot calcula penalități unor facturi ce au fost emise cu încălcarea
clauzelor contractuale.
Consideră că,
în mod eronat, instanța de apel a obligat chemata în garanție la plata sumei de
5.543.692,40 lei reprezentând penalități de întârziere în plată pentru perioada
30 octombrie 2005 - 31 martie 2011, sumă calculată de expertă potrivit
clauzelor contractuale din contractul din 2002.
Instanța de
apel, apreciază recurenta, a creat pârâtei o situație mai grea decât la fond
prin obligarea chematei în garanție doar la plata sumei de 5.543.692,40 lei
(din totalul de 7.686.618,18 lei) reprezentând penalități de întârziere.
În ceea ce
privește obligarea societății pârâte la plata sumei de 29.774 lei cheltuieli de
judecată în apel, apreciază că nu rezultă în mod clar ce reprezintă aceasta
sumă, fie cheltuieli ce trebuie înaintate către chemata în garanție, fie către
intimata reclamantă.
Pe de alta parte,
simpla prezentare a unei facturi emise de cabinetul de avocatură, neconfirmată
de beneficiarul serviciilor juridice și neînsoțită de alte înscrisuri, din care
să rezulte, efectuarea plății onorariului, de către chemata în
garanție/intimata-reclamantă, nu face dovada cheltuielilor efectuate, astfel
încât, să se aplice dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
În drept, au
fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Intimata-reclamantă
SC A.C. SRL prin lichidator judiciar B.N.P. consult Sprl nu a formulat
întâmpinare.
Analizând
decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de
legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că
recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse.
Preliminar, Înalta
Curte califică excepția nulității recursurilor invocată de reprezentanta
intimatei-reclamantela termenul de judecată din data de 27 noiembrie 2013, ca
fiind apărări de fond, ce vor fi avute în vedere în examinarea recursurilor,
conform considerentelor care succed.
Recursul
declarat de chemata în garanție SC E.D.M. SA împotriva Deciziei civile nr. 443
din 13 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a
civilă;
Este de reținut
că recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai
pentru motive de nelegalitate. Admiterea recursului poate fi cerută, așadar,
pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct.
1-9.
Potrivit art.
304 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea este nelegală „când instanța, interpretând
greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit
și vădit neîndoielnic al acestuia".
Prin urmare,
art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează situațiile în care instanța procedează la
interpretarea unui act juridic dedus judecății cu toate că nu avea dreptul să o
facă, clauzele fiind clare și precise, dar criticile invocate în dezvoltarea
motivelor de recurs reprezintă în realitate un pretext pentru a pune în
discuție judecata din apel printr-o reanalizare devolutivă a împrejurărilor
cauzei: procese-verbale de recepție vizând tăierea manuală a arborilor,
operațiunile referitoare la tăierea manuală a arborilor, necesitatea efectuării
unei expertize în domeniul forestier (după aproape 10 ani), necesitatea refacerii
expertizei contabile, răspunsuri la interogatorii, modalități de calcul în
raport de expertiza efectuată în cauză, recunoașteri etc.
O schimbare a
situației de fapt la care tinde, în realitate, recurenta-chemată în garanție,
prezentarea raportului contractual dintre părți, a modului de derulare a
contractului din 2014 și a contractului din 2002, analizarea comenzii din 2004,
nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greșită a unor
dispoziții contractuale, de care se prevalează aceasta.
În condițiile
în care reanalizarea probelor administrate, respectiv coroborarea acestora
excede competenței instanței de recurs, se impune respingerea de plano a
criticilor de temeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 304 C.
proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control
de legalitate a hotărârii judecătorești recurate.
Este de
necontestat că, în temeiul art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 1342/2001 între
chemata în garanție și pârâtă s-a încheiat contractul din 2002, ulterior fiind
emisă comanda din 20 octombrie 2004 privind executarea de lucrări de tăiere
vegetație într-o serie de localități din județul Giurgiu.
În baza
contractului menționat care permitea subcontractarea, pârâta a încheiat cu
reclamanta SC B.A. SRL contractul din 2004 în urma procedurii de achiziție
publică, fiind avut în vedere prețul cel mai scăzut.
Lucrările
aferente celor 15 facturi în litigiu au fost incluse în facturile emise de
reclamantă către pârâtă, chemata în garanție înștiințând-o pe pârâtă că din 30
mai 2005 nu mai plătește nicio factură.
Instanța de
control judiciar suverană în administrarea, analizarea și interpretarea
probelor a constatat că facturile în litigiu vizează lucrări pentru care s-au
încheiat procese-verbale de constatare și procese-verbale de recepție, însușite
prin semnătură de chemata în garanție ca beneficiar al lucrării (aspect
rezultat din aceste procese-verbale și confirmat de concluziile raportului de
expertiză efectuat în cauză).
Amplu
argumentat instanța de control judiciar a arătat că lucrările efectiv realizate
rezultă din procesele verbale de recepție și contractul din 2004, respectiv
contractul din 2002 și comanda din 2004, înscrisuri valabile, nefiind anulate,
reținând, totodată că proba pretențiilor a fost făcută de reclamantă inclusiv
cu expertiza efectuată în cauză.
Astfel,
criticile formulate în raport de prevederile art. 42 din contract nu-și găsesc
justificarea, iar procesele-verbale de recepție prevăzute de art. 49 alin. (1)
din contractul din 2002, astfel cum a constatat și instanța de apel, există și
sunt semnate de chemata în garanție, neputând fi reținute susținerile
recurentei-chemate în garanție cu privire la caracterul nereal al lucrărilor
facturate.
Contrar
susținerilor recurentei, nu s-ar putea reține că lucrările însușite de chemata
în garanție și de pârâtă potrivit documentelor semnate de aceste păți, pot fi
refuzate la plată întrucât nu ar viza lucrările comandate de chemata în
garanție, iar în cauză, nu se poate face abstracție de faptul că însușirea sub
semnătură a proceselor-verbale de recepție de către pârâtă și chemata în
garanție confirmă prestarea lucrărilor de către reclamantă, ceea ce presupune
obligația corelativă pentru pârâtă și chemata în garanție de plată a acestora.
Referitor la
penalitățile datorate, instanța de apel a apreciat în mod corect că atâta timp
cât s-a reținut că se datorează contravaloarea prestațiilor, atunci se
datorează și penalități de întârziere.
Cele 15 facturi
în litigiu sunt scadente, chemata în garanție a semnat procese-verbale de
recepție vizând lucrările aferente acestora, confirmând astfel prestarea
lucrărilor și asumându-și în acest mod mod obligația de plată, refuzul plății
facturilor fiind nejustificat.
Sunt nefondate
și criticile vizând lipsa acordului chematei în garanție în ceea ce privește
prețul contractat de pârâtă.
Cum în mod
legal a reținut și instanța de apel, chemata în garanție a efectuat plăți
anterior datei de 30 mai 2005, procedura și prețul fiind cele din contractul din
2004, acceptând astfel prețul stabilit în acel contract.
Nu în ultimul
rând, în situația în care recurenta-chemată în garanție ar fi avut obiecțiuni
în privința încheierii contractului din 2004 prin achiziție publică, inclusiv
în privința prețului obiectului și mandatului dat pârâtei avea dreptul să
conteste procedura și chiar să solicite anularea contractului din 2004 și nu să
lase în derulare un contract al cărei beneficiar este și pentru care reclamanta
nu are nicio culpă, aspecte ce au fost reținute cu justețe de instanța de control
judiciar.
Așa fiind,
instanța de apel s-a pronunțat în raport de voința reală a părților
contractante, cu respectarea prevederilor art. 969 C. civ., raportat la scopul
urmărit prin promovarea acțiunii, în limitele în care apelantele au înțeles să
învestească instanța de control judiciar și să-și argumenteze susținerile,
ținând cont și de apărările formulate de reclamantă, în speță nefiind incident
motivul de nelegalitate reglementat de prevederile art. 304 pct. 8 C. proc.
civ.
Art. 304 pct. 9
C. proc. civ., invocat de recurentă, reglementează două ipoteze: hotărârea
recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu
încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Este de
observat că în dezvoltarea motivelor de recurs, chemata în garanție nu a
demonstrat nicio ipoteză a textului legal menționat, iar greșita reținere a
situației de fapt în raport de greșita interpretare a probelor sau insuficienta
examinare ori administrare a acestora, nu se încadrează în motivele de
nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă procesuală odată cu
abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/200 și ale art.
304 pct. 10 C. proc. civ. prin dispozițiile Legii nr. 219/2005.
Recursul
declarat de chemata în garanție SC E.D.M. SA împotriva încheierii din 16
octombrie 2012:
Potrivit
dispozițiilor art. 281 alin. (1) C. proc. civ. „erorile sau omisiunile cu
privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum
și orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din
oficiu sau la cerere".
Recurenta se
prevalează de faptul că a solicitat îndreptarea erorilor materiale strecurate
în conținutul încheierii din 29 mai 2012, în sensul înlăturării celor reținute
de instanță și consemnate eronat la pag. 4, penultimul parag., ca urmare a
prezentării proceselor-verbale de recepție atașate de către expertă la vol. II
al dosarului Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă, la solicitarea
instanței de judecată, că apărătorul societății apelante-chemate în garanție a
învederat faptul că pe aceste procese-verbale se află ștampila societății pe
care o reprezintă, precum și semnăturile reprezentanților săi legali de la acel
moment.
Împrejurarea că
probele nu au confirmat susținerile chematei în garanție nu poate conduce la
concluzia unei hotărâri nelegale, întrucât, în virtutea rolului activ instituit
de prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., cu respectarea dispozițiilor
art. 281 C. proc. civ., instanța de apel a analizat cererea de îndreptare a
erorii materiale formulată de chemata în garanție.
În concret, din
caietul grefierului de ședință de la termenul de la 29 mai 2012 a rezultat că
apelanta-pârâtă prin consilier juridic și apelanta-chemată în garanție prin
avocat au învederat „faptul că pe acestea se află semnăturile și ștampilele
celor două societăți apelante prin reprezentanții lor legali de la acel moment
și de asemenea, pe facturi apare ștampila societății apelante-pârâte",
aspect înserat și în referatul grefierului de ședință.
De remarcat că,
în argumentarea recursului declarat împotriva încheierii prin s-a respins
cererea de îndreptare a erorii materiale, recurenta încearcă, în realitate, o
schimbare a situației de fapt reținute pe fondul cauzei, ceea ce nu se
circumscrie dispozițiilor art. 281 alin. (1) C. proc. civ., invocând aspecte de
netemeinicie, care exced controlului de legalitate al instanței de recurs.
În raport de
considerentele reținute, Înalta Curte constată că hotărârile recurate sunt la
adăpost de orice critică, motiv pentru care, în considerarea dispozițiilor art.
312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de
chemata în garanție SC E.D.M. SA împotriva Deciziei civile nr. 443 din 13
noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, și
împotriva încheierii din 16 octombrie 2012.
Recursul
declarat de pârâta SC S.E.M. SA București împotriva Deciziei civile nr. 443 din
13 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă:
Fără a reitera
cele anterior argumentate, Înalta Curte va înlătura criticile recurentei-pârâte
privind interpretarea greșită a contractului din 19 noiembrie 2004.
Redând pasaje
întregi din decizia atacată, se constată că, în motivarea recursului, pârâta SC
S.E.M. SA București se prevalează de faptul că intimata-reclamantă a emis
facturile în litigiu cu nerespectarea cerințelor metodologiei de decontare
reglementate prin contractul menționat.
Totodată,
apreciază că cele 15 facturi emise la data de 10 octombrie 2005 în baza
contractului din 2004 încalcă prevederile art. 2.2 privind devizele și art. 7
din contract privind modalitatea de plată.
Se constată că
aspectele dezvoltate în motivele de recurs nu constituie veritabile critici de
nelegalitate ale hotărârii recurate, criticarea modalității de determinare a
penalităților de întârziere prin expertiză contabilă, raportat la nelegala
emitere a facturilor, reanalizarea raportului contractual dintre părți, sunt
subsumate artificial prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât
interpretarea dată probelor, astfel cum s-a reținut anterior, constituie
chestiuni de fapt, care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe
interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății.
Cu privire la
penalitățile datorate, astfel cum s-a arătat, instanța de apel a apreciat cu
justețe că atâta timp cât s-a reținut că se datorează contravaloarea
prestațiilor, atunci se datorează și penalități de întârziere la plată.
Referitor la
emiterea facturilor, având în vedere neînțelegerile ivite între părți și
refuzul de plată al contravalorii prestațiilor, în speță, nu se poate poate
pune problema neîndeplinirii condițiilor contractuale de emitere a facturilor
prevăzute de art. 2. și art. 7 la contractul din 2004.
Amplu
argumentat și bine motivat, instanța de apel, printr-o integrală coroborare și
apreciere a probelor, a constatat cu justețe că în baza proceselor-verbale de
constatare și a celor de recepție semnate de părți, reclamanta a întocmit
situațiile de lucrări cu toate elementele necesare, potrivit și cu cele
stipulate în contractul din 2004, chiar dacă acestea nu au fost semnate de
chemata în garanție pentru că s-au ivit neînțelegeri care nu s-au putut
soluționa decât pe calea acțiunii în justiție.
Contrar
susținerilor recurentei-pârâte, în mod legal, instanța de control judiciar nu a
reținut în speță, incidența dispozițiilor Legii nr. 469/2002, întrucât părțile
nu au prevăzut în mod expres în contract limitarea penalitățior la nivelul
debitului principal, ci au agreat clauza cuprinsă în art. 8.2. la contractul din
2004 privind plata penalităților de întârziere de 0,07% din plata neefectuată,
fără vreo referire la prevederile Legii nr. 469/2002.
Recurenta-pârâtă
este în eroare atunci când pretinde o încălcare a principiului non reformatio
in pejus, susținând că instanța de apel, obligând chemata în garanție doar la
plata sumei de 5.543.692,40 lei (din totalul de 7.686.618,18 lei) reprezentând
penalități de întârziere, a creat pârâtei o situație mai grea decât cea în
fond.
Aceasta
întrucât, principiul non reformatio in pejus consacrat de art. 296 teza a ll-a