ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5224/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 998 din 18 mai 2012, pronunțată în Dosarul nr. 71099/3/2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată prin care reclamantul M.G. a solicitat să fie obligat pârâtul D.V. să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 25 februarie 1939 și transcris la Grefa Tribunalului Ilfov, secția notariat, tatăl reclamantului, M.F., și fratele acestuia, M.U., au devenit proprietarii terenului în suprafață de 410 mp situat în București; prin Decretul nr. 92/1950, imobilul a trecut în proprietatea statului.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 08 octombrie 1996 încheiat între Statul Român, prin SC H.N. SA în calitate de vânzător, și D.I., în calitate de cumpărător, a fost înstrăinat acesteia din urmă apartamentul de la parterul imobilului menționat (a cărui destinație a fost schimbată din spațiu comercial, la data preluării, în spațiu cu destinație de locuință), pârâtul fiind succesorul legal al cumpărătoarei. Tribunalul a arătat că va analiza cererea de chemare în judecată atât prin raportare la temeiul de drept al acțiunii (art. 480 C. civ.

- dreptul comun în materie de revendicare a bunurilor), cât și prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, care reprezintă dreptul special în materie de restituirea bunurilor ce au fost preluate de stat anterior anului 1989, ținând seama și de situația particulară a speței, respectiv de faptul că reclamantul este cetățean italian iar Guvernul Republicii Socialiste România a încheiat cu Guvernul Republicii Italiene, Acordul privind reglementarea problemelor financiare în suspensie publicat în M. Of. al României nr. 54 din 21 ianuarie 2011 (ca urmare a Ordinului privind publicarea unui tratat emis de ministrul afacerilor externe din 24 decembrie 2010). Astfel, Tribunalul a constatat că a fost învestit cu o acțiune în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., promovată la data de 08 aprilie 2010, care trebuie soluționată prin prisma Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și de Justiție.

Sub un prim aspect, prima instanță a constatat că potrivit dispozițiiilor art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României și a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în continuare Convenție): „(1)Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. (2)Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor».

Instanța europeană a statuat că prevederile art. 1 sunt aplicabile doar în măsura în care ele se raportează la un «bun» în sensul autonom al acestei noțiuni, astfel cum a fost aceasta definită pe cale jurisprudențială de către această instanță. Noțiunea autonomă de „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional acoperă atât "bunurile actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a beneficia efectiv de un drept de proprietate.

Dimpotrivă, speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerat ca un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, și la fel se întâmplă și în cazul unei creanțe condiționale care se stinge din cauza neîndeplinirii condiției (Prințul Hans Adam II de Liechtenstein c. Germaniei (MC), §§ 82 și 83). Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția, legiuitorul național dispunând de o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială. Curtea Europeană intervine numai în cazul în care aprecierea acestuia se dovedește complet lipsită de o bază rezonabilă, neexistând un just echilibru între mijloacele folosite și scopurile urmărite (cauzele Kopecky c.Slovaciei; Păduraru c. României).

Legiuitorul român a ales să restituie în natură imobilele preluate de statul comunist în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, doar în anumite condiții care presupun ca bunul să se afle în patrimoniul statului și nu în patrimoniul unui terț, persoană fizică dobânditoare a imobilului în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare valabil. În cauză, reclamantul nu a formulat cerere de chemare în judecată având ca obiect nulitatea contractului din 08 octombrie 1996 încheiat între Statul Român - prin SC H.N. SA, în calitate de vânzător, și D.I., încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, în condițiile și termenul special de prescripție reglementate de art. 45 din Legea nr. 10/2001, iar omisiunea reclamantului în acest sens, are ca efect consolidarea validității acestuia, respectiv a dreptului de proprietate al pârâtului asupra imobilului litigios.

Art. 1 din Protocolul 1 al Convenției nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autoritățile statale înainte de intrarea în vigoare a Convenției cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat și-a asumat o asemenea obligație, concretizată cel puțin într-o speranță legitimă de redobândire a bunului în natură. Totodată, în cauza Raicu împotriva România, C.E.D.O. a învederat faptul că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate, iar persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

În privința pârâtului, tribunalul a reținut că imobilul în discuție a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, unitatea deținătoare nefiind notificată pentru acest imobil. În timp ce dreptul de proprietate al reclamantului, nu este nici exclusiv și nici deplin, fiind doar un potențial drept de proprietate al unui bun intrat în proprietatea statului, dreptul de proprietate al pârâtului este un drept de proprietate deplin și exclusiv fiind dobândit în baza unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu îndeplinirea în totalitate a dispozițiilor Legii nr. 112/1995, lege care a stat la baza încheierii acestuia. Cu referire la condiția proporționalității ingerinței, tribunalul a arătat că un element esențial care trebuie avut în vedere este acela dacă pentru privarea de proprietate partea a primit sau are posibilitatea efectivă de a primi despăgubiri pentru imobilul în cauză.

Punând în balanță cele două drepturi de proprietare protejate în egală măsură de Convenție, dar aflate în conflict, astfel cum impun considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru considerentele expuse, tribunalul a apreciat că titlul pârâtului este preferabil. Sub un alt aspect, tribunalul a reținut că având în vedere că imobilul a fost preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950, acesta face obiectul Legii nr. 10/2001, pentru restituirea acestuia fiind necesară parcurgerea procedurii speciale prevăzută de acest act normativ, față de prevederile art. 2 alin (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, care dispune că, în sensul acestei legi, imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 sunt considerate preluate în mod abuziv.

Proprietarul bunului preluat abuziv de stat și ulterior înstrăinat unui terț nu poate redobândi acel bun printr-o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în condițiile în care nu a uzat de procedura de restituire instituită prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care reprezintă legea speciala de reparație în aceasta materie. În caz contrar, dacă s-ar aprecia că există posibilitatea de a se recurge la dreptul comun în materia revendicării, respectiv, C. civ., în defavoarea legii speciale de reparație, ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant și să se facă o judecată formală a cauzei, în care instanța să acorde preferință titlului mai vechi, făcând abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Numai persoanele exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași. În speță, reclamantul nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție care ar justifica promovarea acțiunii în revendicare. În același sens, raportat la art. 6 alin. (1) din Convenție și art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție, s-a arătat că dreptul de acces la o instanță, în cadrul dreptului la un proces echitabil, trebuie să fie un drept efectiv și concret, însă nu este un drept absolut ( Cauza Golder c. Regatului Unit).

Ingerințele în exercitarea dreptului de acces la o instanță nu sunt incompatibile cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, în măsura în care sunt prevăzute de lege, urmăresc un scop legitim, există un raport de rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit, iar restricția nu atinge însăși substanța acestui drept (cauza Național/Provincial Building Society c. Regatului Unit din 23 octombrie 1997, par. 105, cauza Lungoci c. României). Raportat la aceste cerințe, tribunalul a reținut că potrivit Legii nr. 10/2001, persoana îndreptățită poate sesiza instanța în cazul respingerii sau nesoluționării în termen a cererii de restituire în natură (art. 26 alin. (3)); termenul prevăzut pentru soluționarea cererii de către comisie este de 60 de zile iar termenele de decădere și de prescripție, reprezentând condiții procedurale ale acțiunii în justiție sunt de 1 an, respectiv de 1 an și 6 luni de la data intrării în vigoare a legii.

Scopul urmărit prin reglementarea acestei proceduri este asigurarea securității raporturilor juridice civile prin rezolvarea unitară și rapidă a problemei imobilelor preluate abuziv de către statul comunist. În plus, această garanție esențială a soluționării notificării direct de către instanțele de judecată în cazul în care unitatea deținătoare nu răspunde notificatorului în termenul prevăzut de lege a fost confirmată și de Decizia în interesul legii a Înaltei Curți de Casație și de Justiție nr. 20/2007; pe cale de consecință, condițiile instituite de Legea nr. 10/2001 sunt compatibile cu dreptul de acces la instanță reglementat de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Statul Român a ales, în cadrul amplei marje de apreciere recunoscute de C.E.D.O. în materia restituirii bunurilor preluate anterior rarificării Convenției, să reglementeze în cadrul procedurilor reparatorii o procedură administrativă, iar faptul că nu a urmat această procedură pentru apartamentul din București, fără a invoca motive obiective care să-l fi împiedicat să urmeze această cale, face ca prezenta acțiunea de drept comun să fie neîntemeiată. A mai reținut tribunalul că, prin Acordul încheiat între Guvernul Republicii Socialiste România și Guvernul Republicii Italiene privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, publicat în M. Of.

al României nr. 54 din 21 ianuarie 2011, s-a stabilit că România va plăti Republicii Italiene suma forfetară de 1.312.500.000 lire italiene cu titlu de indemnizație globală și definitivă pentru pretențiile de orice natură ale statului italian și ale persoanelor fizice și juridice italiene față de statul român și ale persoanelor fizice și juridice române cu privire la bunurile, drepturile și interesele italiene atinse de măsurile românești de naționalizare născute înainte de 25 noiembrie 1950; ulterior, în cadrul corespondenței și negocierilor dintre cele două părți, sfera de aplicare s-a extins și la bunurile imobile situate în România la data de 31 decembrie 1967, iar în Anexa Acordului sunt reglementate modalitățile de plată a acestei sume.

Or, Decretul nr. 92/1950, în baza căruia s-a naționalizat bunul, a fost publicat în Buletinul Of. din 20 aprilie 1950, astfel că intra în sfera de aplicare a acestui acord. Totodată, în art. 4 din acest acord se arată că plata integrală a sumei forfetare are efect liberator pentru statul român și persoanelor fizice și juridice române față de statul italian și persoanelor fizice și juridice italiene și, ca urmare, guvernul Republicii Italiene va considera stinse, integral și definitiv, toate pretențiile reglementate prin prezentul acord. Cu privire la repartizarea sumelor, în acord se arată în art. 6 că repartizarea între cei în drept a sumei indicate la art. 1 este în competența exclusivă a guvernului Republicii Italiene.

Art. 5 din Legea nr. 10/2001 prevede că nu sunt îndreptățite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1 care face parte integrantă din prezenta lege. În Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 se arată în art. 5.1.că pentru asigurarea exigențelor art. 5 din Lege nu este necesară lista nominală a persoanelor care au beneficiat de măsuri reparatorii în baza unor tratate internaționale, deoarece este suficientă existența acordului internațional pentru imobilele preluate în mod abuziv.

În vederea asigurării exigențelor art. 5 din Lege este necesar ca în toate cazurile în care notificarea este formulată de cetățeni străini sau apatrizi ori de cetățeni români, pentru realizarea drepturilor unor persoane (proprietari deposedați) care au emigrat în statele prevăzute în anexa nr. 1 la lege să se solicite depunerea unei declarații autentificate, date pe propria răspundere, prin care notificatorii declară că ei sau ascendenții lor, proprietari ai imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și totodată se obligă la restituirea imobilului sau, după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din Lege.

Conform art. 5.2., lipsa acestor declarații atrage amânarea soluționării cererii de restituire până la depunerea acestora, măsura fiind justificată de necesitatea contracarării unei repetări a restituirii din partea statului român. Art. 5.3. prevede că se vor admite declarații autentificate ale persoanei care se pretinde îndreptățită, date la ambasadele, consulatele sau la misiunile diplomatice ale României din țara de reședință ori la autoritățile competente să autentifice acte din țara de reședință, cu condiția ca acestea să fie traduse și legalizate de un notar public din România. Portivit art. 5.4., entitatea învestită cu soluționarea notificării formulate de cetățeni străini sau apatrizi va include în decizia/dispoziția motivată de restituire o prevedere prin care se va menționa că măsura dispusă se acordă sub rezerva respectării obligațiilor asumate de persoana îndreptățită în declarația autentificată.

A arătat tribunalul că reclamantul a arătat că nu a beneficiat de despăgubiri în baza vreunui acord, însă, potrivit reglementărilor legale enunțate, esențial este faptul că nu face obiectul vreunui asemenea acord și nu faptul că nu a beneficiat, obținerea despăgubirilor urmând procedura prevăzută în acord, de la statul răspunzător de plata acestor despăgubiri. Reținând că reclamantul nu a apelat la procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001, că urmare comparării titlurilor exhibate de părți s-a constatat că cel al pârâtului este preferabil, precum și că reclamantul poate obține despăgubiri de la Statul italian, în baza acordului încheiat de Statul român cu acesta, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 46/ A din 13 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant M.G. împotriva sentinței civile nr. 998 din 18 mai 2012 pronunțate în Dosarul nr. 71099/3/2011 de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât D.V. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că tribunalul a examinat acțiunea în revendicare prin raportare la dezlegarea, cu caracter obligatoriu, dată prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform căreia: „În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”. Tribunalul a procedat la examinarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din C.E.D.O. în cadrul acțiunii în revendicare, întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ. și a constatat că, în speță, nici o instanță nu a recunoscut dreptul reclamantului printr-o hotărâre irevocabilă și executorie prin care să se fi dispus restituirea bunului. Față de principiile desprinse din jurisprudența C.E.D.O., în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și de lipsa unei hotărâri irevocabile, în mod corect prima instanță a reținut că „reclamantul nu avea confirmată în justiție posibilitatea recuperării bunului”.

Cu referire la motivul de apel prin care s-a susținut că nu s-a respectat principiul proporționalității ingerinței cu ocazia vânzării apartamentului către pârât, s-a reținut că apelantul-reclamant pornește de la premisa existenței unui „bun” în patrimoniu său și își dezvoltă critica pe existența bunului, premisă care s-a dovedit a fi falsă. În speță nu se poate reține existența unei ingerințe atâta timp cât reclamantul nu a dovedit existența unui bun actual sau că îndeplinește condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru a se considera că această lege a generat un drept în patrimoniul său. Astfel, reclamantul nu a dovedit existența unei hotărâri irevocabile prin care să i se fi recunoscut un drept asupra apartamentului și nici nu a dovedit că îndeplinește toate condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 pentru a se considera ca în patrimoniu s-a născut un alt drept de proprietate.

Referitor la motivul de apel, prin care s-a susținut că prin adoptarea Legii nr. 1/2009, pârâtul are calea deschisă de a pretinde obținerea prețului de piață al imobilului, argument pentru care ar trebui admisă acțiunea în revendicare, curtea de apel a reținut că admiterea acțiunii în revendicare nu este condiționată de existența sau nu a unei căi în justiție a pârâtului pentru obținerea prețului de piață al imobilului. Pe de altă parte, admiterea unei acțiuni în revendicare în cazul imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 când aceste contracte nu au fost anulate se poate dispune, când nu există alte impedimente, numai în ipoteza în care exista neconcordanțe între dreptul intern și dispozițiile Convenției, caz în care se dă prioritate normelor din Convenția, fără însă a se vătăma un alt drept ori securitatea raporturilor juridice civile.

În speță, autoarea pârâtului a dobândit apartamentul în calitate de proprietar în anul 1996 în vreme ce acțiunea în revendicare a fost introdusă abia în anul 2010, astfel că se impune respectarea principiului securității raporturilor juridice rezultate din încheierea contractului de vânzare-cumpărare. A mai reținut instanța de apel că pentru soluționarea acțiunii în revendicare nu este suficient să se procedeze la compararea titlurilor, ci trebuie respectate și alte principii ale dreptului civil, cum sunt principiul securității raporturilor juridice civile ori principiul recunoașterii unui „bun actual” în patrimoniul reclamantului. Însă, în speță s-a dovedit că reclamantul nu are un bun actual și nici un drept actual, iar pe de altă parte, faptul că pârâtul posedă apartamentul de 14 ani, obligă instanțele să aibă în vedere respectarea principiului securității raporturilor juridice civile.

Sub un alt aspect, instanța de apel a reținut că, între România și Italia a intervenit un „Acord” privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, prin care România s-a obligat să plătească o sumă forfetară de 1.312.500.000 lire italiene cu titlu de indemnizație globală și definitivă pentru pretențiile de orice natură ale statului italian și ale persoanelor fizice și juridice italiene față de statul român cu privire la bunurile, drepturile și interesele persoanelor fizice și juridice italiene, atinse de măsurile de naționalizare românești. Bunurile preluate în baza Decretului nr. 92/1950 fac parte din cele la care se referă „Acordul”.

În aceste condiții, prin art. 5 din Legea nr. 10/2001 s-a reglementat că nu sunt îndreptățite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie; în această categorie se încadrează și reclamantul, aspectele învederate de reclamant ținând de raporturile sale cu guvernul italian. A concluzionat instanța de apel că, în baza acordului dintre cele două state, România a devenit proprietară a apartamentului și l-a vândut legal pârâtului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., recurentul-reclamant M.G., criticând-o din perspectiva interpretării și aplicării dispozițiilor art. 480 C. civ.

și ale art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. În dezvoltarea motivelor de recurs, care în drept se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că în mod greșit instanța de apel a apreciat că tribunalul a examinat acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.; de asemenea, în mod greșit a apreciat că soluționarea unei asemenea cereri trebuie făcută prin raportare la Decizia nr. 33 din 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, conform căreia: „în cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeana a Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate.

Aceasta prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice". A mai susținut recurentul că instanța de apel a reținut că prima instanță a procedat la examinarea art. 1 din Protocolul 1 din C.E.D.O. în cadrul acțiunii în revendicare, întemeiate pe art. 480 C. civ., deși o asemenea analiză nu a fost făcută; în plus, au fost interpretate în mod greșit raporturile dintre legislația internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și tot în mod greșit s-a concluzionat, prin prisma parag.

140 din hotărârea pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, conform căruia: „existența unui bun actual este în afara oricărui dubiu dacă printr-o hotărâre irevocabilă și executorie s-a recunoscut calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus expres restituirea bunului”, că reclamantul nu deține un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A învederat recurentul-reclamant că atât C.E.D.O.

cât și jurisprudența românească s-au pronunțat constant în sensul ca existența unui „bun" se poate constata chiar prin acțiunea prin care acesta este solicitat în revendicare sau prin anularea titlurilor terților subdobânditori, fiind relevantă în acest sens, soluția Curții Europene în cauza Dobrescu împotriva României (hotărârea din 07 octombrie 2008 nepublicată), grefată pe o situație de fapt similară cauzei de față (anume situația unei acțiuni în revendicare formulate împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995, în care Curtea Suprema de Justiție, confirmând caracterul nelegal al naționalizării, a respins totuși acțiunea pe motiv că pârâții-cumpărători au fost de bună-credință în momentul încheierii contractului).

În această cauză, Curtea Europeană a reținut: Curtea observă că în procedurile soluționate definitiv prin deciziile din data de 19 iunie 2003 ale Curții Supreme de Justiție, instanțele naționale au recunoscut nelegalitatea naționalizării bunurilor. Ea consideră că această constatare a nelegalității, care de altfel nu a fost schimbată prin căile de atac, are drept efect recunoașterea, indirect și cu efect retroactiv, dreptului de proprietate al reclamantei asupra bunurilor respective. În plus, Curtea constată că acest drept nu era revocabil și nu a fost nici contestat nici infirmat până astăzi. Pe baza celor de mai sus, Curtea consideră că argumentul Guvernului potrivit căruia nelegalitatea naționalizării nu a fost reținută în dispozitivele hotărârilor judecătorești, ci în considerentele lor, nu poate justifica o abordare diferită în cazul în speță.

Prin urmare Curtea consideră că reclamanta avea un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Recurentul-reclamant a susținut că deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și, totodată, o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial prin formularea prezentei acțiuni în revendicare și aceasta deoarece, deși nu există o recunoaștere printr-o dispoziție emisă de Primarului General al Municipiului București, sau o sentință judecătorească definitivă și irevocabilă, este de competența exclusivă a organului de jurisdicție învestit cu soluționarea cererii de chemare în judecată să constate existența unui „bun”.

Cu referire la considerentele pentru care instanțele de fond și apel au apreciat că nu deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană, întrucât nicio jurisdicție sau autoritate administrativă nu i-a recunoscut dreptul la restituirea în natură a imobilului în litigiu și nu a formulat cerere de constatare a nulității contractului din 1996, încheiat între Statul Roman, prin SC H.N. SA, în calitate de vânzător, și D.I., în calitate de cumpărător, în temeiul Legii nr. 112/1995 (ceea ce ar duce la consolidarea validității acestuia, respectiv a dreptului de proprietate asupra imobilului litigios), recurentul-reclamant a arătat că vin în contradicție cu considerentele prin care aceleași instanțe au constatat că preluarea imobilului de către statul comunist a fost una abuzivă, fără titlu, ceea ce echivalează cu recunoașterea în patrimoniul său a unui „bun” în sensul dispozițiilor menționate mai sus.

A mai arătat recurentul-reclamant că, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, a notificat Primăria Municipiului București cu cerere de retrocedare a bunului, respectiv de emitere a unei dispoziții de restituire de către Primarul Municipiului București (notificarea din 2001, transmisă prin B.E.J. S. și N.), însă i s-a comunicat că imobilele ce fac obiectul notificării au fost înstrăinate prin contracte de vânzare-cumpărare de către Statul Roman, prin mandatarii săi. Or, în astfel de cazuri recunoașterea existenței în patrimoniul reclamantului a unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. este de competența exclusivă a organului de jurisdicție investit cu soluționarea cererii de chemare în judecată.

A concluzionat recurentul-reclamant că, în circumstanțele expuse, prin constatarea instanțelor în sensul că titlu statului nu a fost valabil, deoarece Decretul nr. 92/1950 contravenea ordinii constituționale a vremii, a obținut confirmarea în justiție în sensul că deține un "bun"; în plus, chiar legea specială constată nevalabilitatea titlului statului, consolidând titlul său de proprietate și punându-l sub protecția conferită de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție prin alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că „prin imobile preluate în mod abuziv se înțeleg imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare". Prin urmare, preluarea de către stat a imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 nu constituie în sine un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate de către stat, întrucât acest decret încalca în mod flagrant Constituția României în vigoare la acel moment.

Astfel, art. 8 din Constituția din anul 1948 recunoștea și garanta în mod expres, cu rang de principiu, dreptul de proprietate particulară; prin urmare, naționalizarea imobilelor cu caracter de locuință nu putea fi făcută în condițiile pct. 1, 2, 4 și 5 din Decretul nr. 92/1950, decât cu încălcarea ordinii constituționale a vremii. Pe de altă parte, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 tranșează problema valabilității preluării unor bunuri de către stat, prevăzând expres că sunt preluate cu titlu doar imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor și a Constituției în vigoare la data preluării. Cu referire la respectarea principiului proporționalității ingerinței constând în vânzarea apartamentului către intimatul - pârât, recurentul-reclamant a arătat că în mod greșit i-a fost respinsă această critică în apel cu motivarea că a pornit de la premisa existenței unui bun actual, premisă pe care instanța de apel a considerat-o a fi falsă.

În condițiile în care a dovedit că deține un „bun" în sensul Convenției, există o ingerință în dreptul la respectarea dreptului său, manifestată prin vânzarea de către stat a imobilului către chiriași. Aceasta ingerință a rupt justul echilibru dintre protecția proprietății recurentului și cerințele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale interne de reparație, restituirea în natura a imobilului către acesta fiind unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către autoarea pârâtului D.V. Aceasta din urmă nu poate invoca încălcarea dreptului său de proprietate decurgând din contractul de vânzare-cumpărare neanulat, deoarece, spre deosebire de recurent, are la dispoziție un remediu efectiv în dreptul intern, anume calea dreptului comun pentru recuperarea prețului de piață al imobilului.

În ceea ce privește lipsa unui remediu efectiv în dreptul intern, recurentul-reclamant a susținut că sunt relevante constatările pe care C.E.D.O. le-a făcut în cauza Faimblat împotriva României (Hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 141 din 06 martie 2009). Astfel, Curtea nu a contestat eficiența pe care o poate avea procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în special pentru stabilirea calității de persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire și pentru propunerea metodei de despăgubire (restituirea bunului sau primirea unei indemnizații). Cu toate acestea, Curtea a considerat că, după ce partea interesată parcurge întreaga procedură administrativă și, dacă este cazul, contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 și, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea.

Or, Curtea a stabilit deja ca acest Fond nu funcționează în prezent intr-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri (Ruxanda Ionescu împotriva României, nr. 2.608/02, 12octombrie 2006 și Matache și alții împotriva României). Mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005, care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire. În aceeași cauză, Curtea a conchis, că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsura sa conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Concret, Curtea Europeana a observat că există o diferență importantă între termenele fixate de lege pentru luarea unei decizii și cele derulate în realitate. Mai mult chiar, prin decizia administrativă dată în cauză de Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, reclamanților li se propusese o despăgubire pentru imobilul lor naționalizat, care urma să fie calculată de către Comisia centrală constituita în baza Legii nr. 10/2001.

Or, Curtea a constatat deja ca părtilor interesate nu le-a fost oferită nicio garanție în ceea ce privește durata sau rezultatul acestei etape a procedurii (Matache și alții împotriva României, cererea nr. 38.113/02, par. 17-19, Hotărârea din 17 iunie 2008). Pe baza acestor argumente, recurentul-reclamant a susținut că este în imposibilitate de a-și recupera bunul, deși prin constatarea nevalabilității titlului statului instanțele îi recunosc calitatea de proprietar; în lipsa unei despăgubiri, singura soluție pentru înlăturarea privării de proprietate este înlăturarea dispozițiilor legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție și aplicarea directă a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței instanței europene.

În ceea ce privește respingerea criticii prin care a susținut că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 (ulterioară deciziei în interesul legii), riscul încălcării dreptului de proprietate al cumpărătorului este eliminat, în condițiile în care acesta are posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun, recurentul-reclamant a arătat că în practica Curții europene, s-a apreciat că Legea nr. 112/1995 nu se aplică decât în cazul situației bunurilor față de care statul deținea un titlu de proprietate și că nicio altă dispoziție internă nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care se găsea de facto în patrimoniul sau și pentru care nu avea așadar un titlu.

Astfel la momentul vânzării, statul nu avea un titlu asupra apartamentului iar vânzarea era lipsită de bază legală, întrucât Legea nr. 112/1995 permitea doar vânzarea bunurilor dobândite cu titlu. În opinia recurentului, vânzarea bunului, din care a rezultat imposibilitatea sa de a redobândi posesia asupra apartamentului, constituie o ingerința în dreptul său de proprietate. A mai arătat recurentul-reclamnat că, în cauza Porțeanu contra României, Curtea europeană a statuat că vânzarea de către stat unor terți a bunului altuia combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate, contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și că Legea nr. 1/2009 a schimbat ipoteza avuta în vedere de Curtea în cauza Raicu împotriva României (la ale cărei considerente se face referire în decizia în interesul legii), deoarece reglementează reglementează vocația intimatului-pârât la obținerea valorii actuale de piață a imobilului.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 21 din Constituția României consacră accesul liber la justiție ca drept fundamental, drept prevăzut și de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Conform art. 20 din Constituția României în materia drepturilor fundamentale ale omului, nu numai textul legilor interne trebuie să respecte convențiile internaționale la care România este parte, dar și interpretarea și aplicarea acestora trebuie să fie conformă acestor norme internaționale, în caz de conflict având prioritate norma internațională. Acțiunea în revendicare este remediul juridic și mijlocul procedural prin care o persoană cere în justiție să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată, solicitând restituirea lui în natură.

Acțiunea în revendicare întemeiată pe compararea titlurilor de proprietate presupune recunoașterea acestora de către reclamant sau existența unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă și irevocabilă, prin care să fie declarat legal titlul pârâtului. Titlul intimatului-parat este un titlu precar, deoarece Statul i-a vândut un bun în posesia căruia intrase în mod abuziv, situație necontestată în prezent când din punct de vedere legal s-a stabilit că toate imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 31 decembrie 1989 au trecut în mod abuziv în proprietatea statului. Acest contract nu constituie un titlul valabil nici prin sine înseși și, cu atât mai puțin, prin comparație cu titlul reclamantului.

În schimb, recurentul-reclamant este succesorul în drepturi al tatălui său M.F., care împreună cu fratele său U.M. au dobândit un teren de 410 mp pe care, ulterior, au edificat o construcție cu trei etaje, parter și pivniță, în baza autorizației din 1939. Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, din Anexa de București figurând pe numele de M.U. și F., 13 apartamente situate în București.

De asemenea a arătat recurentul că Acordul încheiat între Guvernul României și Guvernul Italiei privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, semnat la 23 ianuarie 1968 și intrat în vigoare la 07 martie 1972 (publicat în Monitorul Oficial nr. 54 din 21 ianuarie 2011-partea I), prevedea la art. 4 că: „plata integrală a sumei forfetate indicate la art. 1 va avea efect liberator." Deasemenea, prin același acord s-a prevăzut că plata se va face prin prelevări în proporție de 3% din contravaloarea exporturilor romanești, efectuate direct în Republica Italiana, fără ca anual să fie depășită suma de 325.000.000 lire italiene. Este adevărat ca potrivit acestui acord plata efectivă a sumelor de bani era în sarcina guvernului italian, dar sub rezerva prelevării cotei procentuale sus-menționate din exporturile romanești efectuate în mod direct.

Însă, în cauză nu s-a probat împrejurarea că sunt îndeplinite condițiile premisă din Acordul încheiat între Guvernul României și Guvernul Italiei, pentru a se putea considera ca art. 4 din acesta, care condiționează efectul liberator de plata integrală a sumei forfetare, și-a produs efectele. Pentru aceste considerente, recurentul-reclamant a solicitat să se constate că nu constituie motiv de respingere a cererii de revendicare imobiliară efectul liberator al Acordului încheiat între Guvernul României și Guvernul Italiei. Potrivit dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru. Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar și dispozițiile legale incidente în speță, Înalta Curte constată că nu este fondat, astfel că va fi respins pentru considerentele ce succed. Sub aspectul limitelor învestirii primei instanțe, Înalta Curte reține că, ulterior efectuării de către reclamant a precizărilor care au vizat obiectul cererii de chemare în judecată și părțile, tribunalul a fost învestit cu soluționarea unei cereri de revendicare imobiliară formulată în contradictoriu cu pârâtul D.V. Așadar în cauză, tribunalul nu a fost legal învestit cu o cerere de constatare a nevalabilității titlului statului dar acest aspect fost analizat implicit, pe cale incidentală.

Față de particularitatea cererii de revendicare imobiliară care pune în discuție aplicabilitatea dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte reține că acestea nu constituie temei pentru respingerea acțiunii în revendicare, întrucât efectul liberator al Acordului încheiat între Guvernul României și Guvernul Italiei privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, semnat la 23 ianuarie 1968 și intrat în vigoare la 07 martie 1972 (publicat în M. Of. nr. 54 din 21 ianuarie 2011 - partea I), care, potrivit instanței de apel ar fi condus la stingerea dreptului de proprietate al reclamantului, respectiv al autorilor acestora, era condiționat de plata integrală a sumei forfetate.

Astfel, Înalta Curte reține că acordul sus-menționat prevedea la art. 4 că „ plata integrală a sumei forfetate indicate la art. 1 va avea efect liberator (…)”; prin același acord s-a prevăzut că plata se va face prin prelevări în proporție de 3% din contravaloarea exporturilor românești, efectuate direct în Republica Italiană, fără ca anual să fie depășită suma de 325.000.000 lire italiene. Este adevărat că potrivit acestui acord plata efectivă a sumelor de bani era în sarcina guvernului italian, dar sub rezerva prelevării cotei procentuale sus-menționate din exporturile românești efectuate în mod direct. Recurentul-reclamant a depus la dosar declarații autentificate sub nr. 408 și 409 la B.N.P.

F.N., din care rezultă că nici el și nici autorii lui nu au încasat despăgubiri în baza Acordului încheiat între Guvernul României și Guvernul Italiei privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, semnat la 23 ianuarie 1968. În consecință, Înalta Curte apreciază că în cauză nu s-a probat împrejurarea că sunt îndeplinite condițiile premisă din Acordul încheiat între Guvernul României și Guvernul Italiei, pentru a se putea aprecia că art. 4 din acesta, care condiționează efectul liberator de plata integrală a sumei forfetare, și-a produs efectele. Pentru aceste considerente, vor fi primite, în parte, criticile recurentului-reclamant și anume cele prin care s-a arătat că nu constituie motiv de respingere a cererii de revendicare imobiliară efectul liberator al Acordului încheiat între Guvernul României și Guvernul Italiei, fără ca acestea să fie suficiente pentru a conduce la admiterea recursului.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că față de împrejurarea că imobilul situat în București, sector 1 a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, din Anexa de București, acesta intră sub incidența Legii nr. 10/2001. Recurentul-reclamant a susținut că a formulat notificare în temeiul acestui act normativ, fără a depune la dosar dovezi în acest sens, deși îi revenea sarcina probei. Instanțele de fond au reținut lipsa notificării. Cu toate acestea, față de modalitatea de preluare a imobilului și de împrejurarea că nu au fost invocate motive obiective care l-ar fi pus în imposibilitate pe reclamant să formuleze notificare, Înalta Curte apreciază că decizia recurată și soluția de respingere a acțiunii în revendicare sunt legale și în ipoteza în care recurentul ar fi produs dovezi în sensul că a uzat de prevederile Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește criticile prin care s-a susținut că, în speță, nu s-a procedat la examinarea cererii de revendicare din perspectiva dispozițiilor art. 480 C. civ.

și, respectiv, ale art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, că recurentul-reclamant deține un bun sau o speranță legitimă de a-și concretiza interesul patrimonial prin formularea cererii de chemare în judecată din dosarul de față, respectiv că s-a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține că, în mod corect s-a apreciat de instanțele de fond și apel că în analiza cererii de revendicare imobiliară trebuie să țină seama de efectele legii speciale, Legea nr. 10/2001, care reglementează modalitatea de repare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă de către stat a unor imobile în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, (chiar dacă reclamantul și-a întemeiat cererea pe normele de drept comun, solicitând să se dea preferință titlului cel mai bine caracterizat), precum și de Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Față de situația juridică a apartamentului revendicat, problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanțe.

Astfel, cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

(Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)”. În susținerea acestei soluții, instanța supremă a argumentat: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art. 18 lit. c), art. 29), așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit”.

De altfel, un alt punct de vedere nu poate fi reținut, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, intră sub incidența acestei legi imobilele preluate în mod abuziv de organizațiile cooperatiste sau de orice persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite. Pentru a exista concurs între legea specială și legea generală este necesar să se stabilească dacă bunul face obiectul Legii nr. 10/2001, iar, pentru a se putea reține că regimul juridic al unui bun este cel prevăzut de norma specială, trebuie să se stabilească data preluării și modul în care a fost preluat.

În speță, reclamantul M.G. a susținut că a urmat procedura instituită de dispozițiile legii speciale, transmițând Primăriei Municipiului București, notificarea din 2001, prin B.E.J. S. și N., fără a depune la dosar dovezi în acest sens; imobilul în litigiu a fost preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950 de la autorii săi. Așadar, este dovedit în cauza pendinte că obiectul acțiunii în revendicare îl reprezintă un imobil ce face obiectul Legii nr. 10/2001, însă, a refuza reclamantului calea dreptului comun de realizare a dreptului său ar însemna încălcarea dreptului acestuia la liberul acces la justiție, protejat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se reține, de asemenea, că prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale. Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei convenționale, astfel cum stabilește art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Prin problematizarea priorității Convenției, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, și prin evaluarea măsurii în care o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, în sensul art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin care instanța internă să poată înlătura neconvenționalitatea unor dispoziții ale Legii nr. 10/2001, ca lege specială, instanța supremă nu face decât să dea eficiență principiului subsidiarității, ce rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 1, 13 și 35 din Convenție, conform căruia instanțele naționale sunt primele chemate să interpreteze și să aplice dispozițiile convenționale, acestea fiind cel mai bine plasate și pentru a aplica și interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenție, judecătorul național fiind „primul judecător” sau „judecătorul de drept comun al Convenției”.

Astfel, consecventă principiului stabilit în considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, conform căruia, nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., întrucât s-ar încălca principiul „specialia generalibus derogant”, instanța supre