ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5224/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5224/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Asupra cauzei de față
constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 998 din 18 mai 2012,
pronunțată în Dosarul nr. 71099/3/2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă,
a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată prin care
reclamantul M.G. a solicitat să fie obligat pârâtul D.V. să-i lase în deplină
proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1.
Pentru a pronunța
această sentință, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare
autentificat din 25 februarie 1939 și transcris la Grefa Tribunalului Ilfov, secția
notariat, tatăl reclamantului, M.F., și fratele acestuia, M.U., au devenit
proprietarii terenului în suprafață de 410 mp situat în București; prin
Decretul nr. 92/1950, imobilul a trecut în proprietatea statului.
Prin contractul de
vânzare-cumpărare din 08 octombrie 1996 încheiat între Statul Român, prin SC H.N.
SA în calitate de vânzător, și D.I., în calitate de cumpărător, a fost
înstrăinat acesteia din urmă apartamentul de la parterul imobilului menționat
(a cărui destinație a fost schimbată din spațiu comercial, la data preluării,
în spațiu cu destinație de locuință), pârâtul fiind succesorul legal al
cumpărătoarei.
Tribunalul a arătat
că va analiza cererea de chemare în judecată atât prin raportare la temeiul de
drept al acțiunii (art. 480 C. civ. - dreptul comun în materie de revendicare a
bunurilor), cât și prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, care
reprezintă dreptul special în materie de restituirea bunurilor ce au fost
preluate de stat anterior anului 1989, ținând seama și de situația particulară
a speței, respectiv de faptul că reclamantul este cetățean italian iar Guvernul
Republicii Socialiste România a încheiat cu Guvernul Republicii Italiene,
Acordul privind reglementarea problemelor financiare în suspensie publicat în M.
Of. al României nr. 54 din 21 ianuarie 2011 (ca urmare a Ordinului privind
publicarea unui tratat emis de ministrul afacerilor externe din 24 decembrie 2010).
Astfel, Tribunalul a
constatat că a fost învestit cu o acțiune în revendicare întemeiată pe
prevederile art. 480 C. civ., promovată la data de 08 aprilie 2010, care
trebuie soluționată prin prisma Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei
Curți de Casație și de Justiție.
Sub un prim aspect,
prima instanță a constatat că potrivit dispozițiiilor art. 11 alin. (2) și art.
20 alin. (2) din Constituția României și a art. 1 din Primul Protocol Adițional
la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în continuare Convenție): „(1)Orice
persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni
nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică
și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului
internațional. (2)Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor
de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința
bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor
ori a altor contribuții, sau a amenzilor».
Instanța europeană a
statuat că prevederile art. 1 sunt aplicabile doar în măsura în care ele se
raportează la un «bun» în sensul autonom al acestei noțiuni, astfel cum a fost
aceasta definită pe cale jurisprudențială de către această instanță.
Noțiunea autonomă de
„bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional acoperă atât
"bunurile actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în
virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță
legitimă" de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. Dimpotrivă,
speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat
efectiv nu poate fi considerat ca un "bun", în sensul art. 1 din
Protocolul nr. 1, și la fel se întâmplă și în cazul unei creanțe condiționale
care se stinge din cauza neîndeplinirii condiției (Prințul Hans Adam II de
Liechtenstein c. Germaniei (MC), §§ 82 și 83).
Art. 1 din Protocolul
nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor
contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce
le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția, legiuitorul național
dispunând de o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică
și socială. Curtea Europeană intervine numai în cazul în care aprecierea
acestuia se dovedește complet lipsită de o bază rezonabilă, neexistând un just
echilibru între mijloacele folosite și scopurile urmărite (cauzele Kopecky
c.Slovaciei; Păduraru c. României).
Legiuitorul român a
ales să restituie în natură imobilele preluate de statul comunist în perioada 6
martie 1945 - 22 decembrie 1989, doar în anumite condiții care presupun ca
bunul să se afle în patrimoniul statului și nu în patrimoniul unui terț,
persoană fizică dobânditoare a imobilului în temeiul unui contract de
vânzare-cumpărare valabil.
În cauză, reclamantul
nu a formulat cerere de chemare în judecată având ca obiect nulitatea contractului
din 08 octombrie 1996 încheiat între Statul Român - prin SC H.N. SA, în
calitate de vânzător, și D.I., încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, în
condițiile și termenul special de prescripție reglementate de art. 45 din Legea
nr. 10/2001, iar omisiunea reclamantului în acest sens, are ca efect
consolidarea validității acestuia, respectiv a dreptului de proprietate al
pârâtului asupra imobilului litigios.
Art. 1 din Protocolul
1 al Convenției nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice
mod de autoritățile statale înainte de intrarea în vigoare a Convenției cu
privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat și-a asumat o
asemenea obligație, concretizată cel puțin într-o speranță legitimă de
redobândire a bunului în natură.
Totodată, în cauza
Raicu împotriva România, C.E.D.O. a învederat faptul că diminuarea vechilor
atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate, iar persoanele
care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația
de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut
aceste bunuri.
În privința
pârâtului, tribunalul a reținut că imobilul în discuție a fost înstrăinat în
baza Legii nr. 112/1995, unitatea deținătoare nefiind notificată pentru acest
imobil.
În timp ce dreptul de
proprietate al reclamantului, nu este nici exclusiv și nici deplin, fiind doar
un potențial drept de proprietate al unui bun intrat în proprietatea statului,
dreptul de proprietate al pârâtului este un drept de proprietate deplin și exclusiv
fiind dobândit în baza unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu
îndeplinirea în totalitate a dispozițiilor Legii nr. 112/1995, lege care a stat
la baza încheierii acestuia.
Cu referire la condiția
proporționalității ingerinței, tribunalul a arătat că un element esențial care
trebuie avut în vedere este acela dacă pentru privarea de proprietate partea a
primit sau are posibilitatea efectivă de a primi despăgubiri pentru imobilul în
cauză.
Punând în balanță
cele două drepturi de proprietare protejate în egală măsură de Convenție, dar
aflate în conflict, astfel cum impun considerentele Deciziei nr. 33/2008 a
Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru considerentele expuse, tribunalul
a apreciat că titlul pârâtului este preferabil.
Sub un alt aspect,
tribunalul a reținut că având în vedere că imobilul a fost preluat de stat prin
Decretul nr. 92/1950, acesta face obiectul Legii nr. 10/2001, pentru
restituirea acestuia fiind necesară parcurgerea procedurii speciale prevăzută
de acest act normativ, față de prevederile art. 2 alin (1) lit. a) din Legea nr.
10/2001, care dispune că, în sensul acestei legi, imobilele naționalizate prin
Decretul nr. 92/1950 sunt considerate preluate în mod abuziv.
Proprietarul bunului
preluat abuziv de stat și ulterior înstrăinat unui terț nu poate redobândi acel
bun printr-o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în condițiile
în care nu a uzat de procedura de restituire instituită prin Legea nr. 10/2001
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6
martie 1945 - 22 decembrie 1989, care reprezintă legea speciala de reparație în
aceasta materie. În caz contrar, dacă s-ar aprecia că există posibilitatea de a
se recurge la dreptul comun în materia revendicării, respectiv, C. civ., în
defavoarea legii speciale de reparație, ar însemna să se încalce principiul
specialia generalibus derogant și să se facă o judecată formală a cauzei, în
care instanța să acorde preferință titlului mai vechi, făcând abstracție de
efectele create prin aplicarea legii speciale. Numai persoanele exceptate de la
procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, precum și cele care, din motive
independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în
termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios,
afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea
dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași. În speță, reclamantul nu se
găsește în niciuna din situațiile de excepție care ar justifica promovarea
acțiunii în revendicare.
În același sens,
raportat la art. 6 alin. (1) din Convenție și art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție,
s-a arătat că dreptul de acces la o instanță, în cadrul dreptului la un proces
echitabil, trebuie să fie un drept efectiv și concret, însă nu este un drept
absolut ( Cauza Golder c. Regatului Unit). Ingerințele în exercitarea dreptului
de acces la o instanță nu sunt incompatibile cu prevederile art. 6 alin. (1)
din Convenție, în măsura în care sunt prevăzute de lege, urmăresc un scop
legitim, există un raport de rezonabil de proporționalitate între mijloacele
utilizate și scopul urmărit, iar restricția nu atinge însăși substanța acestui
drept (cauza Național/Provincial Building Society c. Regatului Unit din 23
octombrie 1997, par. 105, cauza Lungoci c. României).
Raportat la aceste
cerințe, tribunalul a reținut că potrivit Legii nr. 10/2001, persoana
îndreptățită poate sesiza instanța în cazul respingerii sau nesoluționării în
termen a cererii de restituire în natură (art. 26 alin. (3)); termenul prevăzut
pentru soluționarea cererii de către comisie este de 60 de zile iar termenele
de decădere și de prescripție, reprezentând condiții procedurale ale acțiunii
în justiție sunt de 1 an, respectiv de 1 an și 6 luni de la data intrării în
vigoare a legii. Scopul urmărit prin reglementarea acestei proceduri este
asigurarea securității raporturilor juridice civile prin rezolvarea unitară și
rapidă a problemei imobilelor preluate abuziv de către statul comunist.
În plus, această
garanție esențială a soluționării notificării direct de către instanțele de
judecată în cazul în care unitatea deținătoare nu răspunde notificatorului în
termenul prevăzut de lege a fost confirmată și de Decizia în interesul legii a
Înaltei Curți de Casație și de Justiție nr. 20/2007; pe cale de consecință,
condițiile instituite de Legea nr. 10/2001 sunt compatibile cu dreptul de acces
la instanță reglementat de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului.
Statul Român a ales,
în cadrul amplei marje de apreciere recunoscute de C.E.D.O. în materia
restituirii bunurilor preluate anterior rarificării Convenției, să reglementeze
în cadrul procedurilor reparatorii o procedură administrativă, iar faptul că nu
a urmat această procedură pentru apartamentul din București, fără a invoca
motive obiective care să-l fi împiedicat să urmeze această cale, face ca
prezenta acțiunea de drept comun să fie neîntemeiată.
A mai reținut
tribunalul că, prin Acordul încheiat între Guvernul Republicii Socialiste
România și Guvernul Republicii Italiene privind reglementarea problemelor
financiare în suspensie, publicat în M. Of. al României nr. 54 din 21 ianuarie 2011,
s-a stabilit că România va plăti Republicii Italiene suma forfetară de
1.312.500.000 lire italiene cu titlu de indemnizație globală și definitivă
pentru pretențiile de orice natură ale statului italian și ale persoanelor
fizice și juridice italiene față de statul român și ale persoanelor fizice și
juridice române cu privire la bunurile, drepturile și interesele italiene
atinse de măsurile românești de naționalizare născute înainte de 25 noiembrie
1950; ulterior, în cadrul corespondenței și negocierilor dintre cele două
părți, sfera de aplicare s-a extins și la bunurile imobile situate în România
la data de 31 decembrie 1967, iar în Anexa Acordului sunt reglementate
modalitățile de plată a acestei sume.
Or, Decretul nr. 92/1950,
în baza căruia s-a naționalizat bunul, a fost publicat în Buletinul Of. din 20
aprilie 1950, astfel că intra în sfera de aplicare a acestui acord.
Totodată, în art. 4
din acest acord se arată că plata integrală a sumei forfetare are efect
liberator pentru statul român și persoanelor fizice și juridice române față de
statul italian și persoanelor fizice și juridice italiene și, ca urmare,
guvernul Republicii Italiene va considera stinse, integral și definitiv, toate
pretențiile reglementate prin prezentul acord.
Cu privire la
repartizarea sumelor, în acord se arată în art. 6 că repartizarea între cei în
drept a sumei indicate la art. 1 este în competența exclusivă a guvernului
Republicii Italiene.
Art. 5 din Legea nr. 10/2001
prevede că nu sunt îndreptățite la restituire în natură sau la măsuri
reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit
acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea
problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1 care face parte
integrantă din prezenta lege. În Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001
se arată în art. 5.1.că pentru asigurarea exigențelor art. 5 din Lege nu este
necesară lista nominală a persoanelor care au beneficiat de măsuri reparatorii
în baza unor tratate internaționale, deoarece este suficientă existența
acordului internațional pentru imobilele preluate în mod abuziv.
În vederea asigurării
exigențelor art. 5 din Lege este necesar ca în toate cazurile în care notificarea
este formulată de cetățeni străini sau apatrizi ori de cetățeni români, pentru
realizarea drepturilor unor persoane (proprietari deposedați) care au emigrat
în statele prevăzute în anexa nr. 1 la lege să se solicite depunerea unei
declarații autentificate, date pe propria răspundere, prin care notificatorii
declară că ei sau ascendenții lor, proprietari ai imobilului la data preluării,
nu au făcut obiectul acordurilor internaționale încheiate de România privind
reglementarea problemelor financiare în suspensie și totodată se obligă la
restituirea imobilului sau, după caz, la plata de despăgubiri în cazul
constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din Lege.
Conform art. 5.2., lipsa
acestor declarații atrage amânarea soluționării cererii de restituire până la
depunerea acestora, măsura fiind justificată de necesitatea contracarării unei
repetări a restituirii din partea statului român.
Art. 5.3. prevede că
se vor admite declarații autentificate ale persoanei care se pretinde
îndreptățită, date la ambasadele, consulatele sau la misiunile diplomatice ale
României din țara de reședință ori la autoritățile competente să autentifice
acte din țara de reședință, cu condiția ca acestea să fie traduse și legalizate
de un notar public din România.
Portivit art. 5.4., entitatea
învestită cu soluționarea notificării formulate de cetățeni străini sau
apatrizi va include în decizia/dispoziția motivată de restituire o prevedere
prin care se va menționa că măsura dispusă se acordă sub rezerva respectării
obligațiilor asumate de persoana îndreptățită în declarația autentificată.
A arătat tribunalul
că reclamantul a arătat că nu a beneficiat de despăgubiri în baza vreunui
acord, însă, potrivit reglementărilor legale enunțate, esențial este faptul că
nu face obiectul vreunui asemenea acord și nu faptul că nu a beneficiat,
obținerea despăgubirilor urmând procedura prevăzută în acord, de la statul
răspunzător de plata acestor despăgubiri.
Reținând că
reclamantul nu a apelat la procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001, că
urmare comparării titlurilor exhibate de părți s-a constatat că cel al
pârâtului este preferabil, precum și că reclamantul poate obține despăgubiri de
la Statul italian, în baza acordului încheiat de Statul român cu acesta, tribunalul
a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Prin Decizia civilă nr.
46/ A din 13 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a
respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant M.G. împotriva sentinței
civile nr. 998 din 18 mai 2012 pronunțate în Dosarul nr. 71099/3/2011 de
Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu
intimatul-pârât D.V.
Pentru a decide
astfel, instanța de apel a reținut că tribunalul a examinat acțiunea în
revendicare prin raportare la dezlegarea, cu caracter obligatoriu, dată prin
Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform căreia: „În
cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea
nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urma are
prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în
revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce
atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.
Tribunalul a procedat
la examinarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din C.E.D.O. în cadrul acțiunii în
revendicare, întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ. și a constatat că, în
speță, nici o instanță nu a recunoscut dreptul reclamantului printr-o hotărâre
irevocabilă și executorie prin care să se fi dispus restituirea bunului.
Față de principiile
desprinse din jurisprudența C.E.D.O., în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1
la Convenție și de lipsa unei hotărâri irevocabile, în mod corect prima
instanță a reținut că „reclamantul nu avea confirmată în justiție posibilitatea
recuperării bunului”.
Cu referire la
motivul de apel prin care s-a susținut că nu s-a respectat principiul
proporționalității ingerinței cu ocazia vânzării apartamentului către pârât,
s-a reținut că apelantul-reclamant pornește de la premisa existenței unui „bun”
în patrimoniu său și își dezvoltă critica pe existența bunului, premisă care
s-a dovedit a fi falsă.
În speță nu se poate
reține existența unei ingerințe atâta timp cât reclamantul nu a dovedit
existența unui bun actual sau că îndeplinește condițiile prevăzute de Legea nr.
10/2001 pentru a se considera că această lege a generat un drept în patrimoniul
său.
Astfel, reclamantul
nu a dovedit existența unei hotărâri irevocabile prin care să i se fi
recunoscut un drept asupra apartamentului și nici nu a dovedit că îndeplinește
toate condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 pentru a se considera ca în
patrimoniu s-a născut un alt drept de proprietate.
Referitor la motivul
de apel, prin care s-a susținut că prin adoptarea Legii nr. 1/2009, pârâtul are
calea deschisă de a pretinde obținerea prețului de piață al imobilului,
argument pentru care ar trebui admisă acțiunea în revendicare, curtea de apel a
reținut că admiterea acțiunii în revendicare nu este condiționată de existența
sau nu a unei căi în justiție a pârâtului pentru obținerea prețului de piață al
imobilului.
Pe de altă parte,
admiterea unei acțiuni în revendicare în cazul imobilelor vândute în temeiul
Legii nr. 112/1995 când aceste contracte nu au fost anulate se poate dispune,
când nu există alte impedimente, numai în ipoteza în care exista neconcordanțe
între dreptul intern și dispozițiile Convenției, caz în care se dă prioritate
normelor din Convenția, fără însă a se vătăma un alt drept ori securitatea
raporturilor juridice civile.
În speță, autoarea pârâtului
a dobândit apartamentul în calitate de proprietar în anul 1996 în vreme ce
acțiunea în revendicare a fost introdusă abia în anul 2010, astfel că se impune
respectarea principiului securității raporturilor juridice rezultate din încheierea
contractului de vânzare-cumpărare.
A mai reținut
instanța de apel că pentru soluționarea acțiunii în revendicare nu este
suficient să se procedeze la compararea titlurilor, ci trebuie respectate și
alte principii ale dreptului civil, cum sunt principiul securității
raporturilor juridice civile ori principiul recunoașterii unui „bun actual” în
patrimoniul reclamantului. Însă, în speță s-a dovedit că reclamantul nu are un
bun actual și nici un drept actual, iar pe de altă parte, faptul că pârâtul
posedă apartamentul de 14 ani, obligă instanțele să aibă în vedere respectarea
principiului securității raporturilor juridice civile.
Sub un alt aspect,
instanța de apel a reținut că, între România și Italia a intervenit un „Acord”
privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, prin care România
s-a obligat să plătească o sumă forfetară de 1.312.500.000 lire italiene cu
titlu de indemnizație globală și definitivă pentru pretențiile de orice natură
ale statului italian și ale persoanelor fizice și juridice italiene față de
statul român cu privire la bunurile, drepturile și interesele persoanelor
fizice și juridice italiene, atinse de măsurile de naționalizare românești.
Bunurile preluate în baza Decretului nr. 92/1950 fac parte din cele la care se
referă „Acordul”.
În aceste condiții, prin
art. 5 din Legea nr. 10/2001 s-a reglementat că nu sunt îndreptățite la
restituirea în natură sau la măsuri reparatorii persoanele care au primit
despăgubiri potrivit acordurilor încheiate de România privind reglementarea
problemelor financiare în suspensie; în această categorie se încadrează și reclamantul,
aspectele învederate de reclamant ținând de raporturile sale cu guvernul italian.
A concluzionat
instanța de apel că, în baza acordului dintre cele două state, România a
devenit proprietară a apartamentului și l-a vândut legal pârâtului.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., recurentul-reclamant
M.G., criticând-o din perspectiva interpretării și aplicării dispozițiilor art.
480 C. civ. și ale art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor
Omului.
În dezvoltarea
motivelor de recurs, care în drept se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9
C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că în mod greșit instanța de apel
a apreciat că tribunalul a examinat acțiunea în revendicare întemeiată pe
dispozițiile art. 480 C. civ.; de asemenea, în mod greșit a apreciat că
soluționarea unei asemenea cereri trebuie făcută prin raportare la Decizia nr. 33 din 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, conform căreia: „în
cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială, respectiv Legea
nr. 10/2001, și Convenția Europeana a Drepturilor Omului, aceasta din urma are
prioritate. Aceasta prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în
revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce
atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor
juridice".
A mai susținut
recurentul că instanța de apel a reținut că prima instanță a procedat la
examinarea art. 1 din Protocolul 1 din C.E.D.O. în cadrul acțiunii în
revendicare, întemeiate pe art. 480 C. civ., deși o asemenea analiză nu a fost
făcută; în plus, au fost interpretate în mod greșit raporturile dintre
legislația internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și
tot în mod greșit s-a concluzionat, prin prisma parag. 140 din hotărârea
pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, conform căruia:
„existența unui bun actual este în afara oricărui dubiu dacă printr-o hotărâre
irevocabilă și executorie s-a recunoscut calitatea de proprietar și dacă în
dispozitivul hotărârii s-a dispus expres restituirea bunului”, că reclamantul nu
deține un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
A învederat
recurentul-reclamant că atât C.E.D.O. cât și jurisprudența românească s-au
pronunțat constant în sensul ca existența unui „bun" se poate constata
chiar prin acțiunea prin care acesta este solicitat în revendicare sau prin
anularea titlurilor terților subdobânditori, fiind relevantă în acest sens,
soluția Curții Europene în cauza Dobrescu împotriva României (hotărârea din 07
octombrie 2008 nepublicată), grefată pe o situație de fapt similară cauzei de
față (anume situația unei acțiuni în revendicare formulate împotriva cumpărătorilor
în temeiul Legii nr. 112/1995, în care Curtea Suprema de Justiție, confirmând
caracterul nelegal al naționalizării, a respins totuși acțiunea pe motiv că pârâții-cumpărători
au fost de bună-credință în momentul încheierii contractului).
În această cauză,
Curtea Europeană a reținut: Curtea observă că în procedurile soluționate
definitiv prin deciziile din data de 19 iunie 2003 ale Curții Supreme de
Justiție, instanțele naționale au recunoscut nelegalitatea naționalizării
bunurilor. Ea consideră că această constatare a nelegalității, care de altfel
nu a fost schimbată prin căile de atac, are drept efect recunoașterea, indirect
și cu efect retroactiv, dreptului de proprietate al reclamantei asupra
bunurilor respective. În plus, Curtea constată că acest drept nu era revocabil
și nu a fost nici contestat nici infirmat până astăzi. Pe baza celor de mai
sus, Curtea consideră că argumentul Guvernului potrivit căruia nelegalitatea
naționalizării nu a fost reținută în dispozitivele hotărârilor judecătorești,
ci în considerentele lor, nu poate justifica o abordare diferită în cazul în
speță. Prin urmare Curtea consideră că reclamanta avea un bun în sensul art. 1
din Protocolul nr. 1.
Recurentul-reclamant a
susținut că deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție
și, totodată, o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial
prin formularea prezentei acțiuni în revendicare și aceasta deoarece, deși nu
există o recunoaștere printr-o dispoziție emisă de Primarului General al Municipiului
București, sau o sentință judecătorească definitivă și irevocabilă, este de
competența exclusivă a organului de jurisdicție învestit cu soluționarea
cererii de chemare în judecată să constate existența unui „bun”.
Cu referire la
considerentele pentru care instanțele de fond și apel au apreciat că nu deține
un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană, întrucât nicio jurisdicție sau autoritate administrativă nu i-a
recunoscut dreptul la restituirea în natură a imobilului în litigiu și nu a formulat
cerere de constatare a nulității contractului din 1996, încheiat între Statul
Roman, prin SC H.N. SA, în calitate de vânzător, și D.I., în calitate de
cumpărător, în temeiul Legii nr. 112/1995 (ceea ce ar duce la consolidarea
validității acestuia, respectiv a dreptului de proprietate asupra imobilului
litigios), recurentul-reclamant a arătat că vin în contradicție cu
considerentele prin care aceleași instanțe au constatat că preluarea imobilului
de către statul comunist a fost una abuzivă, fără titlu, ceea ce echivalează cu
recunoașterea în patrimoniul său a unui „bun” în sensul dispozițiilor
menționate mai sus.
A mai arătat
recurentul-reclamant că, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, a
notificat Primăria Municipiului București cu cerere de retrocedare a bunului,
respectiv de emitere a unei dispoziții de restituire de către Primarul Municipiului
București (notificarea din 2001, transmisă prin B.E.J. S. și N.), însă i s-a
comunicat că imobilele ce fac obiectul notificării au fost înstrăinate prin
contracte de vânzare-cumpărare de către Statul Roman, prin mandatarii săi.
Or, în astfel de
cazuri recunoașterea existenței în patrimoniul reclamantului a unui „bun"
în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. este de competența exclusivă
a organului de jurisdicție investit cu soluționarea cererii de chemare în
judecată.
A concluzionat
recurentul-reclamant că, în circumstanțele expuse, prin constatarea instanțelor
în sensul că titlu statului nu a fost valabil, deoarece Decretul nr. 92/1950
contravenea ordinii constituționale a vremii, a obținut confirmarea în justiție
în sensul că deține un "bun"; în plus, chiar legea specială constată nevalabilitatea
titlului statului, consolidând titlul său de proprietate și punându-l sub protecția
conferită de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție prin alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că „prin
imobile preluate în mod abuziv se înțeleg imobilele naționalizate prin Decretul
nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările
ulterioare".
Prin urmare,
preluarea de către stat a imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 nu
constituie în sine un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate de
către stat, întrucât acest decret încalca în mod flagrant Constituția României
în vigoare la acel moment.
Astfel, art. 8 din
Constituția din anul 1948 recunoștea și garanta în mod expres, cu rang de
principiu, dreptul de proprietate particulară; prin urmare, naționalizarea
imobilelor cu caracter de locuință nu putea fi făcută în condițiile pct. 1, 2,
4 și 5 din Decretul nr. 92/1950, decât cu încălcarea ordinii constituționale a
vremii.
Pe de altă parte, art.
6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 tranșează problema valabilității preluării unor
bunuri de către stat, prevăzând expres că sunt preluate cu titlu doar imobilele
care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor și a Constituției
în vigoare la data preluării.
Cu referire la
respectarea principiului proporționalității ingerinței constând în vânzarea
apartamentului către intimatul - pârât, recurentul-reclamant a arătat că în mod
greșit i-a fost respinsă această critică în apel cu motivarea că a pornit de la
premisa existenței unui bun actual, premisă pe care instanța de apel a
considerat-o a fi falsă.
În condițiile în care
a dovedit că deține un „bun" în sensul Convenției, există o ingerință în
dreptul la respectarea dreptului său, manifestată prin vânzarea de către stat a
imobilului către chiriași.
Aceasta ingerință a rupt
justul echilibru dintre protecția proprietății recurentului și cerințele
interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza
prin mecanismele legilor speciale interne de reparație, restituirea în natura a
imobilului către acesta fiind unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea
de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către autoarea pârâtului D.V.
Aceasta din urmă nu poate invoca încălcarea dreptului său de proprietate
decurgând din contractul de vânzare-cumpărare neanulat, deoarece, spre
deosebire de recurent, are la dispoziție un remediu efectiv în dreptul intern,
anume calea dreptului comun pentru recuperarea prețului de piață al imobilului.
În ceea ce privește
lipsa unui remediu efectiv în dreptul intern, recurentul-reclamant a susținut
că sunt relevante constatările pe care C.E.D.O. le-a făcut în cauza Faimblat
împotriva României (Hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în M. Of. al
României, Partea I, nr. 141 din 06 martie 2009). Astfel, Curtea nu a contestat
eficiența pe care o poate avea procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în
special pentru stabilirea calității de persoană ce poate beneficia de dreptul
la despăgubire și pentru propunerea metodei de despăgubire (restituirea bunului
sau primirea unei indemnizații).
Cu toate acestea,
Curtea a considerat că, după ce partea interesată parcurge întreaga procedură
administrativă și, dacă este cazul, contencioasă, executarea deciziei
administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii
prevăzute de Legea nr. 247/2005 și, prin urmare, prin intermediul Fondului
Proprietatea.
Or, Curtea a stabilit
deja ca acest Fond nu funcționează în prezent intr-un mod susceptibil să fie
considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri (Ruxanda Ionescu
împotriva României, nr. 2.608/02, 12octombrie 2006 și Matache și alții
împotriva României). Mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005,
care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei
îndelungate de despăgubire. În aceeași cauză, Curtea a conchis, că, deși Legea nr.
10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la o procedură
administrativă, cât și, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă,
acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsura sa
conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea
persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Concret, Curtea
Europeana a observat că există o diferență importantă între termenele fixate de
lege pentru luarea unei decizii și cele derulate în realitate. Mai mult chiar,
prin decizia administrativă dată în cauză de Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001,
reclamanților li se propusese o despăgubire pentru imobilul lor naționalizat,
care urma să fie calculată de către Comisia centrală constituita în baza Legii nr.
10/2001. Or, Curtea a constatat deja ca părtilor interesate nu le-a fost
oferită nicio garanție în ceea ce privește durata sau rezultatul acestei etape
a procedurii (Matache și alții împotriva României, cererea nr. 38.113/02, par.
17-19, Hotărârea din 17 iunie 2008).
Pe baza acestor
argumente, recurentul-reclamant a susținut că este în imposibilitate de a-și recupera
bunul, deși prin constatarea nevalabilității titlului statului instanțele îi recunosc
calitatea de proprietar; în lipsa unei despăgubiri, singura soluție pentru înlăturarea
privării de proprietate este înlăturarea dispozițiilor legii interne, ca efect
al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție și aplicarea directă a
Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței instanței
europene.
În ceea ce privește
respingerea criticii prin care a susținut că prin intrarea în vigoare a Legii nr.
1/2009 (ulterioară deciziei în interesul legii), riscul încălcării dreptului de
proprietate al cumpărătorului este eliminat, în condițiile în care acesta are
posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului în cadrul unei proceduri
judiciare de drept comun, recurentul-reclamant a arătat că în practica Curții
europene, s-a apreciat că Legea nr. 112/1995 nu se aplică decât în cazul
situației bunurilor față de care statul deținea un titlu de proprietate și că
nicio altă dispoziție internă nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care
se găsea de facto în patrimoniul sau și pentru care nu avea așadar un titlu.
Astfel la momentul vânzării, statul nu avea un titlu asupra apartamentului iar
vânzarea era lipsită de bază legală, întrucât Legea nr. 112/1995 permitea doar
vânzarea bunurilor dobândite cu titlu.
În opinia
recurentului, vânzarea bunului, din care a rezultat imposibilitatea sa de a
redobândi posesia asupra apartamentului, constituie o ingerința în dreptul său
de proprietate.
A mai arătat
recurentul-reclamnat că, în cauza Porțeanu contra României, Curtea europeană a
statuat că vânzarea de către stat unor terți a bunului altuia combinată cu
lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate,
contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și că Legea nr. 1/2009 a schimbat ipoteza avuta în vedere de Curtea în cauza Raicu împotriva României (la
ale cărei considerente se face referire în decizia în interesul legii),
deoarece reglementează reglementează vocația intimatului-pârât la obținerea valorii
actuale de piață a imobilului.
Pe de altă parte, dispozițiile
art. 21 din Constituția României consacră accesul liber la justiție ca drept
fundamental, drept prevăzut și de art. 6 din Convenția europeană pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Conform art. 20 din
Constituția României în materia drepturilor fundamentale ale omului, nu numai textul
legilor interne trebuie să respecte convențiile internaționale la care România
este parte, dar și interpretarea și aplicarea acestora trebuie să fie conformă
acestor norme internaționale, în caz de conflict având prioritate norma
internațională.
Acțiunea în
revendicare este remediul juridic și mijlocul procedural prin care o persoană
cere în justiție să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de
care a fost deposedată, solicitând restituirea lui în natură.
Acțiunea în
revendicare întemeiată pe compararea titlurilor de proprietate presupune
recunoașterea acestora de către reclamant sau existența unei hotărâri judecătorești
rămasă definitivă și irevocabilă, prin care să fie declarat legal titlul pârâtului.
Titlul intimatului-parat
este un titlu precar, deoarece Statul i-a vândut un bun în posesia căruia
intrase în mod abuziv, situație necontestată în prezent când din punct de
vedere legal s-a stabilit că toate imobilele preluate de stat în perioada 6
martie 1945 - 31 decembrie 1989 au trecut în mod abuziv în proprietatea
statului. Acest contract nu constituie un titlul valabil nici prin sine înseși
și, cu atât mai puțin, prin comparație cu titlul reclamantului.
În schimb,
recurentul-reclamant este succesorul în drepturi al tatălui său M.F., care
împreună cu fratele său U.M. au dobândit un teren de 410 mp pe care, ulterior,
au edificat o construcție cu trei etaje, parter și pivniță, în baza
autorizației din 1939. Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950,
din Anexa de București figurând pe numele de M.U. și F., 13 apartamente situate
în București.
De asemenea a arătat
recurentul că Acordul încheiat între Guvernul României și Guvernul Italiei
privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, semnat la 23
ianuarie 1968 și intrat în vigoare la 07 martie 1972 (publicat în Monitorul Oficial
nr. 54 din 21 ianuarie 2011-partea I), prevedea la art. 4 că: „plata integrală
a sumei forfetate indicate la art. 1 va avea efect liberator."
Deasemenea, prin
același acord s-a prevăzut că plata se va face prin prelevări în proporție de
3% din contravaloarea exporturilor romanești, efectuate direct în Republica
Italiana, fără ca anual să fie depășită suma de 325.000.000 lire italiene.
Este adevărat ca
potrivit acestui acord plata efectivă a sumelor de bani era în sarcina
guvernului italian, dar sub rezerva prelevării cotei procentuale sus-menționate
din exporturile romanești efectuate în mod direct. Însă, în cauză nu s-a probat
împrejurarea că sunt îndeplinite condițiile premisă din Acordul încheiat între Guvernul
României și Guvernul Italiei, pentru a se putea considera ca art. 4 din acesta,
care condiționează efectul liberator de plata integrală a sumei forfetare, și-a
produs efectele.
Pentru aceste
considerente, recurentul-reclamant a solicitat să se constate că nu constituie
motiv de respingere a cererii de revendicare imobiliară efectul liberator al
Acordului încheiat între Guvernul României și Guvernul Italiei.
Potrivit dispozițiilor
art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, cererea de recurs este scutită de plata
taxei judiciare de timbru.
Intimatul-pârât a
formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
În faza procesuală a
recursului nu s-au administrat probe.
Analizând decizia
recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar și
dispozițiile legale incidente în speță, Înalta Curte constată că nu este
fondat, astfel că va fi respins pentru considerentele ce succed.
Sub
aspectul limitelor învestirii primei instanțe, Înalta Curte reține că, ulterior
efectuării de către reclamant a precizărilor care au vizat obiectul cererii de
chemare în judecată și părțile, tribunalul a fost învestit cu soluționarea unei
cereri de revendicare imobiliară formulată în contradictoriu cu pârâtul D.V.
Așadar în cauză, tribunalul nu a fost legal învestit cu o cerere de constatare
a nevalabilității titlului statului dar acest aspect fost analizat implicit, pe
cale incidentală.
Față de
particularitatea cererii de revendicare imobiliară care pune în discuție
aplicabilitatea dispozițiilor art. 5
din Legea nr. 10/2001,
Înalta Curte reține că acestea nu constituie temei
pentru respingerea acțiunii în revendicare, întrucât efectul liberator al
Acordului încheiat între Guvernul României și Guvernul Italiei privind
reglementarea problemelor financiare în suspensie, semnat la 23 ianuarie 1968
și intrat în vigoare la 07 martie 1972 (publicat în M. Of. nr. 54 din 21
ianuarie 2011 - partea I), care, potrivit instanței de apel ar fi condus la
stingerea dreptului de proprietate al reclamantului, respectiv al autorilor
acestora, era condiționat de plata integrală a sumei forfetate.
Astfel, Înalta Curte
reține că acordul sus-menționat prevedea la art. 4 că „ plata integrală a sumei
forfetate indicate la art. 1 va avea efect liberator (…)”; prin același acord
s-a prevăzut că plata se va face prin prelevări în proporție de 3% din
contravaloarea exporturilor românești, efectuate direct în Republica Italiană,
fără ca anual să fie depășită suma de 325.000.000 lire italiene.
Este adevărat că
potrivit acestui acord plata efectivă a sumelor de bani era în sarcina
guvernului italian, dar sub rezerva prelevării cotei procentuale sus-menționate
din exporturile românești efectuate în mod direct.
Recurentul-reclamant
a depus la dosar declarații autentificate sub nr. 408 și 409 la B.N.P. F.N.,
din care rezultă că nici el și nici autorii lui nu au încasat despăgubiri în
baza Acordului încheiat între Guvernul României și Guvernul Italiei privind
reglementarea problemelor financiare în suspensie, semnat la 23 ianuarie 1968.
În consecință, Înalta
Curte apreciază că în cauză nu s-a probat împrejurarea că sunt îndeplinite
condițiile premisă din Acordul încheiat între Guvernul României și Guvernul
Italiei, pentru a se putea aprecia că art. 4 din acesta, care condiționează
efectul liberator de plata integrală a sumei forfetare, și-a produs efectele.
Pentru aceste
considerente, vor fi primite, în parte, criticile recurentului-reclamant și
anume cele prin care s-a arătat că nu constituie motiv de respingere a cererii
de revendicare imobiliară efectul liberator al Acordului încheiat între
Guvernul României și Guvernul Italiei, fără ca acestea să fie suficiente pentru
a conduce la admiterea recursului.
Pe de altă parte,
Înalta Curte reține că față de împrejurarea că imobilul situat în București,
sector 1 a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, din
Anexa de București, acesta intră sub incidența Legii nr. 10/2001.
Recurentul-reclamant a susținut că a formulat notificare în temeiul acestui act
normativ, fără a depune la dosar dovezi în acest sens, deși îi revenea sarcina
probei. Instanțele de fond au reținut lipsa notificării.
Cu toate acestea,
față de modalitatea de preluare a imobilului și de împrejurarea că nu au fost
invocate motive obiective care l-ar fi pus în imposibilitate pe reclamant să
formuleze notificare, Înalta Curte apreciază că decizia recurată și soluția de
respingere a acțiunii în revendicare sunt legale și în ipoteza în care
recurentul ar fi produs dovezi în sensul că a uzat de prevederile Legii nr. 10/2001.
În ceea ce privește
criticile prin care s-a susținut că, în speță, nu s-a procedat la examinarea cererii
de revendicare din perspectiva dispozițiilor art. 480 C. civ. și, respectiv,
ale art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, că recurentul-reclamant
deține un bun sau o speranță legitimă de a-și concretiza interesul patrimonial
prin formularea cererii de chemare în judecată din dosarul de față, respectiv că
s-a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, Înalta
Curte reține că, în mod corect s-a apreciat de instanțele de fond și apel că în
analiza cererii de revendicare imobiliară trebuie să țină seama de efectele
legii speciale, Legea nr. 10/2001, care reglementează modalitatea de repare a
prejudiciului creat prin preluarea abuzivă de către stat a unor imobile în
perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, (chiar dacă reclamantul și-a
întemeiat cererea pe normele de drept comun, solicitând să se dea preferință
titlului cel mai bine caracterizat), precum și de Decizia nr. 33/2008,
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Față de situația
juridică a apartamentului revendicat, problema raportului dintre Legea nr. 10/2001,
ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului
dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată
prin Legea
nr. 30/1994
au fost rezolvate prin decizia
în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de
Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta
fiind obligatorie pentru instanțe.
Astfel, cu privire la
problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care
reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință,
Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și
anume C. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „De principiu,
persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au
posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și
aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480
C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001
nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula
electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în
jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)”.
În susținerea acestei
soluții, instanța supremă a argumentat: „Câtă vreme pentru imobilele preluate
abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege
specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură
persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de
la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se
referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele
preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele
îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să
păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art. 18 lit. c), art. 29),
așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în
ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate
fi primit”.
De altfel, un alt
punct de vedere nu poate fi reținut, deoarece ignoră principiul de drept care
guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia
generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în
fiecare lege specială.
Potrivit art. 1 alin.
(1) din Legea nr. 10/2001, intră sub incidența acestei legi imobilele preluate
în mod abuziv de organizațiile cooperatiste sau de orice persoane juridice în
perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în
baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite.
Pentru a exista
concurs între legea specială și legea generală este necesar să se stabilească
dacă bunul face obiectul Legii nr. 10/2001, iar, pentru a se putea reține că
regimul juridic al unui bun este cel prevăzut de norma specială, trebuie să se
stabilească data preluării și modul în care a fost preluat.
În speță,
reclamantul M.G. a susținut că a urmat procedura instituită de dispozițiile
legii speciale, transmițând Primăriei Municipiului București, notificarea din 2001,
prin B.E.J. S. și N., fără a depune la dosar dovezi în acest sens; imobilul în
litigiu a fost preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950 de la autorii săi.
Așadar, este dovedit
în cauza pendinte că obiectul acțiunii în revendicare îl reprezintă un imobil
ce face obiectul Legii nr. 10/2001, însă, a refuza reclamantului calea
dreptului comun de realizare a dreptului său ar însemna încălcarea dreptului
acestuia la liberul acces la justiție, protejat de art. 6 din Convenția Europeană
a Drepturilor Omului.
Se reține, de
asemenea, că prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție
și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției
Europene a Drepturilor Omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în
revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune
poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală
intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii
speciale.
Prin urmare, în
procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură
a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea
conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea
normei convenționale, astfel cum stabilește art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
Prin problematizarea
priorității Convenției, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe
dreptul comun, și prin evaluarea măsurii în care o astfel de acțiune poate
constitui un remediu efectiv, în sensul art. 13 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, prin care instanța internă să poată înlătura neconvenționalitatea
unor dispoziții ale Legii nr. 10/2001, ca lege specială, instanța supremă nu
face decât să dea eficiență principiului subsidiarității, ce rezultă din
coroborarea dispozițiilor art. 1, 13 și 35 din Convenție, conform căruia
instanțele naționale sunt primele chemate să interpreteze și să aplice
dispozițiile convenționale, acestea fiind cel mai bine plasate și pentru a
aplica și interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenție, judecătorul
național fiind „primul judecător” sau „judecătorul de drept comun al
Convenției”.
Astfel, consecventă
principiului stabilit în considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 33 din 9
iunie 2008, conform căruia, nu există posibilitatea de a se opta între
aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia
revendicării, și anume C. civ., întrucât s-ar încălca principiul „specialia
generalibus derogant”, instanța supre