ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 734/2022

HOTĂRÂRE

31.03.2022

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2022
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 734/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 31 martie 2022

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

I. Cererea:

Prin cererea de chemare în judecată introdusă pe rolul Judecătoriei Botoșani la 5 august 2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., desfacerea căsătoriei din vina pârâtului și, în subsidiar, prin acordul părților, revenirea reclamantei la numele anterior căsătoriei, exercitarea autorității părintești de ambii părinți pentru minorii C. și D., obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreținere în cotă de 1/3 din venitul realizat de acesta, stabilirea locuinței minorilor la mamă, în localitatea Icușeni, comuna Vorona, județul Botoșani, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 373, 379, 383, 397, 499, 529, 400 C. civ., art. 453 C. proc. civ.

II. Hotărârea Judecătoriei Botoșani:

Prin sentința civilă nr. 3778 din 8 decembrie 2021, Judecătoria Botoșani a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Botoșani, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.

Instanța a reținut că părțile nu au locuința în țară, din informațiile furnizate de autorități reieșind că reclamanta lucrează în Olanda, având încheiat contract de muncă pe perioadă determinată - muncă în sezonul de vârf, iar pârâtul lucrează în Germania.

Față de aceste aspecte de fapt și raportat la dispozițiile legale în materia divorțului, instanța a arătat că criteriul de determinare nu mai este domiciliul comun, ci cea din urmă locuință comună a soților, interesând în speță unde locuiesc părțile și nu domiciliul acestora așa cum rezultă din actele de stare civilă emise de autoritățile române.

Prima instanță sesizată a reținut incidența dispozițiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni expres să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al Municipiului București.

Reținând că părțile nu au locuința în țară și nu și-au exprimat în mod expres acordul cu privire la alegerea Judecătoriei Botoșani ca instanță competentă să soluționeze cauza, instanța a concluzionat că devin incidente dispozițiile legale care atrag competența Judecătoriei Sectorului 5 Bucuresti.

Totodată, în ceea de privește locuința în fapt a reclamantei, această instanță a apreciat că revenirea reclamantei în țară are natură ocazională, iar nu plecarea acesteia la muncă în străinătate, având în vedere regularitatea și frecvența cu care aceasta se deplasează în Olanda.

III. Hotărârea Judecătoriei Sectorului 5 București:

Prin sentința civilă nr. 1171 din 14 februarie 2022, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția necompetenței teritoriale de ordine publică a Judecătoriei Sectorului 5 București, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Botoșani.

Constatând că între Judecătoria Sectorului 5 București și Judecătoria Botoșani a intervenit un conflict negativ de competență, a suspendat din oficiu judecarea cauzei și a dispus trimiterea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Instanța învestită prin declinare a constatat că, la data introducerii cererii de desfacere a căsătoriei, reclamanta avea locuința în România, la adresa indicată în cerere, respectiv localitatea Icușeni, comuna Vorona, județul Botoșani.

În ceea ce privește împrejurarea că începând cu 1 martie 2021, reclamanta a început să lucreze în Olanda pentru o perioadă determinată de timp, respectiv pentru 8 săptămâni, astfel cum reiese din contractul de muncă, instanța a apreciat că nu este de natură să stabilească că reclamanta nu mai locuiește în România.

Această instanță a interpretat noțiunea de locuință ca element de identificare a persoanei fizice, importante fiind locuința statornică și principală a acesteia. Astfel, a reținut că locuința statornică și principală a reclamantei se află în România, deoarece aceasta părăsește țara pentru perioade determinate și relativ scurte de timp, în vederea executării unor contracte de muncă sezoniere, dar revine întotdeauna în țară, unde se află centrul intereselor sale familiale (copiii săi aflându-se în România), sociale și culturale.

IV. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Botoșani la 5 august 2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., desfacerea căsătoriei din vina pârâtului și, în subsidiar, prin acordul părților, revenirea reclamantei la numele anterior căsătoriei, exercitarea autorității părintești de către ambii părinți pentru minorii C. și D., obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreținere în cotă de 1/3 din venitul realizat de acesta, stabilirea locuinței minorilor la mamă, în localitatea Icușeni, comuna Vorona, județul Botoșani, cu cheltuieli de judecată.

Se observă că instanțele aflate în conflict au interpretat diferit prevederile art. 915 C. proc. civ., prin circumstanțiere la domiciliul părților.

Astfel, norma de competență în materia divorțului, reglementată la art. 915 alin. (1) C. proc. civ., stipulează în sensul că aceasta aparține judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. În teza a doua a textului de lege se prevede că în situația în care soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află ultima locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul.

În conformitate cu prevederile art. 915 alin. (2) C. proc. civ., dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni expres să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al Municipiului București.

Așa cum rezultă din norma de drept menționată, regula generală în materie de divorț este aceea că instanța competentă teritorial să soluționeze cererea este cea în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților, însă aceasta poate fi aplicată doar dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ două condiții, și anume: cei doi soți să fi avut o locuință comună și cel puțin unul dintre soți să mai locuiască în circumscripția respectivei instanțe.

Competența prevăzută de art. 915 C. proc. civ. nu are un caracter facultativ, ci absolut, reclamantul neavând un drept de opțiune între instanțele menționate în cadrul acestui articol, ci fiind obligat să aleagă instanța competentă în funcție de ordinea prevăzută de text.

În speță, Înalta Curte constată că ultima locuință comună a soților a fost în localitatea Icușeni, comuna Vorona, județul Botoșani, iar reclamanta locuiește această localitate, astfel cum rezultă din cuprinsul anchetei sociale nr. 10370 din 3 decembrie 2021 .

Astfel, devine incidentă prima ipoteză reglementată de prevederile art. 915 alin. (1) C. proc. civ., întrucât din actele și lucrările dosarului reiese că ultima locuință comună a soților este în comuna Vorona, județul Botoșani și că reclamanta mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună.

Noțiunea de "locuință" din cuprinsul art. 915 alin. (1) C. proc. civ. trebuie înțeleasă ca element de identificare a persoanei fizice, interesând așadar, locuința statornică și principală a persoanei sau adresa unde locuiește efectiv.

Față de împrejurarea că reclamanta lucrează pe teritoriul Olandei în baza unui contract de muncă pe durată determinată, Înalta Curte notează că în cazul deplasărilor în afara țării unde persoana își are domiciliul, realizate chiar și pentru o durată mai lungă de timp, de câteva luni, cum este situația activităților de muncă sezoniere, nu se poate reține producerea efectelor în ceea ce privește locuința persoanei, cu excepția situației în care există o manifestare expresă în acest sens.

Astfel, faptul că la momentul sesizării instanței cel puțin una dintre părți are locuința în România este suficient pentru a înlătura aplicarea dispozițiilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., care impun drept condiție sine qua non ca niciunul dintre soți să nu mai aibă locuința în țară la momentul sesizării instanței.

Pentru considerentele expuse, competența de soluționare a cererii de divorț revine Judecătoriei Botoșani, în conformitate cu dispozițiile art. 915 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, în aplicarea dispozițiilor art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.