ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 64 din 17 aprilie 2019 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în Dosar nr. x/2017, printre altele, în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitată inculpata A. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000, art. 35 alin. (1) din C. pen.

S-au respins restul cererilor formulate de inculpata A..

În temeiul art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă, iar în temeiul art. 397 alin. (5) din C. proc. pen., s-au menținut măsurile asigurătorii.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A. - Serviciul Teritorial Cluj - Biroul Teritorial Baia Mare și partea civilă Muzeul de Etnografie și Artă Populară Baia Mare.

Prin Decizia penală nr. 1364/A/2019 din 25 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, printre altele, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Cluj - Biroul Teritorial Baia Mare și partea civilă Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Baia Mare, împotriva Sentinței penale nr. 64 din 17 aprilie 2019 a Tribunalului Maramureș, care a fost desființată sub aspectul soluționării acțiunii penale și acțiunii civile și pronunțând o nouă hotărâre:

A fost condamnată inculpata A., în baza art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000, art. 35 alin. (1) din C. pen., la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare și 2 ani interzicerea dreptului de a ocupa o funcție publică - pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu.

În temeiul art. 67 din C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorități publice sau funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat) pe o durată de 3 ani.

În baza art. 91 - 92 din C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpata să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de probațiune Maramureș la datele fixate de acesta, să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa, să anunțe în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile,să comunice schimbarea locului de muncă și să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a impus inculpatei să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, condamnata a fost obligată să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 80 zile, într-o activitate din cadrul Primăriei Municipiului Baia Mare sau la o parohie/unitate de cult de pe raza aceluiași municipiu.

S-a dispus ca supravegherea executării obligațiilor și măsurilor stabilite de instanță să se facă de către Serviciul de Probațiune Maramureș, căruia i se vor comunica datele prev. la art. 93 alin. (1) din C. pen., mai sus menționate.

S-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 96 din C. pen. privind cazurile de revocare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei (în caz de comitere a unei noi infracțiuni, nerespectarea măsurilor de supraveghere sau neexecutarea, cu rea credință a obligațiilor impuse pe durata termenului de supraveghere).

În baza art. 397 raportat la art. 25 din C. proc. pen., au fost obligați inculpații B. și A., în solidar, să plătească părții civile Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Baia Mare suma de 6.810,80 RON despăgubiri materiale.

Împotriva Deciziei penale nr. 1364/A/2019 din 25 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, a declarat recurs în casație inculpata A., la data de 17 ianuarie 2020.

Prin cererea de recurs în casație formulată, inculpata A. a arătat, în esență, că, este incident cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., solicitând, în principal, admiterea recursului în casație formulat, casarea hotărârii recurate și achitarea recurentei în temeiul art. 448 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen. coroborat cu art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen., iar în subsidiar, admiterea recursului în casație, desființarea deciziei recurate precum și a Sentinței penale nr. 64/2019 pronunțată de Tribunalul Maramureș cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de fond.

În acest sens, a arătat că Legea nr. 273/2006, fiind o normă de drept, cu caracter de principiu, prin care se stabilește cadrul general privind gestionarea fondurilor publice și responsabilitatea autorităților administrației publice locale precum și a altor instituții publice din domeniul finanțelor publice locale, aceasta nu instituie atribuții de serviciu în sarcina funcționarilor publici cu atribuții în domeniul financiar-contabil, în speță, în sarcina contabilului șef și nici modalitatea de exercitare a controlului financiar preventiv de persoana însărcinată în acest scop, atribuții de serviciu a căror încălcare ar putea atrage o eventuală răspundere penală, întrucât acestea sunt prevăzute în acte normative distincte.

Dispozițiile legale cu caracter de principiu care reprezintă cadrul general în materia fondurilor publice rezultă și din prevederile art. 54 alin. (6) din Legea nr. 273/2006, care se referă la plăți efectuate în conformitate cu dispozițiile legale, făcându-se astfel trimitere, în mod direct, la alte legi din domeniu, dar fără a fi nominalizate în concret.

Or, în opinia inculpatei A., pentru atragerea răspunderii penale a unui funcționar public este necesar ca actul neîndeplinit sau îndeplinit defectuos și care se circumscrie atribuțiilor sau îndatoririlor sale de serviciu să fie, în mod expres, prevăzut de lege.

Numai în măsura în care legea prevede în concret și explicit care este conduita pe care funcționarul public trebuie să o urmeze în exercitarea atribuțiunilor și îndatoririlor de serviciu se poate stabili dacă acesta a respectat sau nu o astfel de conduită.

În acest sens, recurenta inculpată a făcut referire la paragrafele 45, 51 și 60 din Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale.

Cu privire la lipsa elementelor de tipicitate obiectivă a infracțiunii reținute în sarcina recurentei, apărarea acesteia a arătat că tipicitatea, ca trăsătură esențială a infracțiunii, presupune corespondența dintre fapta concretă, săvârșită de o persoană și elementele de natură obiectivă și subiectivă cuprinse în modelul abstract al normei de incriminare, fapta concretă fiind tipică doar dacă corespunde modelului abstract stabilit de legiuitor în norma de incriminare, atât sub aspect obiectiv, cât și sub aspect subiectiv.

Absența trăsăturii esențiale a tipicității obiective are ca finalitate pronunțarea unei hotărâri de achitare, întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

În acest sens, s-a susținut că, din cuprinsul dispozițiilor coroborate ale art. 78 și art. 19 din Legea nr. 273/2006 rezultă că fapta unei persoane de a încălca regulile bugetare instituite de art. 14 alin. (3) și a art. 54 alin. (5) și (6) din Legea nr. 273/2006 reprezintă un ilicit contravențional, fiindu-le aplicabile prevederile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, și nu un ilicit penal.

Legiuitorul, în cadrul atribuțiilor sale în domeniul politicii penale a statului, este singurul în măsură să decidă dacă valoarea socială vătămată prin încălcarea unor norme legale imperative poate fi ocrotită printr-o incriminare penală sau contravențională. Odată ce legiuitorul a stabilit natura răspunderii și, implicit, a sancțiunii, organelor statului cu atribuții în acest domeniu le revine obligația de a urmări și de a sancționa faptele ilicite (infracțiune sau contravenție) potrivit scopului urmărit de legiuitor la edictarea acestor legi.

Astfel, s-a arătat că art. 15 alin. (2) din C. pen. statuează că infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale, iar art. 1 din O.G. nr. 2/2002 privind regimul juridic al contravențiilor că "legea contravențională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală".

Or, recurenta inculpată a susținut că, atât timp cât legea finanțelor publice locale prevede că încălcarea anumitor norme prevăzute chiar în cuprinsul acesteia reprezintă un ilicit contravențional, dar și a faptului că infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 din C. pen. are un caracter general și subsidiar, se încalcă principiul "ultima ratio" și principiul "specialia generalibus derogant".

Prin reaprecierea de către procuror a gradului de pericol social abstract al faptelor și, implicit, a calificării acestor conduite ca infracțiune și nu contravenție, astfel cum legiuitorul a statuat cu putere de lege, considerând că prin încălcarea acestora s-a săvârșit infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din C. pen., se substituie Parlamentului României în actul de legiferare, încălcând astfel principiul separațiilor puterilor în stat, consacrat în Constituția României, în acest sens făcându-se referire la Decizia nr. 405/2016 pronunțată de Curtea Constituțională.

De altfel, s-a opinat că, dacă legiuitorul ar fi dorit să sancționeze respectivele abateri ca infracțiuni, ar fi făcut-o chiar în cuprinsul Legii nr. 273/2006, unde, în cuprinsul art. 77 indică faptele care sunt infracțiuni.

O altă critică invocată de către recurentă a fost cea cu privire la caracterul nelegal al deciziei recurate, în sensul că instanța de apel, prin considerentele acesteia, a apreciat că faptele recurentei A. (astfel cum au fost reținute și descrise în actul de sesizare a instanței) întrunesc elementele de tipicitate ale infracțiunii de abuz în serviciu în formă continuată, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 și art. 35 alin. (1) din C. pen., acestea nefiind fapte contravenționale.

Recurenta a apreciat că o astfel de interpretare este eronată și în profund conflict cu numeroasele decizii ale Curții Constituționale a României și ale Curții Europene a Drepturilor Omului, instanțe care, prin jurisprudența lor, au amendat, în mod sistematic, lipsa cerinței accesibilității unei norme de drept penal.

Recurenta a arătat că, în argumentarea soluției pronunțate, instanța de apel nu a avut în vedere că, atât Legea nr. 273/2006 cât și Legea nr. 286/2009 privind C. pen. sunt legi organice, sens în care acestea nu pot fi "complinite" prin dispoziții ale unor acte normative inferioare acestora, respectiv ordonanțele simple emise de Guvern, așa cum este O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

Faptul că art. 47 din O.G. nr. 2/2001 prevede că "dispozițiile prezentei ordonanțe se completează cu dispozițiile C. pen. și ale C. proc. civ. nu înseamnă că și viceversa este valabilă.

De asemenea, recurenta a făcut trimitere la Decizia nr. 363/2015, pronunțată de Curtea Constituțională, criticând faptul că instanța de apel a coroborat dispozițiile dintr-o lege organică privind finanțele publice locale (Legea nr. 273/2006) cu cele dintr-o altă lege organică de drept penal (Legea nr. 286/2009 privind C. pen.) și cu cele dintr-o ordonanță de guvern privind regimul juridic al contravențiilor, încălcând astfel considerentele deciziei instanței de contencios constituțional.

O lege din domeniul penal trebuie să definească, în mod neechivoc, care sunt faptele pe care le incriminează precum și pedepsele aplicabile acestora, pentru că numai în acest mod persoanele au posibilitatea de a cunoaște care sunt acțiunile și inacțiunile protejate de norma de incriminare și a căror nerespectare pot angaja răspunderea penală și, implicit, pedeapsa care îi poate fi aplicată.

Astfel, s-a opinat că și din acest punct de vedere hotărârea instanței de apel este nelegală, în condițiile în care caracterul penal al faptelor săvârșite de recurenta A. este determinat de o reapreciere a unor fapte calificate de o lege organică ca fiind contravenții în infracțiuni de către o instanță de judecată, pe baza unui raționament propriu, substituindu-se astfel legiuitorului.

În ceea ce privește petitul subsidiar prin care a solicitat casarea deciziei recurate precum și a sentinței penale nr. 64/2019 pronunțată de Tribunalul Maramureș cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de fond, recurenta a arătat că, atât pe parcursul cercetării judecătorești cât și prin concluziile scrise formulate în fața instanței de fond, a invocat o serie de cereri și apărări printre care și achitarea inculpatei în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a doua din C. proc. pen., respectiv fapta nu a fost săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de lege; schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 și art. 35 alin. (1) din C. pen. fie în infracțiunea de neglijență în serviciu prevăzută de art. 298 din C. pen. sau în infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Având în vedere că instanța de fond a apreciat că faptele pentru care recurenta a fost trimisă în judecată reprezintă fapte contravenționale și nu infracțiuni, sens în care a dispus achitarea acesteia în temeiul art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., s-a arătat că apărările mai sus precizate nu au mai fost analizate de instanță.

Așadar, apărările și cererile formulate în cursul judecății pe fond și indicate mai sus, au fost analizate pentru prima dată de instanța de apel, împrejurare care, în opinia recurentei, aduce atingere dreptului la un proces echitabil, a dreptului la apărare, a principiului egalității de arme între acuzare și apărare, precum și a principiului dublului grad de jurisdicție, consacrat de art. 2 din Protocolul 7 la Convenție.

Efectul devolutiv al apelului nu trebuie înțeles în sensul că instanța de apel procedează la o readministrare a întregului material probator sau analiza unor apărări, respectiv la efectuarea unei cercetări judecătorești deoarece aceasta are rolul de a efectua un control judiciar, sens în care nu poate suplini lipsa cercetării judecătorești sau analiza unor apărări efectuate de prima instanță.

Având în vedere aspectele mai sus indicate, recurenta a considerat că recursul formulat este admisibil și temeinic, sens în care a solicitat admiterea acestuia, astfel cum a fost formulat.

Prin Încheierea din data de 15 mai 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 1364/A din data de 25 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Cluj, secția penală și de minori și a dispus trimiterea cauzei Completului 10, în compunere de 3 judecători.

A fost acordat termen la data de 26 iunie 2020, cu citarea recurentei și a intimatei părți civile și asigurarea apărării (apărător ales și din oficiu).

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte, judecătorul de filtru, a reținut, în esență, că, din modul în care recurenta a formulat criticile împotriva deciziei penale recurate rezultă că se circumscriu cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. doar chestiunile privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii pentru care aceasta a fost condamnată din perspectiva realizării unei corespondențe depline între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatei nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, recursul în casație fiind admisibil în principiu numai sub acest aspect.

Judecătorul de filtru a reținut că analiza conținutului mijloacelor de probă administrate în cauză pe care instanțele inferioare și-au fundamentat soluția, a fiabilității acestora ori a eventualelor contradicții între ceea ce rezultă din probe, pe de o parte, și starea de fapt reținută de instanță, pe de altă parte, ori chestiuni privind încadrarea juridică a faptei excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. Acest din urmă temei legal permite verificarea hotărârii exclusiv în drept, din perspectiva concordanței între starea de fapt reținută de instanțe și conținutul normei de incriminare valorificate la încadrarea juridică, nicidecum reaprecierea elementelor de fapt reținute, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârea penală definitivă.

Astfel, criticile recurentei inculpate privind analizarea de către instanța de apel a unor apărări invocate de aceasta în primă instanță vizând lipsa formei de vinovăție prevăzută de lege, respectiv solicitarea de schimbare a încadrării juridice, care nu au fost cenzurate de instanța de fond, nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 din C. proc. pen.

Analizând recursul în casație în limitele anterior stabilite, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Preparator, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte reține că, în cauza pendinte, nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt, pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanței de apel neputând fi cenzurate în niciun fel. Instanța de casație analizează doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de curtea de apel, cu titlu definitiv, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

Se constată, așadar, că, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut în fapt că inculpata A., în perioada octombrie - decembrie 2015, în baza unei rezoluții infracționale unice, în calitate de contabil șef al Muzeului de Etnografie și Artă Populară Baia Mare, având viza de "control financiar preventiv", pe care a aplicat-o pe ordinele de plată, prin încălcarea dispozițiilor prevăzute de art. 14 alin. (3), art. 54 alin. (5) și (6) din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, a aplicat viza "bun de plată" și a efectuat plata fără contraprestație a sumei de 68.108 RON, reprezentând elemente de cheltuieli nejustificate, pentru lucrări nerealizate, cuprinse în situația de plată, care a stat la baza întocmirii facturii emise de SC C. SRL Sighetu Marmației, în lipsă de documente care trebuiau să certifice exactitatea sumelor de plată, recepția bunurilor și executarea serviciilor, cauzând, astfel muzeului o pagubă în sumă de 68.108 RON.

Prin aceeași hotărâre s-a reținut că întreaga probațiune administrată a dovedit, cu certitudine, că au fost efectuate plăți pentru lucrări la obiectivul construcției "Casa Poartă", aparținând Muzeului de Etnografie și Artă Populară Baia Mare, fiind emise ordine de plată, pe care a fost aplicată viza "bun de plată", realizându-se astfel plata fără contraprestație a sumei de 68.108 RON, documente care trebuiau supuse controlului financiar preventiv.

Totodată, s-a mai arătat că, deși a primit doar facturile emise de SC C. SRL care nu erau însoțite de situații de lucrări și nici procese-verbale de recepție, aspect ce rezultă inclusiv din susținerile inculpatei, aceasta a aplicat viza de "control financiar preventiv" atestând angajarea cheltuielilor și regularitatea plății aferentă acestora.

Deopotrivă, s-a mai arătat că inculpata nu poate susține că nu a avut cunoștință de caracterul necorespunzător al atestării unor împrejurări nereale (plata fără contraprestație), din probele dosarului (convorbiri telefonice și declarații de martori) rezultând cu evidență că a acționat în deplină cunoștință de cauză, aceasta cunoscând ce lucrări nu au fost efectuate.

Prin urmare, în acord cu instanța de apel se constată că acțiunile inculpatei se circumscriu încălcării dispozițiilor art. 14 alin. (3) din Legea nr. 273/2006, potrivit cărora "nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) și nici nu poate fi angajată și efectuată din aceste bugete, dacă nu există baza legală pentru respectiva cheltuială" art. 54 alin. (5) din Legea nr. 273/2006, care stabilesc că "instrumentele de plată trebuie să fie însoțite de documentele justificative. Aceste documente trebuie să certifice exactitatea sumelor de plată, recepția bunurilor, executarea serviciilor și altele asemenea, conform angajamentelor legale încheiate. Instrumentele de plată se semnează de către contabil și șeful compartimentului financiar-contabil" și art. 54 alin. (6) din Legea nr. 273/2006, care au în vedere că "efectuarea plăților, în limita creditelor bugetare aprobate, se face numai pe bază de acte justificative, întocmite în conformitate cu dispozițiile legale, și numai după ce acestea au fost angajate, lichidate și ordonanțate".

Așadar, contrar susținerilor apărării, fapta inculpatei A., așa cum a fost reținută și descrisă, întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de abuz în serviciu, în interpretarea dată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 405/2016, fiind încălcate dispoziții cuprinse în legislația primară.

Înalta Curte reține că, sub aspectul elementului material, infracțiunea de abuz în serviciu se realizează fie printr-o inacțiune - neîndeplinirea unui act, fie printr-o acțiune - îndeplinirea prin încălcarea legii a unui act, a cărei urmare imediată constă într-o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice.

Astfel, instanța supremă reține că, prin incriminarea faptei prevăzută în art. 297 din C. pen. ca infracțiune de serviciu, legiuitorul a condiționat existența acesteia de producerea unei urmări prejudiciabile, respectiv o pagubă în patrimoniului unei instituții (ceea ce impune constatarea și cuantificarea unui prejudiciu cert suferit de instituția la care funcționarul public este angajat, prejudiciu pe care aceasta să fie îndreptățită să-l revendice a fi acoperit sub aspectul laturii civile a cauzei, iar paguba să fie una certă, lichidă și exigibilă) sau o vătămare a intereselor instituției (vătămare care, chiar dacă nu este definită de legiuitor, a fost unanim acceptată de practica judiciară ca reprezentând o afectare semnificativă a unei instituții).

Or, conduita abuzivă a inculpatei adoptată în exercitarea atribuțiilor de serviciu care decurgeau din calitatea de contabil șef al Muzeului de Etnografie și Artă Populară Baia Mare, expusă anterior, îmbracă forma penală a infracțiunii de abuz în serviciu așa cum a fost reglementată de legiuitor.

Sub acest aspect, se constată că, în cauza de față, conduita imputată inculpatei a avut ca și consecință prejudicierea bugetului Muzeului Județean de Etnografie și Artă Populară Baia Mare, cu suma de 68.108 RON.

În coordonatele situației de fapt reținute de instanța de apel și care nu mai poate fi cenzurată, Înalta Curte constată că fapta reținută în sarcina inculpatei A. - constând în aceea că, în perioada octombrie - decembrie 2015, în baza unei rezoluții infracționale unice, în calitate de contabil șef al Muzeului de Etnografie și Artă Populară Baia Mare, având viza de control financiar preventiv, pe care a aplicat-o pe ordinele de plată, prin încălcarea dispozițiilor prevăzute de art. 14 alin. (3), art. 54 alin. (5) și (6) din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare, a aplicat viza bun de plată și a efectuat plata fără contraprestație a sumei de 68.108 RON reprezentând elemente de cheltuieli nejustificate, pentru lucrări nerealizate, cuprinse în situația de plată, care a stat la baza întocmirii facturii emise de SC C. SRL Sighetu Marmației, în lipsă de documente care trebuiau să certifice exactitatea sumelor de plată, recepția bunurilor și executarea serviciilor, cauzând o pagubă în valoare de 74.918,80 RON (recuperată parțial, rămânând o diferență de 68.108 RON) - se circumscrie elementelor de tipicitate a infracțiunii prevăzute de art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 și art. 35 alin. (1) din C. pen.

În ceea ce privește susținerile apărării recurentei inculpate în sensul că faptele acesteia sunt de natură contravențională, încălcarea regulilor stabilite prin art. 14 alin. (3), art. 54 alin. (5) și (6) din Legea nr. 273/2006 constituind contravențiile prev. de art. 78 alin. (1) lit. a) și b) din lege, Înalta Curte le apreciază ca neîntemeiate.

Potrivit art. 79 din Legea nr. 273/2006, contravențiilor prevăzute la art. 78 li se aplică prevederile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

Prin intermediul art. 1 din O.G. nr. 2/2001, legiuitorul a instituit corelațiile existente între cele două tipuri de răspundere juridică, penală și contravențională, în sensul că legea contravențională protejează relațiile de apărare socială care nu constituie obiectul ocrotirii legii penale.

Diferențierea dintre infracțiune și contravenție este dată, în principal, de gradul de pericol social al faptei. Periculozitatea socială a unei fapte trebuie apreciată în contextul mai multor factori, respectiv norma juridică încălcată, relația socială prejudiciată, împrejurările concrete în care a fost săvârșită, felul și intensitatea vinovăției, urmările faptei, considerente cu privire la persoana care a săvârșit fapta etc.

Față de cele arătate, Înalta Curte apreciază că interpretarea dată de instanța de apel legislației incidente este corectă, fiind întrunit conținutul laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu, și prin raportare la existența urmării imediate, prin încălcarea atribuției de serviciu. Or, cauzarea unei pagube, respectiv a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice răspunde rațiunii pentru care a fost incriminat abuzul în serviciu și care diferențiază fapta săvârșită de contravenție.

Prin urmare, fapta recurentei inculpate constituie infracțiunea de abuz în serviciu, și nu contravenție, pentru că există urmarea imediată prevăzută de lege, prejudiciul fiind localizat în patrimoniul Muzeului de Etnografie și Artă Populară Baia Mare, care s-a constituit parte civilă în cauză.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că fapta inculpatei nu poate fi subsumată ilicitului contravențional în condițiile în care plățile au fost efectuate nu doar în lipsa documentelor justificative care să certifice exactitatea sumelor de plată, recepția lucrărilor și executarea acestora, ci s-au dispus plăți pentru lucrări care nu au fost efectuate, aspect cunoscut de inculpată.

Or, acceptarea plății, în condițiile mai sus precizate, a unor lucrări neefectuate intră în sfera ilicitului penal, fapta inculpatei A. prezentând gradul de intensitate și gravitate care să justifice sancțiunea penală, legea penală fiind singura în măsură să atingă scopul urmărit de legiuitor.

Față de cele arătate, Înalta Curte apreciază că, în raport de situația de fapt expusă și stabilită cu caracter definitiv în considerentele deciziei penale atacate, elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de abuz în serviciu corespund faptelor reținute în concret inculpatei A., susținerile acesteia în sensul că fapta nu este prevăzută de legea penală fiind nefondate.

În ceea ce privește solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare, aceasta nu poate fi primită. Înalta Curte constată că petitul subsidiar al cererii de recurs în casație nu face obiectul de cenzură al instanței în procedura pendinte, în raport de limitele în care s-a dispus admiterea în principiu a căii extraordinare de atac prin încheierea din data de 15 mai 2020.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 1364/A din data de 25 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Cluj, secția penală și de minori.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6) al aceluiași articol, onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată, în sumă de 157 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 1364/A din data de 25 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Cluj, secția penală și de minori.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată, în sumă de 157 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 iunie 2020.

Procesat de GGC - LM