Decizia nr. 626/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 4742/2018 a Judecătoriei Sectorului 1

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 8 ianuarie 2018, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă Monitorul Oficial al României, cercetarea falsului de către instanța civilă privind publicarea anunțului de pierdere a carnetului de muncă seria x nr. x în Monitorul Oficial, Partea a III-a, nr. 157 din 19 martie 2009, poziția 12705, respectiv anularea anunțului de publicare a pierderii carnetului de muncă. Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția de necompetență materială a Judecătoriei Sectorului 1 București și excepțiile de litispendență, autorității de lucru judecat, în raport cu dosarul nr. x/2013 al Tribunalului București și lipsei calității procesuale active a reclamantului B.

Hotărârea Judecătoriei Sectorului 1 București Prin sentința nr. 4742 din 24 iulie 2018, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Hotărârea Tribunalului București Prin sentința nr. 2540 din 7 decembrie 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția de litispendență. A respins excepția autorității de lucru judecat, în raport cu dosarul nr. x/2013 al Tribunalului București, ca neîntemeiată. A admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului B.. A respins cererea formulată de reclamantul B., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. A respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă Monitorul Oficial al României, ca neîntemeiată.

Decizia Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia nr. 1588 din 20 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 2540 din 7 decembrie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Regia Autonomă Monitorul Oficial al României. A stabilit că doamna avocat C. are dreptul la un onorariu în cuantum de 627 RON, care urmează a fi avansat de Ministerul Justiției din fondul pentru ajutor public judiciar.

Recursul Împotriva deciziei nr. 1588 din 20 noiembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamanții A. și B. au declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate. În cuprinsul memoriului de recurs, recurenta A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 124 din Constituție, art. 4 alin. (1), art. 34 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 și art. 397 C. proc. civ. Aceste norme de ordine publică au fost invocate prin răspunsul la întâmpinare, depus pentru termenul din 13 septembrie 2019, în cadrul căruia a invocat și excepția nulității absolute a anunțului de publicare a pierderii carnetului de muncă în Monitorul Oficial asupra căreia instanța a omis să se pronunțe. A susținut că instanța de apel a ignorat prevederile art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 92/1976, coroborat cu art. 23 alin. (2) lit. b) din același act normativ, precum și Ordinul nr. 136/1976, potrivit cărora cererile adresate Monitorului Oficial și Direcției județene pentru probleme de muncă și ocrotiri sociale trebuie întocmite numai de titularul carnetului de muncă sau de unitatea care se face vinovată de pierdere sau distrugere pentru a se putea face aplicarea prevederilor art. 23 alin. (1) și (2) din decret cu privire la sancțiunile contravenționale. A menționat că nu au fost avute în vedere dispozițiile art. 20 din Decretul nr. 92/1976, pentru a se putea constata că legiuitorul a prevăzut expres că răspunderea în privința carnetelor de muncă este în sarcina conducerii unităților și nu în sarcina subordonaților. A arătat că la dosar nu se regăsește fișa postului secretarei unității, din care să rezulte incidența textului de lege menționat.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 13 mai 2021, fiind repartizat aleatoriu, spre soluționare, Completului nr.

Prin rezoluția din 20 mai 2021 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului după efectuarea procedurii de comunicare prevăzute de art. 493 alin. (2) C. proc. civ. 7. Întâmpinarea și răspunsul la întâmpinare Prin întâmpinare, intimata Regia Autonomă Monitorul Oficial a invocat excepția nulității recursului, susținând că aspectele invocate în cuprinsul cererii de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Pe fondul căii de atac, a solicitat respingerea acesteia, ca nefondate. Recurenții A. și B. au depus răspuns la întâmpinare. 8. Procedura de filtru Raportul întocmit în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost comunicat părților, iar prin încheierea din 27 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a anulat recursul declarat de reclamantul B. și admis în principiu recursul declarat de reclamanta A., stabilind termen de judecată la 24 martie 2022.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1588 din 20 noiembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Recursul declarat de reclamanta A. este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Acest caz de casare privește exclusiv aplicarea eronată a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța reține textele de lege care sunt de natură să conducă la soluționarea cauzei, însă, fie le încalcă, fie le interpretează greșit. Sub un prim aspect, recurenta a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 9 alin. (2) și art. 23 alin. (2) lit. b) din Decretul nr. 92/1976, precum și ale Ordinului nr. 136/1976, conform cărora, în baza art. 9 din decret, cererile către Monitorul Oficial, Partea a III-a și Direcția județeană pentru probleme de muncă și ocrotiri sociale trebuie formulate numai de titularul carnetului de muncă sau de unitatea care se face vinovată de pierderea sau distrugerea acestuia, pentru ca organele direcției să poată face aplicarea prevederilor art. 23 alin. (1) sau alin. (2) referitoare la sancțiunile contravenționale. Această critică, examinată din perspectiva dispozițiilor legale reclamate a fi fost încălcate de către instanța de apel, este nefondată. Înalta Curte constată că, potrivit art. 9 alin. (1) din Decretul nr. 92/1976, "În caz de furt, pierdere sau distrugere a carnetului de munca, se va elibera celui în cauză un carnet de muncă duplicat, de către ultima unitate la care acesta a lucrat sau lucrează. Dacă ultima unitate a fost supusă reorganizării, duplicatul se va elibera de către unitatea care deține scriptele unității reorganizate." Aceste dispoziții legale se coroborează cu cele ale art. II din Metodologia de întocmire, completare, păstrare și evidență a carnetului de muncă din 26 iulie 1976, aprobată prin Ordinul nr. 136/1976, conform cărora, în executarea prevederilor art. 9 din decret, "eliberarea carnetului de muncă duplicat de către unitate se face pe baza aprobării date de direcția județeană pentru probleme de muncă și ocrotiri sociale sau a municipiului București, ca urmare a cererii titularului sau a unității, din care să rezulte împrejurările în care s-a produs pierderea, degradarea sau, după caz, distrugerea carnetului de muncă. Cu această ocazie organele direcției respective vor face aplicarea art. 23 (1) din decret sau vor stabili dacă este cazul să aplice prevederile art. 23 (2) din decret, referitoare la sancțiunile contravenționale." Examinând conținutul normelor legale evocate, se constată că acestea nu indică în mod expres persoana care trebuie să formuleze cererea de publicare a anunțului privind pierderea carnetului de muncă, astfel că susținerile recurentei în sensul că anunțul putea fi promovat doar de titularul carnetului de muncă sau de unitatea care se face vinovată de pierdere sau distrugere sunt neîntemeiate. În acest context, devine aplicabil principiul reținut de instanța de apel, conform căruia "Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus", ceea ce înseamnă că, dacă legea nu distinge, lămurirea înțelesului acesteia se face prin interpretarea, conform principiilor generale, prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei. Reținând aceste considerente, Înalta Curte constată că anunțul putea fi promovat atât de titularul carnetului de muncă pierdut, cât și de unitatea angajatoare prin prepușii săi, în această categorie fiind și numita D., în calitatea sa de angajată a Grupului Școlar Petre P. Carp din comuna Țibănești, în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu și în considerarea faptului că, la această instituție, recurenta avea carnetul de muncă. Potrivit argumentelor expuse, Înalta Curte nu va primi nici critica recurentei, în sensul că răspunderea în privința carnetelor de muncă aparține numai conducătorului unității unde se află carnetul de muncă, iar nu subordonaților acestuia, întrucât, prin art. 20 alin. (1) din Decretul nr. 92/1976, s-a stabilit, în sarcina conducerilor unităților, atribuții cu privire la întocmirea, completarea, păstrarea și evidența carnetelor de muncă. Prin art. 20 alin. (1) din Decretul nr. 92/1976, legiuitorul a stabilit ca activitățile enumerate să fie desfășurate de un compartiment însărcinat cu evidența personalului, de persoane cu pregătire corespunzătoare, desemnate în acest scop de conducerea unității. Analog, se poate interpreta că și pierderea carnetului de muncă putea fi anunțată de un prepus al unității angajatoare, însărcinat de conducerea unității cu îndeplinirea unei astfel de activități. Cât privește susținerea recurentei, în sensul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției de nulitate absolută a anunțului de publicare a pierderii carnetului de muncă, invocată de recurentă prin răspunsul la întâmpinare formulat în apel, din perspectiva faptului că acesta este fals, Înalta Curte nu o va primi, întrucât, prin considerente, curtea a arătat motivul pentru care nu a îmbrățișat această critică a recurentei. Astfel, la pct. 5.6 din decizie, curtea a arătat că, în urma cercetării penale care a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2011, finalizate prin încheierea nr. 202/P din 23 octombrie 2015, pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr. x/2015, s-a reținut că directorul Grupului Școlar Petre P. Carp din comuna Țibănești, E., nu a săvârșit infracțiunea de fals intelectual în legătură cu pierderea carnetului de muncă al recurentei, în cursul anului 2008, din actele dosarului penal rezultând că nu există vreun indiciu cu privire la declararea în fals, în Monitorul Oficial, a pierderii carnetului de muncă. În raport de argumentele expuse, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 9 alin. (2) și art. 23 alin. (2) lit. b) din Decretul nr. 92/1976, ale Ordinului nr. 136/1976, ale art. 124 din Constituția României și ale art. 4 alin. (1) și art. 34 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 C. proc. civ., astfel cum a susținut recurenta. Concluzionând, în baza considerentelor ce preced și a prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1588 A din 20 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. PENTRU ACESTE MOTIVE,